Brazii nu uită

FullSizeRenderSătenii se uită căzuți în prostrație la convoiul de mașini de teren care au tras în fața primăriei. Din cockpit se dau jos, rând pe rând, oameni rupți din afișele cu trupe de elită. Doar că nu sunt militari. Sunt amatori de off-road. Au luat niște tărăboanțe de mașini în care au investit un purcoi de bani. Pe suspensii. Pe diferențiale și reductoare. Pe anvelope care mușcă din pământ, piatră și clisă. Rezultatul e intimidant. Sunt niște monștri pe roți, doar că dinăuntru ies suflete calde, zâmbitoare. Au venit special, nu se pricep foarte mult la cuvinte. Din semne îți dai seama cât sunt de emoționați, și ei. Printre bărbați, două femei tinere, rumene în obraji, cumva timide că s-au amestecat în comandoul plecaților. Nu pe câmpii. Pe hârtoape. Una face poze coloanei, în timp ce ne luăm la revedere de la ceilalți, încercând să nu atragem și mai mult atenția presei. În portbagajul mașinii ascunsesem o candelă cu flama aprinsă. Destinația: pustietate.

No păi nu vor putea urca, zice un sătean cu basca dată admirativ pe spate. Păi poți pune lanțuri pe gumele ăstea? Uită-te și matale, sunt cât tancurile. În fundal, la semnul unuia dintre ei, orădenii începeau să-și dezumfle roțile. Ca să tragă mai bine. Văzusem deunăzi drumul, și l-am simțit și pe propria piele când am urcat, cât am putut. Vremea se muiase, și pe patul de gheață, de la bura fină, se formase o peliculă de apă că nu puteai sta în picioare. Doar n-o fi nebuni să urce, continuă sfătos moțul, doar doar scoate ceva de la mine. Zâmbesc și-i răspund, acu’ nene nu mai putem da înapoi, ce-o fi o fi. Și-o luați și pe domnișoara susSă vadă locu’? Dau din cap suficient cât să priceapă vorbărețul că nu-mi arde prea mult de conversație. Da’ matale de unde ești, că ne știi vorba? Păi și la noi se vorbește cam la fel, bade, în locul de unde vin eu. Tot Ardeal e, doar că e mai în Sud, spre Regat. Oameni faini aici, nu ca la câmpie, că la noi nu s-o putut altfel, dacă nu ne ajutam unii pe alții ne mâncau câinii. Și munții, în gândul meu, în timp ce mă uit îngrijorat la ceas și la nori. Și la ceața de pe culme.

Se dă semnalul de plecare. Ne suim într-una dintre mașini, în timp ce pilotul pornește motorul. Sună gutural, ca un sergent răgușit e artilerie. Pe locul din dreapta se suie coordonatorul, un copil în ochii noștri. Nu-i dăm mai mult de 20 de ani. E tuns cazon, are o figură luminoasă, nu-mi pot împiedica un gând că a fost scos prin cezariană, prea are craniul rotund. Gânduri, gânduri simple, prin lături, cât să nu te gândești la ce-ai de făcut. Îndrăznesc să-i spun șoferului de Patrol că mai sus e lunecuș rău, zâmbește fin și demarează, cu restul coloanei. Ei, lăsați, acum om venit până aici, datori suntem să încercăm.

Ne oprim la podeț. La stânga se face panta înspre costișă, primitoare ca un pântec de femeie și oglindă de la apa care se scurge pe laturi. Pentru o secundă apare îndoiala. Oamenii se dau jos, se sfătuiesc câteva secunde. Primul din convoi, un muntean trupeș cu mustață răzvrătită și zâmbet poznaș, privește prin crestătura ochilor albaștri la munte. Hai. Unul se duce mai sus, bate cu piciorul meandra, apoi se oprește la prima curbă și îi face semn. Urlă aspirația, omul cuplează reductorul pe mic și pornește. Se duce ca din catapultă, mai sus, mai sus, într-un dans pe gheață cu șpan de noroi. Răsuflăm ușurați. Deci poate vom putea, până la urmă. După el o mogâldeață galbenă, cu anvelope cu crampoane ca dinții de rechin întorși înafară, pleacă într-un răget de gaze de evacuare. Apoi două camionete. Apoi ne vine rândul nouă. Ne atârnăm de barele laterale în timp ce cărăușul nostru își potrivește bestia pe șenal. E imperturbabil, ține gheara pneurilor pe drumul gata făcut, în timp ce decolăm spre primul ac de păr. Pe geam se văd așchiile drumului lăsate în urmă. Între noi stă candela. Ne clătinăm la unison cu fiara care când mormâie, când rage de bucurie că i-a venit masa proaspătă de drum, în timp ce mușcă din pieptiș. Când și când, prin stație, vin comentarii tehnice, urcă în a doua mic, vezi că trebuie să o ții pe lateral la stânga. Ne oprim să-l aștepăm pe Prâslea. Prâslea, n-ai zice, dar i-a adus pe toți muntenii laolaltă. În timp ce ne clătinăm la deal, ne povestește de cum i-a venit gândul asociației, cum vrea să atragă sponsori, cum s-a gândit să oferteze statului serviciile lor pentru depanare pe drumuri grele, cum s-au uitat la ei și parcă nu le-au dorit ajutorul, ca și cum darul n-ar fi bine primit. Prin noroaie urcăm, mâzgă până în tavan, și-o vreme e doar mugetul monstrului care-și potrivește pasul pe unghiul de atac, întrerupt doar de vocea adolescentină a copilotului, și momentele monosilabice ale conductorului care-și strunește mașina scurt, ca pe-o femeie nărăvașă. Lăsăm satul în urmă, casele se răresc, în jos se văd crenelurile gardurilor pe-un fundal monocrom. Apare zăpada, la început o pătură fină de grosimea plăpumii în care adormisem c-o seară înainte, apoi cât un bocanc de groasă, apoi până la carâmbul cizmei. Ne oprim periodic la câte-un hop. Doar că nu e hop. E groapă. Nu mai suntem pe-un drum, suntem pe-un șanț, o albie dementă a unui râu care n-a curs niciodată. Pe-aici urcă tractoarele, și nebunii. Și noi, câte un pic din fiecare. Orădenii s-au încălzit, prin stație vin comentarii energizate, adrenalina începe să urce. Se mai scoate niște aer din pneurile deja încinse de la primul urcuș. E important să fie moi, să prindă priză zdravăn. Și-apoi are loc primul incident. Din prima mașină ies aburi. Ne oprim. Omului i-a sărit capacul e la o țeavă de răcire. Domol, deschide portbagajul, scoate sculele, din spate vin, disciplinați, ceilalți. Nu există ordine de dat, există ordine de respectat. Și-n ordine se pun pe reparat, în 10 minute totul e reparat, și ne continuăm parcursul. Fac un calcul  mintal, n-ar trebui să fie mult, sunt doar 11 kilometri. 11 kilometri de versant, noi furnicile. Încă o curbă, încă o crevasă, încă o apropiere milimetrică de râpa care ne rânjește, din dreapta, primitor. N-aveți ce căuta aici, pare-a ne spune flămând, și noi îi refuzăm oferta. Ne oprim din nou. De data asta s-a împotmolit mogâldeața. Ca un pterozaur înfuriat, scuipă șpan din toate roțile și nu se poate mișca mai mult de-un centimetru. Oamenii se suie pe ea, la unison, să-i dea greutate, se montează o linie s-o scoată din nămeți, dăm un pic în marche-arriere, bestiola gălbinară se duce din nou în  dâmb cu un răcnet semeț dar degeaba. Nimeni nu suduie, simți tensiunea cum urcă, trec minute prețioase, n-avem toată ziua la dispoziție, musai să ajungem, drum nu mai e înapoi. Doar înainte. Neînfrânți, doar temporar încetiniți, călăuzele stau la sfat. După vreo 15 minute Prâslea vine și ne spune, cu ton ușor vinovat, că poate ar fi bine noi să o luăm cu el înainte pe jos, că ei mai au de lucru și să nu pierdem vremea. Nu mai e mult, zice el, prima mașină a ajuns deja la pădure. Coborâm. Afară e lapoviță și aer rece. Și ud. Un rucsac în spinare, și punem primul pas spre pantă. Drumul e afânat, dacă-ți apeși bocancul pe urma lăsată de camioneta care străpunsese muntele o iei la vale. Dedesubt e un pat de gheață. N-avem loc de întors, ne aplecăm ușor în direcția muntelui și, gâfâind aburi în apă, urcăm. Îmi vine să o întreb, ce-ai pus în rucsac, mă trage la vale. Dar mi-e rușine de nevolnicie, și de toate mâncărurile mâncate, și de toate țigările fumate, și de slănina mea de corp de orășan. Mușchii își aduc aminte, ușor ușor, de copilărie, și-mi las picioarele să-și facă treaba. Suflul mi-e greu, apă dimprejur, apă deasupra, apă din mine se scurge pe spate, pe gât, pe obraji. Dar urcăm. Ne oprim când și când să ne îndreptăm de spate, mai e un pic până la culme. După un deal cu rana hîd lăsată de înaintașul nostru ne trezim pe platou. E ceață. Nu vezi decât la 5 metri de jur împrejur. Ăștia nu sunt nori, e doar gheață arsă și evaporată. Îndărătnic, cu timbrul omului care mai repede moare decât să se lase, ea îmi spune, de-aici mai sunt cam 20 de minute până la pădure, e un indicator, și-apoi încă vreo 15 minute prin pădure, și-apoi ajungem. Schimbă candela, i-o dă lui Prâslea, ne ordonăm un picior în fața celuilalt și-așa urcăm, trei siluete pe-un fundal de pâslă. La un moment dat, ca o umbră, se întrevăd brazii. Răsar și schițele fantomatice ale unei cabane împrejmuită c-un gard la care te întrebi pe cine, sau mai bine zis ce, trebuie să păstreze. Oamenii să intre, sau poveștile să iasă. Ne ghidăm pașii după șenilele lăsate de mașină. Molizii stau molcom, înmărmuriți în fascinația zăpezii căzute, cu crengile în promoroacă. Respirăm mai lin, drumul se liniștește sub pașii noștri și străpungem limba de codru care ne mai desparte de destinație. După o curbă găsim în sfărșit munteanul cu mustața mătură, în timp ce murmură apreciativ cuvinte dulci la bradul de care și-a legat mașina ca s-o scoată din malul de omăt de peste un metru. Nu de alta, dar acum c-a ajuns mai trebuie s-o și întoarcă. Va spune, mai târziu, că prima investiție va fi un troliu de spate, nu contează, și-o chinezărie de-aia de 300 de Euro, dar să nu mai stea la chingă. De la el mai sunt 200 de metri, pe-o potecă bătută cu câteva zie înainte. La stânga și la dreapta, pași de cizmă înfundată până la genunchi, semn că zăpada e înșelătoare. Sleiți, fierbinți de transpirație, ajungem.

Ajungem în altarul uitării, la care te rogi să uiți, și nu poți. Un steag tricolor stă, veșted, pe-o parte. Sub un acoperiș circular – o troiță. Pe masă stau diverse obiecte. Niște lipici. O brichetă. Dimprejur diverse memento-uri. Candele aprinse. Liniște. Tăcerea moților. Și-a morților. Nu e loc de triumf aici, n-am bătut cărări pentru apa de foc de la capătul urcușului. Nu pentru asta am venit. Am venit să ne ținem vorba. Și lacrima. Vrei să vii să vezi locul unde-a stat? Se uită la mine cu ochi goi, îmi caut vorbe și n-am vorbe la mine. Aflu ce-am dus cu spinarea, și mi se răcește pielea în timp ce-mi caut bricheta cu mâinile deja vineți. Din spatele fermoarului apar lumânări. Unele roșii. Unele albe. Unele mari. Unele mici. Un rucsac de lămpașe. La stânga stă bradul despicat. În spate – un altul, are vârful rupt, coama știrbă. La 10 metri, un loc nivelat. Lângă el, un morman de crengi adunate peste care zace, leneș, zăpada anului care tocmai s-a scurs. E 20 ianuarie, ora 3 și jumătate. Nu mai e mult și se face un an. Exact un an. Fix un an de când Aura s-a întins cu fața la ceruri în Apuseni. Ca din nimic apare un om cu o cameră de filmat. Îl rog să aștepte. Să respecte. Mârâie că de-asta a urcat, pentru cele câteva minute pe care le-așteaptă jos, în urbe și orbe, poporul hămesit. Să aștepte, îi răspund gândurilor pe care mi le ghillotinează prin ochi gri, gură edentată. Momentul ăsta nu e pentru cei de jos. E pentru cei de sus, care și-au scurs sângele în huma muntelui. Fii om, nemernicule, unele lucruri e bine să fie doar povestite, viața omului nu-i un show de televiziune. Ai să-ți ai imaginile după 20 de minute, există o carne și pentru corbi.

Cu un lemn lupt dintr-un molid ea se apucă să scrijelească o slovă neștiută. Gesturile sunt sacadate, nu scrie litere, desenează ceva. Îți dai seama, după câteva minute, că mâinile ălea de copil construiesc o inimă. Ca cele pe care le schițam în cretă acum atât de mulți ani pe-asfalt. Aici nu e asfalt, iar creta? Creta e pe cerul gurii uscat de la atâta suiș. Mă înțeapă o lacrimă în ochiul stâng. Eu sunt străinul care a ajuns în ochiul maelstromului. Acum un an, la statuia Aviatorilor, m-am trezit că n-am lumânări la mine, așa că i-am lăsat Aurei un pix. Pomenirea ei, mi-am zis-o atunci, n-am s-o fac în flacără. Am s-o fac în scris. Pe conturul inimii se-așează, rând pe rând, candelele. Rând pe rând se aprind. Ne mușcă frigul. Ea se întinde pe jos. Îmi spune, cu vocea crăpată, îți dai seama că ăsta e ultimul lucru pe care l-a văzut? Îi răspund, din spatele minții, prins în fascinația muntelui, că dacă există un loc de murit pe care să-l alegi, și dac-ar trebui să mori, muntele e mai bun decât betonul. Mai bine să te scurgi între brazi, decât între patru pereți. Cu cerul deasupra.

Și brazii-și aduc aminte. Brazii nu uită. Doar oamenii. În legitimă, dar nenorocită, reacție de apărare, oamenii bagă capul între urechi și-și continuă viețile în nimicnicie. Pentru ei un mort în plus, un mort în  minus, nu face atâta diferență. Se vor răsti la tine, și mie mi-a murit un părinte, un frate, un animal de companie. Ei știu de moarte, moartea e doar un alt fel de parizer pe care-l mănânci pe ziar. O văd la teveu. O citesc la cafea. Dar aici, în tăcerea Apusenilor, moartea n-are semnal. Moartea n-are coordonate. Doar o inimă de copil, și-o lumânare aprinsă. Aici curg toate gândurile despre toate lucrurile de merită să scrii, pentru care să te cerți, despre care să lupți. Aici i-aș fi adus în lanțuri pe cei care, pe 20 ianuarie 2014, la amiaz, stăteau la căldură și mâncau couscous, și puneau țara la cale. I-aș fi adus în costumele lor scumpe, cu ceasurile lor cu filigran, cu butonii lor auriți, cu ochelarii lor sticlind de îmbuibare. I-aș fi cărat în susul muntelui pe Golgota anonimilor. Să vadă. Să audă. Să simtă cum îi cuprinde răceala codrului, cum îi adulmecă, îi îmbie, îi cheamă la frigul veșnic. Și dacă mintea lor n-are ținere de minte, arsura focului rece să le oblige pielea la veșnică pomenire. Că au lăsat oameni să moară pe întuneric în timp ce-i dădeau găsiți pe la televiziuni. În Apuseni se vindecă nepăsarea, la troița căzuților.

Din spate vin treptat orădenii. Au reușit până la urmă să iasă din necaz. Molcom, mordant, glumesc pe seama posesorului broscuței galbene. Ăsta sigur o dă mâine la vânzareNo binie binie, stai așe binișor- răspunde amuzat, proprietarul. Sunt o mână de oameni, străini pentru noi, noi străini pentru ei. Ne iau în sufletele lor. Fără cuvinte. Au venit special să ne aducă sus. Nimic nu-i obliga. Fețe mai mici și mai mari, mâini care mai aspre, care mai netede. Se mișcă toți de pe-un picior pe altul, no păi îți dai seama mă cum o hi fost pentru fata asta, pentru toți necăjiții ăștia, dacă noi acum după 10 minute dârdâim? Darămite să stai, așa, ore să aștepți să te ia cineva? Și-acum e zi, încă mai e lumină, chiar dacă e ceață? D’apăi să vină noaptea, nu te vezi om cu om. Ăștia, ascultă la mine, i-o lăsat să moară, n-o vrut să fie salvați, dacă nu veneau moții aici mureau toți. E vocea munteanului trupeș care a condus convoiul, în timp ce-și varsă inima pe tavă. Ne punem unul lângă altul, pentru o fotografie. Și, pentru o clipă, ni se amestecă aburii suflului, pelerini ai normalului. Îndrăznim un zâmbet. Undeva, în fundal, continuă să ardă feștilele la umbra brazilor. Se face seară, și e timp să plecăm. Dar nu mult. În barba fiecăruia se-aude no păi Dumnezeu să-i ierte. Și ecoul răspunde. Iertați sunt. Dar nu uitați.

G

4 thoughts on “Brazii nu uită

  1. Bine scris, ca intotdeauna. Desi pentru Aura ar fi fost mai potrivita invocarea odihnei divine. Ca nu avea pentru ce sa fie iertata…

  2. Frumos şi trist, deopotrivă. Ştiu cum e acolo, doar vara. Ce s-a întâmplat pe Vârful Petreasa, o spun și brazii aceștia care sunt retezați. „Orice referire la moți trebuie să se circumscrie celor două repere esențiale ale existenței lor: mândria și calvarul, măreția și durerile, sobrietatea și răzvrătirile.”
    Geo Bogza a numit acest diptic „Aur şi Oameni”.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s