Capra vecinului și vacanța romană

Mi-a propus să scriu un articol vitriolic despre Mircea Badea. Eram la munte și mă uitam, absent, la împrejurimi. Mai o creangă de brad. Mai un piuit de pasăre. Mai un legănat de hârzob. O cafea. Un Jaeger. Mici plăceri ale vieții. În nemernicia mea plecasem din marele oraș. Măcar pentru câteva zile. Măcar pentru câteva ore. De liniște. Cu toată compasiunea pe care o posed, un pic nativă și copios educată, sunt momente când nu mai pot. Când mi se ia. Când simt nevoia, precum muncitorul din latrină, de-o gură de aer proaspăt. Pe care, deci, mi-l savuram când a sunat telefonul. Să zic da? Să zic…nu? Am zis ”poate”. Și, în parșiv-agresivitatea mea, n-am putut. Ei, uite că n-am putut. Mai are omul și momente de neputiință. Nu că n-ar fi fost tentant. Vestea era cu adevărat bășinoasă. Cetățeanul Badea postase la el pe blog un mic mesaj juisant despre KO-ul suferit de propriu-i antagonist. Care rimează cu motociclist. A pus și-un film despre ”execuția găinei nesimțite”. O nouă filă în lunga carte a excrementelor care, ca în ”Înnorat cu șansă de chiftele”, populează cerul înseninat al patriei. Dacă stai, seara la asfințit, să privești bagdadia sunt șanse, chiar și departe, pe Valea Prahovei, că vei vedea un căcat zburător. Nu știi cine l-a lansat. Nu știi unde aterizează. Duhoarea e mascată fin de rășina pădurilor nesimțite. O percepi, mai apoi, când te întorci spre capitală, încă de la vreo 60 de kilometri distanță. Jegul citadin se ascunde în fund de gât cam de pe la Ploiești.

Și, ieri pe la prânz, mi-a propus, din nou, să scriu un articol vitriolic despre Mircea Badea. Am răspuns că aș fi dispus să scriu un articol despre Schadenfreude în mass-media. Căcat, mi-a răspuns, ce știe cititorul nostru de schadenfreude. Nici măcar nu poate să-l citească, darămite să priceapă la ce se referă. Or scrii la sânge, or nu scrii deloc. N-aș scrie la sânge, sângele nu mă pasionează. Atunci nu scriem, zice. Și-am lăsat-o așa.

În îndoială. Pentru că pe fond subiectul merită o poveste. Mi-am adus aminte de dimineață de frisonul pe care l-am avut după ce Cătălin Striblea, fost coleg cu mine la Realitatea, ani de zile în urmă, a făcut un accident vascular. Cătălin e un jurnalist pur-sânge, un om calm, pe care l-am admirat. A construit din rădăcini secția Politică a Realității. De-acolo a plecat, de exemplu, Alex Dima, care între timp a ajuns brand-ul care a ajuns. Mă văzusem cu Cătălin de curând la reuniunea grupului inițial de ”nebuni”, în sensul bun al cuvântului, care au acceptat să meargă până la capătul lumii, în ”Pubela TV”, embrionul tuturor televiziunilor de știri care au urmat. Pe unde-a trecut, fără succes, și Mircea Badea. Același Badea i-a urat, în februarie 2013, lui Striblea să facă și-un al doilea AVC. Mi-am zis că totuși există o limită. O fi omul lup pentru om, dar nu câine. După care, nu de mult, a murit Horia Tabacu. Pe mormântul lui, din nou, cetățeanul Badea a jucat cazacioc. Indiferent de motiv, că e pentru bani, pentru publicitate, pentru setea romană a pulimii care trăiește din rachiu și pufuleți, n-ai cum să nu conchizi că o astfel de reacție e dincolo de limită, patologică. Mergând înapoi pe firul apei mi-am adus apoi aminte că, prin 2012, același Mircea Badea îl declarase mort pe Cristian Tudor Popescu. În mintea mea s-a creionat un motiv repetitiv. Triumful christic al gazetarului care ”cu moartea pre moarte călcând”, răcnește triumfal de fiecare dată când vreun ”dușman”, vădit sau închipuit, suferă, sau intră în colaps. Nu se pune problema hazardului. Nu e o chestiune care apasă pe oricine, iminența bolii, iminența morții. Nu. Momentul de megalomanie dictează că cetățeanul Badea are un cuvânt de zis în căderea Secerii. Prin manipularea planetelor. Boala lui? Schadenfreude. Acel cuvânt despre care nu poci scrie că n-o să priceapă cititorul de ziar despre ce e vorba. Ei lasă că nu scriu la ziar. Scriu aici. N-o să ajungă la tot atâția oameni, dar poate, din nou, cine știe. Poate-ajunge la cetățeanul Badea. Tot ar fi ceva.

Schadenfreude înseamnă să te bucuri, până la patologic, de răul altuia. Lord Byron are o formulare mult mai romatică a fenomenului – ”vacanță romană”. O ”vacanță romană” e ziua liberă pe care o dădeau imperatorii pulimii când se organizau lupte cu gladiatori la Colliseum. Visul luptătorului în arenă, spune Byron, e să moară într-o astfel de zi în uralele mulțimii, și toți să se bucure de vărsarea de sânge. E una dintre cele mai ciudate trăsături ale conștiinței umane, sentimentul de euforie pe care îl resimți când cineva experimentează durere, fizică or psihică. Despre ”schadenfreude” (care, apropos, se citește șadănfroide) Arthur Schopenhaur scrie: 

” [este] bucuria perversă pe care omul o are din nenorocul celorlalți, și care rămâne cea mai rea trăsătură a naturii umane. Este un sentiment înrudit îndeaproape cu cruzimea, de care este diferit, ca să spunem adevărul, doar în teorie, nu și în practică. În general, îl găsești acolo unde-ar trebui să găsești milă – mila, care este opusul lui, și adevărata sursă a tot ce e justiție și caritate autentică. [Prin comparație] invidia, deși un sentiment preprobabil, încă mai are o scuză și este, în general, o calitate profund umană; în timp ce schadenfreude e diabolic, și provocările lui sunt precum râsul din Iad”

Freud l-a citit pe Schopenhauer, cu siguranță. Interpretarea lui asupra noțiunii a fost că, de fapt, ”vacanța romană” e o defensă împotriva pornirilor agresive ale individului, pe care aceste le proiectează ”magic”, pe obiectul fixației lui. Prin dezastrul la care asistă își reglează, intern, propria lui frică psihotică de a fi agresat și ”supraviețuiește” amenințării cu moartea din partea obiectului. De aici bucuria. De aici triumful. Represia primitivă a agresiunii duce la un astfel de debușeu. Prin asta, schadenfreude face parte din ontogenia psihică a fiecărui individ. Anul trecut, într-un studiu spectaculos făcut de niște cercetători de la Universitatea din Haifa (Israel), fenomenul a putut fi observat la copii cu vârste de doar 2 ani în situații de inechitate/ adversitate socială. Concluzia lor e că adaptarea are caracter evoluționar, și a apărut ca răspuns la conceptul social de ”nedreptate” (unfairness în original). Ce e și mai interesant e că există un mecanism cerebral pentru asta, un ”circuit” cu ”nuclei” în creier care, de fapt, face legătura cu alte mecanisme primitive de…recompensă. Într-un alt studiu care a făcut vâlvă, de data asta publicat în Science, o echipă de japonezi s-a uitat la pattern-ul de activare a creierului la subiecți altfel sănătoși, în prezența une paradigme de stress. O paradigmă de stress e un model simplificat de activare a invidiei individului, dar și de schadenfreude. În ecuația ”invidie”, se activa o anumită parte a creierului (dorsal-anterior cingulat). În ”schadenfreude”, o parte numită striat ventral, care e implicat în răspunsul de recompensă. Cu alte cuvinte, pentru persoana care experimentează un astfel de sentiment, corelatul e plăcut, e ca și cum ai mânca ciocolată. Ce a putut să clarifice studiul din Science e că, obligatoriu, schadenfreude apare ca recompensă doar la individul care experimentează invidie puternică, și când necazul i se întâmplă persoanei ”avantajate” și ”auto-relevante”, unde ”auto-relevante” se traduce prin ”auto-suficiente”, ”desăvârșite”, ”împlinite”.

Cred că este deci rezonabil să admit argumentul că, devreme ce Mircea Badea are un lung șir, în trecutul lui recent, de ieșiri publice în care a măscărit colegi, adversari, antagoniști, opozanți, că cea mai la îndemână explicație e că e consumat de invidie, o invidie în care îi percepe pe aceștia ”avantajați” și ”auto-relevanți”.

Problema mea nu e totuși cetățeanul Badea. Aici mă separ de demersul colegilor mei jurnaliști care, momentan, joacă un catch-22 cu prezentatorul Intact în care, vrând nevrând, oglindesc devianța comportamentală a acestuia. Întâmplarea face că strategia ”cui pe cui se scoate” nu doar că nu e terapeutică, dar poate fi și periculoasă. E o vacanță romană perfectă. Cineva va muri în sânge în arenă, nu contează, mulțimea va scanda în urale. E pâine. E circ. Câștigă și Mircea Badea. Câștigă și antagoniștii lui. Batoza deja infectă a presei menține o stare fragilă de echilibru în care articole care conțin ”sânge”, ”halucinant” și alte figuri de stil fac rulaj suficient încât să ofere sentimentul (de altfel fals) că articolele respective sunt relevante, sau la un moment dat ”bune”. Nicidecum. E o dizenterie mediatică, un morb infecto-contagios, în care unul nu-i mai breaz decât celălalt. Ce e și mai dureros e că audiența e în veșnică ascensine, între tabere poți să numeri sute de mii de oameni, dintre care unii sunt veritabili mujahedini. Se împart ocări. Se dau apelative. Se formează folclor. Pe bucuria oferită de moartea caprei vecinului se tratează, paleativ, insuficiența maselor. Educație insuficientă. Sănătate insuficientă. Mobilitate suficientă. E reprobabil pentru toți, și-am scris-o și în trecut, că au coborât în troaca presei de scandal. Una e presa de controversă, alta e presa ca bici al lui Dumnezeu. Ce face Mircea Badea e să ofere legitimitate pornirilor bumbene ale unei mase de fragilizații comportamental care vor putea, apoi, invoca plăcerea pe care-o resimt când zgârie mașina vecinului, sau când râd cu poftă la schingiuirea unui boschetar. Ce fac adversarii lui Mircea Badea e să propună că administrarea unei ”lecții” agresorului cumva îi face mai puțin agresori, sau agresivi. Într-o lume cât de cât literată, cât de cât citită (hai să nu zic smerită), comunitatea ar cenzura, prin indiferență sau chiar blam, o astfel de ciorbă toxică. Dar nu. Nu în România. În România există o relație lineară, invers proporțională între nivelul de bunăstare al individului, pe de-o parte, și apetitul pentru scabros, pentru cealaltă parte. Când zic ”bunăstare” nu mă refer la bani. Ci la acea stare bună pe care ți-o dă auto-relevanța, auto-suficiența, altruismul social, sentimentul de apartenență etc. Precum oile în saivan ”ultrașii” fiecărei părți a problemei scandează, din galerie, îndemnuri glorioase pentru triumful unuia dintre eroii pe care apoi îi emulează, în viața de zi cu zi, până la atomizarea completă a vieții. E un râs, un gâlgâit perpetuu care transpiră din străzile orașului, o folie de intensitate psihotică, fără răspuns, fără strategie curativă sau măcar de ameliorare simptomatică.

Post-scriptum:

E posibil (deși improbabil) că cetățeanul Badea va răbda să citească prin stuful pe care tocmai l-am scris. E posibil (deși improbabil) că și adversarii lui Badea vor citi (cum era expresia?) ”delirul grafoman” la care m-am supus. Și e probabil, de data asta, că nu vor fi priceput mare lucru. Chestiune care de altfel mă lasă profund indiferentă. Nu mă adresez zeloților. Mă adresez celorlalți, pătura gri care e obligată, cotidian, să participe prin contiguitate la o astfel de silnicie și căreia i se recomandă că nu e musai să se uite, pot oricând schimba ”canalul”. Doar că e o problemă. Pot schimba canalul, dar nu pot schimba la fel de ușor orașul, sau țara, în care mă văd obligat să trăiesc laolaltă cu o faună din ce în ce mai virulentă. Singurul vaccin pe care îl găsesc la asta e să scriu, puțin/mult, bine/ prost, nu contează, dar să scriu sincer, onest despre ce gândesc vis-a-vis de asta. Pentru că m-am născut cu un defect. Răul aproapelui nu-mi iscă plăcere. Dezastrul politrucului nu-mi urcă zâmbet pe buze. Căderea din grație a personajului mesianic îmi dă cel mult o formă de melancolie, în banalitatea ei. Se vor grăbi poate unii să dea cu bolovanul la cele de mai sus. Piatra lor e un argument valid, valabil și consistent la adevărul deja afirmat: acolo unde e piatră, e invidie. Acolo unde e invidie, e inferioritate. Și acolo unde e inferioritate, e sărăcie. Trăiesc într-o Românie săracă, și asta-mi ocupă tot spațiul.

G