Adevăr și minciună

Luchot HaBrit, în ebraică, înseamnă ”tablele legii”. Se presupune că sunt pietrele pe care Moise a scris, pe muntele Sinai, cele 10 porunci date de Dumnezeu. Venerate și contestate în proveniență de-a lungul timpului deopotrivă, comenzile divine rămân pilaștri ai conștiinței umane. Să nu omori. Să nu-ți înșeli nevasta. Să nu furi. Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău. Dacă primele trei sunt destul de echivoce, problema minciunii e, curios, lăsată în coadă de pește de Creatorul tuturor lucrurilor, văzute și nevăzute. Nu de alta dar, luată literal, porunca lasă loc dramatic de larg tuturor lucrurilor, de la cele mai mari la cele mai mici, despre care poți spune că vor fi obliterate de adevăr. Deci mințite. În jurământul depus în Instanță în Statele Unite, martorul e pus să repete ”juri să spui adevărul, tot adevărul și numai adevărul, așa să te ajute Dumnezeu?”. Varianta românească e egal interesantă, deși sensibil diferită în nuanțe: ” Jur ca voi spune adevărul si ca nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”. Tot și numai, versus ”nu ascunde nimic din ceea ce știi”. Oricum ai da-o, presupunem că vom fi hotărât ceea ce este adevărul printr-o soluție aristotelică: Adevărul este adevăr pentru că este adevărat, și pentru că nu este o minciună. De aici se ridică totuși problema: ce e o minciună? Josephine Hart, autor de romane, teatru și defunctă soție a magnatului de publicitate Maurice Saatchi e citată a fi spus: ”un adevăr ascuns, asta e de fapt minciuna. Fie prin omisiune, or comisiune, tot ce facem rămâne obscur. Adevărul rămâne veșnic dedesubt, așteptând să fie descoperit”. Se introduce aici conceptul de dualitate al minciunii: fie obfuscarea unei realități, fie distorsionarea ei. Tertium non datur. Asta dacă rămâi în lumea simplă a logicii euclidiene. Ori ascunzi, or inventezi or distorsionezi (ceea ce presupune totuși un bun grad de imaginație). Moralia recunoaște, totuși, că există ”minciuni negre”, malițioase, menite a provoca rău și haos în mintea recipientului, dar și minciuni ”albe”. Unde minciuni albe sunt lucruri pe care le spui unei persoane cumva în interesul ei, pentru că – vorba lui Daniel Dennett – ”unele lucruri putem conveni filosofic că e mai bine să nu le știm”. Cum ar fi? Cum ar fi mecanismul reproducerii prin copulație genitală, dacă ar fi să-l explici unui copil de 3 ani. Sau schema de fabricație a unui dispozitiv exploziv artizanal, dacă e să o dai unui individ predispus la labilitate emoțională. Sau faptul că Statul își rezervă dreptul să se uite în datele tale personale, ”confidențiale” fără să-ți ceară neapărat voie, în interesul ”siguranței” naționale. În psihologia relațională, în ultimii ani, a apărut chiar un concept interesant de menținere a unei relații sănătoase între parteneri, numit succint ”don’t ask, don’t tell” (nu întreba, nu spune), anume că e nevoie, spre deosebire de Lege și Instanță, de un anumit grad de duplicitate, vezi minciună, necesare funcționării unui raport firesc emoțional, conjugal și nu numai, între parteneri. E cumva disproporționat, contrastant la cerința majorității care intră în parteneriate, anume ”să nu mă minți”. Dar vei vedea apoi albul. Cât ai dat pe jucăria/ rochia/ tableta aia? 10 lei (când de fapt a costat 20). Cât ai băut aseară? Două beri (când au fost de fapt cinci). Supuși unui scrutin atent, mincinoșii și mințiții vor zâmbi șăgalnic, admițând în tandem că, fără doar și poate, ambii participanți ”știau” că nu acesta este adevărul și totuși l-au lăsat așa, în decepție și ne-realitate. Acel embelishment, acea ”încondeiere”, cosmetizare a adevărului, e ce observăm cu precădere în situații unde există încredere între parteneri care-și întăresc, de fapt, atașamentul reciproc prin observarea în tandem a unei povești…romanticizate despre o situație benignă. În spațiul gri intră mai apoi lucruri care țin de sănătatea unei persoane. Doctorul care dă un diagnostic de severitate și pacientul întreabă ”doctore, am să trăiesc?” – iar doctorul, chiar dacă știința lui și experiența îi spun că nu, asigură pacientul că ”o să te faci bine, tataie”. Căci alternativa, strategic vorbind, ar fi păguboasă. De ce să-i spui unui muribund, mai ales în cultura noastră, că e timpul să-și încheie socotelile cu viața? E probabil ne-etic, dar e uman. Cel puțin asta ne spunem. Deși, dacă e să te uiți la cele 10 porunci, se apropie teribil de mult de încălcarea obligației de-a nu depune ”mărturie mincinoasă”. Doar că poți pretinde, pentru un moment, că ascunderea adevărului e cumva profitabilă pentru individ. Însuși Dumnezeu, rugat de Moise să se arate, refuză pentru că ar fi ”prea mult” pentru săracul muritor. Acest ”prea mult”, grozavul, terifiantul, imensul, incomensurabilul, obligă pe undeva la micro-adevăr, deci micro-minciună. Unde mai pui că diverși relativiști întreabă, chiar pe un ton serios, dacă există de fapt ”adevăr”. Dacă nu cumva inefabilul, impenetrabilul, pătura groasă a percepției dincolo de care rămâne imperceptibil ne condamnă la o realitate trunchiată. Lumea simțurilor înșeală, e ce-ți vor spune inclusiv oamenii de știință. Uneori simțim mai cald decât e de fapt. Alteori simțim mai rece decât e de fapt. Creierul ne minte, ne înșeală, ne prezintă iluzii și fenomene de tip Fata Morgana. Și-atunci ce cere Legea, de fapt? De unde pretenția americanilor să spui ”tot adevărul”? Nu se poate. Și cum să nu ascunzi nimic din ce știi, cum îți cere legea românească? Felul în care ne parvine adevărul e fie imediat, prin ceea ce vedem, auzim, tactăm, mirosim, percepem, gândim, simțim, fie mediat de un alter. Acel altul e fie un om, fie o conștiință, fie un sistem de credințe bazale care, prin asocieri logice și deducții obligă anumite concluzii în interiorul rațiunii. Înafara rațiunii, în plin irațional, e revelația. Adevărul prin revelație, apologia credinței și-a ritului, și-a religiei, prezintă ”super-adevăruri” al căror caracter, spre deosebire de adevărurile pedestre, paysane, nu suportă minciună. Merită spusă aici succint povestea lui Salman Rushdie care a fost condamnat la moarte, de pe patul funerar, de ayatollah-ul Khomeini, pentru Versetele Satanice, roman în care Rushdie aduce aminte de surele din Coran în care, inițial, Mahomed admitea legitimitatea politeismului în Islam pentru ca mai apoi să iasă și să spună că Arhanghelul Gabriel (care îi apărea în vis și-i ”dicta” catrenele) l-a mințit, a fost o tentație a diavolului, Sheitan, care l-a indus în eroare. Or, spre deosebire de fizică, biologie, chimie, adevărul revelat este infalsificabil pe criterii popperiene. El este. Și atât. Biserici, sinagogi, temple, moschei de pe planetă sunt pline la refuz de posesori ai adevărului revelat care nu se sprijină pe nimic altceva decât ordinea cosmică ”împărtășită” de un Deținător a cărui conștiință omniscientă, și care conține deci și minciună, va fi ales să ascundă asta muritorului și-i va fi oferit atât și nimic mai mult, ca într-o curte de judecată, anume ”adevărul, tot adevărul și numai adevărul”. Liberul arbitru, ce rămâne după revelație, e de fapt invitația la minciună. În falsa dihotomie corp-minte, e corpul care minte. Lucru imposibil, de altfel. Psihologic învățăm de mici că dacă faci o șmecherie prin care ascunzi o bilă în mână și-o faci să dispară ea nu a dispărut de fapt. E ascunsă. Magicieni, prestidigitatori, mentaliști, scamatori, toți își vor fi clădit carieră pe veleitatea minții de-a întreține o păcăleală, un ”altceva” decât ”lie by omission, lie by commission”. În reforma minții, spre exemplu, un individ supus tratamentelor inumane, torturat, umilit, bătut, poate ajunge să creadă cu titlu de adevăr că mama lui e curvă, că tatăl lui a fost colaboraționist, că verdele e albastru și roșul e galben de fapt. Realitatea scapă printre degete, adevărul e un aluat pe care-l poți plămădi de fapt în ce vrei. Și aici ajungem de fapt la nuca grea a problemei, ”marea problemă”. Dacă adevărul nu poate fi decât ”tot adevărul și numai adevărul”, și dacă suntem condamnați la o realitate trunchiată, înseamnă că toate sunt minciuni acceptabile, ”păcate ale memoriei” – cum le numește Daniel Schacter în cartea lui seminală. Sunt sigur că am fost în concediu în Korfu acum câțiva ani, și mai știi restaurantul unde am mâncat friptura aia genială de vită? Doar că e posibil, devreme ce-a trecut atâta timp, că nu era totuși pe malul apei, și poate n-am mâncat vită poate-am mâncat orez. O doamnă îmi spune că aude voci în cap. Sunt voci în capul ei? N-are cum. Dar e adevărul ei și n-am ce-i face, eu sunt obligat de spusele ei să admit că un creier poate trăi voci în cap și-i spun fenomenului ”halucinație”. O percepție fără obiect de perceput, cum bine a observat Henry Ey. Revelație or folie, rămâne de discutat. Dar pentru mine, dinafară, adevărul e acesta, că o doamnă îmi spune că aude voci în cap și la revedere. Nu mă minte. Nu mă minte? Dar dacă se minte pe ea cum îmi poate spune mie adevărul? E fabulosul ouroboros: ”mint când spun că mint, deci spun adevărul, deci mint când spun că mint”. Kurt Godel a numit asta un obiect care prin definiția lui simbolizează faptul că nu există. În planul adevărurilor încă ne-relevate, acele adevăruri ”dedesubte” de care vorbește Josephine Hart, lucrul de care te agăți e că accesul la ele nu e pervertit de nimic, și că-ți va fi cumva confirmat și intern, și extern. Procesul se numește validare. În cercetare validarea se face prin replicare, prin repetarea unui experiment până ce rămâne dincolo de dubiu că realitatea este asta, și nu alta. Dincolo de dubiu, ca să fac o trimitere la lege, trebuie să prespună ”rezonabilitate”. Cineva e nevinovat într-o curte de judecată dacă procuratura n-a putut demonstra, dincolo de ”rezonabil dubiu”, că individul e autorul unei fapte. Pentru asta trebuie atins un prag de plauzibilitate pe care noi, în mintea noastră, îl cuantificăm suficient. În statistică acel prag nu e absolut, e un ”interval de încredere”, un spațiu al incertitudinii calibrat prin convenție la 95%, sau dacă e să fii mai stringent, mai sceptic, chiar la 99%. În marginea lui 1% suntem liniștiți că alternativa, deci locul de unde începe minciuna, poate fi netezită. Deci ne mințim, pe undeva, în marja de eroare, pentru că de fapt omul nu e o mașinărie de adevăr. Îl are. Îl susține. Îl propovăduiește. Dar nu-l conține. Cel mult îl interpretează. Adevărul e înafară la orice moment și noi avem o cale de contiguitate la el. Aflarea lui rămâne un deziderat, o cale unde – vorba lui Hemingway, mai important e drumul decât destinația. Calea adevărului obligă individul la scepticism și introspecție, la cercetare și poziția incredulă, contrarie pe fond. Doctrina paulină propune ”cred, Doamne, ajută necredinței mele”. Toma necredinciosul, singurul care atinge rănile lui Christ pentru a verifica dacă sunt reale, e ținut totuși la preț de acesta pentru că nu și-a abdicat rațiunea în favoarea revelației. Nu contează, pentru discuție, dacă există un Christ sau dacă există un Toma. Contează procesul și metafora. Dincolo de lumea simțurilor există dedesubtul. Nu trebuie să vezi o bacterie ca să crezi că există o bacterie. Dacă ai un microscop ai acces contiguu la adevăr. Oamenii și-au construit ”macarale mintale” sau – cum le spune Daniel Dennett – ”pompe de intuiție” prin care-și maximizează șansele de-a deține un adevăr oarecare, cu alte cuvinte de-a disipa minciuna, în forma ei informațională (nu morală). Ce se întâmplă apoi cu ea e cu totul altceva. Desenul unei celule poate fi anatomic corect sau cosmetizat încât să pară mai frumos colorat în manual. Arterele sunt colorate roșu, venele sunt colorate albastru. Mare stupoare pentru medicinist la cadavru să constate că, pe corpul mort, cam toate sunt la fel, paleta cromatică e cu totul alta, nervi, tendoane, artere, vene și venule sunt cam otova. Logica este tot o pompă de intuiție, teoria probabilități aidoma, regresia logică, lineară, regresie Cox șamd sunt de fapt unelte de-a ajunge pe culmea lui 95% sau 99%, locul unde adevărul e de fapt un risc relativ, sau o fracție, un coeficient, un ”ceva” relativ acceptabil ca ”tot”. Interesant este că, de la punct încolo, provocarea adevărului la bară necesită denunțul lui ca fiind imperfect, deci minciună. Vreme de milenii pământul a fost plat și soarele un simplu obiect care ochiului i se prezenta ca fiind mișcător. E pur si muove, retorta lui Galilei, a indignat o mie de minți. O minte luminată, spunea același, face cât o mie de minți în întuneric. Putem vorbi de un alt fel de revelație aici, una la care nu ajungi prin inspirație divină? Thomas Kuhn a numit, pe de o parte ”paradigma”, acel conținător abstract de credințe, independent de cum sunt ele și cum am ajuns să le deținem, și apoi a definit un ”shift”, un salt care obligă, inițial, să ieși din cutia gândirii așa cum era ea formalizată anterior. Poți ieși din ea tiptil, treptat, de la o propoziție la alta, sau poți susține, dintr-o dată, un ”ceva” cu adevărat revoltător, nemaivăzut, nemaintâlnit, și-atunci îți vei asuma, pe moment, nebunia doar ca să fii revendicat, mai apoi, de replicare, validare etc. O vreme vei fi considerat mincinos doar prin presiunea majorității. Horton, în Horton hears a Who a lui dr. Seuss, spune ”I meant what I said, and I said what I meant, an elephant’s faithful one hundread percent” (am crezut ce-am zis, și-am zis ce-am crezut, un elefant e de încredere 100%) chiar și când și-a pus toată pădurea în cap, care pădure nu credea că pe-un fir de păpădie poate trăi cineva. Einstein, când a scris teoria relativității generalizată, a fost luat de nebun de confați. Niels Bohr, și mai notabil, a luat premiul Nobel pentru modelul atomului care încă e predat în școli dar apoi și-a petrecut restul vieții pentru a demonstra că e greșit. Și e greșit. Nucleul e mititel, distanța până la primul strat de electroni imensă prin comparație. Ce e între? Habar n-avem (sic!). Și totuși, cu incertitudine, menținem un adevăr oarecare pentru convenție. Unde convenția ajunge să cenzureze adevărul uneori prin veritabil consens. Cenzura consensului spune că nu toate gândurile îți aparțin și, la un moment dat, poți trăi într-o bulă de minciuni care sunt considerate a fi adevăruri de un grup de oameni. La nivel micro le zicem secte. La nivel macro le zicem regimuri. Un regim propune o dogmă, o poveste centrală care a fost validată prin unanimitate. E ciudat, dacă stai să te gândești, că exact acel moment, când adevărul atinge asimptotic unanimitatea deci absolutul, e impromptu punctul de la care ar trebui să începi să te gândești dacă nu cumva consensual ne înșelăm, cu toții. Kuhnienii vor numi asta, ca să-l parafrazez pe Stephen Jay Gould, un ”punct de echilibru punctuat”, sau moment de inflexiune, la care realizezi că e timpul unui salt calitativ. Adevărul speciază pentru că, în lumea informațională, adevărul e un organism viu. Viu deci schimbabil. Schimbabil deci metamorfic. Când premisele se schimbă, aidoma mă schimb și eu. Vom fi fost condamnați, peren, la cicluri de schimbare în care, ca șerpii, adevărurile își leapădă pielea și ce va fi rămas în urmă e doar ștaiful vechilor credințe, unde noile credințe sunt noi straie.

Testul popperian, un veritabil turnesol pentru adevăr, subsumează toate spuse mai sus. În același exod, când Moise și Aaron se iau la întrecere cu magicienii faraonului, în cele din urmă tocmai cruzimea absurdă, abstractă și independentă a Dumnezeului scoate poporul ales din Egipt. Nu e ca și cum Dumnezeu nu va fi putut fi falsificat la nivel empiric. Doar că omul, spre deosebire de Divin, în apologia antică a umanității, are un prag, un obstacol, un moment de la care nu vrea să mai știe, nu vrea să mai facă, rămâne mulțumit într-o peșteră a propriei rațiuni care-i asigură coerență. Normat, adevărul va fi rămas în lanțul rațiunii care-i este suficientă. Insuficiența ei e o invitație la salt, pe de o parte, dar și o vulnerabilitate care ne obligă să folosim teorii, teoreme, algoritme, mecanisme, macarale de gândire, arcuri butante de gândire și pompe de intuiție. Și în cele din urmă liniștea nu e dată de siguranța a ceea ce știm, a ceea ce aflăm, a ceea ce proferăm a fi corect, adevărat și bun. Pentru iubitul meu Christopher Hitchens, a cărui trecere nu trece zi să nu o regret, toate de mai sus se reduc la următorul citat din Phillipians 4:8: Finally, brethren, whatsoever things are true, whatsoever things are honest, whatsoever things are just, whatsoever things are pure, whatsoever things are lovely, whatsoever things are of good report; if there be any virtue, and if there be any praise, think on these things” (În cele din urmă, fraților, oricare lucruri sunt adevărate, oricare lucruri sunt oneste, oricare lucruri sunt pure, oricare lucruri sunt demne de iubit, oricare lucruri sunt de bun raport; dacă există vreo virtute, și dacă ar fi vreo mulțumire, gândiți-vă la lucrurile acestea).

G

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s