Câinele negru

Moartea prematură a lui Robin Williams (actorul, domnișoară Paris Hilton, nu cântărețul) a urcat în stratosfera, oricum îmbâcsită, a discuțiilor de salon probema eticii, vezi morala, din spatele sinuciderii. Un cuvânt care s-a auzit cu o frecvență neobișnuită în asociere cu suicidul lui RW –  eponimul ”egoist”. A fost un gest ”egoist” din partea regelui pescar. De fapt nu doar a lui. De fapt – funcție de ce parohie vizitezi sau din ce congregație faci parte – s-ar putea să auzi lucruri mult mai urâte despre sinucidere. Nu doar urâte. Stigmatizante.

Pronunț (în mintea mea), apăsat ultimul cuvânt. Îl rumeg, în ultima vreme, recursiv în gând, de când lucrez la un studiu despre discriminare în schizofrenie. Aici în particular, dar când vine vorba de boli psihice în general, cetățeanul ordinar are – ce altceva – decât gânduri ordinare. Stereotipuri sociale. Idei luate din zbor sau presărate cu belnița din amvon, inevitabil acuzatoare, lapidante, la adresa bolnavului psihic și-a scârbavnicei boli pe care o poartă. Stigma internalizată – concept lansat la apă de Jenny Boyd, la vremea respectivă afiliată VAD (Veterans Affairs Department) – cuprinde patru domenii. Alienare. Stereotip valid (inclusiv de) bolnavul psihic. Experiența subiectivă a discriminării. Retragere socială. În răspuns la ele, un al cincelea – reziliența la stigmă – e singura armă de apărare pe care o are suferindul. Când am început să lucrez cu scala lui Boyd, în acronim ISMI, pentru prima oară am resimțit aproape somatic durerea din spatele unor afirmații. Am simțit-o ca medic. Am simțit-o ca terapeut. Am simțit-o ca om care a râs, a plâns, a suferit alături de oameni care delirau, aveau halucinații, oameni care luau droguri, oameni care beau, oameni care se tăiau pe mâini, oameni care făcuseră tentative de suicid. În ISMI sunt 29 de afirmații pe care pacientul le notează de la 1 la 4, de la ”complet în dezacord” la ”complet în acord”. Printre afirmații vei găsi fraze de tipul ”Mi-e rușine cu mine că am o boală psihică”. Sau ”sunt dezamăgit de mine că m-am îmbolnăvit”. ”Eu nu pot contribui cu nimic societății pentru că sunt bolnav psihic”. ”Oamenii mă ignoră din cauza bolii mele”. ”Oamenii își bat joc de mine sau mă tratează ca pe un copil din pricina problemelor mele psihice”. ”Nimeni n-ar vrea să se apropie de mine sau să discute cu mine din cauza bolii mele”. Altele te bântuie de-a dreptul. ”Stereotipurile negative despre boală psihică mă împiedică să fac parte dintr-o lume ”normală””. ”Nu vorbesc despre mine foarte mult pentru că nu vreau să-i încarc pe ceilalți cu problemele mele”. Și așa mai departe.

În momente simile mi-aduc aminte de relația dintre tatăl meu și ulcerul lui duodenal. Omul a făcut o ”nișă” după moartea tatălui lui pe care tatăl meu l-a găsit, mort, în pragul casei, după ce bunicul meu a făcut apoplexie. După spusele lui n-a dormit zile la rând după asta și, în cele din urmă, a făcut o rană pe tubul digestiv, probabil din cauza stress-ului. A rămas cu o sensibilitate ani la rând, la noi la masă se făceau mereu două feluri de salată. O salată avea oțet. O salată n-avea oțet. Tatăl meu își trata nișa cu seriozitate și nu se ferea să vorbească de ea. O  alinta chiar. Ulcerașul meu. Nișa mea nu mă lasă să mănânc picant, greu, etc. Cred că uneori o spunea doar ca scuză să nu guste, sau să bea, diverse licori sau mâncăruri cu proveniență dubioasă sau calități nutritive îndoielnice. Tatăl meu s-a ferit, toată viața, să vorbească de ce i s-a întâmplat. În fapt, când va citi (dacă va citi) rândurile de mai sus s-ar putea să se supere pe mine pentru că l-ar expune într-un mod nedorit. Dar mie cel puțin mi-e foarte clar că moartea fulgerătoare a tatălui lui l-a marcat. La fel cum, mulți ani după aceea, și pe mine m-au marcat evenimente din preajma operației lui pe creier. Când șocul crizei lui convulsive, la 24 de ore după intervenție, mi-a izbit creierul sub forma urletelor din telefon ale mamei mele pur și simplu n-am putut procesa altfel decât cu sfiala neîncrederii cum că ”e de-adevăratelea” ce mi se întâmplă. Iar ore mai târziu, cu și mai multă surprindere, mă vedeam trăind, în carne și oase, semnele precoce ale unei reacții acute de stress post-traumatic. Nu puteam să dorm. Nu puteam să închid ochii. Nu-mi găseam locul pentru că deîndată ce puneam capul pe pernă vocea ei îmi urla din nou în ureche. O auzeam ca și cum ar fi fost acolo. Halucinam. Când mă suiam în mașină să o iau spre spital inima îmi bătea nebună în piept și, timp de câteva luni, n-am putut să ascult muzică pentru că instantaneu îmi venea să vărs. La vremea respectivă o colegă de-a mea cu care am lucrat câțiva ani de zile în echipă de terapie m-a văzut și, într-o zi, a închis ușa cabinetului, s-a așezat pe un scaun față în față cu mine și mi-a spus: ”domnule doctor, trebuie să vorbim despre ce s-a întâmplat”. Și am vorbit. Am plâns. Am plâns atât de mult. Mi-am vărsat suferința și timp de câteva ore, gând după gând, am jelit. Am jelit frica pentru viața tatălui meu. Furia. Neputiința. Sentimentul de vină. Era vina mea. Eu îl încurajasem să se opereze. Eu îi găsisem chirurgul. Eu îl dusesem acolo. Și apoi aproape murise. Și mama mea. Și țipetele ei. Și țara asta nenorocită în care mă întorsesem. Și ea, o femeie mititică, blândă, stătea în fața mea și nu spunea nimic. Așa cum și eu după aceea, de mii de ori, am stat în fața unei persoane care s-a prăvălit în fața mea. Ale cărei experiențe de viață s-au dovedit prea mult pentru un simplu suflet să ducă.

Și vin și vă întreb unde e egoismul? Și cu ce drept va veni vreodată cineva să opineze, până la urmă crud, naiv și fără de seamă, că moartea unei persoane din cauza bolii lui psihice e o formă de sfidare la adresa providenței? Ca și cum, spre deosebire de diabet, de hipertensiune, de cancer, dacă ai sufletul bolnav asta nu te poate omorî. Lăsați-mă să vă zic, ca unul care a scos oameni din moarte și pe alții i-a văzut murind, că dacă gândiți asta sunteți condamnabili și aveți sânge pe mâini. Nu, sinuciderea nu e un gest glorios. Nu, sinuciderea nu e lăudabilă. Dar știe cineva vreo boală care e? Lăudabilă, glorioasă, favorizată social? Din punctul meu e una singură dar ar fi o metaforă poate nepotrivită. Singura boală idealizată social e religia. Dar asta e altă discuție. Pentru scopul prezent să zicem doar că – la fel ca și urticaria sau ca o eczemă care nu trece cu cortizon – și suicidul e o boală. Boală cum e depresia. Boală cum e schizofrenia. Boală cum e alcoolismul. Și bolile asta fac. Bolile omoară. Și tu, cititor anonim, n-ai să știi niciodată decât dacă ai avut o rudă, un prieten sau pe cineva drag care să sufere de idei suicidare, cum e să primești un telefon, sau un mesaj, sau să asculți o persoană în timp ce-ți spune despre gândurile lui de moarte. Ți se ridică părul pe spinare, timpul încetinește și dacă se întâmplă să fii ca mine, dacă se întâmplă să fii tu cel chemat să ajute o astfel de persoană vei resimți, secundă de secundă, responsabilitatea vieții unei alte persoane. Tu, și pacientul tău suicidar, luptați pentru o viață, doar că el luptă contra propriei lui voințe care, compulsiv, îl împinge spre auto-distrugere, auto-anihilare, auto-liză. Și împotriva categoricului ”egoist” propus atât de facil de diverși trolli mie îmi revin înapoi în minte vocile tuturor oamenior pe care i-am tratat de suicid în anii mei de carieră. Nu mai știu câți au fost. Sute, mii. Am încetat să-i mai număr. Dar știu cum arată un antebraț crestat în lung și în lat, știu cum sunt pereții cu faianță ai unei încăperi stropite cu sânge, știu tonul lugubru al vocii din spatele unui volan al cărei mașini accelerează pe autostradă, știu privirea din ochii celui care și-a văzut soția cum se aruncă pe fereastră, știu cum arată la câteva ore o persoană care a luat o supradoză, am clar în memorie morfologia feței explodată de un glonț, și când ies dimineața pe ușă mă mai uit pe locul din fața blocului în care locuiesc unde s-a zdrobit o vecină de-a mea care s-a defenestrat, tăcut, la orele dimineții. Și moartea e dureroasă, așa cum viața cu o boală e uneori și mai dureroasă. Iar când individul își revine din depresie, când psihoza lui trece, când simptomele de manie se așează cât de cât, când trece furtuna vei vedea irisul speranței, poate, și – ieșiți ca dintr-un vis urât – suicidarii îți vor spune că urât au mai visat, și groaznic e locul de unde vin.

Lucrurile prin care eu am trecut, acum șase ani, m-au împins să lucrez mai mult, mai profund, mai bine cu oameni care au trecut prin lucruri similare. Am început să lucrez cu oameni care suferă de epilepsie, să lucrez cu familiile lor în care mă regăseam pentru că și eu, la rându-mi, avusesem un moment când un om drag mie făcuse convulsii. Și din psihiatria de linie, de tranșeu, de nevroză am ieșit înspre versantul traumei, și-al acutului, și-al mortalului, și-al rarului și-al ineditului, și negre au fost lacurile în care m-am scufundat, și am făcut-o de fiecare dată pentru că în spatele unor fapte, fie ele cât de stigmatizabile, am văzut un om. Am văzut o ființă al cărei pas prin lume e unic și irepetabil. Da, majoritatea sunt dificili. Da, de multe ori familiile sunt neajutorate, furioase din pricina neputiinței, obosite de asaltul la redută pe care boala psihică îl face nu doar cu suferind, dar și cu anturajul lui, cu ecosistemul din care provine. E o formă de radioactivitate implicită și din interacțiunea frustă, brutală pe alocuri, dintre om și ambient se ajunge la un moment dat la o încărcătură electrostatică pe care tentativa de suicid o canalizează, ca pe un paratrăsnet, în pământ. Și știți care e realitatea? Realitatea e că oamenii de care vă vorbesc sunt preluați de ambulanțieri, paramedici, doctori, a căror religie, cultură, obiecții morale sunt atât de imbecile, atât de bont retezate încât se uită, halat la pacient, cu dispreț, cu ură și cu o formă de hainie, ca și cum omul ar fi cumva o specie aparte de păcătos care a îndrăznit să-și facă rău. Dar e un dublu standard. Vei vedea aceeași hainie către omul care a mâncat slănină și face un AVC? Vei vedea aceeași hainie la cel care și-a rupt ligamentele pentru că a jucat prea mult baschet? Vei vedea același resentiment față de cetățeanul care face ciroză pentru că a luat hepatită prin contact sexual neprotejat? Nu. E dunga strâmbă a minții care separă lumile. Nu. Egoist nu e pacientul. Egoist e profesionistul. Egoistă e societatea. Egoiști sunt oamenii care, irațional, tenebros, primitiv marginalizează bolnavul psihic și, de frica unei contaminări altfel imposibile  dar presupuse, îl doresc, acum ca și acum 200 de ani, închis într-un azil.

Închei. În aproximativ o oră am de văzut o femeie tânără care bea. Bea prea mult. Bea prea mult, și de prea mult timp. Și a cărei vieți e pusă în pericol de asta. Și din motive care converg către toate de mai sus a refuzat, până acum, să primească ajutor. Și va trebui să o conving, cumva, să mă lase să o tratez. Să o ajut să se facă bine. Sau dacă nu se va putea, măcar mai bine să fie.

Pentru că meseria mea e o luptă la baionetă cu el. Câinele negru. Și-mi spun la fiecare pereche de ochi pe care o privesc întâia oară. Nu. Nu azi. Azi n-ai să latri la mine. Și azi n-ai să mă muști. Azi e rândul meu. Și la fel ca și tine am arme. Și mie nu mi-e frică de tine.

G

2 thoughts on “Câinele negru

  1. Pingback: “Depresia e secretul de familie pe care îl avem cu totii” | De azi…

  2. Domnule Doctor, ma bucur ca existati si va iubesc desi nu stiu nici cum va cheama.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s