Ai zice că e un triumf, milioane de oameni înlănțuiți, claie peste grămadă, pe străzile Parisului. Turnul Eiffel scaldă citadela în cuvinte devenite sinonim cu altă chemare la jihad. Un jihad fără profet. Fără carte sfântă. Fără erudiți, doar amatori ocazionali de practică a libertății, unduind un cortegiu până la urmă funerar. Martirii lor. Martirii noștri. Ai tuturor și ai nimănui în mod particular. Acest grăunte de umanitate, insignifiant și totuși sine qua non, a fost și rămâne apt de a stârni, paradoxal, un tsunami de disonanțe cognitive. Cu ele rămâi, dureros. Și cu hazardul că ești de partea aceasta a realității, inexorabil. Soldatul Svejk in slujba dreptului la libertatea expresiei. Unde nu știi, foarte bine, nici în ce constă dreptul, nici care e libertatea, și nici care sunt expresiile căreia i se aplică. Unii devin talibani. Orice expresie e permisă. E primul amendament în constituția celei mai vechi democrații moderne. Care și stipulează dreptul, libertatea și jurisprudența expresiilor. Până se împotmolește în inevitabilele limite. Cumva e înțelept să nu te iei de evrei, chiar dacă ești liber să o faci. Cumva e bine să nu te iei de simboluri sacerdotale, chiar dacă aici tabăra e divizată, și mulți profită frenetic de libertatea lor pentru a circula un vocabular de benă, ghenă și gheenă privitor la simbologia sacrului, din care nu mai rămâne decât un spittoon, o scuipătoare pentru ghat moral. Și, mai nou, nu e înțelept să te iei de tot felul de minorități circumstanțiale, al căror număr se multiplică pe măsură ce lumea se atomizează, metamorfic, sub puterea seducătoare, anarhică, a libertății de expresie. Care nu e tot una cu libertatea de cuvânt. Cuvintele sunt putere. Și puterea e un cuvânt. Expresia amandorura, îngemănată, face din vorbă o mumă, sau o ciumă, pentru vorbitor și audiență deopotrivă.
Violența e un cuvânt. Expresia ei, vor spune unii, benignă atâta timp cât te limitezi la asta. Ipocrizia e un alt cuvânt. Expresia ei, nuanțarea oportunistă a ciomagului lexical. Hai să îi spun “argumentum ad infantiam”. Piața abundă de cărți despre felul propriu de a vorbi cu un copil. Studii peste studii amasează cunoaștere despre impactul psihologic al vorbei rele, cu minte rea, care canelează mintea infantă. Așa cum le vorbești, așa vor crește. Dacă țipi la ei, vor țipa la alții. Dacă îi jignești, pui cărămizi la catapeteasma urii. Știm, de la dr. Seuss încoace, că libertatea expresiei e greu de conturnat în lumea copiilor. Dar nu la adulți. La aduți mănușile sunt jos. Famia, infamia, execuția verbală și persecuția sunt unelte viabile de coabitare socială. Occidentul, eunucizat de propriul lui iluminism fad, a uitat totuși de cuvintele care omoară. Duelurile nu se mai fac decât în scriptă, gloanțele sunt de vată și onoarea se (re)câștigă prin artificii de frază și condei. Dar nu și în Islam. Păstrând proporția potențialei enormități pe care o poate propulsa o astfel de idee, merită totuși să pui și întrebarea: uciderea rituală pentru ceva încuvântat sfânt, chiar dacă nu suntem de acord cu practica, poate teoretic să facă parte in același macrocosm, al libertății de expresie? Să admiți supremația inamovibilă a libertății obligă la asta. Dar dacă vei pune o graniță umanistă, dacă vei spune că totul se oprește aici, la viață și la moarte, înseamnă că nu ai un concept perfect. Iar dacă nu e perfect, e faibil. Dacă e failibil, e deturnabil.
Și așa ajungi la un alt paradox. Nu poți ține două registre. Lumea, în tectonica ei, stă așezată pe conflict și iminența anihilării. Darwinian concurează concepte, unele nasc specii, unele specii mor. Mor limbi. Mor grupuri etnice. Mor obiceiuri culturale. Mor în pace, de cele mai multe ori, și singura crimă e abandonul, neglijarea lor. Nu ne radicalizăm de fapt în fața atriției unor cuvinte, porturi, istorii paralele. Ce ne radicalizează e momentul de violență, sângele vărsat în memoria cuvântului exprimat, când tot acest castel de cărți al capei și spadei în abstract se conchide în coagul și plasmă. Suntem copii ai cuvântului care când înjură “să mori tu!” nu se vor lua mai niciodată în serios. E ceva literar, nicicum literal în asta. Dar uite că la început de 2015 vorbim de moarte în sens literal, și cum se moare de libertatea expresiei. Unde expresia e ce a ieșit din cutia Pandorei după speranță. Nu există aspirație, transcendență și scop al naturii umane fără bigeminismul dintre cele două. Și, oricât de interzis e gândul, și cât de brutal ar fi, cât de departe de connformismul tont al citadinului drogat cu medie, în masă, există o speranță pe care au avut-o și atentatorii de la Paris, și există o expresie ș a libertății așa cum o prozelitează imamii. Neag-o, și le-o vei legitima. Urăște-i indiscrimnat în timp ce propui că ți-ai însușit pantocratic Cuvântul și le vei hrăni slova. La extrema anarhică a libertăților auto-determinate stă, epistemologic, criza supraviețuirii ca sușă culturală. Și ei au un adevăr căruia nu îi pasă de viețile care se ard pentru a-l confinți. Și ei au o cosmogonie care cuprinde promisiuni, vorbe de alinare, iubire și liturgic, și sprijn în suferință. Vei spune că o caricatură nu ucide. Vor spune că ești fariseu, cât timp nu aplici aceeași regulă când îți culci seara copilul în pat. Pe el nu l-ai reduce la o pornee intelectuală. Ba, mai mult, l-ai feri de miasmele răutății dimprejur. L-ai învăța să dea bună ziua și să cuvânte cuviincios în fața străinilor. Să își conțină expresia. Să își înțeleagă libertatea înainte de a o practica, indiscrimnat, pe spinarea semenilor. Admițând lecția pe care o dăm copiilor ca înțelepciune de adult, de ce o denunțăm apoi ca pe ceva la care noi nu suntem dispuși să aderăm?
Există un extremism al libertății expresiei și apoi există și o libertate a extremismului expresiei. Nu e doar o diferență de prozodie, e un canon care ambreiază împrejurul lui milenii de umanitate. Dacă vezi religia ca pe o libertate de-a denomina Extremul, alfa și omega, ești obligat să te raportezi la ea ca la o manifestare particulară, indisolută fenomenologic. Dacă, mai apoi, faci pasul curajos pe care l-au făcut Hume, Locke și alți părinți ai umanismului ești obligat la relativism. Nu îți poți falsifica premisa. Un filosof al Conștiinței care neagă existența Profetului nu îl transformă într-o caricatură. Pentru că asta ar însemna că se scuză de la masa dezbaterii adulte. Histrionismul umoristului nu construiește cunoaștere, doar facilitează catharsis acolo unde râsul e o descărcare nervoasă față de ceva ce nu poți pricepe, or aprofunda. Și, râzând, violentezi. Râde cineva de producțiile stângace logice ale copilului lui dacă percepe că i-ar zdrobi aripile? Nu. Chiar dacă ar fi liber să o facă, nu e autist în gândirea lui. Observă, și apoi evită, profanarea prin desconsiderare a celuilalt. La fel și aici. A propune că Allah nu există este imperativ. Să caricaturizezi non-existența lui desuet. Ce ar trebui să contemple exegeții e răspunsul la întrebarea de ce nu există caricaturiști musulmani care să îl siluie în peniță pe Iisus, Buddha sau bătrânii patriarh. Nu știu dacă nu cumva mă înșel propunând că nu există. Poate că sunt. M-aș bucura să discut cu unul. Dar dacă nu sunt, înseamnă că ceva în lanțul minții e teribil pervertit, și-ar meria reconsiderat înainte de a contina dialectica libertății expresiei. Prin analogie, medicul e liber să facă harcea parcea abdomenul pacientului lui odată ce a început operația. Dar nu asta urmărește. Urmărește să calce cât mai fin cu bocancul bisturiului, conștient de răul pe care îl poate provoca de la îndemâna puterii pe care o are. Aidoma și lama cuvântului. Taie prea puțin, și ai tăiat degeaba. Dar taie prea mult, și tot degeaba ai tăiat.
G
andreanum & co 