Scrisoare deschisă Mihaelei Rădulescu

Stimată doamnă,

Am citit, admit cu ceva dificultate, textul domniei voastre de acum două zile în care vă exprimați opinia. Nu mi-e foarte clar despre ce e vorba în ea. Aparent vă deranjează (1) felul în care bărbații gay se afișează în public, față de care (2) vă declarați totuși tolerantă deși îi considerați (3) anormali din motive mai degrabă biblice. Undeva printre rânduri înțeleg că preocuparea dumneavoastră, dincolo de a avea vreo autoritate în domeniul oricăreia dintre cele trei (afișat în public, toleranță sau normalitatea biblică) este maternală. Aveți un copil căruia va trebui să-i explicați cum e posibil ca doi bărbați să se sărute, să se țină de mână sau, în intimitatea lor, să fie intimi sexual unul cu celălalt. Există o anxietate de contiguitate, dacă eu am priceput bine spaima dumneavoastră, nu cumva să vă crească băiatul a) gay, b) terorist, c) cerșetor, d) drogat ori – și mai rău – d) depresiv. Propoziția princeps din purcoiul de cuvinte (mirabila sămânță, ca să zic așa) rămâne următoarea:

”Sunteți oameni anormali, oricât vă deranjeaza că vă numim așa”

Nu-mi doresc să vă schimb opinia. Mi-e la fel de indiferentă ca orice altă opinie cu care se întâmplă să mă intersectez în spațiul public. E un circ. PT Barnum spunea că esența circului e, citez, ”avem ceva pentru fiecare”. Cu siguranță și fundamentaliștii planetei trebuie hrăniți cu ceva, altfel ar muri, cultural, de foame. Drept urmare panseul dumneavoastră fobic despre orice pe lumea asta, în numele maternității, vă aparține și mi-e egal cum vă creșteți copilul căruia și eu îi doresc să nu ajungă vreodată terorist. Nu sunt foarte sigur de celălalte.

Astfel că, deși vă scriu dumneavoastră, e de fapt un șiretlic. Am să vă fac o mărturisire. Mizez pe faptul că aveți o bază morbidă de fani care urmăresc, cu sufletul la gură, fiecare eructație intelectuală pe care o produceți. Și poate câțiva vor pierde din timpul lor prețios și cu următoarele rânduri. Mă recunosc, din start, înfrânt. Eu n-am puterea de-a convinge a nurilor. Dar știu câte ceva despre a) orientare sexuală, b) terorism, c) sărăcie, d) droguri și mai ales e) depresie. Astfel că dacă doamnele care au pulsat la unison cu textul dumneavoastră vor dori și-o opinie psihiatrică le-o ofer cu drag. Deși nu e duminică. Și nu suntem în familie, ca să zic așa.

Hai să clarificăm în primul rând chestiunea normalității. Să fii homosexual nu e o ”preferință”. E o chestiune cu care te naști. Să preferi sexul oral la micul dejun pentru creșterea imunității ar putea fi o preferință. Să fii atras doar de bărbați, să te îndrăgostești de un bărbat când ești bărbat, și să fie o chestiune reciprocă, nu cred că e o chestiune de gust. Și nu doar eu cred chestiunea asta. Majoritatea planetei cât de cât stăpânită de libertate crede la fel. OMS (Organizația Mondială a Sănătății) crede asta. Homosexualitatea nu mai e boală, vezi ”anormalitate” în lexiconul psihiatric din 1973, când Asociația Americană de Psihiatrie a scos-o de pe lista bolilor mintale. Și, în 2008, adică acum vreo 7 ani, Organizația Națiunilor Unite a recunoscut în Adunarea Generală, pentru prima oară, drepturile minorităților sexuale. România a fost o țară sponsor a propunerii, alături de alte 96 de țări de pe toate continentele. Așa că nu vă supărați, cine sunteți ”noi, majoritatea”?

E posibil că dumneavoastră vorbiți de majoritatea heterosexuală a planetei, cei care respectă cumva criteriul ”biblic” al ecuației. Și, înțeleg că, în numele majorității, vă declarați agresată de comportamentul – altfel complet anodin – din cuplurile homosexuale de-a-și arăta afecțiunea unul față de celălalt în public. Mi-e teamă că, pe undeva, vă aflați într-o ușoară confuzie. Majoritatea homosexualilor nu dau ”iama” în dulapul mamei. Nu se fardează. Nu sunt ”efeminați” în sensul prezentat. Pe aceștia ”îi cheamă” altfel. Dată fiind imaginea dvs. publică m-aș feri să intrăm într-o dezbatere privind gusturile vestimentare. Vorba latinului, de gustibus non disputandum.

Dreptul de-a te afișa în public cu partenerul de viață nu ține de orientarea, or preferința sexuală, stimată doamnă. Ține de parteneriatul civil dintre stat, și om. Un om liber, în țara lui, atâta timp cât nu încalcă drepturile și libertăților celuilalt, n-are opreliște în a trăi după chipul, și-asemănarea sufletului lui. Propunerea dumneavoastră despre ce-ar trebui să facă un cuplu gay în public e talibană, și-ar trebui să frisoneze orice minte cât de cât răsărită din miriștea istoriei. Același mecanism de care vorbesc v-a permis, spre exemplu, dumneavoastră să vă căsătoriți și să încheiați respectivele căsătorii administrativ și discret fără prea mare vâlvă. În lumea normalității ”biblice” pe care-o predicați cu titlu de etalon moral ați fi fost lapidată, sumar, cu pietre după prima…indiscreție trăită. Vi s-ar fi spus, probabil de către niște bărbați bărboși, veritabili Adami și Abrahami, că sunteți o curvă nenorocită, o femeie adulteră, o Dalila, o spaima-sulii, și apoi v-ar fi înmormântat într-un loc nemarcat, și v-ar fi negat eternitatea divinității. Șansa vremurilor a făcut să vă puteți face, și reface, viața după bunul plac, în bunul văz al lumii mai mult sau mai puțin inoportunată de standardul ”moral” pe care l-ați practicat. Lumea drepturilor omului nu e făcută din două registre. Drepturi pentru toți, sau deloc, doamnă! S-ar putea să întâmpinați, în creșterea copilului, și alte întrebări la care umanitatea a găsit răspuns, anume cupluri formate din bărbat bătrân – femeie tânără (sau invers, după cum bine știți), cupluri hibride în care fiecare vine din altă căsnicie, cu tot cu copii, cupluri în care partenerii sunt de rase diferite, sau pur și simplu cupluri în care ea e din Bârlad și el din Teleorman. Cumva va trebui să-i explicați diversitatea prin ceea ce reprezintă ea, și-așa cum nu vă puneți problema orificiilor folosite în dormitor când discutați iubirea dintre-un mulatru, și-o asiatică, ați putea să păstrați proporțiile și când vine vorba de homosexuali.

Pentru că, doamnă, homosexualitatea nu e despre sex. E despre relațiile dintre oameni. Cunosc bărbați heterosexuali care au avut cel puțin o relație homosexuală în viață. Alfred Kinsey, în studiul lui istoric despre sexualitatea adulților din Statele Unite, a găsit că o treime din total avuseseră cel puțin o astfel de experiență. Dar dacă vreți să forțați relațiile la sex, doar sex și numai sex (lucru care, cumva, vă vine mănușă), ați putea să îi vorbiți copilului dumneavoastră despre modul ”biblic” de-a face dragoste. De ce să vă opriți la homosexuali? Ați putea să mergeți până în pântecele bibliei și să-i explicați cum e femeia supusă bărbatului, cum e responsabilă de păcatul primordial, cum e condamnată să-și trăiască viața în țărână și să se cace pe ea, la propriu, în durerile facerii. Și-apoi să-l instruiți să-și țină femeia de ochiul hulpav al lumii, eventual iliterată, eventual într-un bordei de lut, la cratiță, material genetic de replicat gena homofobiei. Cumva mă îndoiesc că veți face asta. Ați militat public pentru emanciparea femeii. E curios cum v-ați croit normalitatea încât să se potrivească propriilor opinii.

Doamnă, ca și dumneavoastră sunt mai multe lucruri. Sunt doctor, sunt psihiatru, dar sunt și soț, sunt părinte. Ca și dumneavoastră am un băiat căruia îi doresc lucruri în viață. M-ar durea să ajungă terorist. M-ar durea să aibă probleme, vreodată, cu adicția de substanțe. Să se îmbolnăvească de depresie. Să trăiască sărăcia. Toate sunt probleme de viață unde un părinte poate interveni, și-am să-l ajut cât pot cu oricare dintre ele cât mă va lăsa, cât am să pot. Dar dacă băiatul meu va fi gay are să fie în regulă. Mie mi-e indiferent, om să fie, tot copilul meu rămâne și-am să-l iubesc cât trăiesc așa cum e el, și-am să-mi fac partea mea să fie fericit, împlinit și integrat în lumea din care face parte. În casa mea, doamnă, dacă băiatul meu e gay, și va veni cu partenerul lui, am să-i pun pe amândoi la masă, și dacă vor vrea să rămână peste noapte am să le ofer o cameră și n-are să mă intereseze ce se întâmplă în ea, la fel cum nu m-ar interesa dacă ar fi ”straight”. Nu e treaba părinților ce e în chiloții copiilor. Și dacă va fi gay și va avea parte de talibani care îi spun că e ”anormal”, care îi cer să se ”abțină”, să se ascundă, să trăiască rușinea discriminării, știți, doamnă, ce-am să fac? Am să-l iau în brațe, am să-l sărut și-am să-l învăț cum să-i bage în pizda mă-sii, doamnă. Și-apoi am să fac același lucru și cu partenerul lui. Pentru că lumea MEA, în care vreau să trăiesc cu ai mei, doamnă, n-are loc de fundamentalism. De ură. De bigotism. De discriminare. De stăpâni și sclavi. De homofobie. E lumea în care sper să vă crească băiatul, și reciproca nu e valabilă. Nu vreau, fie ce-o fi, să-mi crească fiul preocupat de analogia gay – anormal, gay – terorist, gay – drogat, gay – cerșetor, gay – depresiv. Vreau să-și destupe mintea, nu s-o astupe cu jegul intoleranței. Și dacă va crește și va fi, cumva, în pofida a tot ce i-am zis un încuiat la minte, un rasist, un om rău, am să plâng, doamnă, și-am să-mi smulg părul din cap. Pentru că înseamnă că mi-am pierdut timpul, și zilele, și-am tăcut când ar fi trebuit să vorbesc, și alții, din speța dumneavoastră, și-au impus punctul de vedere. Nu vă faceți griji, umanitatea nu va pieri pentru că există homosexuali. Umanitatea va pieri pentru că aparent mama imbecililor e mereu gravidă. Până atunci, cu bune, cu rele, ne dăm cu părerea. Și dumneavoastră, și eu. Creșteți-vă copilul în pace. Și educați-vă normalitatea. Eu, unul, o repugn, dacă e exclusivă, nu incluzivă.

G