Valentina

Gândește, minte buimacă! Scrie, mână netrebnică! Către cuvânt, ieși! E un dureros autodafe. O lecție. Și lecția e: când vei vrea să schimbi lumea, nu mai sta pe gânduri. Nu există mâine. Există doar acum. Și-acum se trece îngrozitor de repede.

Valentina a intrat pentru prima oară în cabinetul meu acum mulți ani. Nu mi-a fost niciodată pacientă. Copiii ei, da. Copiii Valentinei, trebuie spus, nu sunt copiii Valentinei. I-a luat în grijă de la o Casă de copii. O fată și un băiat, amândoi cu un zâmbet fermecător. I-a adus pentru că…nu contează pentru ce i-a adus, nu schimbă firul narațiunii. Să v-o descriu puțin. E o femeie masivă cât muntele Ararat. Pare că pe umerii ei s-a prăbușit arca nenorociților când s-au retras apele după potop. M-a și speriat, până la ea nu mai văzusem oameni atât de mari, mari ca nefilimii, mari ca statuile de pe Insula Paștelui. Și lângă ea, o dată, a fost o fată. Și lângă ea, altă dată, a fost un băiat. Fata mi-a șoptit cum o cheamă. Băiatul mi-a făcut cadou un Christ desenat cu pixul. Valentina stătea, zâmbitoare, imensă cât zeul Timpului în timp ce eu îmi făceam de lucru. Hai să facem o barcă. Hai să desenăm un chip de om. Hai să pronunțăm cuvinte în silabe. Valentina respira audibil, mâinile împreunate pe picioare în timp ce inima pompa sânge prin 180 de kilograme de viață. Îmi spuneam – uite un om puternic, cară doi ca el în spinare și pe încă doi i-a luat în grijă. Dar apoi am aflat că era și un al treilea. Fata biologică a Valentinei, o găoace de 30 de kilograme, tetraparetică, de care mamă-sa se ocupa singură. Mi-a scris, în toamna anului trecut, Valentina…

”VIATA MEA

Ma numesc Valentina […] ,am 56 de ani si slava Domnului traiesc bucuria de -a  fi mama. Am o fetita de 25 de ani […] care in urma unui vaccin si un diagnostic gresit este la pat ; nu vorbeste, nu merge si are nevoie de ajutor permanent. Sotul meu a plecat la Domnul in anul 1989 chiar de ziua lui. [Fata mea] avea 1 an si 8 luni iar eu 32 de ani. A fost cumplit de greu […]. Toate noptile nedormite ,stresul si greutatile vietii m-au facut sa neglijez persoana mea, eu nu mai existam, am crezut ca asa este normal, dar am gresit enorm fiindca sanatatea a avut mult de pierdut. Eu mai in gluma mai in serios spun ca din anul 1986 sunt pe front, fiindca in 1986 s-a imbolnavit mama mea, in 1987 ea a murit, in 1988 s-a imbolnavit [fata mea] iar in 1989 mi-a murit sotul. Acum sanatatea mea este cam subreda, am nevoie de o operatie de extirpare a uterului, operatie care nu poate fi facuta decat dupa cea de micsorare a stomacului; m-am ingrasat foarte mult si trebuie neaparat sa slabesc. Am fost diagnosticata […] ca avand obezitate morbida. Recunosc ca fara un ajutor din afara nu pot face aceasta operatie, tocmai de-aceea scriu aceste randuri pentru a ma ajuta sa fiu in continuare alaturi de [fata mea] si cei doi copii pe care i-am luat din orfelinat . Multumesc mult”

Ajutorul dinafară, trebuie să explic, era ceva ce discutaserăm noi, câteva luni înainte. Ca mulți oameni pe care-i văd, Valentina apărea și dispărea. O vedeam – mai exact pe copii – la 2 – 3 luni dar apoi puteau să treacă și șase luni fără să mai treacă pe la mine. La un moment dat mi-am făcut curaj și i-am spus că picioarele ei nu arată bine deloc. Pentru că nu arătau bine deloc. Erau umflate, pantofii păreau că fuseseră înfipți cu ciocanul, era dureros să te uiți. Tegumentul era întins, roșu, inflamat, se vedeau traiectorii de flebită. Doamnă, trebuie să vedeți un medic. La început atât i-am spus și m-am uitat stăruitor în ochii ei. A fost primul hiatus de șase luni. S-a speriat. Când s-a întors nu i-am mai spus asta dar, după o nouă perioadă de acomodare m-am uitat din nou la ea, doamnă, trebuie să vedeți un medic. De data asta am fost un pic mai insistent, am certat-o, aveți trei copii în grijă, nu aveți voie să vă neglijați, sunteți responsabilă pentru viețile lor dar cum puteți clama responsabilitate dacă de-a dumneavoastră nu vă pasă? Mi-a promis că va discuta cu cineva.

Și n-a discutat.

Scrisoarea de mai sus a fost la rugămintea mea expresă, în toamna anului trecut, când în cele din urmă se hotărâse să vorbească. Avea un fibrom gigant, aparent – e tot ce mi-a zis vreodată – dar greutatea era…greutatea. Operațiile bariatrice costă. La București n-a găsit pe nimeni dispus să o ajute. Încercările mele de-a găsi o soluție financiară s-au apropiat, asimptotic, de un succes, atât că la noi masa de operație și-atunci, și-acum ține doar 150 de kilograme. Valentina nu putea fi susținută pentru intervenție. La propriu. Și totuși, tras-împinsă de la spate, a găsit o soluție la Iași. Și vizitele ei la mine, telefoanele s-au îndesit, din nou, în iarna anului acesta. Chirurgia bariatrică i-ar fi salvat viața. Doar că avea nevoie de un dosar medical cu analize complete. Și, culmea, inima mergea bine (atunci), plămânii arătau bine (atunci), dar avea un ulcer gastric. L-a tratat. Alt endoscopist i-a zis că ar fi totuși gastrită de reflux. A tratat-o și pe aia. Evident nu se putea opera cât timp avea probleme cu stomacul (organul de operat). Am vorbit cu colegi de-ai mei, nu s-a pus problema costurilor, a fost evaluată pe partea gastro și la noi și în cele din urmă Valentina a primit undă verde operatorie. Și-așa am lăsat povestea, în timp ce vortexul meu zilnic m-a dus în alte, și alte povești.

Iar săptămâna trecută am văzut un alt băiat, din alt oraș, cu altă mămică, altă poveste, alt destin. Însoțitoarea îmi părea vag cunoscută. La final a intrat o altă doamnă în încăpere, și ea avea o fizionomie familiară. Îmi spune știți, doamna N. a murit.

Cum a murit? Am văzut-o acum 3 săptămâni, urma să se opereze la Iași.

Da, a murit.

A durut-o într-o dimineață foarte tare pieptul, până la urmă vecinii au chemat Salvarea, Salvarea a venit, i-au făcut un examen clinic, i-au luat o tensiune, au recomandat să o ia să o interneze și a refuzat. Cum a refuzat? Da, a semnat că nu pleacă de acasă, vă vine să credeți? Și m-a chemat seara pe la 6, era transpirată toată, palidă, să chem din nou Salvarea că nu-i e bine deloc. Și până au venit ei a murit.

Valentina a murit.

E ca într-un roman ieftin inspirat din Dickens, o variantă modernă de Bleak House. Copiii sunt acum internați, DGASPC pune problema punerii lor sub interdicție, vecinii s-au hotărât să păstreze casa în grijă și Fundația care se ocupa de ei caută o soluție să nu fie despărțiți. Și fata Valentinei? A pierdut tot. Murdară lume. Există ceva în scrisoarea ei pe care, cu bună știință, l-am șters. Fraza, în original, era așa:

”A fost cumplit de greu dar DUMNEZEU NU NE-A LASAT.”

Dumnezeu.

Dumnezeu era ocupat când s-a născut Valentina. Și nu mai trecuse de ceva vreme pe la ea, pesemne. Sau – pe căi obscure cu final neașteptat – o fi fost spre bine că, în încăpățânarea ei suspicioasă – a refuzat atâta timp doctor. Am note din 2011 – găsit doctor pentru Valentina! Note din nou și din nou. Am telefoane date, mai multe decât au fost primite de la ea. Unde-a fost Dumnezeu în toate momentele când Valentina ar fi putut hotărî altfel, când drumul ei ar fi putut lua altă meandră? N-a vrut. N-a fost de convins. Și te doare. Mă doare când mă gândesc cât e de meschin, cât e de nedrept până la urmă moșneagul ăla imaginar cu care conversăm, ce simț dement al umorului are să omoare un om cu două săptămâni înainte de intervenția care ar fi putut să-i dea ani de viață. Doar că nu Dumnezeu a omorât-o pe Valentina. Valentina a omorât-o pe Valentina. Valentina și îndărătnicia ei. Valentina și singurătatea ei la umbra căreia a crescut mucegaiul pesimismului și-al delăsării. Valentina și convingerea, absconsă, că în cele din urmă se va alătura liotei de rude care muriseră prematur.

Aș fi putut să o iau pe sus. Aș fi putut să o ameninț că-i iau copiii dacă nu se îngrijește. Aș fi putut să folosesc forța. Am mai făcut-o în alte povești și degeaba am făcut-o. Acolo. Dar nu e niciodată târziu. Și în meseria mea mor oameni. Doar că mor pe alte căi, mor în alte feluri. Și tot moarte se cheamă până la urmă.

Morții mor, viii continuă să preumble. Și uneori înveți de la unii, alteori înveți de la alții.

G