Se zice că după ce s-a născut Herakles (Hercule), Zeus și-a dorit să-i ofere fiului lui muritor puteri de olimpian. Pe furiș l-a pus la sânul Herei să sugă. Când s-a trezit, zeița l-a împins pe Alcide (numele de naștere al lui Herakles) de la sân. Dâra de lapte care s-a împrăștiat pe firmament a format Calea Lactee. Gala Galaction. De unde și numele galaxie. Ironic, să spui ”galaxia Calea Lactee” e teribil, teribil de redundant. Dar asta e altă poveste.
Sunt 300 de miliarde de stele în Calea Lactee. Să numeri până la un miliard, potrivit unor calcule simple de aritmetică, îți ia peste 31 de ani. Să numeri 300 de miliarde ți-ar lua aproape un mileniu. Asta dacă îl ai la dispoziție.
Creierul uman are 100 de miliarde de neuroni. Plus minus câțiva. Fiecare neuron stabilește cu celălalt, în medie, între 10 și 20 mii de sinapse, legături prin care celula nervoasă ”vorbește” cu vecini mai apropiați sau mai îndepărtați. În consecință, creierul uman are de 30 până la 60 de mii de ori mai multe sinapse decât sunt stele în Gala Galaction. Unele sunt acolo de când te naști și până mori. Altele sunt mai tinere, vlăstare ale neurogenezei în zone ale nevraxului care sunt mai predispuse la uzură (lobul temporal, spre exemplu, unde sunt procesate emoțional informații în timp real). Legăturile dintre ele au devenit, nu de mult, ținta unui proiect cu adevărat fantasmagoric.
Ce-ar fi dacă, s-au întrebat niște oameni complet lunatici, am obține o hartă a legăturilor dintre celulele nervoase? Cum ar arăta? Păi ar arăta cam așa:
I se spune conectom. Conectomul e suma tuturor conexiunilor din creierul unui om la fel cum genomul e suma tuturor genelor din codul genetic al unui indivd. Muzica minții noastre stă pe un portativ. Portativul e conectomul. Într-un editorial din 2012, sir Francis Collins, același nebun care a coordonat și The Human Genome Project (HGP) scrie despre HCP (The Human Connectome Project):
” Te-ai întrebat vreodată ce te face pe tine să fii tu? Funcție de persoana pe care o întrebi, poti fi mai multe răspunsuri, dar probabil că în zilele noastre specialiștii de top în neuroștiințe îți vor răspunde – ești conectomul tău”.
Editorialul e numit (ce frumoasă trimitere la Muzica Ainurilor a lui Tolkien): Simfonia din Creierul Tău.
Departe de a fi un ghem de mațe, creierul uman conține veritabile magistrale de comunicare între diferite arii care suportă un grid, o matrice de perpendicularitate în care fibrele conexante între celule sunt de cele mai multe ori perpendiculare, într-un contact intim sprijinit pe o infrastructură de celule gliale. Rolul lor abia începe să fie dezvăluit în ceea ce a ajuns să se numească ”teoria sinapsei tripartite”. În varianta tradițională calea de comunicare dintre două celule nervoase era desenată ca a) buton presinaptic, b) fantă sinaptică și c) buton post-sinaptic. O cale duală, cu A, neuronul emițător și B, neuronul receptor. În sinapsa tripartită apare și C) matricea glială în care are loc legătura și care influențează, modulează, nuanțează mesajul electro-chimic propagat în direcția receptorului.
Uluirea cercetătorului care privește de la distanță structura creierului uman este următoarea: deși, tehnic, fiecare creier uman e genom, neurom, sinaptom, conectom în cele din urmă nu ai să ai vreodată două conectoame identice. Șansa a două conectoame identice, foarte rudimentar calculată, e de 1 din 1.000.000.000.000.000. Asta dacă e să iei numărul de sinapse din creierul uman ca etalon în sinapsă bipartită. Dacă e să iei creierul în model de sinapsă tripartită șansa mai scade cu un ordin de mărime de trei. Adică de ridicol de puțin.
Dar e suficient să spui, precum Francis Collins, că omul, în identitatea lui, este de fapt conectomul lui? Francis Collins, printre altele, este și un adept al design-ului inteligent, unul dintre oponenții educați, intelectuali ai evoluționismului în ce privește conștiința umană. Din punctul lui de vedere dacă vom înțelege cablajul creierului uman vom ajunge la degetul lui Dumnezeu, acel loc din mintea umană unde ar avea loc ”scânteia” unificatoare a tuturor lucrurilor, dovada palpabilă că Eu-ul din individ, reflexia Sinelui atât înlăuntru, cât și înafară, e mai mult decât o emergentă a unui organ. Organul, pentru Collins, e suportul hardware pentru soft-ul divin, sufletul omului simbiont la hardware de care se apropie, cu care se confundă dar care nu e niciodată una cu același. Oricât de pragmatic pare titlul lui din editorialul de pe site-ul Institutului Național de Sănătate american (NIH), el trebuie citit în cheie adecvată: de-ar fi un conectom ca al lui Beethoven, ar fi totuși nevoie de Beethoven să scrie simfonia a V-a. De unde argumentul de Dumnezeu derivat din cercetare empirică.
Dar Francis Collins se înșeală. Simfonia a V-a a lui Beethoven nu e relevantă pentru Beethoven ca unul care a scris-o. Simfonia a V-a a lui Beethoven e relevantă pentru suma tuturor conectoamelor care au poziționat-o unde e, în Everestul umanității. E posibil, la un moment dat, ca și cu orice altă secvență informațională, că un fragment de produs al creativității omului va întâlni o convergență în atât de multe minți încât va reflecta acel domeniu partajat din conștiința colectivă a tuturor minților active la un moment dat, atemporal, încât să rămână, să îndure, să își ocupe, egoist, locul în tot ce înseamnă efortul, complet orb, al genei să se reproducă în memă și al memei să se reproducă în cult. Collins și cei ca el trebuie să răspundă realității că, dacă vorbim de conectom uman, trebuie că un astfel de conectom, în atemporalitatea lui, a fost la fel și în vremuri biblice și va rămâne, dacă e să nu facă pe undeva un salt calitativ către un altceva, un super-conectom, la fel în interiorul speciației prin echilibru punctuat așa cum o descrie Stephen Jay GOuld. Tot ce a făcut Beethoven a fost să condensese un sumum de minte care îi precede și care îi va urma. Ceea ce ridică o posibilitate insidioasă, că există un Beethoven în fiecare conectom. Și totuși realitatea nu confirmă asta, majoritatea minților umane nu ating vreodată Everestul. Majoritatea rămân veșnic la bază, la rudiment, la cazma și rudiță. Blueprint-ul genetic al indivizilor conține în sine degenerare și fragilitate. Oamenii nu se nasc egali. Design-ul, din punctul ăsta de vedere, nu e deloc inteligent. E pur hazard, dansul cromozomilor și forțe fizico-chimice care atrag histonă de histonă, bază azotată de bază azotată, grupare metil de grupare metil. Felul în care un embrion se dezvoltă în uterul mamei e, mai departe, impactat de atât de mulți factori hazardici încât nașterea, dincolo de-a fi, macroscopic, ”creația” unei vieți noi nu e altceva decât produsul strict evoluționar al unei competiții pe resurse și adaptare prin selecție naturală. Înainte de-a fi un conectom, omul e genom și sinaptom, inclusiv un – studii recente au demonstrat – un ”traumatom”, marca genetică și epigenetică a memoriei traumatice a generațiilor anterioare. Trăind, vorba lui Leibniz, în cea mai bună dintre lumi, de fapt unica în care ne-am născut, fiecare dintre noi e acela, din inumerat alții, care s-a născut acolo unde-ar fi putut muri. Nimeni nu va ști câți Beethoven au murit, avortați antural, pentru că în ziua aia a avut loc, haphazardic, o explozie solară sau o treaptă a fost alunecoasă și mama s-a împiedicat pe scări. Nimeni nu va ști în cel fel lipsa acidului folic în sarcină sau infecția cu virus rujeolos contribuie la saltul, sau decăderea, unui produs de concepție. Minunea incipientă a vieții e remarcabil de evidentă la gemeni monovitelini, spre exemplu, unde aceștia împărtășesc, la origine, genom, sinaptom și traumatom dar vor dezvolta conectoame diferite. Și nu pentru că vor avea experiențe inițiale diferite ci pentru că unul e Joe și celălalt Jerry. Și chiar dacă ar fi amândoi Joe sau Jerry, așa cum au demonstrat-o pe rând Chalmers, Dennett și alții, pentru că nu sunt zombies filosofici ar fi conștienți că nu sunt una și aceeași persoană pentru că, pentru fiecare, Eu-l, Sine-le, e conținut înăuntru și nu înafară și oricât de similă ar fi omonimia dintre experiențele lor vine un moment când lumina soarelui pică diferit pe Joe 1, versus Joe2, și Joe2 își dă seama că nu se uită la el într-o oglindă invizibilă. Creierul are celule speciale pentru recunoașterea imaginii de sine dezvoltate cu dificultate de-a lungul evurilor și care nu sunt specifice omului, deși – în mod hazardic – la om au cuplat cel mai bine cu hardware-ul. Există informații că și delfinii posedă o recunoaștere de sine (în mod complet avantgardist Remus Cernea, în memorie recentă, a propus să fie recunoscuți de umanitate ca ”cetățeni”, o sugestie pentru unii hazlie dar deloc lipsită de fundament). Teorie a minții au și stăncuțele, și elefanții, funcție de școala de biologie comparativă din care faci parte și câinii șamd. Omul nu e conectom. Omul e saltul calitativ născut din conectom și produsul informațional al fiecărui conectom e unic și irepetabil nu pentru că e Beethoven sau Ghazali, băiat somalez născut în Mogadisciu, ci pentru că deîndată ce e separat de Eu-l alter-ului, al Părintelui, devine autonom și se auto-construiește. Abilitatea conștiinței de-a se auto-construi presupune că viruși informaționali agață de ”cer” conștiința omului și-o ridică prin tras de proprii carâmbi ai cizmelor mintale. Eul e o desăvârșire a propunerii Eu-lui de-a se auto-desăvârși, Joe1 poate ajunge conștient de Joe și umanitatea lui în timp ce Joe2, același conectom, același genom, rămâne în marasmul primitivismului. Există o parte din Eu care e înregistrat din toate contactele sinaptice culturale. Există, ca și în creier, o sinapsă tripartită comunitară care spune că un nou Adam conectomic, acel al trilioanelea miliardulea care se întâmplă că va avea aceeași amprentă genetică și sinaptică a primului ipotetic, nu va putea fi altceva decât un altfel de Adam pentru că va avea alt traumatom. Astfel că, în modul cel mai rezonabil cu putiință, poți propune că doar al doilea om a fost om, în timp ce primul a avut doar o conștiință limitată de lumea în care funcționează cu conectomul lui ”de nouă generație”.
Pentru că, în cele din urmă, mintea unui om e inconturnabil dependentă de mintea altui om pentru a se auto-susține. Iar în absență va disocia, fiecare Robinson va avea nevoie de un Vineri, fiecare Smeagol va avea un Gollum. Eu nu există fără Tu, Ei, Ele. Și veritabilul prag de cunoaștere a umanității nu va fi vreodată despre cum sunt legate firele într-un creier ci cum creiere diferite, în calote craniene diferite, la o distanță uneori de veacuri, evuri, milenii se pot stimula unele pe altele. Piramide, obeliscuri, cărți, manuscrise, religii (da, religii), literatura universală, suma tuturor lucrurilor păstrate de umanitate de când umanitatea a centralizat o informație despre Sine, toate plăsmuiesc azi conectoame care, fără acea sumă a Eu-rilor care-au câștigat permanență, n-ar fi ceea ce sunt și nu vor fi devenit ce devin. Fractalic, suntem toți elemente informaționale ale unui Mega-conectom.
Pretenția că acest Mega-conectom e Dumnezeu e falsă. Pentru că în cele din urmă Dumnezeu e un produs cartezian. Dumnezeu prin reprezentarea lui propune că există un mecanic de locomotivă în interiorul locomotivei. Or nici unul dintre neuronii mei nu are amprenta unic irepetabilă, ștampila ”neuron marca GD”. Nici unul dintre neuronii mei nu e copilul meu. Nici unul dintre neuronii mei nu renaște și nu învie alți neuroni morți, să le zicem neuroni Lazăr. In urbi et orbi presupune că Mega-conectomul ar fi trebuit să se protejeze, cumva, de gâtuitura Toba, de arderea Romei, de Inchiziție, de distrugerea bibliotecii din Alexandria, din prigoana nazistă a tot ce-a însemnat cultură interbelică. Stupid și gângav umanitatea în totalitatea ei a funcționat, și va funcționa darwinian pentru că, deși facem parte din același mega-agregat cultural, mintea fiecăruia dintre noi e blestemată să fie, momentan, doar un Eu care se leagă prin fire nevăzute la un Tu, un El, o Ea și escaladează dealul improbabil al conștiinței de sine în măsura gradelor de libertate. Unde grade de libertate sunt numite ”liber arbitru” doar pentru considerente sociale. Unicul loc al libertății e mintea omului unde, de fapt, cogniție superioară înseamnă cenzură și selecție structurată a gândurilor. Unde libertate ar însemna psihoză și dezintegrare.
Propunerea că psihoza e o tulburare a conectomului e corectă, trebuie spus finalmente dar oricât de corect ar fi un astfel de adevăr el nu poate fi decât în conjuncție cu contextul în care va fi funcționat conectomul respectiv. Izolat de ceilalți, orice conectom sucombă în psihoză și dezintegrare. Ce crează un om sunt toți oamenii dimprejur care-l sculptează, braț pe braț, îmbrățișare pe îmbrățișare. Schizofrenia unuia nu e rana pe conectom a celuilalt.
Astfel că tot ce avem suntem unii pe alții. Hera din Eu e laptele cosmic primit de la părinții mei, de la oameni cu care m-am întâlnit și ieri, cu care mă întâlnesc și azi și mă voi întâlni și mâine. Alții trăiesc prin mine, voi trăi prin alții mult după ce nu mai sunt. Asta e viața mea de după moarte și nu-mi trebuie un Ordin care să-mi spună asta. În mine e tot. În mine e nimicul.
G
andreanum & co 
Multumesc