De idealism pasional, cu un pic de paranoia

Se ia un pasaj deloc aleatoriu din Psihiatria lui Aurel Romila (ed. 2004): ”Orgoliul (n.n. paranoicului) dă următoarele trăsături: rigiditate, susceptibilitate, agresivitate, duritate, pedanterie, sfidare, ironie sistematică, critică fără autocritică, mistificare (n.n. a realității), impostura, atitudinea distantă, rece, oficială, dispoziția întunecată, tendința de a face totul în numele valorilor maxime (poți crede că e un tip foarte mare în funcție de ideile care le vehiculează; în timp ce populația numește pe maniacal „fudul“, adică un încrezut de tip hahaleră și nu îi acordă prea mare importanță, paranoiacul e considerat un om fără suflet, fanatic, cu diavolul în suflet deși el se vrea un D-zeu), nemilos, necruțător, răzbunător, demascator (își poate măsura puterea prin câți a băgat la pușcărie), om de sinteze fără analize, nu are răbdare să studieze, se auto-prezintă ca un om calm, dar toți știu că dacă e atins la coarda sensibilă e extrem de coleros). Citindu-l, în 2014, pe Romila, la 10 ani de la ediția lui seminală revizuită, nu poți trage decât o singură concluzie: e fresca fidelă a politicianului român, a omului de afaceri român, a potentatului de Carpați, a dregătorului de Dâmbovița.

Există o lege nescrisă în știință. Anume că abaterile în mod obligatoriu sunt minoritare. În clipa când capătă prevalență, deci majoritate, realitatea trebuie rescrisă, normalul trebuie amendat, și aberația anterioară devine normă culturală. Și totuși cum ar putea paranoia să fi devenit, în România, normă culturală? Descrierea ei stă pe un fundament profund deviant, patologic. Notabilă, prin absență, la cel care are un delir sistematizat, cronic, paranoiac e încrederea. Atașamentul e nu doar fracturat, e rupt și pus greșit la loc. Atașamentul paranoiacului e un cocoșat la catedrala Notre Dame. Într-o țară de – grosso modo – 20 de milioane de oameni, plus vreo alte 3 milioane în diaspora, eșantionul de încartiruiți politic e sub 5%. Ei sunt totuși cei auto-propuși, hetero-promovați, satrapii democrației și pe care plăieșii îi legitimează. Suntem conduși, deci, de paranoici. Dar dacă sunt legitimi nu poți decât conchide că aceștia sunt reprezentativi pentru aspirația omului de rând, un supernatant al fibrei intime populare. Paranoia votantului e rezultatul a) sărăciei și b) răutății educaționale. Răutatea educațională e temperamental-inoculată de fundamentalismul atât laic cât și religios românesc. Pe de-o parte n-am dus războaie de cucerire niciodată în istoria noastră. Pe de altă parte ne-am cotropit de unii singuri și ne-am decapitat vârfurile cu o curioasă regularitate. Și, mai niciodată, n-am avut încredere unii într-alții. Și totuși, prin vot, aparent delegăm încredere. Aparent, pentru că – în fapt – niciodată după 1989, cu excepția lui 1996, votul pentru funcția de președinte al țării nu a reprezentat un vector al încrederii, cât o proiecție fantastică, violentă, a nevoii populației de-un nou despot, prototip al celui descris de Romila. Nimic nu s-a schimbat, și iacătă că în prezent negociem, cu vlădică și opincă, remanierea în patogenie a aceleiași tulpini. Despre paranoia, tot Romila scrie că ”nu e o fugă (n.n: așa cum e schizofrenia spre exemplu), ci o băgare în realitate, o băgare așa de profundă și așa de puternică încât doar după o lungă perioadă de evoluție i se poate descifra anomalia” (p.310). Nu mai puțin delirantă, totuși, deși delirul e sistematizat, cristalin, inflexibil. Are forță de convingere, are charismă, poate induce reacție aidoma paranoică. A se vedea isteria în masă a acoperirilor și descoperirilor de agenți secreți. A se vedea cuțitele lungi și lapidările scurte din viața parlamentară, guvernamentală, prezidențială românești. Și încă ceva. Paranoicul sperie, prin intensitate patogeniei lui, prin amenințarea pe care el o prezintă, voalat, asupra structurii normale a gândirii. Un confrate psihiatru, de pe alte meleaguri, obișnuia să spună ”când un paranoic te-a pus pe lista lui neagră e timpul să-ți faci bagajul și să părăsești orașul”.

Din două una: or sistemul electoral triază, selectează, încurajează chiar paranoici în poziții publice, or dimpotrivă, prin exact același mecanism împinge în funcție oameni vulnerabili la paranoia, și pe care dregătoria, ulterior, îi transformă, îi îmbolnăvește, îi absoarbe într-un construct aberant care e Statul modern. Statul modern așa zis ”politizat” a ajuns în poziția complet aiuristică de-a se fura pe sine însuși, de-a se război cu sine într-un mod curios, descris de Dide și Guirot drept ”idealism pasional” sau (germanicii au spus-o mai bine) Kampf-paranoia. Paranoia de luptă. Lupta e endogenă, pe dinăuntru, până la auto-anihilare sau – după cum se vede – sistematizarea ei, transformarea ei delirantă într-un complex supra-unitar.

Iar noi? Noi, psihiatrii? Noi observăm de pe margine, contemplăm cu periodic frisson alunecările de discurs ale celor care conduc, celor care decid, celor care dictează. Soluția anterioară a fost coconizarea meseriei noastre, sporulația ei, reacția firească de apărare până când timpul, și anotimpurile, o vor permite. Atipia e să vorbești, în vremurile noastre, pentru că – orice paranoiac ți-o va spune – nu știi niciodată cine ascultă.

Simptomatic e că nimeni n-a confirmat după ce a promis marea, sarea, râul, ramul. Simptomatic e că nimeni n-a dus la bun sfârșit promisiuni vreodată făcute. Simptomatic e că n-am avut decât înfrânți de sistem deveniți înfrânți, dar ai sistemului. Simptomatic e că ciuma e prin înlăuntruri, în timp ce refugiul insular al scribilor e cinismul, observația că nimic nu mai surprinde, sub sole nihil novi est, suntem anesteziați, pregătiți pentru extracție sau inoculare, mulțumiți să fim anonimi, să ne subordonăm unui număr, culori sau doctrine. Duse sunt numele, irelevante persoanele din spatele lor. Duse sunt normele, irelevante diplomele, cui îi mai pasă dacă ai petrecut o vreme căutând, citind, cui îi mai pasă dacă știi or ba despre ce vorbești. Paranoia e un sistem paralogic, o piatră Rosetta în care poți decripta același mesaj pe care Romila îl pictează magistral și îl și numește:

”complexul de aviditate“, adicã pofta, aviditate de putere care este crescutã la extrem. E unul din mobilurile care animã pe oricare dintre noi, deci tot timpul vom putea face confuzia cu realul, dar când vorbim de paranoia va trebui sã înțelegem asta ca o exagerare, o caricaturã a unei trãsãturi normale. Aceastã frustrare inițialã creeazã paranoiacului (un fel de) angoasã cronicã, pe care el o supracompenseazã prin agresivitate”.

Agresivitatea e ubicuă. E palpabilă latența ei. Recunosc diada spaimă – furie care motivează alegător, și ales. Primul nu-și găsește valențele colaterale, e insularizat, prieteni puțini, amici mulți, oportuniști gârlă. Celălalt are nevoie ca de aer de afiliere, de supuși, de ciraci, de copii de trupă. A face pasul la compromis când cineva-ți va propune înregimentare, încartiruire, ”unirea forțelor” e, pentru mine, un sacrificiu pe care orice minte liberă ar trebui să-l respingă. Un sacrificiu pe care majoritatea minților libere l-au refuzat sau, dacă l-au făcut, au trăit să spună povestea cicatricilor mai apoi. Paranoia are o radioactivitate pervazivă social, perenă, trans-generațională. Iar noi suntem la a patra generație, în curând, de politicieni crescuți în spiritul congregației plutocrate.

Ce vrea să zică, pe de altă parte, că în rândurile scrise, că în felul romantic al lui Romila de-a scrie, nu vei regăsi propria sușă paralogică, propriul sistem alternativ – dar aidoma delirant – de interpretare a realității? Oglinzi și umbre, manifestări ale non-conștientului și slăbiciuni date de deprivare relativă, de ”acel ce se întâmplă” când ți se întâmplă. Singura apărare e relativismul, propunerea că e doar o interpretare, una care poate oricând fi atacată prin argumente. Propun că accept o explicație mai bună oricând dacă acea explicație e fundamentată. Propun că dacă înțelegerea mea despre România anului 2014 e strâmbă va fi existat cineva suficient de educat încât să o îndrepte. Dar nu văd, deocamdată, decât artificii stilistice, oameni care se-ascund în spatele analizei în timp ce tratează jocul funcțiilor ca pe-un fel de golf, sau crichet, în care câștigă cel care duce mingea la steag din cât mai puține găuri. Văd oameni prinși în aceeași dihotomie tip hoții-și-vardiștii, ei fură noi scriem despre ei. Văd oameni prinși în ceața ”trăim în România”, oameni a căror prezență și crez în oamenii dimprejur e demotivată, sărăcită, oameni care de aici, din țara lor, trăiesc auto-exilați, fie că e lingvistic, fie că e literar. Iar eu mă număr printre ei, nemulțumit totuși de priceperea limitată pe care-o voi fi alocat propriei mele alienări. M-a dus unde sunt, sunt unde mă aflu.

Scrie Romila, e un final mai bun decât al meu:

”Psihiatrul trebuie sã pãstreze distanță și sã sfideze fãrã sã jigneascã sau
sã ironizeze. Dacã sunt personalitãți importante, devin cazuri istorice controversate la nesfârșit. Istoria oscileazã între a-i condamna și a-i aproba.”

Distanță, maestre? Distanța ne-a adus aici. În timp ce noi eram distanți, tăcuți în eruditismul nostru, paranoicii au proliferat, au profitat de iletrismul dimprejurule, au crescut pe spinarea unora cu intelect slab, insuficient sau deopotrivă absent, cu voci ușor de închis prin lătrat manifest. Intelectualul resimte vexația, jignirea, atacul la persoană și se va fi retras repede în cochilia. Degeaba am sfidat noi fără să jignim. Degeaba n-am ironizat. În cele din urmă absența unei diagnoze clare socială ei, noi, voi la grămadă, veți fi devenit convinși că ”aceasta-i realitatea”.

Ei bine nu. Nu e.

G

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s