Dinspre ambasada Chinei, începând cu pointe ronde-ul care dă în Herăstrău, stăteau dormitând autocarele. De Vâlcea. De Vaslui. De Gorj. De Rahova. Plin praful pe ele până departe, spre statuia Aviatorilor, unde era interzis s-o iei la dreapta pe motiv de s-a vărsat caru’ ca la Caracal. În Piață, cu cântec și voie bună, își mai lansa un catindat catindatura. Mi s-au strepezit dinții în timp ce-am scăpat o înjurătură. Bordurile erau proaspăt înlocuite pe giratorii, cică să permită o mai bună scurgere a apelor pluviale. E doar un exemplu, lista e covârșitor de mare, de hotărâri administrative făcute din peniță cu un macabru simț al umorului, și umorii. Vă plouă în case? Măcar panseluțele să nu mai sufere.
Acasă m-a pus dracul să văd cum fu, de fapt. Pe cine văd? Pe Louie în rolul vieții, crizantemă la butonieră, în poză de Hamlet, în timp ce încălzește audiența. Cică le-ar fi frică ălora din spatele lui, guvernanții, de puterea boborului. Lasă frica lor, îmi zic, hai mai bine să cercetăm frica noastră, acel clitoris mintal care ne gâdilă plăcut în timp ce își mai caută careva mâna stimulantă, mâna care se întinde, mâna care cere, mâna care spune o poveste ca Dinică în Filantropica. Și nu o blăniță, nu un apartamențel. Să fim profesoniști, ce dracu’!
În anticiparea alegerilor, din coșmelia fundală pe care-o ochea cu aplomb Louie, previzibil Guvernul Adevărului s-a pregătit de alegeri. Ram pam pam, cu selfie cu tot, domnișoara Ioana s-a pregătit să oblăduiască pentru El Grande Che și baronul bostănăriilor o pomană electorală de 500 de milioane de Euro. Care bani, comme d’habitude, vin de la 1) Educație, 2) Cultură și 3) Sănătate. Ca să nu sperie ciorile (notă pentru Active Watch, nici o referință la vreo minoritate etnică) Comandamentul n-a podidit să taie și de la propriile cheltuieli. Totul pentru organizarea bâlciului cincinal care e Sărbătoarea Sfântă Paraschivo, ce președinte avem! Simte cum îți urcă frica pe spinare, dacă ajung ăștia la putere o să fie pulbere și pucioasă. Nu e ca și cum și unii și ceilalți n-ar afirma de fapt același lucru, până la urmă o înșiruire ciudată de ipostaze kabuki. Ka înseamnă cîntec. Bu înseamnă dans. Ki înseamnă artă (abilitate). Greața e de la cât de previzibil e. Și dacă e previzibil e pentru că frica publicului o cere. Nu cumva să ne propuneți altceva! Nu cumva să lăsați banii acolo pentru copiii noștri din școli, pentru cărți, filme, teatru, nu cumva să ne tratați cumsecade părinți și bătrâni pe patul de boală. Nu! Pentru că dacă vom fi liniștiți, dacă ne piere paranoia față de sistem am putea face de-neconceputul. Am putea începe să ne gândim, vorba lui dr. Seuss am putea să ne folosim chiar și imaginația. Și cine știe unde s-ar putea ajunge. Libertate? Canci. Democrație? Ioc.
Călin Popescu-Tăriceanu a pufnit o sală-întreagă în râs (și poate nu pentru motivele prezentate) când s-a dansat cu sobrietatea, cică la el nu se dă nimic, sper că acum că am zis asta să nu plece nimeni din sală. Sfântă Născătoare, dar frica noastră nu e că nu se va da nimic! Frica noastră e că nu se va lua nimic!
Bășcălia e principala armă de reziliență a posesorului de gânduri cu care nu știe ce să facă devreme ce e iletric, analfabet și bolnav. Măcar o glumă, acolo, cu poantă în pointe! Monica Macovei, davidiană într-o lume de goliați, dă cu floricele și oglinzi în principalii contra-candidați. A trebuit să caut știrea cu lansarea candidaturii pe undeva pe la pagina 2 pe Hotnews, între timp o cotropiseră noutățile. Domnia sa propune să ”ne luăm înapoi” banii furați în ultimii 25 de ani. Dan Diaconescu, probabil, râde știrb de pe yacht în timp ce se uită. Măcar el se hotărâse să mai dea și prostimii câte 20 de mii de Euro din ei per cap de votant. Insurecția cu breton ar putea convinge mici insule de neuroticism, inclusiv prin breasla mea care, în timp ce-și face bagajele, poate că va fi tresărit că măcar un catindat observă. Indubitabil poți observa și invitația la transfer și pornografie cu minori pe care o propune biografia celăilalte aspirante la fotelul de președinte. Ion Udrea (tatăl Elenei cu același nume) povestește, pentru Adevărul, cam ca Liviu Rebreanu în Răscoala, cum în copilărie ”Când veneam de la câmp, Găbiţa sărea pe mine, şi ea şi fratele ei, ca să ne jucăm.” Oh ca ca! Precocitatea doamnei iertată, nu poți să nu observi în același biopic un fragment al cărei unică gemă cristalină subsumează istoria de veacuri a poporului român. Zice Cristina Vasile, fostă colegă de gimnaziu: ”Era o tipă practică, sportivă. Era implicată la orele de sport şi chiar şi acum când o văd că sare cu paraşuta nu mă impresionează, pentru că aşa o ştim toţi.” Aferim!
Nu mi-e clar, căutând în baierile minții, dacă ei ne disprețuiesc pe noi, deci îi votăm, sau dacă nu cumva noi îi disprețuim pe ei, deci îi votăm. E posibil că universala constatare a lui Negruzzi despre proști-dar-mulții vs. mulți-dar-proștii să fie cea mai frumoasă frescă a democrației de la Bătrân încoace. Cu o observație. Noi, pulimea mai cu școală, noi, sulimea mai cu ștaif, noi, boiernașii de Cărturești, noi, minim-educații, vom fi suferit totuși de o teribilă tară. Din considerente de silă intelectuală, în diverse cercuri constat, ne abținem de la zarva electorală. Ce mai contează, admit, că nu m-am dus să-l votez pe Becali la locale când era or el, or altul? Tot Becali a ajuns, și-acum în fața cutiuței mele de la bloc se cască un hău păzit de un excavator murdar de nămol până la testicule. Se lucrează la metrou, cică. Se racordează niște lucruri la rețeaua de apă, cică. Între timp mă cert cu un vecin de la blocul de vis-a-vis că de ce mi-am suit roțile mașinii pe spațiul verde. Gazon categoria I, bădie! Are și el dreptate. N-ar trebui să mai am timp să gândesc în timp ce caut seara loc de parcare. Iscusit acest stat, iscusită organizare, stai și prăjești barabulele minții și-apoi sare Corcodel cu promisiunea ”am să vă dau locuri de parcare!”. Și gata. Bifat.
Disprețul rezolvă ecuația drepturilor pentru că, în sfârșit și la urma urmei, și nu-i așa că e hazliu, râzi de mori, toți cei care ne vom abține (dacă ne vom abține) de fapt ne delegăm drepturile unei pături înfiorătoare, România de abator, România de CAP, România de băutură la alambic. Despre ultima, românul autentic Nawaf Salameh (care nu e rudă cu Salam, eh?) zice că băutura băută pi la noi, în proporție de 90%, e evadată de fisc în România. Ce m-a frapat când am citit analiza domniei sale e că am consuma, anual, cam 100 de milioane de litri de băuturi ”pe bază de fructe” chaque annee. Nu e mult, probabil că restul e pe bază de odicolon, sau direct spirt medicinal din farmacie. La urne nu te-așteaptă nimeni cu o fiolă, sau un etiltest, nu te întreabă nimeni dacă ți-ai făcut vreun control la cap în ultimul an (din nou, notă pentru Active Watch, nu propun ca bolnavilor psihici să nu li se dea drept la vot, e doar o expresie de stil). Cât de nărod să fii, cât de supărat, cât de bine pricepi tu situațiunea, cât de mult, sau cât de rău, te doare-n olecran, ștampila nu minte.
Bancul maxim, de când cu libertatea, e că n-ai de unde-alege tocmai când te vei fi urnit la cules. Nu știu voi, dar eu când mă uit la Klaus Iohannis nu-l văd decât pe Louie, când vine vorba de Victor Ponta aud melodia aia în care ne mințim ca la MTO, Călin Popescu Tăriceanu îmi rămâne un fel de Brânzovenescu (trădare, trădare, dar să știm și noi…), Monica Macovei tentează dar nu convinge (o separă câteva coronițe de domnul Dan, totuși) și Elena Udrea până nu se tatuează în direct cu versurile de la Deșteaptă-te, Române, pe flancul stâng al torso-ului bine conturat rămâne la culesul de roșii. Și gluma? Gluma e simplă. Voi alege orice numai Victor Ponta nu. Poate am să-l aleg pe George Constanza. Aduce a candidatul tipic la prezidențiale în România.
G
andreanum & co 