Blonda sub cătușe

Progresul unui sfert de secol e că noua Elenă din cătușe e blondă, și mult mai apetisantă decât predecesoarea ei. Doamna Udrea, după spusele dânsei în campania prezidențială ”bună pentru România”, cu fustiță și cască de protecție, se duce, zilele acestea, alunecând suav, spre Târgșor, în uralele penile ale audienței. O țară scufundată în bigotism, homofobie și discriminarea femeii, urlă orgasmic. Viziuni pornografice abundă. Care la săpun. Care la dușuri. Care la stăpânirea de sine pe care-a manifestat-o această Marie Antoinette în fața scufiilor roșii de la DNA. Mai lipsește apocriful ”dacă n-au pâine, să mănânce cozonac”. Consoarta monarhului Biruinței își cântă, prin vocea barzilor de presă, cântecul lebedei gălbui. Ca și de suspectul ei consort, o să ne fie dor de dânsa. Am înlocuit silfidele politicii cu procurori paukerieni însoțiți de asesori ai apocalipsei în mariajul nostru disfuncțional cu Statul. Și dacă Statul e neutru, în substantiv, amantă i-a fost actrița voluptăților, curbelor și crevaselor.

Ocupanța presei cu acest subiect e intoxicantă. Din când în când mai văd câte un confrate răbufnind, exasperat, gata, acum c-ați juisat la vederea mâinilor legate, ne putem întoarce la Realitate? La Adevăr? La sărăcie, la jeg, la școli neîncălzite, la spitale colcăinde, la ceilalți jepcari, cei de drept comun, adevărații licheni plați ai capitalismului cumătric? Cuvioasă isterie, dacă te slăvim destul, ne lași? Ne ierți? Panem et circenses, doar că panem nu prea mai e. Doar circuri. Personajul care-a vizitat mintea multor bărbați preocupați viril în poluția nocturnă e un fabricat al aceleiași prese care astăzi își prelungește agonia insolvenței cu tiraje suficiente încât să mai negocieze o reclamă, un contract de publicitate, ceva. Asta nu e presă. E aprozar. Și leguma la reducere e în pârg. Stă să cadă, mălăiață. Nu înainte de-a cita dintr-un pastor luteran.

Politicianul român pe marginea condamnării e preocupat, fatidic, cu ”faimoasele ultime cuvinte”. Nu de alta dar e o lecție de administrat ciracilor, aspiranții la culoar, putere și dominație. E un război pierdut în care înverșunarea auto-distructivă a românilor, veșnic prinși în scenariul lor medieval, produce prelați și sutană care știu că prețul bogăției e sacrificiul, în cele din urmă, în piața publică. Dar tu? Tu ce-ai face pentru un milion de Euro? Dar pentru 10? Poate 100? Ai accepta să rămâi o pată, o stigmă rușinoasă pe prohabul nației, dacă ți-am dat un purcoi de bani? Pentru că așa s-a întâmplat și aici. Realitatea nu o exonerează pe posesoarea de nume care, mitologic, a fost dintotdeauna Mărul Discordiei. Realitatea o pune în context. Iar contextul e transparent precum hainele împăratului. Elena Udrea nu e excepția, e regula ministeriatului post-decembrist. Locul vacat de predecesor n-a fost decât un exo-schelet de ură, corupție, delapidare, furt pe care buna blondă pentru România l-a ocupat, și-o vreme, ca un mic mecanic de locomotivă, l-a condus pe macazuri discreționare. E destinul pe care-l recunosc toate țările în tranziție de la totalitarianism la democrație, faza corupției auto-imune, în care integritatea morală e un himen abia așteptând să fie rupt, în timp ce comorile mizeriei, perlele din troaca de porci, așteaptă să fie culese. În fapt, sistemul întortocheat de șpăgi, comisioane și achiziții murdare în România e un produs la fel de bine importat ca și mâncarea fast-food. Strategia s-a inclavat în vacuum-ul de putere lăsat de prăbușirea dictaturii puținilor de demult. Între care unii încă mai aveau o brumă de patriotism, de preocupare cuvioasă pentru ”avutul obștesc”. N-a mai rămas nimic din el, dacă înainte ce era al meu era și-al tău, și-al nostru al tuturora, acum nimic nu mai e al nimănui, mai ales când vine vorba de proprietate publică. Plutocrația comunistă a fost înlocuită cu oligarhie și criptocrație, moguliadă și hiene ale profitului pentru care Statul nu e altceva decât un stârv de desicat, până la os, până la măduvă, până la colagen. E foarte posibil că suntem un popor ne-guvernabil, amorf social, indiferent până la anomie cu banii pe care-i facem, banii pe care-i strângem, banii pe care-i cheltuim. Nu, nu doar ei aruncă firfirei pe prostii, nu doar ei își îngăduie capricii. Diferă doar scala. Meschinăria o regăsești de la vlădică până la opincă, o vezi în fibra intimă a posesorului de cutie de chibrituri la bloc și limuzină în parcare. Îndatoratul la bănci pentru o mașină de fițe. Fotograful de ocazie al domniței pe-un dig într-o țară exotică, pentru care destinație s-a împrumutat din greu la vreun cămătar mai spoit. Așa om fi toți? Sau am mai rămas câțiva, pâlcuri ascunse, chibzuite, în acea Românie încă neatinsă de mană, de ciuperca ariviției? Căci dacă am rămas, suntem o specie pe cale de dispariție, într-un habitat devorat, deforestat de mullahi ai fundamentalismului economic pentru care individul nu e un om, e o cifră, un semn de punctuație, o necunoscută presupusă, previzibilă, decartabilă. În spatele lui Ion nu există familie, nu există lacrimi, sânge, suflete. În spatele lui Vasile nu există copiii lui Vasile care rămân fără părinți, și fără viitor, în timp ce Vasile pleacă la muncă în Vest. În spatele lui Gheorghe nu există o soție, părinți, frați care l-au văzut pe Gheorghe murind, încet și dureros, în timp ce România l-a trădat, din nou și din nou, în practica libertății gentililor. Îți vine să zici: Închideți televizoarele. Îți vine să zici: Opriți rotativele presei. Îți vine să zici: înghețați Internetul. Și, pentru un moment, ascultați vibrația străzii. Ieșiți din Marele Oraș. Deplânsă e solidaritatea. Deplânsă e comunitatea care-a fost, și nu mai există. Deplânsă e curiozitatea etnică pentru grup, pentru destinul de grup. În dinamica intrinsecă a cetățeniadei ce ne aduce la masa calității de-a fi români e criza, nesfârșita criză, nesfârșitul război cu un inamic din rânduri-ne. Speriați de intemperii ne adunăm sub corturi de oportunitate, paranoici, panicați, interpretativi, și-așteptăm tremurând următorul. Unde următorul e un vierme a cărui crisalidă ne chinuim s-o construim, nu pentru viitorul de fluture cât pentru destinul de molie, și fascinația-i efemeră cu arsul la bec. E îngrozitor. E trivial. E banal. Acel banal de care vorbește Hannah Arendt, convulsia indiferentă a unui megalodon cotropit de paraziți, pentru care-o căpușă în plus, sau în minus, nu mai contează.

Astfel că Elena, măr al discordiei în lupta Zeițelor, alunecă agale spre Târgșor, în uralele fallopiene ale audienței, pricinuind un text obscur, ermetic, fără cap și fără coadă al subsemnatului, semn că pentru un moment mi-a păsat. Să scrii despre o asemenea dejecție e o tentativă astenică de-a rezista anesteziei sociale definitive. Nu, prea puțin îmi pasă de ea, și mi-e teamă că, treptat, prea puțin începe să-mi pese și de ei, și de voi. Dar mă înspăimântă posibilitatea că ar putea să înceteze să-mi pese de mine. Am în mine un egoism feroce, un sentiment de Sine florid. Astfel că nu scriu pentru voi. Voi sunteți doar contrapunctul meu narcisic pe care-l permit oricum, și prin deferență și prin indiferență. Cât timp îmi rămân important, prin ceea ce sunt, prin ceea ce fac, mișcările magmatice ale plăcilor deasupra-mi și dedesubtu-mi nu sunt departe. Le simt, sunt în trotuarul pe care calc, sunt la semaforul la care stau, sunt prin aerul în care respir laolaltă cu milioane de suflete. O bucată infimă, dar cu siguranță existentă, din România îmi aparține atâta timp cât trăiesc în ea, atâta timp cât îi vorbesc limba, cât timp îi folosesc vocabularul în scris. Și durerea, pentru că există o durere care mă împinge să spun, e că nu-mi mai ajung amintiri pentru sinonimele cuvântului umilință, pentru salata de cuvinte din jurul verbului a da, și a face, și-a fi. Încă mai sper. Încă mai cred. Încă mai vreau. Lucruri care nu au de-a face cu mine și numai cu mine. Uite ce gândesc. Gândesc că am împins la cârma corabiei oameni care sunt slabi de duh, imaturi emoțional și incapabili intelectual să vadă dincolo de propriul prapor. I-am împins pentru că noi, cei cât de cât rămași c-o țiglă pe casă, ne temem de asumarea responsabilității pentru remanierea morală a propriului nostru destin. Am făcut asta pentru că ne-am pierdut părinții, ne-am pierdut bunicii, ne-am uitat istoria, ne-am pervertit cultura, ne-am rătăcit într-un travesti social din care tot ce mai rămâne e reacția reflexă, pavloviană, la durere, ură și dispreț. Nu poți construi pe durere, ură și dispreț. Din nimic nu se naște decât nimic. În patria creștinismului smerit suntem farisei și mizantropi, invidioși și lăudăroși, impostori și vameși, micro-megalomaniaci și proști. Pur și simplu proști. Proști prostiți de proști. Proști prostind pe proști, în timp ce rândul elitelor intelectuale se-ascunde prin turnuri de vorbă. Apocalipsa blondei în cătușe n-ar fi trebuit să merite atâta atenție. Pentru aceleași senzații puteai să schimbi canalul pe divertisment adult, efectul probabil ar fi fost același. Dar ai nevoie de-un gest de maturitate, în slovă și script, să nu te duci, avid, spre pornografie mediatică. Maturitate pe care încă n-am atins-o. Încă formăm reacții emoționale la imagini cu impact, încă folosim heroina socială care e destituția potentatului, condamnați la o adicție pentru care singurul leac e sobrietatea morală. Pentru care-ți trebuie o educație, și noi n-o mai avem. Pentru care-ți trebuie sănătate, și noi n-o mai avem. Pentru care-ți trebuie încredere în Aparat, și noi n-o mai avem de aproape un secol.

Rămâne speranța. Ultima ieșită din cutia Pandorei. Speranța că vine o zi când nu mai e nevoie de biciul Justiției pentru ca demnitarul să aibă o rădăcină în ”demn”. Vine o zi când zăngănitul cătușelor nu mai e unicul argument împotriva tentației tâlharului. Vine o zi când aspirantul rămâne un habitant al Cetății, nu un venetic în Estul sălbatic. O zi când copiii noștri vor merge în școli din care să crească oameni, nu slugi. O zi când bătrânii noștri vor muri în case, nu pe tărgi în săli de așteptare. O zi când vom avea drumuri, și case primitoare la destinație. O zi când fiecare vis va cuprinde la masă grija pentru seamăn, și pentru aproape, dar și pentru cel mai puțin aproape. O zi când te uiți la steag, și la simbolul apartenenței, și îți ridici capul, nu sprânceana. O zi când să te naști în România devine o promisiune, nu un blestem. Eu nu vreau ca ziua aia să fie pe vârful unui morman de condamnări. M-am săturat de condamnări. Tot ce vreau e un repaus sanitar de la cloaca mocirloasă a silniciei cu decolteu. Drum bun și cale bătută, Elena Udrea. Și sper să te iertăm, pe tine și pe-ai tăi. Că de uitat, nu te vom uita curând.

G

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s