De roma

Rareori, în anii de când scriu articole de opinie pe teme legate de diverse minorități – fie că sunt etnice, culturale or sexuale – am avut parte de răspunsuri ( a se vedea comentarii) atât de înverșunate la adresa romilor precum în cel de săptămâna trecută din EVZ. În particular o întrebare mi-a zgâriat conștiința și dictează rândurile următoare. Un domn m-a întrebat: ”ești țigan? De ce le iei apărarea paraziților țării?”. Răspunsul simplu e nu. Nu sunt țigan. Sunt alb, caucazian, mândru de originile mele culturale ba chiar la risc să fiu un pic arogant de ele. Am sânge din toate provinciile și, pe linie maternă, strămoșii mei au îngrășat solul Ardealului os cu os, din timp imemorial. Pe linie paternă am în spate ofițeri de cavalerie care-au luptat în Marele Război. Numele meu, anonim cum o fi, e împletit suficient cu fibra identitară a României încât să nu mă simt amenințat de perversitatea criticii la persoană. Sunt în schimb unul care a cunoscut, de-a lungul vieții, lama discriminării atât pe criteriu etnic, religios, național cât și lingvistic prin diverse situații prin care am trecut. Am cunoscut agresiunea antisemitismului contemporan, când te întorci acasă și găsești excremente și mâncare stricată în prag și o cruce mare scrijelită pe ușa de la intrare. Am simțit biciul persiflant al propriului meu neam care nu înțelegea, într-o vreme, ce caut printre ”jidani” sau, și mai arhaic spus, ”jidovi”. Am trăit, peste ocean, situația hilară de-a mi se spune Vlad pentru că era mai simplu pentru colegii mei să-mi pună ștampila stereotipă a unuia care vine din țara lui Dracula. A trebuit să insist că am să vorbesc în franceza mea cu accent balcanic în preajma unor oameni a căror limbă engleză șchiopăta un pic mai mult decât norma acceptată. Am trăit departe de casă. Am trăit departe de familie. De prieteni. De cortul meu identitar. Și am vrut să înțeleg de ce. De ce există naționalism. Care e rădăcina lui. Și care e motivația pentru care oamenii ajung să comită crime prin ură la adresa unei comunități anume. Unde motivația nu scuză fapta reprobabilă. Xenofobia e explicabilă, niciodată justificabilă în fața minții minim emancipate. Și indiferent de reputația unei clase/ categorii de oameni care vor fi poate mai degrabă reprezentați în masă ca fiind inferiori, degenerați or pur și simplu violenți, agresivi, antisociali mi-am spus dintotdeauna că e obligatoriu să existe o voce a rațiunii care să îndrume concilierea, dialogul și de-escaladarea, octavă cu octavă, a pornirii viscerale de-a anihila, de-a distruge, de-a oblitera o etnie doar pentru pedigriul ei social de viță recentă.

Țiganii sunt înfricoșători, de-a lungul și de-a latul Europei, pentru micul burghez provincial obișnuit să trăiască într-un cubicul format de vecinul din dreapta, vecinul din stânga, trotuarul și grădina din spatele casei. E o frescă a mizeriei din care a ieșit și pe care o abhoră. Aceeași teamă de intensitate fobică pe care o cultivă când vine vorba de mâncatul legumelor nespălate, cum că ar conține germeni, se manifestă și la contactul cu o altă etnie. Nu e ca și cum etnia nu ar alimenta, freatic, sistemul de credințe. E paradoxul cifrelor și micul burghez nu face altfel decât calcule estimative funcție de mit, fantezie și experiență personală limitată. Contează că majoritatea crimelor, oricând, sunt făcute de altcineva decât minoritarii etnici? Contează că nici o crimă nu are rasă or clasă, ci rădăcini în presiunea socială asupra unei congregații dublată de sărăcia ei instituțională? Că romii nu vor ajunge vreodată în școală în proporție majoritară, că nu au același acces la servicii, la curățenie, la educație, la muncă minim calificată? Cine va spune că ei resping în mod pro-activ ”civilizarea” trebuie să admită, pentru început, că ”civilizarea” reprezintă o forme fruste de asimilație, una care diluează până la dispariție identitatea unei etnii și-așa formal traumatizată de ani în care-a fost împinsă în abisul uitării. Țiganii nu mai au limbă, nu au o tradiție scrisă a propriei istorii, nu au o conștiință națională, sunt un popor fără patrie și un neam fără înaintași. Trăiesc alegoria propriilor peregrinări și cine va spune că noi n-am fi ajuns la fel dacă am fi fost împinși în dezastru de istoria recentă?

Fundamental e că oamenii, deși născuți în inegalitate prin rasă, etnie și context social or politic, în fața istoriei și-a legii sunt egali. Se bucură de aceleași drepturi sau așa ar trebui să fie. Și victima are drepturi, și agresorul are drepturi. Să recurgi la mijloace inchizitoriale, medievale de-a rezolva un conflict social nu vorbește nicidecum de ținta unui atac fascist, naționalist, cât de natura atacului în sine. Să validezi măcar pentru un moment gloata care își ia furci, topoare sau, mai nou, arme automate și încolțește ca pe-un animal care-a dat iama la găini un adolescent frizează nebunia. O nebunie care, admit, m-a izbit citind comentariile la textul meu. Ai spune că emanciparea pe care ți-o dă libertatea câștigată cu greu, cu sânge, cu ani de reformare civică lasă un loc de compasiune pentru năpăstuit, pentru discriminat, pentru alienat. Dar nu. Le nouveau riche al Europei vrea să joace același tontoroi al majoritarului, micul ciocoi de Levant va lovi cu bontul cizmei voluptuos destitutul care-a rămas tot la ușă, pe partea cealaltă. Nu sunt doar țigani. Țigani e un eufemism alocabil tuturor celorlalți. Nouă înșine, de fapt. Că sunt basarabeni, că sunt ucraineni, că sunt turci, kurzi, nu importă. Ce contează e că ni se aprind în cap luminile demente ale violenței când ajungem în preajma unei situații în care echilibrul – și-așa fragil – al coabitării e perturbat de interferența etnică. E, simbolic, gestul de-a fi mâncat un croissant cu cafea (semilună + băutură de proveniență orientală) în Stephansplatz, Vienna, locul unde-a stat bastionul rezistenței otomane vreme de secole. Neglijent, totuși, cetățeanul transfug în Pristolul occidentului va fi servit din cuminecătura multiculturalismului din momentul în care se abține de la ștrudel și bruderschaft. E în regulă să deguști, la scobitoare, din bogăția diversității lumii atâta timp cât cumperi șaluri frumos colorate sau îngurgitezi, hulpav și pe nerăsuflate, un kebab. Dar atât. Când vezi cerșetorul, când vezi pălăria cu boruri largi, paranoia începe să-ți mănânce palmele și gândul că e hoț, că îți va fura copilul, că poate îți ia gâtul, mașina, e murdar, pute, nu înțelege la ce folosește robinetul de la chiuvetă, e din altă lume, mai bine s-ar întoarce în ea, acolo în India sau de unde-o fi venit, de ce-a trebuit să plece, ducă-se în pustii.

O societate nu are paraziți decât în măsura în care trage-o linie, un gard care segregă comunitatea în două tabere, un apartheid care continuă, netulburat, în forme inovative prin scârbavnica Uniune Europeană. Vechea lume deplânge migrația în timp ce se bucură de roadele ei. Vechea lume arată cu degetul pentru că e mai simplu să indici răul ca venind dinafară, nu dinăuntru. Or răul nu vine, mai nou, din exterior. Supra-popularea, tendința omului modern de-a lenevi, de-a trăi subsidierea, de-a se îngrășa în timp ce mintea i se tâmpește și-și consumă timpul, resursele, banii cu voiaje și fotografii prin fața monumentelor, nevroza distanțelor și în același timp a apropierilor face că, în cele din urmă, când te-ai trezit cu maghrebianul la ușă, cu somalezul pe stradă, cu pakistanezul pe scară, cu sikh-ul pe schelă, cu țiganul prin arondisment să frisonezi și să hiperventilezi la gândul, agorafobic până la urmă, că ei sunt aici să-ți ia ție ceva. Nu. Ei sunt aici să-și ofere lor ceva și cine ești tu să limitezi dreptul la viață, la șansă al cuiva? Prin ce drept divin căcatul tău e mai puțin mirositor decât căcatul lui? Pentru că tu te speli pe mâini la lavoar după aia? Pentru că șunca ta e în țiplă în frigider și pășunea din fața casei tale e tunsă cu tondeuza?

Țiganii sunt condamnabili pentru multe lucruri. Ironic, crima rasială nu e una dintre ele. Înveninați cum vor fi fost de vox-ul unanim al continentului pe care-l cutreieră și care-i obligă cumva, constituțional, să se prostitueze, să se îmbrace în țolul criminalului în devenire, țiganii nu se vor organiza în gloate și să linșeze un alb caucazian pentru ce li s-a întâmplat. Violențele lor, cel mult, sunt intra-comunitare, familiale, urmăresc altă traiectorie și un alt microcosm. Se vor scoate săbii, se vor tăia artere femurale, se vor lăsa țigan pe țigan să moară pe câmp pentru o răzbunare de sânge, pentru o datorie neplătită, pentru o femeie furată într-un măritiș inacceptabil pentru familie. Și altele, și altele. Dar în raport cu lumea prin care umblă există totuși o precauție a țiganului, dublată nu de puține ori de-o frică și la celălalt capăt. Frică să-i spui cuiva, dacă totuși ești cultivat și vei fi făcut cât de cât școală, că părinții tăi sunt țigani. Că vorbești rromani. Că acolo e comunitatea din care vii. Nenorocirea etniei lor e că vârfurile nu se mai întâlnesc, dacă rareori, cu văile. Peisajul, geografia etniei e fragmentată, dezintegrativă. În felul de-a pătrunde în interiorul minții, miezul țigănimii, Occidentul a investit sute de milioane de Euro în creionarea unor rezervații nevăzute dar niciodată în  dialog trans-cultural autentic. Programele de outreach comunitar sunt parazitate (da, aici sunt paraziții) de NGO-uri care își trag comisioane grase de administrare a proiectelor în timp ce, pe hârtie, proiectele au succes fără vreun ecou în teren. Când cineva arată cu degetul spre comensalismul țiganilor care plimbă străzi și trăiesc în boschetul ambientului ar face bine să se uite de partea noastră, a consumatorilor de beletristică pe alocuri romanescă,  pe alocuri xenopatofilă. Și ce va vedea? Și cum? Vei fi trăit tu, vreodată, momentul când poliția intră cu câini și arme automate la tine în curte, te face pachet și te trimite cu primul tren înapoi? Vei fi trăit tu, vreodată, momentul când vei fi bătut cu bestialitate într-o cameră de poliție, când îți vor fi interzise drepturi strict pe criteriu etnic, când ți se va refuza ajutor judiciar, când vei fi trimis înapoi din ghetoul din care ai plecat doar pe baza culorii pielii și-a prezumției că ești ceea ce ești, și nimic mai mult?

În dezbaterea continuă despre ”problema romilor” politicienii călăresc momentul, se fotografiază cu diverși dubioși care nu sunt reprezentativi decât colorimetric pentru etnia lor. Ce rezultă e o frescă a stridențelor, incidentelor și evenimentelor negative menite doar să cimenteze ura și disconfortul etnic. Susan Sontag a numit asta ”fascism cu față umană”. Vorbind despre ura îndreptată asupra Occidentului de Al-Qaida Christopher Hitchens a adaptat termenul la ”islamo-fascism cu față umană”. Îndrăznesc să propun că în chestiunea minorităților rroma Uniunea Europeană a ajuns să practice un ”europeocentrism cu față umană”, vizibil și în rezultatul electoral la recentele alegeri pentru Parlamentul European în care ce-a învins, dacă poți spune că a învins, e spiritul segregant și naționalismul dus la ridicol, și caricatură. Când își vor fi dat seama votanții lui Nigel Farage că nu sunt la risc să fie cotropiți de hoardele tătare? Când își vor fi dat seama electorii lui Marine LePen că opțiunea lor nu le va curăța străzile de criminalitate?

Între timp libertatea cuvântului beneficiază de acest Prim Amendament în care și furia identitară, și xenofobia, beneficiază de privilegiul de-a fi liber exprimate constituțional. Democratic da, am să lupt pentru dreptul cuiva de-a nu fi de acord cu poziția mea față de țigani dar asta nu înseamnă că am să fiu și de acord cu asta. În efortul perpetuu educațional e un pas înapoi teribil ziua în care vei fi stat, în mulțime, și vei fi urlat ca lupii doar pentru că lupii urlă. Mintea mea e populată de toate acele figuri, căldura unor mâini strânse, lacrimi, sudoare, suferință pe care le-am cutreierat în munca mea cu oameni din altă etnie decât a mea și-al căror suflet rezona la fel, și durea la fel, și se manifesta la fel, în esența lui, ca oricare altul. Și da, vocea avea un anumit accent. Și da, unele lucruri ne separau, irațional, și da, legea nu era îndoibilă la fel precum cea pe care eu o respect. Dar scânteia era una unanim prezentă, în nici un moment n-am renunțat la credința că am în față un om. Niciodată animal. Niciodată sub-om. Niciodată însemnând niciodată. E opțiunea mea și cred că e opțiunea bună. O spun de la adăpostul unei lipsă de credință în sorgintea divină a obligației iubirii de aproape în timp ce naționaliști religioși sunt totuși responsabili pentru culpa istorică de-a fi înrobit țigani timp de 500 de ani pe pământuri mănăstirești. Pentru mine iubirea de aproape e o emergentă umană, un epifenomen al conștiinței umane. Unde dispare nu e în numele unei săbii cosmice care cade pe grumazul păgânului și-al străinului, ci în numele unei ciuntiri a firii omului degradată, destitută și reprobabilă.

G

One thought on “De roma

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s