Texte păcătoase

Tot trag niște oameni de mine să îmi apăr punctul de vedere față de ce scriu. Nu mă refer în particular la ”tema săptămânii”, e la fel de banală, pe undeva, ca oricare alta. Mi-aduc aminte de o lecție pe care am învățat-o foarte devreme în presă: capul sus, și nu-ți fie frică de flegme. Cu riscul de-a deveni personaj de banc (precum profesorul care le spunea studenților despre sifilis că ori te omoară, ori rămâi tâmpit, ascultați la mine că am avut așa ceva), e partea care-mi pare cea mai relevantă în scrisul de gazetărie. Nu e făcut să fie frumos. Nu e făcut să fie comod. Și, cu siguranță, nu e făcut să rămână. Dacă lumea e turmă, jurnalistul e câinele credincios principiului. Unii se vor întreba ce știu eu de asta, devreme ce eticheta e ”medic psihiatru”. Pretează la confuzie. Folosesc – cică – autoritatea meseriei. E o acuză care mi-a fost adresată nu o singură dată, un fel de separanda magisteria, cum că doar unii au voie, vezi autoritate, de-a scrie, în vreme ce alții ar face (mai) bine să-și vadă de ciorba lor. Ei uite că nu-mi văd de ciorba mea. Și uite că, transfug și ilegalist, în timp ce alții își satisfac hubrisul cu datul la pește, eu scriu. Și scriu fără vreo apologetică particulară. Precum elefantul Horton, scriu ce cred și cred ce scriu. Astfel că, într-o oarecare măsură, gândurile mele devin reprezentative pentru cine sunt. Dar nu totuna. Din nefericire – nu pentru mine, cât pentru consumatorul păcatelor mele literare – e o diferență dificil de făcut, dacă nu imposibil, pentru oameni care mult prea ușor se identifică, personifică un anume text, un anumit mesaj, în zona auto-victimizării. Experiența, de-a lungul timpului, a fost ilustrativă din multe puncte de vedere. Scrii de mame care alăptează? Vor fi niște mame care alăptează gata să ridice flamura persecuției. Scrii despre swinger-i? Unii vor lua asta foarte personal. Despre virtuțile și crustele purulente ale prostituției? În râs, în plâns, viforul de comentarii te pudrează cu talcul opinionadei. M-am gândit, în ore vremelnic matinale, la sfiala, cuplată de un efort picnic de-a găsi oarecare rațiune, a altora mai mari decât mine, în lupta cu vaietul și vuietul cititorului. Care așteaptă ceva. Ceva innominat. Ceva care cu siguranță nu e critică, ci laudă. Doar pentru ca, în ultimul moment, să facă pasul înapoi la off-side și să se re-orienteze. Spre altă marotă. Spre alt scandal. Spre altă controversă. Suntem prinși în cadrilul ăsta, scriitori și cititori, seducția țâfnei și-a sfadei, în diverse poieni cu Iocani și Moromeți, într-o luptă inegală. Și inegalitatea-mi provoacă o reacție de relativă compasiune, chiar și în momentul în care mațul îmi spune să mă răzvrătesc, să mă simt insultat, să o iau personal, să îmi pulseze vena și gâtul. Aici intervine în schimb principiul. Pot fi provocator, mai greu provocabil. Pot fi provocant, cu siguranță de multe ori – și în rândurile adiacente prezentei observații – am să fiu provocat. Până la urmă care e ținta postacului, a retorționarului, dacă nu transformarea unui dialog abstract într-o luptă concretă, într-un clinci în care, pentru un moment, și el își va fi ridicat conștiința în vârful paginii?

Superbia realității e că majoritatea celor de jos trăiesc frust dorința de-a fi fost cei de sus. Vor ca vocile lor să fie auzite. Și de multe ori nu sunt. Vor ca părerile lor să conteze. Și, trist dar adevărat, de cele mai multe ori nu e cazul. Scrisorile de jos de pagină care curg din presă nu înving decât rarissim gravitația, sunt o scursură de pe texte de multe ori la fel de păcătoase, și n-am să pretind că ale mele sunt în vreun alt fel. Cred, în sinea mea, că nu poți picta mizeria cu acuarelă, și chiar dacă faci un tablou de căcat din căcat, cumva tot frescă devine. Impresia artistică lustrează mecanismul facerii unei scrieri astfel că, de la vlădică la opincă, în cele din urmă aspirația narcisistă a majorității transformă, scatofil, dejecția în operă, opera în corpus cultural.

Dar totuși autorul e apărat prin mecanisme subtile ale ordinii sociale. Într-o lume care forfote de opinii, sunt unele care se constituie, hazardic, în nexus-uri de dezbatere. Aici intervine scenariul cultural al unui popor. Și poporul român, o spun cu tristețe, melancolie și durere, e prins în propria-i rană de-a fi fost ținut, în tăcere, atâta amar de ani. N-are opinii, are răcnete și urlete. Reacțiile sunt reflexe, reflexele sunt ascuțite. Vin dintr-o tăcere care n-a născut doar somn de rațiune, și prin asta monștri. Se trag din tăcerea transformată în nesfârșită larmă astfel că, astăzi, mulți pierd momentul oportun de-a fi tăcut. Între ei, prin opțiune personală și profesională, ziariștii n-au un astfel de lux. Și-atunci intervine decizia.

Decizia e dacă ai să scrii corect, fie politic, social or măcar gramatical, sau dacă ai să te abați de la corectitudine. Corectitudinea, de cele mai multe ori, conduce la cenzură, mai devreme sau mai târziu, pentru că acoperă cu tifon nucleul dialectic. În dialectică cearta pe obiect e nesfârșită, și în frumusețea ei urcă, improbabil, conștiința pe dealul cunoașterii. Să te pui de acord că toată lumea e de acord, și deci e bine, încheie fatidic ciclul emancipării, și dintr-un astfel de stasis nu poate apărea, în cele din urmă, decât supernova fundamentalismului. În democrație, fundamentalism poate să însemne și abandonul libertarian spre anarhie, în care orbii îi conduc pe orbi.

Nu fac odă postacului. Nu fac poezie criticilor mei. E un moment de smerenie fix înaintea bombei împuțite care vine fix spre zona unde ți se unesc ochii cu nasul, sau spre buricul obrazului gata să fie întors, anume că cineva te-a dignifiat cu un răspuns. Marea moartă a intelectului se numește indiferență. Și dacă e să ridic o problemă, în timp ce glanda morală a detractorilor se umflă, e una asupra caracterului electiv al indignării lor. Evident, o critică la autor, unde autorul e relevant, nu ce-a vomat el în literă, se cuvine în anumite momente. Și criminalii în serie pot scrie haiku-uri, și imamii care nu tresar când privesc decapitări în serie au gingășia lor. Dar dincolo de extreme, în majoritatea zdrobitoare, textele sunt despre idei. Și ideile prevalează. Ideile, dacă nu sunt supuse scrutinului, sfârșesc prin a se ofili, în timp ce sarabanda de lăutari își cântă în continuare maneaua nihilistă.

Tristețile mele nu sunt despre textele care au răsunat/ rezonat/ răsuflat în imaginația homicidară a unora. De caracter. De persoană. De membri ai familiei pe care se opintesc să-i amenințe cu diverse sancțiuni pentru că se află în proximitatea mea. Tristețile mele, melancolia mea vesperală, e despre toate acele lucruri bune despre care am scris, și scriu, și care s-au prelins ca lacrima pe platoșa putridă a aceleiași adunări. De fapt momentul de maximă descurajare nu e când ai un succes efemer, garantat prin ”faima” de-a te fi citit niște zeci de mii de anonimi, dintre care niște sute, sau mii, au considerat util să facă galerie. Descurajarea e când iei un subiect, un ceva din noroiul cotidian al străzii, spuma zilelor – vorba lui Boris Vian – și vezi că, de fapt, nu prezintă interes.

Pentru că – pentru a creiona și o altă diferență între autor și cititor – cititorul are luxul propriei insulații intelectuale. Și ce dacă eu scriu la un moment dat despre moarte, despre durere, despre suferință, despre inegalitate, despre urlete și scrâșnete? Cel mai ușor lucru de evitat, până la urmă, e slova. Mintea schimbă canalul, se duce unde vrea. Și ce dacă petreci ore, zile din viață agregând literă lângă literă, cuvânt a cuvânt dacă, la sfârșitul zilei, vei fi rămas în periferia unui vârtej în care, momentan, ochii plebei erau orientați spre un alt punct de interes? Blestemul gazetarului e că, prins în căngile unei realități extinse și etern contradictorii, se va fi dus acolo unde oamenii nu se duc, se va fi uitat acolo unde oamenii închid ochii, și prin ceea ce scrie va fi forțat deschiderea pleoapelor. Scrii despre psihologia politicianului grațiabil prin cretinism și afazie morală, și lumea urlă de fericire. Scrii, în aceeași zi, despre eșecul ordinului de restricție și cum practic n-a făcut mare brânză pentru couparea violenței domestice, și degeaba. Este acest ”degeaba” care se prezintă, inefabil, ca un zid invizibil de care lovești ca musca de geam. Deșertăciunea deșertăciunilor propune că, în cele din urmă, condiționat de pasionala nebunilor, să îți schimbi axa internă. Și să începi, treptat, pe-o sanie cu pantă imperceptibilă, să scrii pentru plăcerea și grația adunaților copăceni.

Tentației îi sucombă majoritatea. E o comoditate, consumerismul în text. De-aia majoritatea celor care scriu păstrează pasiuni arcane, pentru scriitori de multe ori obscuri, pentru că în centrul scenei rămân, invariabil mai nou, reprezentanți ai nevrozei colective, idealizații și decrepiții, cei pe care-i laudă toți sau cei pe care-i scuipă majoritatea. Or pentru mine mulțumirea de sine e că mă păstrez pe banda de controversă. Doar de-aici poți crea, cu adevărat.

Astfel că, dragi camarazi, vă mulțumesc. Mulțumesc pentru durerea pe care mi-o dau atacurile voastre. Mulțumesc pentru momentul în care ați citit ce-am scris, și nu v-a plăcut. Și l-ați considerat pe autor un dobitoc, un cretin, un impostor, un neavenit, o slugă, un prefăcut, un contrafăcut, un nefăcut, un desfăcut. Din derivațiile cuvântului n-ai cum să scoți făcutul. Datoria mea, în acel moment de maximă anxietate înainte ca un exercițiu intern de gândire să devină manifest prin publicarea unui articol, va fi fost doar să-mi satisfac norma internă de sinceritate. De-acolo pleacă totul. Din raportul continuu la cinste internă, și exercitarea unui drept de-a fi onest, în scriptă, nu vorbă, cu tine. Pe drumul Damascului am pierdut mulți prieteni pentru că am scris, și-am câștigat câțiva. Buni veniți sunt unii, buni plecați sunt ceilalți. Dar promisiunea de-a scrie rămâne, așa cum rămâne și privilegiul de-a fi citit.

G

One thought on “Texte păcătoase

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s