Scrisoare deschisă doamnei Senator Cristiana Anghel

În răspuns la declarația dumneavoastră recentă, preluată de Evenimentul Zilei, în care susțineți că românii din diaspora n-ar trebui să aibă drept de vot decât dacă, în ultimele 12 luni, au petrecut minim 3 luni în România.  Ca fost expat, și în prezent român care trăiește de 6 ani în România, sper că-mi veți permite un punct de vedere. Nu de alta dar 6 ani e suficient de mult față de pragul dumneavoastră de 3 luni.  Și în ultimele 12 luni, cumulat, am petrecut undeva la 3 luni în străinătate, fie cu treburi fie recreațional. Vreau să iau în serios propunerea dumneavoastră. Mă derog aici de meseria mea de medic psihiatru, sper că cititorii nu vor vedea în epistola mea un gest tendențios.

Să începem cu dreptul la vot. Dreptul la vot este un privilegiu al tuturor cetățenilor Statului român. Statul român este consfințit constituțional. Îmi iertați demersul posibil un pic didactic. Sunteți dascăl, sper că veți avea răbdarea să ascultați argumentația. Eu, când am citit Constituția României, în această dimineață cel mai recent, am aflat următoarele:

  1. În România, respectarea Constituției, a supremației sale și legilor este obligatorie (art.1, al. 5)
  2. România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi (art. 4, al. 2)
  3. Statul (român) sprijină întărirea legăturilor cu românii dinafara frontierelor țării și acționează pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase (art. 7)
  4. Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări (art. 16, al. 1)
  5. Cetățenii români se bucură în străinătate de protecția Statului român (art. 17)

Cetățenia română, deci, stimată doamnă Senator, este definită constituțional clar, cu sedilă și căciuliță. Carevasăzică România e patria tuturor românilor, indiferent unde s-ar afla ei, și trăim egal în raport cu dânsa, fie aici, fie aiurea. Parte a acestui contract dintre cetățean și Stat care este Constituția, fiecare om se bucură de drepturi și libertăți fundamentale:

  1. Dreptul la liberă circulație (art. 25, al. 1)
  2. Dreptul de-ați stabili domiciliul sau reședința într-altă țară (art. 25, al. 2)
  3. Dreptul de vot (aici înțeleg că dumneavoastră aveți un amendament personal). Potrivit Constituției cetățenii, adică cei definiți mai sus, au drept de vot începând cu vârsta de 18 ani împliniți (art. 36)
  4. Exercițiul unor drepturi și libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru (și asta vă interesează): apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății or moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unor calamități naturale, ale unui dezastru sau ale unui sinistru deosebit de grav. (art. 53, al. 2)

Să înțeleg, stimată doamnă senator, că trăiți cumva sub imperiul credinței că cetățenii români plecați din țară, și care sunt rezidenți temporari or permanenți ai altei țări, aduc atingere siguranței statului, ordinii, moralei publice etc.? În cel mai blând ton posibil, și admițând libertatea oricărei opinii într-o țară liberă, fie ea oricât de infamă, cum cutezați?

Permiteți-mi o mică secusă personală. Nu știu alții cum sunt, dar eu m-am născut într-o familie ruptă în bucăți de comunism. Familia tatălui meu a fost persecutată pentru că un unchi de-al meu, pe partea tatălui, ar fi avut legătură cu Sumanele Negre (deși, imediat după război, era o practică uzuală să arestezi oameni sub pretextul că sunt legionari). Din această pricină părinții tatălui meu, bunicul meu care era profesor de matematică și pictor (a fost elevul lui Corneliu Baba) a fost dat afară din învățământ. Bunicul meu a sfârșit prin a muri pensionar, după ce și-a petrecut ultimii ani ca muncitor necalificat la o fabrică de lădițe de roșii. Bunicii mei au avut patru copii. Unul dintre ei, fratele tatălui meu, a lucrat o vreme marinar pe Dunăre cam tot în aceeași perioadă în care tatăl meu lucra la cazane la Galați. Unchiul meu, în 1958, adică un an înainte să vă nașteți, a sărit de pe vas și a înotat până la sârbi, de-acolo a ajuns într-un lagăr la Trieste și-apoi a reușit să obțină azil politic în Franța. Trăiește acolo, naturalizat, împreună cu familia lui. Fata lui cea mare, care poartă numele bunicii mele, a călătorit incognito în 1986 ca să-și poată cunoaște familia despre care tatăl ei îi vorbise doar șoptit într-o perioadă în care să ai rude fugite din țară era o povară grea la dosar. În 1988, la Brașov, cu mari eforturi, unchiul meu și familia lui au venit la nunta ei. La revoluție, un an mai târziu, imediat după Sărbători, unchiul meu și alții au organizat o caravană cu ajutoare pentru oamenii de aici. Au condus din Franța trei TIR-uri pline cu haine și bunuri adunate cu bani din propriul buzunar. Au mai trecut alți 15 ani înainte ca unchiul meu să își adune curajul de-a merge la mormântul părinților lui. Cel mai recent l-am văzut anul acesta, când sora cea mai mare a împlinit 80 de ani. Din fericire toți frații sunt în viață, și-au trăit ziua în care au văzut Zidul prăbușindu-se.

În 1999, la 10 ani de la Revoluție, am călătorit pentru prima oară înafara țării. Pentru asta a fost nevoie de o sumedenie de acte, și-a trebuit să așteptăm ca Ambasada Franței la București să ne elibereze viză de turist. A fost a doua experiență memorabilă, după eclipsa totală de soare din anul cu pricina. Sunt 15 ani de atunci, doamnă Senator, și tot n-am să uit șocul străinătății. Veneam dintr-o groapă comună a tuturor speranțelor și, într-o bună măsură, abia atunci am aflat că pot vorbi, mă pot îmbrăca și mă pot purta și altfel decât deprinsesem acasă. Sunt 15 ani în care am întâlnit, am vorbit, și am trăit lucruri în străinătate care mai de care mai felurite. Am un văr care a fugit în America acum aproape 20 de ani, o verișoară care trăiește în Germania tot din anii ’90, am un unchi care e arhitect în Vancouver, și o sumedenie de prieteni împrăștiați pe toate colțurile planetei, de la Sidney la Cercul Polar. Doamnă senator, cum cutezați să-mi atacați familia? Cum îndrăzniți să îmi jigniți prietenii? Vedeți dumneavoastră, ei sunt România mea, una sfărâmată, ruptă în bucăți de ororile ultimului secol, și la destinul familiei mele adaug poveștile tuturor oamenilor ale căror drumuri prin lume le-am ascultat de când m-am întors, oameni cu rude fugite, oameni care au trebuit să divorțeze de cei plecați ca să nu fie luați de Securitate, oameni care au călătorit înspre Occident în vagoane, în containere, transfugi pretutindeni, oameni care vă promit că în marea lor masă au fost izgoniți din România. N-au plecat de drag. Au plecat de frică. Au plecat de silă. Au plecat pentru că viața lor, bunăstarea lor, viitorul lor pe care România cică a jurat că le va ocroti, erau în pericol. Au plecat, dar n-au uitat.

Doamnă senator,

Când unchiul meu a venit în România, în 1986, trecuseră 26 de ani de când își văzuse frații. Nu vorbise românește timp de 26 de ani. Dar cu toate astea, chiar dacă ne-ar fi fost tuturor mai ușor să vorbim franceză, a insistat să își spună păsul în limba părinților lui. E un om care n-a uitat niciodată de unde-a plecat, și care și-a învățat copiii din ce neam se trag, și unde le e familia. Ca el sunt atât de mulți, și în alienarea lor, și de multe ori complet rupți de noțiunea unei comunități păstrează totuși firave legături cu cei de acasă. Pentru ei, în țările unde locuiesc, să fii cetățean înseamnă câteva lucruri, printre care de departe dreptul de a alege este cel mai sacru.

Mama mea a plecat prima oară din România în 1993. Când s-a întors ne-am așezat la masă și am discutat dacă n-ar trebui să plecăm. Să emigrăm. Tatăl meu, care trăise prigoana, care-și văzuse părinții sucombând sub comuniști, care pierduse un frate timp de un sfert de secol la mâna nenorociților de politruci, a spus atunci că n-ar fi corect. Că pentru asta am îndurat atâția ani. Și nu avem voie să plecăm acum, când clipa noastră a venit.

Doar că, timp de 10 ani, clipa noastră n-a venit. Am mers la școli, am învățat de la oameni buni. Mi-am văzut părinții, amândoi oameni cu facultate, oameni dedicați, oameni iubiți și respectați în meseria lor, oameni care când merg la Conferințe Internaționale sunt cunoscuți, sunt reputați, cum aici, acasă, sunt în continuare persecutați. Sunt în continuare dați la o parte. Și-apoi mama mea a fost cooptată într-un proiect guvernamental canadian. Și, timp de patru ani, s-a mutat acolo. Eu, și viitoarea mea soție, am urmat la scurt timp.

În toamna lui 2004, când tocmai terminasem facultatea, am plecat câteva luni în Montreal. Și pentru a doua oară ne-am așezat la masă și am discutat, venea Revoluția Portocalie peste noi. Și ne-am pus problema dacă n-ar trebui să emigrăm. Și din nou, tatăl meu, om care a trăit lucruri pe care alții le-aud doar povestite, a zis nu, eu nu vreau să mor în pământ străin, locul meu e în România. Dar, o vreme, mama mea a rămas peste Ocean, și eu și soția mea împreună cu ea.

Vreți să știți cât de mult am urât România? Cât de multe lucruri mi-a luat țara asta? Cum ar fi fost să am o familie întregită în toți anii ăștia? Cum ar fi fost să trăiesc printre ai mei liber, fără patimă, fără amenințări, fără cenzura intelectului? O spun aici, și alții sunt sigur au trăit-o, că eu când am plecat n-aveam a mă întoarce. Dar nu pentru că am vrut să nu mai fiu român. Nu. Am ales să fiu român în altă parte unde România nu mă pedepsea pentru cetățenia mea. Eu am învățat, doamnă senator, să fiu român abia când mi-am părăsit țara. Și mie Canada mi-a vindecat ura de propria mea țară, ura față de oameni care-mi desconsiderau părinții, care-mi luaseră pământul bunicilor, care-mi băgaseră alt bunic în mormânt, care-mi alungaseră unchiul. Pentru că am putut citi. Pentru că am avut prieteni buni lângă mine care mă ascultau când îmi vărsam of-ul despre România și-apoi, și ei expați, adăugau de-ale lor, care din Brazilia, care din Oman, care din Franța, care din Bulgaria, din Pakistan, care din Liban, care din Mexic. Și poveștile nu difereau atât de mult, încât singurătatea rănilor mele a început să se închidă. Iar într-o bună zi cel mai bun prieten al meu mi-a zis știi, pentru cineva care spune că nu vrea să se întoarcă în România tu vorbești atât de des despre ea. Ești sigur că așa vrei să fie de-acum înainte?

Știu poate mai bine decât alții despre drama celui plecat, cum știu și despre drama celui rămas. Nimeni, cu atât mai puțin un Senator în Parlamentul României, n-are voie să scuipe pe schija din sufletul celor emigrați, dar și celor care au rămas în urmă. Nimeni n-are voie să vină și măcar un moment să sugereze că dacă n-ai fost în ultimul an pentru X timp în țară cumva ești mai puțin român decât cei de aici. Ba sunt români, doamnă Anghel, și din multe motive sunt mai români decât dumneavoastră. Pentru că dumneavoastră n-aveți de ales. În cloaca asta v-ați născut, în cloaca asta trăiți, în cloaca asta o să muriți cu toată aura dizidenței. Vreți să știți de ce a ieșit Clujul, de ce a ieșit Timișoara în stradă când diaspora n-a  putut să voteze? Credeți că are de-a face cu Transilvania? Ca ardelean cu un picior în Făgăraș și altul în Arad vă zic, vă înșelați amarnic. Sunt oameni care au văzut convoaiele plecând, au văzut cum se scurge o țară înspre Vest și ei au trebuit să-i petreacă. Lumea, din Ardeal, se vede altfel decât din Caracal sau de la București. Lumea, din Ardeal, e despre cum se scurg lacrimile peste graniță, despre nenorocitele ălea de vămi de la Nădlac, de la Cenad, de la Borș, despre Zidul care ne rupea de restul Europei. Astfel de lucruri nu se uită niciodată. Și ei n-au uitat. Și eu nu uit. Și nimeni din cei care au avut vreodată un om drag care-a fost fugit peste graniță, sau a trebuit să plece, n-ar trebui să uite.

Democrația nu e doar despre lupta mea pentru dreptul dumneavoastră de-a avea astfel de opinii, doamnă Senator. Democrația este despre lupta mea pentru drepturi și libertăți. Și e un scop la fel de bun ca oricare altul, oriunde ai fi, să faci asta. Copilul meu e născut în România. Sper să nu vină o zi vreodată când să fie nevoie să-mi iau familia și să plec din nou în bejenie. Am văzut deja suficient încât să plec și să nu mă uit în urmă, și am oameni dragi care au plecat, unii de curând, și care nu se uită în urmă. Dar care tot români rămân. Și care au dreptul să voteze. Au dreptul să aibă o voce în țara lor, pentru țara lor, despre țara lor. Destul a fost patimă. Destul v-ați plimbat laolaltă cu prespălații vechilor păcate, în timp ce hotărâri luate de dumneavoastră, cei ”aleși”, n-au făcut decât să împingă și mai mult români să plece. Au plecat meseriași pentru că din meseria lor ar fi murit aici de foame. Au plecat educați pentru că de educație nu i-a durut pe nimeni, și deloc. Ați făcut grevă pentru salariile profesorilor, dar de toți studenții români care acum învață în străinătate nu vă pasă? Ceva e profund putred în felul în care ne învățăm copiii azi. Regele Mihai spunea, în discursul lui în Parlament, că România  nu e a noastră, am luat-o doar împrumut de la urmașii noștri.

Nu dispărem doar pentru că am plecat, vreodată, doamnă Senator Cristiana Anghel. Și lupta mea, și a altora, e să ne asigurăm că va fi mereu și de-a pururea un drum către casă celui plecat. Și o lanternă în noapte pentru el, ca să și-l poată găsi.

G

7 thoughts on “Scrisoare deschisă doamnei Senator Cristiana Anghel

  1. Afirmati ca sunteti medic. Un intelectual. Dar va comportati precum manelistii. Ati citit ce am scris eu pe pagina de fb?! Nu! Daca faceati acest efort ati fi observat in primul rand conditionalul optativ… Si apoi nu ati mai fi scris nicio scrisoare deschisa. Pentru ca ati fi constatat ca presa v-a manipulat! Eu, spre deosebire de ceilalti, am simtit pericolul manipularii votului diasporei… Dar cine sa te auda?! De fapt, totul a inceput de la greva foamei declansata de deputatul pentru diaspora, la sfarsitul verii… Nimeni nu m-a ascultat ca este o problema serioasa care reclama masuri ferme, legale si corecte. Atat!

  2. Stimată doamnă Senator, vă rog în primul rând să respectăm maneliștii. Pot să nu fiu de acord cu opțiunile lor muzicale, dar dacă în chestiuni de drepturi constituționale ne asemănăm, atunci nu mă deranjează să stau lângă el, celălalt, fie că e român, țigan, rocker sau manelist. Vedeți, aici cred că diferențele dintre dumneavoastră și mine sunt ireconciliabile🙂

  3. mutsunake este doar un basist
    asa cum suntem toti aia care nu intelegem propaganda antenatrois

    sunt curios cum a fost manipulat votul diasporei
    cu filmari trucate gen RTV al caror cameraman statea cu spatele la coada de romani
    cu declaratii cretine ca ale lui tabacaru care pretindea ca se platesc 40 euro pe un vot ?! (in teleorman se puteau cumpara macar 4 voturi cu banii aia. (de ce sa te obosesti cu emigrantii?)

  4. Stimată Doamna ,
    Eu fac parte din asa zisa generatie de sacrificiu care a trebuit să învete din clasa a I a notiunile despre multimi,abia din clasa a Va limbile străine si avea 18 ani la revolutie ,adică puteam muri dacă ne lua valul prea tare dar nu eram “pregatiti”să ne imbogatim fără muncă .
    Asa că ne-am sacrificat pas cu pas viata personala si când eram la pământ am ascultat unii manele altii rock ….dar pentru noi nu a fost un criteriu .
    Asa ne -am educat si copii si mare atentie noi împreună cu acesti copii nu mai suntem prosti indiferent de pozitie socială ….Votul nostru va conta indiferent de preferintele muzicale ….
    Dacă dumneavoastra vă permiteti să faceti un medic “manelist”in timp ce pe TV se promovează aceste persoane si nimeni nu le cere declaritii de avere ,impozite etc ..totul pentru mine a devenit NO COMMENT abia astept alegerile parlamentare ……..

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s