O chestiune de timp

Telefonul se închide și, pentru un moment, trăiești din nou perioada aceea. Sunt două feluri de cazuri grele, și foarte grele: unele care sunt îngrozitoare pe termen scurt, vin ca o furtună de vară, devastează, distrug, lupți cu stihiile bolii și, după ce vei fi luptat, îți controlezi tremorul intern. Altele sunt și cotropitoare, și lungi. Chirurgii au parte de obicei de primul fel. Psihiatrii, cu sau fără voia lor, au parte de-al doilea fel de povești. Unele sunt întinse pe-o lună. Altele sunt întinse pe-un an. Și altele pare că durează o viață întreagă. Rândurile acestea sunt despre ce se întâmplă după ce cade cortina de pe o istorie pe care ai trăit-o. Cu bune cu rele, acum face parte din tine, și majoritatea poveștilor întâmplate în cabinet sunt aduse acolo dintr-un simplu motiv – anume să fie uitate.

Persoana cu care vorbești, afli în receptor minute mai târziu, continuă să-și ducă viața, cu bune cu rele, la fel ca și înainte de-a o fi cunoscut. Își crește copiii. Îi duce la școală. Conduce în drum spre serviciu. Vei fi avut o strângere de inimă înainte să o suni. Sunt totuși ani de zile de când v-ați auzit. Psihiatrii nu fac asta în mod obișnuit. Noi trăim o fantezie a vremelniciei, avem o relație efemeră cu pacientul, îi dorim încă de la început nu doar să nu fi ajuns niciodată la noi dar, pe ascuns, îi dorim să nu ne mai vadă niciodată. E un gând care pleacă dintr-o realitate tristă: anume că e posibil, la prima întâlnire, că e începutul unei lungi, și dureroase prietenii, marcată de suișuri, de coborâșuri, de victorii în diverse bătălii și-apoi războaie pierdute. Psihiatria are un palmares greu în care nu triumful rămâne, cât mai degrabă carnagiul. Spitalele de cronici. Azilurile în care vezi automatoni pe care și-au încercat condeiul farmacologic nu unul, nu doi, de multe ori zeci de vraci. Și creierul s-a încăpățânat să nu răspundă. Și familia s-a încăpățânat să continue în felul ei de-a fi. Și lumea, lumea dimprejur a fost cum te-ai aștepta să fie: rece și indiferentă, prinsă în propriul ei film în care ai moravuri, reguli, religii, obstacole, stupizenii și obscurantism, o entitate ermetică numită prin convenție ”sănătate” psihică pentru că de-asta avem nevoie, de fapt: de o confirmare că noi suntem bine, iar ei, ei care nu sunt, ne definesc pe noi. De-aia ei sunt ”cu capul”, și noi nu. Dar nu în dimineața aceasta. În dimineața aceasta fricile nu-ți sunt confirmate. Omul e bine. Omul îți spune că ce-a avut atunci, nebunia pe care-a trăit-o, rămâne la timpul trecut. Și îndrăznești să întrebi…iar crizele? Pentru că erau crizele care l-au adus la tine, crize amenințătoare de viață, crize la care se uitaseră oameni în spaimă și le dăduseră nume care mai de care mai abracadabrante (așa fac doctorii când nu știu de fapt la ce se uită), ei bine crizele nu mai sunt. Și nu-ți vine a crede, pentru că în tot ce-ai făcut niște ani la rând, lucruri pentru care nu s-au scris manuale, te îndoiai că vor genera asta. Anume restitutio boni, restaurația binelui. Dar uite că da. Dar uite că ai reușit.

Nu sunt rânduri prin care cineva caută să-și perie reputația sau să-și cânte singur cântec de laudă. Oamenii nu-și dau seama că motivația unui medic se construiește nu pe felul în care i-a reușit ceva simplu, acel ordinar, acel menu de jour făcut din bube, mucegaiuri și noroi. Nu, motivația se construiește pe ieșitul din ordinar, pe punctul de inflexiune care-ar fi putut să-i facă, sau să-i desfacă viitorul profesional. Pune tot ce ai pe masă, riscă tot, probitate profesională, inclusiv sănătate mintală, arde-ți cărțile pe care le-ai citit, aruncă-ți medicina la gunoi și apoi reinventează-te. Pentru că omul pe care-l vezi nu e scos din teoria pe care o buchisești pe băncile școlii. E altfel, e carne și oase, și nimic din ce are nu se potrivește perfect cu mai nimic. Și ce rămâne după ce n-a mai rămas nimic? Știi acum, după ce închei conversația, și realizezi că știai și atunci, și rămâi lângă respectiva conștiință: anume că atunci când nu mai rămâne nimic din ce știi, ca medic, ai lângă tine speranța. Credința. Vor fi oameni care greșesc când pun procesul obligatoriu pe seama unui Dătător de credință. Nu. Credința pe care o ai, speranța pe care o ai vine din altă parte, vine din umanitatea ta, din locul de unde vii tu și unde-ai pus pentru prima oară piciorul adânc în țărână. Cum că există un bine pe lumea asta. Și tu poți să-l afli, poți să-l fabrici, poți să-l oferi. Medicul nu e nimic dacă nu e un ofertant de speranță. Medicul nu e nimic dacă nu e un păstrător al ei. Medicul nu e nimic dacă nu are ingredientul acesta, fără de care meseria noastră e la fel de stearpă precum făuritul de găuri în piulițe. Cât de utilă e efemerida? Nu foarte mult, ți-o vor spune toate celelalte povești când ai sperat, și-ai sperat degeaba. Ai sperat că, miraculos, omul diagnosticat cu cancer terminal va trăi. Și, în acord cu evidențele zdrobitoare că se moare de cancer terminal, el a murit. Ai sperat că, miraculos, va rezista operației. Și totuși nu. Noi nu facem vrăji. Noi n înviem Lazări. O mie de tăieturi superficiale suturate perfect de medic nu-i pot alina durerea când, prin eșec, doctorul pierde investiția făcută, alături de omul care-a crezut în el, și unul într-altul și-au pus o năzuință făcută, momentan, praf. Din praf, cel care n-a ajuns la destinație se întoarce în țărână, dar doctorul se ridică și merge mai departe. În fapt, și de drept, pentru asta dacă pentru nimic altceva halatul alb merită respect, și sfială, cum că tot ce are el, jurământ depus, carte învățată, muncă depusă sunt veșnic la risc să fie distruse de pierdere. Doar că deîndată ce ți-ai plâns plânsul altcineva îți bate la ușă. Și chiar când nu mai ai speranță de undeva va trebui să faci rost. O vei lua de la umărul de alinare al camarazilor tăi care te înțeleg, pe moment, în ce loc te afli și cum poate să doară o înfrângere în munca ta de vindecător. O vei lua de la capăt, deîndată ce rezolvi dilema: am fost de-ajuns eu în eșecul avut? Și dacă n-am fost, dacă a fost ceva pe care nu l-am știut, nu l-am cunoscut, nu l-am gândit cum trebuie, cum fac să ajung să gândesc mai bine, să știu mai bine, să cunosc mai bine data viitoare? Ei nu știu, oamenii care vin să te vadă la orele dimineții, la ceas de amiaz sau pe crepuscul, soare sau vânt, că există o șansă, acolo, că ei astăzi vor primi fructul pierderii tale, și-a altuia, dinaintea-le. Că ei se fac bine acolo unde altul n-a mai ajuns. Că tot ce primesc ei, sfat, pastilă, bisturiu e acolo și îi va lecui, poate, pentru că cineva a decis să nu se lase învins de inefabil. De inevitabil. Anume că de-aia există boală, să facă rău. Să distrugă. Să omoare. Dar nu dacă noi putem face ceva pentru asta. Speranța vine din înțelegerea, subtilă poate pentru mulți, că manualele noastre de medicină sunt interminabile cimitire ale anonimilor și mai-puțin anonimilor. Umanitatea a pierdut miriade prin apendicită înainte să fie operabilă. Umanitatea a pierdut miriade prin ciumă, prin gripă, prin varicelă, difterie, scarlatină înainte ca cineva să fi venit cu o rezolvare la o problemă anterior de nerezolvat. Și, dacă îți dai voie să asculți muzica înaintașilor, auzi o încurajare în fiecare rând: să nu crezi pe cuvânt tot ce citești. Pe bancnota de 1 dolar scrie: ”In God we trust” (Credem în Dumnezeu). La care, isteț, omul de știință adaugă: pentru tot, înafară de asta, avem nevoie de evidențe (sic!). Și da, pentru speranță ai zice că e nevoie de dovezi. Dar dovezile sunt acolo, au fost acolo dintotdeauna. Simplu fapt că te-ai trezit de dimineață, și-ai să mergi la locul unde lucrezi, și-ai să îți pui un halat, simplul fapt că pe ușa cabinetul tău îți stă scris numele cu ”doctor” înainte e dovadă că speranța există. Ești unul dintre cei mulți care, din timp mort și imemorial, au decis că meciul dintre agonist, și antagonist, nu e un domeniu al arbitrarului. Asta facem noi, medicii. Intervenim. Și ce-aducem în viscerul luptei e rațiunea meseriei noastre, imperfectă așa cum e ea, perdantă așa cum ajunge uneori, auto-corijabilă și uneori complet neajunsă.

VS Ramachandran spune că cele mai bune studii sunt cele cu N = 1. Adică un singur pacient. Pentru ce? Cu siguranță nu pentru știință. Noi suntem tributari replicării, validării, butadei ”e nevoie de cercetări mai aprofundate despre”. Dar nu. Pentru speranță, la începuturile începutului, când te lupți să-l pronunți pe alpha, a fost atât. Unul. Acel pacient care îți demonstrează, fără posibilitate de miracol, că se poate. Cum se poate? E pentru tine să descifrezi, cea mai frumoasă engramă a tuturor timpurilor. E doar o chestiune de timp.

G

Advertisements

4 thoughts on “O chestiune de timp

  1. Am descoperit acum aceste articole interesante si care ma privesc cred. Trăiesc in Montreal de 20 de ani. Situația mea generală nu imi permite sa consult un psihiatru din cauza lipsei de bani. Dar starea mea psihică este la un nivel de degradare pe care il consider “la limita” si de aici orice e posibil pt viitor. Am nevoie de ajutor si faptul ca cer ajutor cred , e proba ca imi mai acord singur o șansa .

  2. Oricum, cel puțin daca voi obține coordonate de medici romani de aici cel puțin pot stabili un eventual contact.
    Undeva in ideea lui Cioran , peste toate , duc o lupta in acest moment cu Dumnezeu si existențialul … Ceea ce ma consuma încet si degradează starea mea psihică cu efecte nefaste asupra cotidianului social si familial …

  3. Am reușit sa înțeleg ca autorul postărilor atit de interesante este medic in Canada ( Montreal ) . Dupa ce am citit acum o parte din noapte ( sint in Montreal ) “andreanum” cu Observațiile pertinente in psihiatrie , desigur ca as dori sa consult acest medic . Cu tot respectul si speranța las emailul meu. (milu.voica@gmail.com)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s