Sunt un text scris pe fugă și nu știu exact despre ce sunt, într-o limbă ce va fi accesibilă maselor. Sunt cam ca pisica lui Schrodinger care intră un bar și nu mi-e clar dacă nu cumva aș face un banc bun, admițând că lumea știe de unde mă trag.
Și vorbesc despre mine însumi la persoana I pentru că am un reces, o reminiscență, o vagă amintire a bunului simț pentru că am o poveste de spus unui domn. Mascul alfa, mândru înrobitor al meseriei lui Hipocrat, medic de tranșeu, de linia I, de capă și spadă.
Care le spune unor femei că sunt niște pizde proaste pentru că avortează.
Sau ceva.
De genul.
Ca să înțeleagă foanfele, fofoloagele și fefelistele cum e cu sfântul drept la viață și dreptul…cum spune domnul eparh al evangheliei mele? Dreptul pizdei de-a face borș (admit că eu, textul de față, am remarcat plastitudinea formulării).
Să-i spun deci acestui domn despre ce e vorba în mine.
E vorba despre o poveste pe care-am auzit-o de curând și pe care e remarcabil de probabil că oamenii o s-o creadă goangă. Și dac-o cred e treaba lor.
A fost odată ca niciodată, într-un sat al României cam de prin aceeași zonă de unde vorbește masculul alfa, o fetiță. O fetiță bisericoasă, fără codițe și fără fundițe pe motiv de sărăcie. O sărăcie de unchi, bine apretat de trăscăul de-l bea copios ca să uite că e, ca să uite că vine, s-a (cum zice domnul doctor?) spermat în găurile ei vreme de niște ani fără să știe celălalte sărăcii. În cele din urmă, fir-ar al dracului de țesut sfânt uman, din brutala copulare fetița a rămas grea. Grea, lasă că a fost grea și facerea nemernică. Familia, bisericoasă tare că doar deh, Geneza și Deuteronomul, a ținut-o așa, vrerea Domnului și piaza rea, de fapt Lolita era de vină, așa că Lolita a fost ținută în coteț până a născut un copil care, din momentul cu numărul doi, i-a fost luat și dus pe sanie a fost, nici că l-a mai văzut.
Avea 15 ani.
A plâns rău școlărița. Și n-a vorbit cu nimeni. S-a rugat și s-a închinat, și unde-a fost rană s-a făcut cheag, și unde-a fost cheag s-a făcut nod.
Și-au trecut ani, și-a găsit și ea un băiat mai de Doamne ajută cu care s-a căsătorit. Tare-și mai dorea, în sufletul ei, un suflet care să-i astupe gaura în formă de pierdere lăsată de-o lume a bestiei din care venise. Și sufletul a venit. S-a pogorît duh în embrion, s-a apăsat degetul Domnului pe scârbavnica morulă. Doar că Dumnezeul ei, ca și primul care-o siluise, a fost beat și bont în ziua într-apăsării, că degetul a făcut o amprentă strâmbă și fătul s-a dezvoltat malformat. Totul, ca în pristolul admirativ al creației, era perfect. Creier perfect, cerebel perfect, osișoarele feței și ele perfecte. Cinci degete la mâini. Cinci degete la picioare. Suflet și pneuma. Și-o inimă cu vasele mari puse de-a-ndoarselea. Și un ventricul stâng mic, hipoplazic. Când i-au spus, în lunea a 6-a de sarcină, că bebelușul ei nu va supraviețui, a lovit-o cazna.
Niște medici, cam ca domnul doctor, s-au întâlnit la raportul de gardă să discute despre cum să facă. Normal, legal, pentru o malformație incompatibilă cu viața se decide terminarea sarcinii în mod terapeutic. Dar nu. Cumva, peste noapte și din scrupule inumere, doctorii s-au hotărît căci nu. Mai bine să-i zică femeii că-i va muri copilul și să nu facă nimic. Să o lase așa. Să o lase să stea până naște, așteptând ca într-un alt roman de Nabokov decapitarea, cu termen orientativ la 9 luni.
Care au venit.
Și-a născut femeia, în lacrimi, un copil care-a scâncit puternic din primul moment. De sus Dumnezeu privea mulțumit, pesemne, că nimeni nu i-a luat dreptul sfânt să administreze tot, prin tot și toate. Miracolul ar fi fost să rămână patent ductul ăla arterial care permite să se amestece sângele drept, cu sângele stâng, și din mixtura respectivă să rămână suficient oxigen de dus de colo până dincolo. O șansă la milioane. Copilul, domnule mascul alfa, la această oră încă trăiește dar care sunt șansele că va trăi? Se va prăpădi, creștinește va fi îngropat, o poveste a cărei inutilități e proporțională cu misoginia din textul domniei tale care nici măcar specie literară nu poate fi considerat.
Avortul nu e o bucurie pentru cine-l face. Avortul nu e o cale serenă a modernității în care borțoasă și felcer se pun de acord că ne doare pe toți în cervix de sanctitatea vieții. Care sanctitate nu e consfințită de altceva decât calitatea, oarbă, a unor celule de-a se întâlni la jumătatea drumului dintre ou, și sămânță. Nu-i pasă nimănui dacă ce se întâmplă mai apoi are sau nu de-a face cu Dumnezeu, sau cu Împielițatul celălalt. Natura își continuă cursul și propunerea că e ori abstinență, ori cucernică dedicare vieții nu poate fi făcută decât de un nobil posesor de pulă și stetoscop.
Iertare, confrate dar și sensibili enoriași ai limbii. Iertare că sensul meu, al textului, va fi zgâriat câteva timpane și va fi înroșit câțiva obraji. Când totul se reduce la asta, la nesimțita aia care rămâne borțoasă pentru că i se rupe, ea poate să facă avort, lumea s-a strâmbat de tot și e hâdă în nedreptatea ei.
Nu, dragă coleg, până la urmă sarcina nedorită nu-i aparține femeii, îi aparține bărbatului care, cum spui domnia ta? Umblă mereu cu pula sculată? Ce scuză dubioasă, ca și cum ne-ar fi iertat nouă, emancipaților masculi, că ne mai scăpăm vremelnic printr-o văgăună, or alta.
Nu de entuziasm macabru au făcut femeile, în România, peste 20 de milioane de avorturi (în total) în ultimul sfert de secol. Ci pentru că oameni ca dumneata au văzut părințenia ca o funcție maternă, un fel de futu-i măicuța mă-sii și s-o descurca proasta cu prostul ăla mic. Pentru că, patriarhal, continuăm să privim femeia cu un amestec de dispreț și poftă, dezgust și vierism. Rezervorul de avort nu e femeia, rezervorul de avort e bărbatul care, când e mascul alfa, și să-și bage pula sună mai rotund. Or pentru un medic, fie el și literat în obscen, să propună, final, femeii să nu mai avorteze ca soluție princeps la problema natalității..involuntare e, mă ierți (sunt doar un text, până la urmă, ce știu eu?) bont. Un bontism. Un bontism prost. Un bontoprostism.
G
andreanum & co 