A tous mes amis

Vamik ne spunea, într-o vară toridă în Vienna, că Orientul deja a triumfat. Noi nu ne dăm poate seama, dar gestul suprem de umilință e când admiri Stephansdom în timp ce-ți înmoi croissant-ul în cafea. Adică o semilună. Vamik e un cipriot complicat, și un psihanalist legendar care cunoaște istorie. Și istoria e despre identități, migrație și nexus-uri de putere. Fiecare pagină scrisă în sânge. Sângele e memorie, o cerneală a minții care îți scrie codul genetic. Vai celor care uită. Și noi uităm. Și ne uităm la lucrurile pe care le uităm ca și cum ar fi o caricatură neverosimilă, în timp ce ne mâncăm absenți micul dejun, admirând realitatea pe-un ecran plat, tablou mișcător al nemișcării.

Există o legătură intimă între islamo-fobie, islamo-fascism și islamo-fascinație. Europeanul o are în codex-ul lui familial. Islamofobia e motivată ancestral. Atâtea lupte pe care le poți invoca. Dominația timp de jumătate de mileniu a otomanilor. Cruciadele. Explozia dominionului Petrolului care a născut, odată cu Războiul Rece, germenele islamo-fascismului, a cărui față umană a fost pan-arabismul lui Nasser, și-al cărui geamăn negru continuă să fie islamo-fascinația. Începe relativ benign, cu pasiunea gastronomică, de la shawarma la kebab, de la kebab la cataif și baklava, continuă cu variante apretate de filosemitism sau antisemitism ”alb” (nu importă de fapt, sunt cam același lucru), și termină în violență etnică. Nu sunt ei. Suntem noi, prinși în bătrânețea propriei noastre crize identitare. Vienna are, la fiecare colț de stradă, un fast-food oriental, și o minoritate musulmană crescândă. Și nu doar Vienna. Paris, Londra, Berlin, Roma, Amsterdam au încetat de mult să mai fie orașe care conțin, prin forța populației, o anumită etnie. Față de coloritul divers, în obicei, port sau limbă al migranților, nativul manifestă o inocentă, dar incremental frustrată, curiozitate. E suficient să-i vezi pe Vestici în restaurante, la ore târzii, cum se delectează cu o narghilea, sau cum pronunță, stâlcit, numele mâncărurilor. E suficient să-i vezi cum își asortează eșarfele cu galoșii, galoșii cu decorațiunile, decorațiunile cu muzica pe care o ascultă în mașină. Împrumută, și totuși nu respectă ontologia a tot ce văd. Și când se prăbușesc turnuri, când mor oameni la maraton, sau în tren, sau în gară, sau într-o redacție de ziar, occidentalii vor ridica, dintr-o dată, cartea intransigenței. Terorismul devine, din nou, iataganul religiei celuilalt. Fug înapoi sub cortul identitar. Își vor aduce aminte că trăiesc liberi într-o lume liberă. Liberă să profaneze. Liberă să scuipe pe simbol. Pentru că simbolul nu înseamnă nimic pentru ei, atâta timp cât ne putem râde. Simbolul celuilalt, adică. Pentru că al lor e mai puternic.

Blasfemia nu scuză crima odioasă. Dar o circumstanțiază, e momentul când cade cortina ipocriziei. Atunci vezi de fapt retorta xenofobă. Să plece înapoi la ei acasă! Auslander aus! E același reflex visceral pe care l-am avut, de-a lungul evurilor, de fiecare dată când am avut de-a face cu vreo molimă. Căutăm, disperați, carantina. Carantină care nu face decât să prelungească numărul morților. În timpul marii epidemii de ciumă din secolul XIV, ”moartea neagră” cum i s-a spus, oamenii erau încurajați să se adune în locașurile sfinte, unde mai mult se omorau între ei. Atunci au murit, spun unele statistici, între 30 și 70% din europeni. În disperare de cauză, papa Clement al VI-lea a început să le ierte păcatele, la grămadă, tuturor victimelor. Deși totul aducea cu o pedeapsă divină. Și-apoi au venit ei. Murad I și legiunile de ieniceri, spahii. Nu trecuseră decât 30 de ani. Populația Europei era decimată de ciumă când armatele sultanului s-au întâlnit cu ale lui Lazăr Hrebeljanovic la Kosovopolje, într-o vreme când Islam-ul era încă o religie atât de tânără. A venit apoi vremea asediului, după ce Suleyman Magnificul a pus Vienna sub asediu în 1529, un asediu care va dura un secol și jumătate. Împrejurul catedralei Sfântului Ștefan (Stephans cathedral), ziduri vechi de 300 de ani au fost fortificate. Și totul s-a terminat la 1683, cu bătălia de la Kahlenberg, începutul sfârșitului dominației otomane. Cu patru ani înainte, ciuma secerase din nou peste 80 de mii de vienezi. Ciumă și Islam. Islam și ciumă.

Până în zilele noastre. Impuri suntem, din partea lor. Impuri ne sunt, de partea noastră. Globalizarea n-a adus decât un recul al fascismului spoit în naționalism deșănțat. Și nu e o întâmplare că ieri au murit jurnaliști la Charlie Hebdo, pentru niște caricaturi. Grafitti pe un alt fel de biserică. Și lumea s-a înnegrit în timp ce spunem, scriem toți Je suis Charlie. Dar nu scriem toți pentru același motiv. De fapt, o minoritate asociază asta cu strigătul pentru dreptul la liberă expresie. Majoritatea subscriu, de fapt, la propria lor bârnă, în timp ce deplâng paiul din ochiul celuilalt. Și-atunci ai s-o vezi. Islamofobia. Crusta subțire a civilizației se rupe, și suntem din nou sub asediu. Ciumă și ieniceri, semilună și lupta Profeților, și Profetul nostru care e mai puternic decât Profetul lor. Inconștienți la faptul că, faptic, suntem toți prinși la mijloc. Și noi, și prietenii noștri musulmani.

A tous mes amis musulmans…mă întreb cum e să trăiești într-o țară care-ți disprețuiește opțiunea culturală în timp ce-ți cumpără chifteaua și taftaua. Care te tolerează cu superioritate în timp ce-ți desenează originile ca fiind o troacă, și tu un porc care-ai ieșit din ea. Cum e să ți se repete, ad nauseam, că atunci când ești în Roma te porți ca romanii. Cum e să fi trecut prin doctrina Sarkozy și interzicerea vălurilor în școlile publice. Cum e să te izbești, la poarta instituțiilor, de segregare și discriminare. Cum e să apleci capul între umeri, în această așa-zisă lume liberă, perspirând isteric pamflet și spoială a democrației, o Fermă a animalelor în care gentilii sunt mai egali decât alții. Nu. Nu e corect să omori oameni pentru o caricatură. Nu e corect să omori oameni pentru nimeni, și pentru nimic. Și totuși argumentul nu e alb-negru. Mulți dintre migranții musulmani au plecat în bejenie de frica, fuga, teroarea acelorlași lucruri pentru care tu-i condamni astăzi, indiscriminat, ca și cum ei ar fi motivul pentru care-a venit ciuma. Ciuma nu sunt ei. Ciuma suntem într-o bună măsură noi și promisiunile noastre. Ciuma e anatema la adesa teocrației fără nimic care să o susțină, pe lângă vorbe goale și politică dezbinândă. Nu există integrare. Există asimilare sau obliviune. Și oamenii care vin cu arme, oamenii care împing sharia în citadelă nu vi se adresează vouă, gentililor, care nu mai înțelegeți normă și sânge. Li se adresează tot lor. La risc să-și piardă originile și portul. Morții de la Charlie Hebdo sunt victime rituale într-o răzbunare etnică menită să le aducă aminte etnicilor că nu vor dispărea la a doua sau a treia generație, în timp ce Yussuf devine Joseph. Pentru că nu e suficient. În toamna lui 2013 au fost lupte de stradă în aceeași Franță care astăzi stă îndoliată după ce Leonarda Dibrani, o etnică rroma kosovară, a fost deportată de autorități. Manuel Valls, ministru de Interne la vremea respectivă, declara pentru France Inter: ”oamenii aceștia au un stil de viață complet diferit de al nostru. […] nu există altă soluție decât demantelarea taberelor și deportarea lor în țările de origine”. În tot acest timp, peste 60 de imigranți sirieni erau blocați în port la Calais, în timp ce autoritățile le refuzau admiterea în țară.

Cine sunt oamenii, cine râde, și mai ales de cine se râde? E o bombă cu ceas care când detonează nu face decât să accentueze coarda sensibilă a pestilenței occidentale. Odioasă e ziua când oamenii sunt ”probleme”, și probleme se rezolvă cu deportare. Un război tăcut care ocazional, ca un vulcan subteran, irumpe. Irumpe ciudat, sub forma unei fraternități de oportunitate, cu oameni pe care-i dorim salvați de un alt jug, de data asta islamo-fascist. Dar nu e islamul. E fascismul care preocupă, care-i preocupă și pe unii și pe ceilalți. Malala Yousafzai, care a împărțit premiul Nobel pentru pace cu Kailash Satyarthi, a fost împușcată în cap de talibani pentru că a vorbit, liber, despre dreptul la educație al fetelor din valea Swat, din nord-vestul Pakistanului. Occidentul a luat-o în brațe, și nu pentru că avea dreptate neapărat, ci pentru că putea alimenta fața umană a islamofobiei deghizată în political correctness. Aidoma cu Ayan Hirsi Ali. Aidoma cu Salman Rushdie. Toți sunt victime ale teocrațiilor, iar teocrația nu are religie, e doar un cap al hidrei care naște din orice religie, a cărei flamură stă și la Teheran, și la Vatican. Ayan a devenit membru în Parlamentul Olandei doar ca să fie mai apoi sabotată de un membru al propriului cabinet. Nu mai puțin rușinos a fost momentul când i-a fost retrasă cetățenia olandeză, doar pentru a-i fi oferită înapoi într-un val de revoltă publică. Iar Salman? Salman a fost impietat în primul rând de proprii co-naționali, care l-au dus până la punctul de-a scrie un auto da fe în care mai că-și cerea scuze că ofensase Islamul, sub amenințarea fatwei. În toate cazurile n-a fost bestialitatea teocratului, ci ipocrizia birocratului din Vest care n-a negociat niciodată cu teroriștii. Unde teroriștii sunt tot o emanație a Vestului, depletat de resurse, în continuă căutare de piețe noi, de carne proaspătă, de petrol ieftin, de femei frumoase, de destinații exotice. Dacă ai să ai un turist care se descalță când vizitează marea moschee din Isfahan, cum poți agrea că un jurnalist poate să scuipe un Profet? Asta în timp ce accepți decalogul propriei tale religii, că numele Domnului nu e de luat în deșert? E o adunătură de disonanțe cognitive pe care se construiește ura față de rasă, gintă, etnie, un zid amenințător care crește, ca cel din Israel, dornic să închidă o lume în spatele lui, o lume pe care-o să o amintim doar în cărți, și jurnalul lui Ibn Battuta.

Je suis Charlie. Pentru că în suflet sunt scrib, și scrierile mele sunt o probă, o prelungire a minții mele, flamă în întuneric, unde întunericul e tot al meu. Dar nu pentru că urăsc Islamul. Sau pentru că-i disprețuiesc pe musulmani. Sau pentru că mi-e silă de Allah. Sau pentru că mi-aș dori să se întoarcă de unde-au venit. Sau pentru că opun creionul unei arme. Nu. Am prieteni musulmani. Și am să continui să-i am. Sunt Charlie pentru că mă pun în seama celui care mă citește, și-am să continui să mă las citit chiar când cineva mă amenință cu moartea. Dar nu orb. Nu impermeabil la eroarea scrierii mele, când stă pe-o falsă premisă. Iar în cazul Franței, și-a felului ei de-a-și fi manifestat ura față de celălalt, victima nevinovată poate va fi satiristul, dar vine rămâne a decidenților care cu o mână au vândut tehnologiei lumii islamice, și banii lor au fost buni, și generozitatea lor lungă, în timp ce cu cealaltă i-au împins în banlieux și i-au forțat pe cei nativi țării lor într-un informal appartheid. E relevant, pe undeva, că una dintre victime se numea Ahmed. Și el era un Charlie. Și el era un Malala.

G

2 thoughts on “A tous mes amis

  1. Pingback: Fundamentalisme en religie #2 Frankrijk en België | Bijbelvorser = Bible Researcher

  2. Pingback: Waarom doen we niets aan de oorzaak? | From guestwriters

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s