Surprinzătorul domn P

Se așează pulpa smogului peste oraș în timp ce-mi proptesc mașina într-un fund de faruri. Mintea e o pâclă. Pâcla e roșie. Ocazional în clipote galbene. Ascult Nunta chimică. Inspirată din scrierile lui William Blake. Și mă gândesc la domnul P. Din cauza căruia îmi stă un nod în gât. Din cauza căruia m-a pocnit melancolia. Domnul P, care mi-a spus, domnule doctor dacă vreți vă las o adresă de corespondență, eu am ajutat pe mulți să-și găsească de lucru în Franța. Dar, domnule P, eu nu vreau să plec. Eu mă simt bine aici. Și-mi pare rău, domnule P, că ați plecat. Pentru că mi-e dor de niște bătrâni normali la care să mă uit.

A venit pentru că i-au fost furate actele în orășelul cu nume monoton. Și trebuie să-și refacă permisul de conducere. Puțin probabil c-au fost altceva decât alți minoritari care l-au furat, dar nu știi niciodată. Nu ne atingem de subiectul delicat al tâlharului și etnia lui. Îmi mărturisește că e medic. A fost și militar. În prezent lucrează ca internist și doctor de penitenciar în târgușorul de Apollinaire, în țara lui Pif și-a lui Charlie cotidian. Odată, demult, într-o țară cu uși închise, dar porți deschise, a fost șef de stație de ambulanță. Urgentist de renume. Probă stau o pereche de ochi albaștri, din spatele ochelarilor cu ramă fină de argint. Are mâini fine, sigure. Un zâmbet șarmant. Poftă de vorbă, foame de cuvânt care merge dincolo de-un tepid interviu despre starea lui psihică. În rezumat, e bună. La fel și situația materială. Soția și-a deschis un mic cabinet la parterul casei modeste pe care și-au luat-o în suburbii. Dacă țara aia a fost suficient de bună să ne primească vii, îmi despică la un moment dat mintea mărturia lui, o să fie suficient de bună să ne primească și morți. Eu nu mă mai întorc.

Ca unul întors, domnule P, mă doare sufletul. Am plecat prea târziu, se înfurie deodată interlocutorul. Ar fi trebuit să rup ușile atunci, în 1990. Am muncit și-am luptat ca un prost, am ținut gărzi, am umblat ca nebunul pe salvare. Și când am ieșit la pensie, că știți că militarii ieșeau mai devreme la pensie, a fost fix în anul dinaintea lui Boc. Puteam să am opțiunea să continui în civil. Și-am continuat. După care ne-au tăiat pensiile de militari, că cică erau nesimțite. Aveam 8 milioane salariu când m-am întors în orașul natal. Și, după ce m-am trezit și nesimțit cu pensie, mai aveam 15 milioane pe lângă. M-am dus să lucrez la o policlincă, încă aveam putere în mine. Țineam două cabinete, de interne și de reumatologie, că eu mi-am făcut pe vremuri și un secundariat în reumato. După care o colegă cardiolog a făcut un astrocitom și n-a mai venit la servici, așa că directoarea m-a luat într-o zi din ușă, P!…și făcea așa cu degetul, de parcă eram argat, P! parcă tu erai internist, nu vrei să ții și cabinetul doamnei doctor? Că trebuie să fim solidari. Și-am fost. Am fost solidar pe trei cabinete, cu 8 milioane salariu, după care m-am plâns că eu, om la 50 și de ani, fac muncă de trei, așa că mi-a mai dat patru milioane pe lună. După care soția a avut o oportunitate de-a pleca, și-am plecat.  O vreme n-am făcut nimic, dar m-am plictisit și m-am dus ca urgentist în Martinica. E greu, la vârsta mea, să faci Urgențe, dar am făcut. După care am avut noroc, în provincia mea, că m-au primit să fiu medic de penitenciar. Așa că acum stau liniștit. Sunt zile în care nu văd pe nimeni, zile în care văd cinci, șase, știți cum e? La un pacient primesc 54 de Euro, la un control primesc 46 de Euro. Păi cum să fie să îmi fac pensia din România într-o singură zi. Vă dați seama?

Vă dați?

E o apă pe ochii unuia dintre noi. Nu sunt sigur care. Mi-aduc aminte de singurele cuvinte pe care le-a mai putut spune tata după ce-a paralizat, în 1993. În mijlocul afaziei totale îi rămăsese doar o înjurătură. Futui maica mă-sii! Și mi-o zic, în gând, în timp ce mă uit la domnul P. Futu-i maica mă-sii. Futu-i. Și fut-ui soarta. Futu-i sorocul și norocul. Dar el nu e trist. Doar emoționat de-o umbră ruptă de-amintire, dintr-un moment când, încă ne-plecați, doi doctori în România au trecut prin punctul de rupere.

Știți cum e când merg în arest? – zice domnul P. Toată lumea se ridică și lipește pereții, luați poziție de drepți trece domnul doctor! Zâmbesc, doar că el nu e țanțoș. E actor într-un film de ură și exil, e un deget arătat inamicului invizibil. Nu îl simt înfrânt. Doar snopit la varga de alun a sufletului. Omul ăsta care-a purtat halat de medic 35 de ani în România n-ar fi trebuit pus în poziția de-a alege Occidentul.

Azi am văzut 40 de oameni. Printre care și domnul P. Am dat permise de port-armă, și unuia i l-am refuzat. Am dat voie unor oameni să conducă mașini, și-un domn mi-a mărturisit că singura lui boală psihică e să ofteze după femei frumoase. Am discutat cu depresivi. Cu gânduri de suicid. Cu planuri cum s-o facă. Pe undeva pe drum am auzit o poveste care m-a făcut să râd în hohote cu o masă de lemn de cireș adusă de-o soacră și lăsată cadou în casa prospectivului ginere, care își făcuse toată mobila pe comandă în tentă wenge, pe care Coana Chiriță i-a zis să nu cumva s-o înstrăineze că e moștenire de familie și de fapt era o boarfă pe care, într-un moment de nervi, și-a propus să o scurteze de picioare și s-o facă măsuță de cafea, am discutat cu o doamnă căreia i-a murit bărbatul într-un salon fetid, mustind și zemuind, la spitalul Floreasca, și cu un domn căruia i se scurgea peritoneul prin dren și căruia-i murise singurul copil, acum o vreme, într-un accident de mașină. N-am avut timp să mă duc la baie, am ieșit de 3 ori să văd lumina soarelui înainte să intru înapoi în cabinet. Pe la prânz am avut privilegiul să discut despre atașament, imprinting și frică de castrare cu o doamnă frumoasă și vârstă incertă cu care am desenat traseul pelerinajului ei prin copilărie de la mamă, la bunică, la mătușa care avea un unchi care într-o seară când era băut le-a fugărit cu toporul, apoi înapoi la bunică și-abia apoi la mamă. Și, una peste alta, m-am simțit bine. De la cap la coadă. Mai puțin când am vorbit cu domnul P. Pentru că domnul P mi-aduce aminte de durerea în formă de lamă de cuțit pe care-o resimt când îmi aduc aminte.

Că aproape jumătate din noi au plecat.

Că aproape fiecare dată când mă duc să vorbesc la televizor de doctori mai aud o poveste oribilă despre medici obosiți la extrem, sau persecutați de egalii or superiorii lor, sau împinși la disperare de situații în care-au trebuit să facă din rahat bici, să și pocnească.

Că n-am să fiu tot timpul tânăr. Există un nisip fin care se scurge în clepsidra nevrozei, și lasă-n urmă un gol pe care nu-l umple nimic, în timp ce sub mine se înmulțește țărâna. Astfel că acum, cât mai pot, cât mai sunt, scriu cu bățul în tină încă un fragment din marele exod al discipolilor Șarpelui de Aramă, după un sfert de veac de libertate. Futu-i momentul de lacrimă. Și drum bun, domnule P.

G

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s