Homo homini pulus

Am fost avertizat, de Mihai, că în cele din urmă articolul lui despre asocierea dintre numărul de sinucideri în România și șomaj nu va conține mai mult decât un citat din conversația noastră. Și e firesc să fie așa. Am amânat momentul când voi scrie elaborat despre asta, cumva indefinit. După care, în dimineața asta, citesc că un tânăr s-a aruncat în fața metroului la stația Păcii. Vagonul i-a tăiat picioarele. N-a avut nici o șansă. E un mod oribil de-a muri. Nu că există vreo moarte romanticizabilă. Moartea, în ochii privitorului, e oribilă. Cu atât mai mult moartea prevenibilă. Acea moarte care, pe undeva, n-ar fi trebuit să aibă loc.

Am petrecut, pe Skype, cam o oră și jumătate cu Mihai discutând despre legătura, mult mai profundă în fapt decât în aparență, dintre suicid și statusul socio-economic al individului. Articolul publicat de Lancet, la care face el referire, e slab, atât în fond cât și metodă, dar a ajuns să vadă hârtia pentru că, din avion, observă un fenomen (chiar dacă  nu îl explică). Anume că secusa financiară de acum 5 ani a impactat ratele de suicid în majoritatea țărilor care au suferit-o, undeva cu 20 – 30%. Adică destul de mult.

Lucrurile sunt sensibil mai complicate.

În primul rând ai suicid și în țări bogate, și în țări sărace. Primul lucru pe care i l-am spus lui Mihai e că, la fel ca hipertensiunea sau tusa măgărească, și sinuciderea e o boală. O boală distinctă de celălalte boli psihice cu care se asociază. Să mă explic. Știm că virtual toți cei care s-au sinucis, dacă vorbești cu familia lor după aceea și faci ceea ce se cheamă o autopsie psihologică, aveau probleme diagnosticabile psihiatric. Majoritatea sufereau de depresie majoră la momentul săvârșirii faptei. Unele statistici spun 2 din 3, altele mai îndrăznețe merg până la 3 din 4. Unul din doi consumase alcool, și cam 2 din 5 aveau probleme cronice legate de consumul de substanțe, legale or ba. Pe de altă parte, dacă te uiți – epidemiologic – la cât de des se sinucid persoanele cu depresie sau consumatorii de substanțe, vezi că e totuși o minoritate aparte. În fapt, cei mai mulți care ajung să fie diagnosticați cu o boală psihică nu vor avea niciodată o tentativă de suicid. E primul indiciu că suicidul e o chestiune co-ocurentă, dar totuși distinctă, de alte boli.

Apoi vine genetica peste tine. Sinuciderea e mult mai frecventă la aceia care au un istoric familial de suicid. Multe studii, deja confirmă agregarea genetică a tulburării. Mutația anumitor gene implicate în metabolismul monoaminelor (dopamină, serotonină, noradrenalină), dar și poli-aminelor, crește vulnerabilitatea la suicid. În urmă cu niște ani de zile într-un articol care a făcut un pic de vâlvă la vremea respectivă subsemnatul, cu colegii mei de la grupul McGill de Studii în Suicid am arătat că, în familii care au în spate un membru care s-a sinucis, chiar și la aceia care nu au avut niciodată gânduri de sinucidere există un răspuns alterat la stress, adică ei au un ax de reacție rapidă la agresiune psihică afectat. Ce s-a întâmplat mai apoi, drumul pe care l-a luat cercetarea în suicidologie și rezultatele care demonstrează modificări în receptorul pentru coritzol în anumite părți din creier e istorie. Fără falsă modestie, ne-am pus și noi cărămida în cercetarea unei probleme care continuă, cumva, să fie privită miop de majoritatea psihiatrilor, și nu numai, anume cartezian, cauză-efect.

Or suicidul nu e, epistemologic, ceva previzibil cauzal. E diatetic. Asta înseamnă că există o grupă de risc. Majoritatea, până la 75% din umanitate, s-a gândit cel puțin o dată, pasager, la autoliză. Adică s-au gândit să se omoare. Dintre ei, câțiva sunt mai vulnerabili la ideea asta, până la urmă expresia unui narcisism ontologic. Dintre ei, câțiva, cu structuri specifice de personalitate și cu o biografie încărcată de adeversitate, ajung în zona critică în care dezvoltă o detresă psihologică. Noi îi zicem boală. Fac depresie, fac schizofrenie, devin dependenți de alcool etc. După care gândurile de sinucidere devin cronice, dizabilitante, obsesive. Pasajul la act nu e obligatoriu. Majoritatea fac pasajul la act legat de un eveniment de viață care e suficient încât să declanșeze o cascadă finală comună e evenimente. Aceștia sunt triggeri, factori proximali pentru o tentativă de sinucidere.

Și aici mă întorc, momentan, la discuția cu Mihai despre rolul presiunii socio-economice asupra suicidului. I-am explicat că e greu să-l judeci, poate fi distal (anume omul s-a născut în sărăcie, a trăit în sărăcie, a crescut în sărăcie) sau, dimpotrivă, proximal (omul a pierdut statut social, a suferit o rană socială prin down-shift profesional etc). Factorul distal e greu modulabil. Factorul proximale, ei bine acolo poți să intervii.

Să nu intervii, când știi despre ce e vorba, mai ales la nivel de politici de Stat, e o opțiune sinonimă cu crima. Aici Sănătatea ar trebui să aibă politici nu doar re-active (sisteme de intervenție, ambulanțe, nino-nino șamd) ci, mai degrabă, o atitudine pro-activă. Pentru că toate studiile, până la urmă, arată că maladia mintală e cea mai costisitoare pentru Stat. Dă cea mai mare încărcătură morbidă, și ce economisești prin neglijență, indiferență sau tâmpenie sfârșești prin a plăti înzecit prin intervenție eroică la momentul când are loc un dezastru. De ani de zile căutăm să explicăm același lucru autorităților de la București, și deocamdată cam degeaba.

O colegă de-a mea de la UQAM, în perioada când lucram la McGill, Danielle St-Laurent, de la centrul lor de epidemiologie, a venit într-o zi și ne-a arătat rezultatele celei mai recente anchete făcute de ei (da, ei fac anchete, noi facem doar chete, mai nou), în care arăta că, la adolescent, una din două tentative letale de suicid se petrecuse în zilele succesive unui rupturi relaționale. Quebecoșii îi spun frumos, romantic, peine d’amour. Adică suferință în dragoste. Sună prozaic. Sună neinteresant. Și, totuși, una din două tentative mortale de suicid ar fi putut fi evitate dacă cineva ar fi vorbit cu puștii respectivi despre ce se întâmplă cu ei, acum că au fost părăsiți de prieten(ă). Cam le fel și cu articolul din Lancet. Ce i-am explicat lui Mihai e că, dacă eu înțeleg cifrele bine, o felie semnificativă din sinuciderile care au avut loc în România în perioada 2008 – 2012 aveau această comunalitate, anume că s-au întâmplat unor indivizi, considerabil la risc, dar care erau în șomaj sau își pierduseră locul de muncă. Pentru ei Statul român, înafară de faptul că a prilejuit o țară în care e greu să găsești de lucru, n-a făcut nici cât negru sub unghie. Dacă faci un calcul, 500 de morți pe an, timp de 5 ani, înseamnă 2500 de victime. Adică un sat de mărime respectabilă. Dar lucrurile nu se opresc aici.

Suicidul e un fenomen cu dublă cocoașă. Ai un vârf în prima parte a vieții, și al doilea după 50 de ani. Strict din perspectiva asocierii epidemiologice între șomaj – suicid poți ridica problema poverii suplimentare pe care-o aduce statusul socio-economic alterat la persoane trecute de 40 de ani, pentru care re-conversia profesională e dificilă, hai să nu zic imposibilă. În majoritatea cazurilor re-conversie va însemna de fapt regresie profesională, acceptarea cu umilință a unui loc de muncă doar pentru că ai facturi de plătit, ai credite de rambursat, ai copii de ținut în școală. Statul român nu are, nu a avut de fapt niciodată, o politică de reconversie profesională pe orizontală, care să beneficieze de o gândire analitică și sistematică. Și-atunci ai fenomenul în domino în care șomajul devine un factor de risc proximal pentru boală psihică, oamenii de care vorbim ajung pacienți de psihiatrie, consumă timp, resurse, bani, mulți dintre ei ajung să primească pensie pentru boala lor psihică, o pensie mizeră care-i imobilizează și mai mult social, și când cortina cade, când avansează în vârstă și apar dizabilități suplimentare, prin boală somatică adăugată (fac tensiune, fac diabet, fac reumatism), perspectiva lor devine cu adevărat gri. Pentru ei sinuciderea devine o formă ciudată de altruism social. În discuțiile mele cu mulți supraviețuitori ai unei tentative de suicid, trecuți de 50 de ani, leitmotivul este că n-au mai vrut să fie o povară pentru familie. E un destin îngrozitor, și guvernanții noștri sunt nesimțiți la asta, să fi lucrat, să fi contribuit cu taxe și impozite la Stat, și apoi să fii uitat, aruncat ca o corcodușă stricată, la periferia societății.

Ca și în alte studii, România n-a fost, aparent, atât de atacată de criza financiară. Politicienii vor jubila, uite că planurile noastre de austeritate au funcționat, stăm mai bine decât, să zicem, irlandezii sau belgienii. E o concluzie falsă, bazată pe false premise. Nu ai mult loc să miști când cuțitul e deja la os. Fiecare viață pierdută, pe de altă parte, contează. Prietenul meu Frank Campbell, de la centrul de postvenție din Baton Rouge, Louisiana, a fost printre primii care a arătat, acum mai bine de 10 ani, că sinuciderea unei persoane afectează, radioactiv, un număr estimat în medie la 6 – 8 persoane din cercul imediat de egali, care în perioada adiacentă unei astfel de traume vor avea un crisc cvadruplu de morbiditate, prin boală sau, din motive deja explicitate mai sus, tot suicid. Partea nevăzută a aisbergului este că, dincolo de 3500 de victime de la începutul crizei ai un halou de aproape 30 de mii de oameni care au experimentat, la primă mână, cum e să pierzi prin sinucidere un prieten bun, un soț, un frate, o soție, o colegă de servici cu care lucrai în același birou. Durerea este cu atât mai mare cu cât, pentru astfel de oameni, nu există servicii. În astigmatismul nostru moral ne uităm cu un ochi la făină, altul la slănină, în timp ce problema comportamentului suicidar este lăsată la voia sorții.

România are psihologi. România are psihiatri. România nu are o strategie națională pe suicid. Și asta pentru că, dincolo de aparențe, România nu are specialiști în suicidologie. O spun ca unul care, deși am lăsat perioada aia a vieții în urmă, la origini sunt format ca suicidolog într-o țară care chiar a înțeles natura problemei. Guvernul canadian, la vremea respectivă, a dat câteva milioane bune de dolari pentru formarea de personal supra-specializat, prin intermediul CIHR/ ICRS (Institutul Canadian pentru Cercetare în Sănătate), autoritatea supremă reglatoare. Banii s-au dus în programe, în studii, în finanțarea unor NGO-uri ca Suicide Action Montreal, în schimbarea legislației astfel încât să poți interveni mai repede, să poți merge în școli, în centrele de reabilitare socială, la forțele de muncă șamd, adică acolo unde sunt șanse mari că ai populații la risc.

Cuvintele sunt sărace să explice cât de mare e satisfacția în momentul în care salvezi măcar o viață, și-l vezi apoi pe individ cum revine la linia de plutire și lasă abisul psihozei suicidar în urmă. Suntem tentați să ne uităm, fatalist și neputiincios, la momentul când un om decide să-și ia viața. O vedem ca pe-o fatalitate, și nu e. O vedem ca pe-un semn de alienare mintală, și nu mai e de mult. E pur și simplu o boală psihică, separată de alte boli psihice, care cere servicii și tratament specific. Pe care România nu-l dă. Pașii care s-au făcut în direcția prevenției suicidului sunt astenici, deocamdată. La Cluj Doina Cosman se luptă din răsputeri ca suicidologia română să nu moară. Asociația Română pentru Prevenția Suicidului face lobby pentru acel nenorocit de 2% care să fie redirecționat în programe. La Iași dr. Ciuhodaru a făcut și el niște pași pentru asistența de urgență a persoanelor la risc, după ce acum câțiva ani, în plină criză, au avut o teribilă epidemie de tentative de sinucidere la spitalul Sf. Spiridon. Între timp spitalul Socola a devenit Institut Regional de Psihiatrie. Vreau să cred că suicidul nu va rămâne de căruță, ca de obicei, pe lista lor de interes.

Dar vreau, de asemenea, să cred că între meciuri de baschet și plimbări cu barca actualul premier al României va întoarce privirea și către ce s-a întâmplat azi, la stația de metrou Păcii. La tânărul care s-a aruncat în fața vagoanelor și și-a sfârșit, dureros viața, din motive intuibile, dar deocamdată necunoscute. I-aș spune domnului premier, ba nu, l-aș invita pe primul-ministru să stea lângă mine la o discuție cu mama  unui tânăr mort prin suicid cu 3 zile înainte. Să se uite în ochii ei. Să îi observe cu atenție mâinile în timp ce se caută una pe alta. Să îndure privirea goală, cimentată, a părintelui care a pierdut un copil și încă nu înțelege, în vina lui de-a-i fi supraviețuit, că nu și l-a omorât, și că nici măcar el, pe undeva, n-a murit ”de propria-i mână”, așa cum încă pretind anacronicii social, anume dintr-o oarecare voință de-a muri pe care-a avut-o. Știm, de la Edwun Schneidmann încoace, că suicidul înseamnă durere psihică insuportabilă, dar știm de la Mary Asperg încoace că e și o boală genetică, și știm de la J J Mann, de vreo 17 ani, că e o diateză, ceva care poate fi surprins și prevenit. Prevenit, domnule premier, domnule angajat de poporul român să veghezi, prin politici și programe, la sănătatea populației. Nici un politician nu va înțelege vreodată cum e pentru un medic să se uite la mama, sau soția, sau fratele unui suicidar care a sucombat bolii și să admită, în sinea lui, că parte din pricina morții e și neglijența socială și lipsa de resurse. E ca și cum te uiți la un copil care-a murit din pricina unei amigdalite pentru că nu se găseau antibiotice la farmacie. În ecuația intervenției îți trebuie mijlocul, detecția, și-apoi programe eficiente.

Eu nu pot schimba faptul că există șomaj în România. Nu pot schimba faptul că găsești alcool pe toate drumurile. Nu pot schimba faptul că avem o rată mare a depresiei, că nu avem suficiente centre de tratament al bolilor psihice, că în spitalele de psihiatrie există încă mizerie și nesimțire, că fac o meserie pe buza disperării și de multe ori a eșecului. Dar tu, care citești asta, tu poți schimba asta. Tu te poți informa. Tu poți să devii. Poți să înveți. Poți să rupi vălul de tăcere din jurul fenomenului. Și dacă cineva îți spune, mai în glumă mai în serios, că s-a gândit să se sinucidă, să deschizi mai bine urechile. Și dacă îți spune cumva că are și-un plan, nu sta pasiv. Tu, anonimule, poți face o diferență. Uneori e nevoie doar de o discuție cu un psiholog. Uneori e nevoie doar de o discuție cu un confident. Aceiași prieteni de-ai mei de la CRISE (Centre du Recherche et Intervention sur le Suicide et Euthanasie), unde mi-am făcut parte din formația profesională de suicidolog, au arătat că, dintre toți factorii de protecție la tentativă letală de suicid, de departe cel mai puternic e să ai un prieten bun, un confident, cuiva căruia să-i vorbești de problemele tale. Astfel că și tu poți face o diferență. Nu te gândi, fatalist, că trăznetul nu va lovi aproape de tine. Uneori regula se aplică, dar nu gândesc că merită să ne asumăm fatalitatea în ziua în care trăim excepția de la regulă.

G

One thought on “Homo homini pulus

  1. Reblogged this on Livia Caciuloiu's Blog and commented:
    Dau mai departe acest articol sperand ca va ajunge la cat mai multi oameni- specialisti sau nu, care s-au gandit sau nu la suicid- pentru ca eu cred ca este unul dintre subiectele despre care nu ne place sa vorbim insa care ne impacteaza pe toti. Moartea prin suicid este singura care poate fi prevenita iar ignorarea acestui adevar face victime din ce in ce mai multe. Sa fim alaturi unii de altii, chiar si la greu- pentru ca atunci avem cel mai mult nevoie de ajutor!
    Cu drag,
    Livia

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s