Foamea ca literă

Scriptele rămân. Ca oasele unui animal anonim care s-a prăpădit pe câmp, așteptând să dea cineva peste ele. O simplificare a memoriei. Și deci pervertirea ei. Scriu pentru că mintea mă îmbibă cu o credință, în timp ce vorba zboară. Credința e despre adusul aminte, că dacă am mâncat un măr și mi-am notat undeva, ceva din măr rămâne, îndărătnic, supraviețuiește digestiei și metabolismului. Doar că mărul scris nu e totuna cu mărul autentic. La fel și vremurile de atunci. Atât de departe că n-a mai rămas decât umbra din ele, o limbă pe asfalt. O dâră pe conștiință.

Adevărul? Adevărul e că mi-am dat seama de când m-am trezit cu vraful de hârtii în față că unele sunt originale, altele nu. Cui îi păsa? Luasem de la bibliotecă manualele de anul I, rufoase, litografiate, mustind de grăsimea digitală a înaintașelor și mă rugam să nu fie pagini lipsă. În spusele unei domnișoare, uit care, ”habar nu știam” despre ce e vorba la Medicină. Și dedicația tatălui meu pe atlasul de anatomie Netter, nou nouț, un milion optsute bucata, ominoasă, mă avertiza să nu ajung doctor de corpuri, ci de suflete. Sufletul era în oricare altă parte, mai puțin aici. Furie. Și determinare. Exista un proiect. Proiectul lui Cezar, de-a re-scrie Anatomia. Râncede azi, cuvintele de-atunci chiar aveau miez, dacă nu prospețime. Să fie modern. Să fie adus la zi. Să fie inteligibil. Să fie. Am ajuns în povestea asta pe calea purei întâmplări. Deși nu e, poate, întâmplător. Iar pur, pur cu siguranță n-a fost.

Cei care azi vorbesc de plagiat și de impostură intelectuală au luxul contemporaneității. La UMF, în 1998 când am intrat eu, încă era o junglă a sărăciilor. Creșteau ca buruienile, de la brusturele de la secretariat la ciulinii decanatului, la trifoiul de la histologie la pălămida de la biochimie. Care mai avea un singur plămân, aparent, defect suficient să mă facă să adorm la curs. Pe undeva pe la ciclul lui Krebs.

Dar asta, asta era cu totul altceva. Foamea ca literă cerea răzbunare. Așa că am luat și am scris. Literă cu literă. Curs după curs. Embriologia era atât de frumoasă, partea aia era 100% Cezar și Norocica. Care era, cum altfel, căsătorită cu Norocel. Într-o zi am văzut cu ochii mei Biblia. Anatomia lui Grey. Care la vremea aia nu era (încă) serial de televiziune. Schemele din Grey erau mai ușor de copiat. Se copiau în calc, de asta se ocupa un altul, cu mână mai sigură și mai ușoară, după care le scanam cu o sculă infectă pe care o adusesem acasă, procesam imaginea și o scalam vectorial. Vremuri. Știam că fac ceva ilegal? Era totul flau, marginile blurate ca pozele pe care le luam de colo până dincolo. Diaconu Coresi mi se spunea în liceu, persiflant. Ăla de-a inventat tiparnița sau ce-o fi inventat. Acum făceam altceva. N-o să mai fie xerox-uri. O să fie cărți. Cărți noi. Cărți noi pentru oameni noi. Cărți noi. Pentru noi.

Orele s-au făcut zile, zilele s-au făcut nopți în timp ce scriam la Anatomia Capului și a Gâtului. Era un privilegiu pe care-l aveam, pe care ei nu-l posedau. Aveam timp de ars, ei nu. Aveam viteză. Viteza le lipsea cu desăvârșire. De undeva, din baierile biroului lui Cezar, într-o bună zi au apărut. Desenele lui Rainer. Le țineam în mâini, o bucată de istorie. Le-am avut la mine în cameră, răsfirate pe canapea. Colorate în crayon, îngălbenite de vreme. O bucată din trecut, laolaltă cu zdrențele Occidentului. Doar că numele lui nu a apărut în ediția finală. O altă stornare. O rescriere a amintirilor. Timpul meu trecea între școală, școală și casă, casă și ecranul VGA, editorul de texte și de imagine, Pagemaker și Corel, Corel și Quark, în timp ce lent, dar sigur, mă afundam. Mă afundam fără să percep, de fapt, ce se întâmplă cu mine. O schimbare imperceptibilă. O alterare a gândirii. Și ce dacă furam? Furam din sărăcia de-a nu avea. Furam ceva ce n-ar trebui ținut vreodată în turnuri de fildeș, în biblioteci de nuc, în spatele ușilor capitonate ale Puterii. Odată ce-ai lăsat morala la o parte, drumul te duce într-o singură direcție. Iar direcția era simplă. Emancipare. Nu o să ajung felcer. Era prea devreme, atunci, să mă gândesc să plec. Știam că nu vreau să stau. Nu știam încotro să o apuc. Și, de jur împrejur, viermuiala împărțelilor și curiozitatea surselor. Glumele făcute pe seama gurilor crispate în formă de zero care așteptau, ca puii de cioară, să li se spună de unde să învețe, din ce carte să citească, de unde să ia informație. Mustața atent tunsă care se întindea într-un zâmbet în timp ce forma aforismul: mai bine să citești bine dintr-o carte proastă decât să citești prost dintr-o carte bună. Ce-o fi vrut să însemne și asta? De ce nu puteai să citești bine dintr-o carte bună? Simplu. Nu existau cărți bune. Exista doar povestea apocrifă că Viorel Ranga, fostul Staroste al anatomiei, nu fusese nici măcar absolvent de medicină. A fost făcut profesor la Mobutu, dar cel puțin a fost mai răsărit. Cel puțin s-a ostenit un pic să învețe materia pe care trebuie să o predea studenților. Nu ca Cezar. Cezar era o bijuterie luminoasă. Zair. Kinshasa. Cârja. Halatul de molton. Crai de Curte Veche. Și suita. Alaiul. Trigonul de aserviți în spatele lui, în ordinea ierarhic adecvată a favorurilor pe care le ordona Curtea. Mă gândeam cu amestec de fascinație și scârbă că, dacă pierd suficiente nopți, mă așteaptă un destin de ținut cretele și burețelul Domnului Profesor. Iar asta nu suna rău. Nu suna rău deloc. Frica și foamea sunt un amestec curios de pelicanol care te lipește de suprafața care prezintă oportunitatea acuplării. Așa cum alții s-au lipit la alte catedre, a mea a fost cea care cutreiera corpul uman. În anii cât am scris despre el pe undeva așteptam cu scârba funcționarei de bordel să dispar complet din peisaj. Recompensa? Preparator la catedră. Informal. N-o făceam pe bani. O făceam pe șansa de-a sta la masă. Nu. Nu eram un copist simplu. Eram un scrib. Scribul trebuia să citească mai înainte, să înțeleagă, și-apoi să reinterpreteze. Cărți? Nu, spunea Cezar. Anatomia e perfect cunoscută. Nu se mai scriu cărți. Se scriu cărți din cărți. Nu era plagiat. Era inspirație. Azi îmi dau seama că nu era așa. Și tot îmi pare curios cum, la 18 ani, nu știam asta la fel de bine. Poate de unde trăisem în penumbra poveștilor despre literatura samizdat, poate de unde văzusem în copilărie cărți cu coperțile rupte suficient încât să nu mai știi cine a scris, sau despre ce. Acum făceam altceva, sau asta îmi plăcea să cred. Mintea mă îmbibă cu o credință. Și credința era despre aducerea aminte. Noi n-aveam de unde să o luăm de la capăt, trebuia un capăt de unde s-o iei. O nouă eră a ctitorilor de carte. Și de ce n-aș fi fost eu? Foamea. Foamea de literă. Foamea de puterea ei dublată de ignoranță. Oamenii ăștia nu știau să scrie, nu știau nici măcar să copieze. Și-atunci hai de scrie. Și-atunci hai de copiază.

Totul se copia pe dischete. Arhivai documente self-extract. Le puneai, fiecare arhivă, pe o dischetă. Erau cutii întregi pe care le duceam la editură, undeva pe Panduri. Cartea trebuia să fie gata înainte de sesiune. Și cartea nu era gata. Alte zile, alte nopți, alte corecturi, Cezar folosea cu asprime stiloul roșu, rânduri peste rânduri tăiate, scheme peste scheme corectate. Dacă era plagiat, era un plagiat amendat, îmbunătățit, ameliorat sintactic și morfologic. Ultimele pagini au fost Introducerea și pagina de mulțumiri. Ce satisfacție. Ce sațietate. Ce ciudat. Pentru un moment, prins în beția pseudo-demiurgului, mă și văzusem acolo sus, pe frontispiciul autoratului. Ce-ar fi fost dacă? Aș fi trăit astăzi cu mine, aș fi putut să mai iau înapoi dauna făcută? Din fericire n-am fost. Mi-am înghițit sputa și m-am mulțumit cu mulțumirile pentru ”colaborare”, alături de ceilalți care lucraseră, împreună cu mine. Aveam 18 ani și scrisesem o carte de ”specialitate” care, din momentul în care-a văzut tiparul, nu mi-a mai aparținut. Tâmpit. Tâmpit. De trei ori tâmpit. Chiar nu m-am întrebat unde s-au dus banii pe care studenții îi dădeau pe manual. În buzunarele cui. Spre buzunarele cui. Poate, îmi mai zic îndoit când mă uit în urmă, au intrat în Catedră. Sau poate nu. Poate au intrat în buzunarele ”autorilor”. Da, probabil acolo au intrat. Oricum erau firimituri, un capriciu, o moditate. Pentru preafrumoasa muncă prestată am primit 800 de mii de lei vechi. Bani peșin. Bursa pe aproape 3 luni. I-am luat de la Editură, m-am suit într-un troleu și m-am dus la Pizza Hut la Universitate. M-am așezat la masă, mi-am aprins o țigară. Mi-am comandat 5 feluri de mâncare pe care-am dat 400 de mii de lei. N-am putut să mănânc tot. Foamea rămăsese într-un loc de neatins. Și dumicatul îmi stătea în gât.

Am mai scris 5 cărți după asta înainte să îmi fac drum în drumul meu. Dragostea mea rămâne pe veci Anatomia Sistemului Nervos. Care n-a fost copiată de nicăieri sau din prea puține locuri ca să facă vreo diferență. Da, cred că am făcut un bine în răul pe care l-am făcut înainte să se aleagă praful, pentru că praful s-a ales. Nu cred că astăzi cineva mai învață Anatomie de pe manualele scoase de Cezar, de noi. De fapt nu știu, și nici nu m-a interesat să verific. Vezi dumneata, domnule premier, până la Ordonanța de Urgență prin care poți returna o lucrare plagiată, nu știam ce să fac cu pata de pe conștiința mea. Scriptele rămân. Ca oasele unui animal anonim care s-a prăpădit pe câmp, așteptând să dea cineva peste ele. Aș dori să le returnez. Să le dau înapoi. Pentru că timpul, timpul s-a scurs. Nu mă pot întoarce acolo. Există un rău, un rău pe care nu-l pot repara. Un rău de care am fugit înainte să învăț că pot să lupt împotriva-i. Pentru că nimic, în rânduri inumere pe care le-am scris în anii petrecuți la Catedră, nu m-a lăsat să văd și altfel-ul poveștii. Nu exista un alt fel. De cealaltă parte era marginea. Hotarul. Trecutul. Trecutul proaspăt, zemuind a sânge, zloată și gri-ul blocurilor de pe străzile desfundate ale copilăriei.

Am rămas doar cu dorința de-a scrie. De-a scrie cuvinte noi pe care să le arunc pe câmp așteptând să albească, să se osifice. Pentru păcatul făptuit.

G