Iubiți și câinii vagabonzi?

Domnule ministru Bănicioiu,

O spun, și nu e prima oară când o spun, că mi-ați depășit așteptările când ați fost propus, și-ați preluat, Ministerul Sănătății. E foarte posibil că așteptările mele erau mici, n-am să zic nule, după piruetele predecesorilor dumneavoastră. Fie speranța cât de mică, tot palpită în inima unui tâmpit idealist. Care refuză scârba în timp ce, quasi-săptămânal, un confrate – în cazul meu fie de breaslă fie de presă – îi mărturisește că nu mai poate în, și cu, România. Că i s-a luat. Că trăiește la două secunde de luatul câmpilor. Într-o zi bună e Kafka. Într-o zi proastă e Kafka și mizerie.

Mizeria nu e dată de sărăcie, deși ai zice că din sărăcie se naște. Mizeria e dată de sărăcia cu duhul. Și dacă spui asta încă n-ai spus tot. Sărăcia cu duhul promite veșnicia sufletului prin unele chilii. Mizeria, domnule ministru Bănicioiu, e garantă 100% în România de sărăcia cu reavoință. Veți fi fost unul dintre acei politicieni care a invocat, că doar nu-i greu să remarci, că există Sărăcie cu literă mare, în Sănătatea românească. Tot cu literă mare.

Am aflat de povestea copiilor de la Băbeni de curând, de la o colegă jurnalist. Cu câteva zile înainte o colegă de-a mea, un pedo-psihiatru încăpățânat și probabil la fel de tâmpit/ idealist ca și mine îmi trimisese să mă uit peste noile norme de îngrijire în sănătate mintală, publicate pe website-ul Ministerului Sănătății sub semnătura doamnei doctor Botezat – Antonescu. Mă iertați, doamnă doctor Botezat. Mă ierți, dragă prietenă. Mă iertați, domnule ministru Bănicioiu. Cred că suntem toți, până la ultimul, niște tâmpiți de idealuri. Eu, cel puțin, mă auto-declar. Pentru că cel puțin așa pot să continui să zâmbesc, să lucrez, să sper. Mi-am făcut deja obiceiul să răspund la întrebarea unor ziariști ”ce părere aveți despre…” cu banalul ”păi ce părere să am doamnă/ domnule, mă râd că m-am săturat să mă plâng”. Și sună bine, are o anumită muzicalitate, veți admite poate, mai ales că închide discuția. Când nu mai poți de-atâta plâns, singura opțiune care-ți rămâne e umorul.

Dar, vedeți dumneavoastră domnule Bănicioiu, când am aflat de ancheta de la Băbeni săptămâna trecută nici măcar asta nu mi-a mai rămas. Ce îi mai rămâne unui tâmpit idealist când nici măcar să se râdă nu poate? Soluția mea, în ultimii 20 de ani, a fost să scriu. Să scriu pentru alți tâmpiți ca și mine, și poate pentru alți câțiva neatinși de morbul îndobitocirii. Spre exemplu, dumneavoastră. Am constatat că epistolatul prinde bine la populație, sper că rândurile mele vă găsesc în clipe de liniște și fericire.

Pentru că la Băbeni nu există liniște.

Nu există fericire.

Există mulți copii. Mulți dintre ei primesc tratament psihiatric pentru diverse probleme. Care un retard mintal. Care niște tulburări de comportament. Care efuzivul ”ADHD”. Ați zice că primesc tot felul de medicamente? V-ați înșela. Pentru puzderia de diagnostice, la Băbeni, se recomandă două feluri de medicamente. Unul e un neuroleptic – risperidona. Celălalt e un medicament antidepresiv care stimulează – atomoxetina (Strattera). Risperidona generică e destul de ieftină, nu chiar ca braga dar pe acolo. Atomoxetina, în schimb, e scumpă de bubuie. E o tichie de mărgăritar.

Domnule ministru, știu că e complicat. E complicat să balansezi bugete, să emiți acte normative, să redresezi droașca nebunilor. Și cu vorbe nu se face nimeni bine. Faptele, în mod notabil în România lipsesc. Nu toate. Găsești fapte de corupție. Fapte de criminalitate. Fapte de furt. Bani care dispar în borduri, autostrăzi și semne de circulație. În mod spectaculos, dar mai ales spre surprindere mea, nici un ban nu dispare la Băbeni. Nu vei găsi nici o conspirație a hoților care să schimbe stilul de viață al unui purcoi de copii aflați în grija, ce ironic, a Statului. Care Stat se declară de acord, prin DSP-ul Județean Vâlcea, ca niște minori, domnule ministru, să fie tratați prin Dumnezeu-știe-ce consimțământ informat, (și mai ales semnat de către cine?) de către un medic psihiatru care merge acolo doar când e chemat.

Asta când nu sunt contenționați.

Asta când nu sunt legați de pat.

Asta când nu sunt bătuți.

Asta când nu sunt folosite cearșafuri pentru imobilizarea lor.

Asta când nu sunt abrutizați de tot, toate și toți.

Domnule ministru, iubiți și câinii vagabonzi?

Dar copiii, domnule ministru? Pe copii, pe copii îi iubiți?

Eu da. Am un copil acasă. E un copil frumos, se joacă seara cu trenulețele lui Thomas, le știe pe de rost numele, proprietățile, numărul de pistoane, povestea, prietenii și dușmanii, cântecele și poeziile. Lumea copilului meu, mă gândesc de multe ori, e populată de prieteni și trenulețe. Câți copii de la Băbeni au jucării? Câți copii de la Băbeni au prieteni? Și are, vreunul dintre prietenii lor, voce? O voce care să strige până hăt, la depărtare, la București despre nedreptatea pe care-o trăiesc? Despre pușcăria existenței lor, despre nenorocirea căreia i-au fost predați sclavi fără să fi fost, de fapt, opțiunea lor, și de multe ori nici măcar a părinților lor?

Vreau să vă aduc în fața ochilor normele propuse de doamna doctor Botezat și colegii, privind îngrijirea pacienților minori, care necesită contenționare (articolul 15)

Art. 15. – În cazul copiilor internaţi într-un spital/ structură de psihiatrie, contenţia va fi aplicată în caz de potenţial de autoagresivitate/heteroagresivitate, astfel:

a) pentru copiii cu greutate sub 25 kg: se va folosi cearceaful – se înfaşă copilul şi se imobilizează de pat;

b) pentru copiii cu greutate sub 50 kg: se vor folosi manşete ajustabile din piele pentru mâini şi picioare în cazul în care copilul se loveşte cu genunchii;

c) pentru copiii cu greutate mai mare de 50 kg: se vor folosi manşete ajustabile din piele pentru mâini şi picioare în cazul în care copilul se loveşte cu genunchii şi curele late pentru torace şi genunchi.

N-au auzit asistentele de la Băbeni de minunile ăstea. La Băbeni copiii sunt legați de pat pentru tot felul de motive, sub pretextul că ”există o lege” care permite asta. Ce să faci cu oamenii ăia? Să-i dai afară? Credeți că se grăbește cineva să le ia locul pe banii de mizerie pe care-i primesc? Bani de mizerie, condiții de mizerie, oameni mizerabil care vor face lucruri mizerabile.

Se fac doi ani de când m-am gândit, după o polemică particulară cu o doamnă manager de spital care-mi explica ea cum sunt hrăniți pacienții arondați spitalului dânsei, să o invit la masă la cantina spitalului. Ea și cu mine.

Domnule ministru Bănicioiu, nu vreți să ne luăm o scurtă vacanță? Să mergem să dormim un week-end la Băbeni? Dumneavoastră și cu mine. Un medic psihiatru și un ministru. Ce știre-am face. Nu știu dumneavoatră, dar de multe ori eu resimt nevoia unei scurte vacanțe. Am auzit că Râmnicu Vâlcea e o zonă respectabilă. Aer curat. Pădure. Oameni liniștiți. Putem vorbi cu cei de la Centrul de Plasament de-acolo. Sigur ne vor găsi unul-două paturi. Poate sunt mai mici, așa ca de copii, dar sigur o să fie loc și de noi. Hai să dormim și noi acolo, domnule Bănicioiu. Hai să mâncăm și noi la masa lor, domnule ministru. Hai să luăm și noi, măcar o dată, de curiozitate, niște Rispen și niște Strattera. Șansele sunt că avem la fel de multă nevoie de ele ca mulți dintre copiii de la Băbeni.

Nu ne mai facem bine odată. Dar nici n-o să ne facem bine atâta timp cât stăm cu nasul în hârtii, în birocrație, în patetismele politicului. Când omul la costum se pogoară printre vagabonzii lumii, instinctiv pune o mână la gură. Nu la ochi. Pune mâna la gură ca să-și stăpânească reacția de vomă. Dar și de șoc. De spaimă. De incredulitate. Pentru că mintea-i spune că așa ceva nu se poate. Ba se poate, domnule Bănicioiu. Se poate, și se poate în timp ce, fortuit or ba, dumneavoastră ați ajuns să cârmiți velierul Sănătății. Nu vă invidiez. E o sarcină grea. Dar și o sarcină nobilă. Nu e vorba de cât de puțini bani sunt. Pentru că doar par puțini. Devin puțini când cumperi Strattera de 400 de mii de lei pe lună ca să faci fișa de vânzări unei companii farmaceutice, când nimeni nu găsește ceva greșit în asta, când oamenii varsă lacrimi la câini vagabonzi în timp ce droghează copii.

Deci, ce ziceți?

Programul meu e flexibil.

G