Cind copilasii plinge si boala n-are leac / ma uit lung prin vizeta cum paznicii se cac

Urla blogosfera, se cutremura in hohote facebook-ul, cad ziaristii pe sub laptopuri de emotie cind citesc adinca elucubratie de simtenie omeneasca slobozita de puscariasa Monica Aroganta Ridzi.

Bai, citesc si pling, citesc si hahai zbuciumat ca un limax pe care pui sare si simt ca nu fac totusi suficient ca sa subliniez densitatea trairii lirice pe care o resimt precum resimte un paduche o chelie data cu briantina.

S-o luam pe rind, in ordine, cu metoda de combatere la indemina:

„Dau vieţii mele scurt răgaz / Un ceas / Sunt stâncă, munte şi zăgaz / Nu voi ceda ce mi-a rămas”.

Epic, contondent si absolut incoerent. Eu nu dau vietii scurt ragaz un ceas, ca n-am de ce, ca ce sa vezi, eu nu-s la bulau. In plus, nici nu-mi permit ceas, ca altii, fiindca-s un om sarac si cinstit, nu la altii (nu mai e nevoie de link aicea, da?). Sa dai ragaz oare inseamna sa lenevesti? Cum, nu sunteti la munca silnica, 18 ore pe zi? Ar trebui, n-ati mai avea energia creatoare de a maltrata laptopul. Asta cu cedatul e buna, dar nici n-ar fi nevoie sa cedati nimic, ca se cheama confiscare a averii dobindite ilicit. Nasol ar fi fost, este? Ramineau naibii copilasii fara vile!

Doamna, sa fii stinca inteleg, e ceva mare, greu, de spart cu toporul, munte e oarecum acelasi lucru, deci ok, dar (si) zagaz?? Zagaz? Femeie, cred ca nu stii ce inseamna cuvintul. Nu-i bai, nestiutori poetici sunteti multi. Ia de-aci hint:

ZĂGÁZ, zăgazuri, s. n. 1. Stăvilar, baraj, ◊ Expr. A se rupe (sau a se deschide, a se descuia) zăgazurile cerului, se spune când sunt ploi mari, torențiale. 2. Fig. Opreliște, îngrădire, piedică, obstacol. 3. Lac sau iaz format de apa pe care barajul o împiedică să curgă; braț derivat dintr-o apă curgătoare; scoc. 4. întăritură de protecție făcută în țărmul unui râu pentru ca apa să nu facă stricăciuni; dig. – Cf. sb. zagata, zagatiti. De aici

Adica si stinca si lac, bre? Probleme cu formele de relief, cu ontologia sau cu starile de agregare? Complex, oricum. Inteleg ca ratiunile de rima (ragaz cu zagaz, mare gaselnitza, ce sa zic) merge cu orice, dar tot din ratiuni de rima puteati incerca macaz, necaz, pricaz (asta e bun chiar), topaz, pirleaz, viteaz, praz (din zona dvs), cacareaz (de gustibus), ceapraz si multe altele, dar mi-e lene sa creez acum, ma intelegeti, am burta in crampe.

„Nu a contat că sunt un om drept / Că niciun leu nu am luat / Că nimeni nimic nu mi-a dat / Că atribuţiile mi le-am respectat / (…)”

Si io’s om drept, cucoana, ca ma controlez. Dar eu am luat si lei si euro. Am pretins si am luat. Si o sa mai pretind si-n continuare si o sa si iau in continuare (in forma continua sau continuata, pentru cunoscatori). Mie mi-a dat toata lumea. Vezi, aici ne diferentiem, pentru ca eu is simpatica si matale nu. Eu nu respect atributiile (ca deh, respectu’ e pentru oameni), dar macar mi le stiu si le indeplinesc sau plec.

“Nu a contat că sunt un om nevinovat

Nu a contat că sunt un om bolnav 

Nu a contat că doi copii mici rămân fără mamă“

Tanti, devii patetica. Daca erai nevinovata, nu erai in puscarie (nici eu nu-s). Daca erai bolnava si stiai, ce cacat te-ai mai apucat sa furi? Si daca aveai copii, ce te-a gasit sa faci ce-ai facut, daca stiai ca pedeapsa pt. furt e puscaria?? Sau cum, daca furam da’ suntem bolnavi e ca si cum ne-am face rost de bani de medicamente? daca erai bolnava stateai mata acasa, crosetai ca sa te menajezi si vindeai macrameuri si fulare sa-ti scoti de tratament. Ai vrut sa faci banutz bogat, taci si sapa, da-te dreacu’. Si lasa ca copiii au si tata. Nu? Sau i-ai facut cu SF Duh?

“Gândul îmi zboară spre cei doi copii ai mei

Cei doi îngeraşi, Maria şi Andrei.

Cu gândul la ei încerc să rezist

Deşi inima-mi plânge şi sufletul îmi este trist

Mă simt tot mai rău, slăbită, fără puteri

 Îmi vine să plâng, am mari dureri 

Incerc să rezist, dar îmi e foarte greu 

Dacă voi muri mă rog ca de cei doi copii să aibă grijă Dumnezeu“,
de-aci: adev.ro/nq004h

Lasa femeie copiii, ca aia n-au furat si nu au nici o vina. Aia care a furat esti tu, copiii vor avea o viata mai buna, sau macar mai decenta, fara asa model in familie. Ingerasi sau omuleti, oricum ai da-o, alora le e mai bine fara tine. Si daca ti-au mostenit boala, atunci cu atit mai mult n-ai nici un drept sa ii invoci aici, fiindca e circumstanta agravanta; e drept, nu e instanta sa te judece pentru asta, dar o fi Dumnezeul ala de care zici. Dureri e bine sa ai, ca intelegi prin ce trec multi, sa plingi iar e ok, prin plins chiar si noi, astia saraci si nefuraciosi, ne mai scapam de suparari, tristetea e buna si ea, ca ti-ai produs-o singura, desi indirect, iar daca mori apai numa’ Dumnezeu, prin trimisii sai pe pamint, popii, vor avea grija sa nu duci lipsa de nimic.

Cum fai, fi-ti-ar tie saminta de ocara, indraznesti sa fii nesimtita pin’la cer si inapoi, sa furi cu constienta, sa minti, sa-ti primesti pedeapsa si sa zici apoi ca ai doi copilasi, esti pe moarte din cauza unei boli necrutatoare si incurabile, sa te ceri gratiata si crutata de mai mari, sa te zbucumi si sa te plingi ca la Maruta-n canapea de ce conditii esti nevoita sa induri, apoi sa mai si participi cu emanatiile astea cacacioase la un concurs de poezie “penitenciara”. Stii ceva, cucoana? Daca aveai demnitate, cind te-au prins astia si te-au condamnat, trebuia sa aduci probe ca n-ai furat si sa alegi caile alea nepatetice sa dovedesti maselor ca esti nevinovata. Daca aveai suflet de mama nu te apucai sa faci copii, stiind ca boala ta e una nasoala si care se poate transmite copiilor. Daca nu voiai doar sa apelezi la cei cu creier bovin, mare da’ moale si zemos, care iubeste elodiile, violurile conjugale si tigaile draicucar, nu scriai ca si cum numai pentru faptul ca ai copii si esti bolnava faci talica acuma ceva ani prin “facultate”.

Talent nu ai, nu te mai contorsiona degeaba, aia cu Dumnezeu e cliseu, le iese si la atei cind se screm mai tare. Dar ceva din aroganta aia ti-a ramas. Anume taman ce-i mai prost: crezi ca daca tanti florica din cracanatii vascautilor, care abia citeste cifrele de la cea, da’ alapteaza de 15 ani la plozi pe care-i bate barba-su cind vine pilit de la tractiru’ satului, se smiorcaie ca-ti intelege durerea materna ai cistigat ceva, esti si destul de proasta. Esti subiectul pe care daca aia il deschide isi mai fura una in gura de la sotu’.

Si da, mori! Macar comentariile de regret sunt mai sincere ca voma asta a ta. Pentru care ai luat si premiu, fute-te-ar norocu’, dar mi-e ca asa slabita cum esti nu rezisti nici sub ala.

andreanum

Autostrada prafului din Parcul Natural Comana

Catre: R.N.P. ROMSILVA – Administratia Parcului Natural Comana R.A.
comanaparc@comanaparc.ro
Data: 26.05.2015

RECLAMATIE

Buna ziua,

Numele meu este Andreea-Marilena Nedelea, sunt domiciliata in Bucuresti si doresc sa va aduc la cunostinta o situatie din parcul national Comana care mi se pare incompatibila cu statutul de parc national si inacceptabila.
In ziua de 24 mai 2015, am facut o vizita in parc, cu intentia de a ne relaxa si a respira aer curat. Din pacate nu am reusit sa obtinem, nici eu si nici nepotul meu in virsta de aproape 5 ani, nimic din toate acestea. Dimpotriva!

Ca niste turisti civilizati si care inteleg exact ce inseamna un “parc national” sau o “rezervatie a biosferei”, la intrarea in parc (in zona de parcare oarecum neamenajata din zona Aventura Parc), am parcat masina cu care venisem si am decis sa mergem pe jos pina la pontonul de pe lac (de care imi aminteam de la ultima vizita, cu citiva ani inainte). Adica am mers pe “strada” Gellu Naum pe directia Cabanei Fintina cu Nuc. Nu am apucat sa ajungem pina acolo, ne-am intors de la jumatatea drumului pentru ca nu mai puteam respira!

Excursia incepuse bine. Mai intii, chiar dupa Aventura parc, am fost opriti de un concurs de biciclete, si chiar am regretat ca nu am luat si noi bicicletele, pentru plimbarea noastra. Nu le luasem pentru ca al nostru copil inca mai tusea, recuperindu-se dupa o raceala puternica la plamini, motiv pentru care am decis sa venim la padure. Am decis ca mersul pe jos prin padure, in aer curat, intr-o zi senina si calda de inceput de vara nu are cum sa ii faca rau. Ne-am inselat.

Pentru ca imediat dupa ce am intrat pe drumeagul prafuit care duce spre lac, am fost depasiti de cel putin 50 de autovehicule, din toate judetele, pline de oameni care au ignorat faptul ca pe acel drumeag se deplasau si pietoni (in speta multe familii cu copii de mina) si biciclisti (parinti cu copii) si au traversat padurea ridicind nori incredibili de praf. Cred ca stiti la fel de bine ca si mine cam cit praf poate fi pe acel drum. Toti copacii si arbustii de pe margine, ba chiar si din adincimea padurii, aveau frunzele pline de un strat gros de praf! Praf pe care si noi, si ceilalti turisti, l-am inghitit si inspirat in plamin. Scopul nostru era, cum am zis mai sus, cu totul altul.
Ca sa nu mai vorbim despre faptul ca am venit intr-un parc pentru a lasa copiii sa se uite la plante, sa se miste in voie, sa le aratam cum arata un arin, un frasin, un stejar, un maces, un carabus de mai, un bujor. A trebuit, insa, sa stam cu el de mina, sa ii repetam de zeci de ori ca din fata sau din spate vin masini si sa stea pe marginea drumului. Vi se pare normal ca in loc sa alerge dupa o libelula, repet, intr-un Parc National, nu pe autostrada Soarelui, sa trebuiasca sa stea de mina cu parintii, pentru ca alti turisti, cu masini, treceau in viteza pe linga noi, unii dintre ei chiar claxonindu-ne si injurindu-ne cind le faceam semn sa incetineasca?

De ce, domnilor administratori ai parcului national, permiteti accesul auto in padure? In conditiile in care acel drum arata cum arata, acest drum nu poate fi decit pietonal sau deschis bicicletelor. Pentru care motiv alegeti sa taxati accesul auto, in loc sa taxati parcarea intr-un loc de la marginea comunei, care sa nu afecteze padurea, lacul si pe turistii care vin sa respire citeva ore si sa admire plante pe care in alta parte nu le-ar putea vedea? Cum se impaca statutul de parc national cu acela de “autostrada”? Cum este posibil sa permiteti zecilor de masini sa se parcheze pe marginea drumeagului respectiv, urcate pe iarba? Ce anume intelegeti dvs. si echipa de administrare a locului respectiv prin parc national?

Nu vreau sa va acuz de rea credinta in gestionarea parcului, dar nu pot ignora realitatea. Doresc sa stiu, pentru ca sunt un cetatean platitor de taxe si impozite caruia ii pasa, care este motivul pentru care distrugeti acest parc. Pentru ca, lasind acces auto pina in inima baltii, trebuie sa fiti constienti ca asta faceti. Neavind deloc cosuri de gunoi montate in parc (eu personal, pe cei 2km parcursi pe jos, nu am vazut nici un cos de gunoi, sau sac, sau tomberon sau orice alta forma de colectare a gunoiului menajer) nu inseamna ca nu gasim, pe drum, in padure sau pe lac, gunoaie de tot felul, de la mucuri de tigara la peturi si cuti de bere, sticle, cirpe, plastice etc. Plutesc pe lac si stau printre frunze, ca un decor grotesc, totul in atmosfera incarcata de care va pomeneam mai sus. De ce sa venim, domnilor administratori, in acest parc? Ce anume din ce avem in Bucuresti (aglomeratie, zgomot, poluare, mizerie, manele etc) nu am gasit la Comana?
In afara de portari, nici o persoana angajata a parcului nu era de gasit in toata padurea, turistii erau de capul lor, sa faca ce vor, sa rupa ce vor si sa arunce gunoaiele unde pofteau. Ca multi dintre turisti nu sunt civilizati nu ar trebui sa fie o scuza pentru dvs., datoria dvs. este sa administrati cum se cuvine un parc national pentru toti turistii, sa mentineti o oaza de aer curat si liniste intr-o lume din ce in ce mai poluata si mai zgomotoasa. Si, cel putin din ce am vazut in acest week-end, esuati lamentabil in a face exact asta!

Va rog sa imi comunicati care este pozitia dvs. fata de cele scrise mai sus.

Incercind sa vad daca numai eu am ceva de spus in privinta prestatiilor dvs. de administrator, am cautat pe internet opiniile altor turisti despre parcul Comana. Sunt convinsa ca le cunoasteti, poate nu pe toate, dar este imposibil sa nu stiti macar o parte dintre ele. Va redau mai jos citeva link-uri catre pagini scrise, inca active pe internet. In conditiile in care majoritatea folosim internetul pentu informare, faptul ca astfel de cronici exista nu numai ca nu va face cinste dvs. personal, dar parcul risca sa nu mai fie vizitat decit de cei pentru care valorile sale nu conteaza, pentru ca nimeni altcineva nu-si doreste sa gaseasca acolo lucrurile din cauza carora pleaca pentru citeva ore din orase.

http://www.travelgirls.ro/idei-de-vacanta/comana-delta-manelizata-fara-locuinte-lacustre.html
http://amfostacolo.ro/impresii9.php?iid=18888&d=rezervatia-naturala-comana–giurgiu
http://www.turistderomania.ro/parcuri-si-rezervatii-naturale/parcul-natural-comana/ (aici va recomand sa cititi comentariile)

In cazul in care nu voi primi un raspuns oficial de la dvs. in termenul in care sunteti obligati sa raspundeti solicitarilor, sau raspunsul va fi nesatisfacator, imi rezerv dreptul de a ma adresa autoritatilor competente, in scris, pentru a semnala modul in care administrati zona padurii si a lacului Comana. Imi rezerv, de asemenea, dreptul de a face publice orice informatii despre parcul Comana, pe retelele de socializare, online, in presa si oriunde consider necesar, pentru ca aceasta situatie este inacceptabila si trebuie sa inceteze!

Cu responsabilitate,

Andreea-Marilena NEDELEA

cea mai grea despartire

Nu stiu, si m-am gindit destul inainte, nu stiu care e cea mai grea despartire: de omul pe care il iubesti, dar cu care nu mai poti fi, sau de omul pe care l-ai iubit, dar pe care nu-l mai iubesti.

Pare simplu: nu-l mai iubesti, iti faci bagajul si pleci. Neah, ca nu e asa simplu. Sau e simplu, dar e foarte complicat. Am trecut prin ambele situatii, si nu o data, si tot nu pot sa spun cum e mai dificil.

Si o sa incerc sa spun de ce.

Atunci cind iubesti pe cineva, in cazul meu, daruiesti tot. Te implici, faci lucruri frumoase, surprinzi, vorbesti, rizi, dansezi, gatesti, esti atent, nimic nu pare greu, respiri acelasi aer si el nu se imbicseste niciodata, te trezesti iubita si adormi seara dezmierdata, in gindurile tale el are un loc in permanenta, se insinueaza ziua printre proiecte si tabele, zimbeste dintre copacii de pe strada, in fine, cred ca stiti cu totii despre ce vorbesc. Si din tot visul asta la un moment dat te trezesti, nu stiu cum si de ce, dar esti treaz si constient ca aerul nu mai e acelasi, ca gindurile tale sunt impermeabile, ca sa faci dragoste nu mai e pe lista, ca dimineata urca pe primul loc cafeaua… si incerci sa intelegi de ce. Nu exista raspuns la asta. Sau exista, dar nu e rational si oricum degeaba il cauti, ca e una dintre intrebarile la care raspunsul se contureaza dupa ce se decanteaza. Poate dura zile, sau luni, sau ani. 

Si fiindca nu intelegi, e greu sa ii comunici celuilalt ca acel cuplu nu mai exista decit prin faptul ca dormim in acelasi pat. Ca nu te mai doresc, ca sarutarile tale ma indispun, ca mirosul gurii tale ma face sa te detest, ca dorinta ta parca din ce in ce mai mare e in cumplita disonanta c nevoia mea de a iesi cu prietenii si de a bea si de a dansa intr-o crisma obscura… fara tine. Orice e bun daca e fara tine. Dar stii ca e nedrept, stii ca va suferi, si oricit de mult ai vrea sa pleci, n-ai vrea sa lasi in urma lacrimi. Asa ca esti sfisiata, incerci sa cauti o buturuga oarecare de care sa agati lasoul cu care sa te tragi afara din combinatie. Nu te ajuta nici un sfat (si e bine nici sa nu asculti), nici aia care-ti spun ca e mai bine sa fii cu cineva decit singur, nici aia care iti pun sa pleci pur si simplu si sa nu te uiti in urma. 

Cind insa, desi il iubesti si el te iubeste, ceva va impiedica sa mai fiti impreuna… nu mi se pare la fel de greu ca atunci cind nu-l mai iubesti, sau cind nu te mai iubeste. Nu e acea sfisiere, nu sunt acele de ce-uri, nu te gindesti la ce greseli ai facut tu, sau el, nimic din toate astea nu-si are locul. Pur si simplu nu se mai poate. Ca la deces: accepti, uneori mai greu, dar n-ai de ales, ca nu se mai poate si asta e. Iti ramine sufletul plin si intreg, chiar daca vaduv. Stiti vorba aia: te iubesc atit de mult incit te pot lasa sa pleci, sa fii cu cine vrei, te voi iubi probabil inca mult de-aci ‘nainte, dar nu vom mai fi ca unul. Accepti mai uso, si ai, undeva, impacarea ca ai cunoscut adevarata dragoste, pe care insa n-ai putut s-o pastrezi. Nu dispera, unii oameni nu descopera dragostea nici in 20 de relatii si 50 de ani de viata, daca tu ai cunoscut-o fara sa ai sansa sa o vezi murind, atunci esti norocos. Dar nah, e o suferinta undeva, si e mare, dar… nu stiu care e mai mare.

Si atunci e cazul sa revii la tine. Ca la jocurile online: reconstruiesti intii zidul si apoi iesi din nou la razboi. Singur sau apelind la… total imoral, stiu, dar se practica: o relatie tampon. Dar despre asta urmeaza, cind mi-oi regasi vorbele.

 

gelozia, a “no, no, no thank you”

Scrisesem ieri un post luuuung si dezlinat si impanat cu amintiri, concluzii, chestii personale, proiectii si tot felul de alte imaginarii. N-avea rost sa-l public. Despre gelozie nu sunt multe de zis.

 

N-am suferit niciodata de asa ceva, deci sunt cea mai putin in masura sa judec. Dar nu pot sa nu constat (cine ma stie e constient ca daca e sa vreau sa fac ceva, fac oricum, si daca e sa imi iau niste bobirnace dupa aia).

 

Pe scurt: detest orice fel de exces. Reformulez, nu orice fel… in ceea ce priveste sentimentele prefer excesul. Nu e bine nici asa, unii ar putea intelege ca gelozia are ceva de-a face cu sentimentele. Iar dupa parerea mea nu e asa. Mai simplu: ma enerveaza teribil ca cineva sa aiba impresia ca daca iubeste pe cineva ar trebui sa aiba si pretentia de proprietate exclusiva asupra acelui cineva. Iubirea, ca de ea se leaga gelozia asta, iubirea in adevaratul sens al cuvintului nu poate fi posesiva, fiindca e reflexiva, e legata de celalalt, e pentru celalalt. De ce ar trebui sa vrea cineva sa puna lantz unui om ca sa-i demonstreze dragostea? Nu e mai profunda fericirea in momentul in care nu impui nimic si el/ea tot la tine se intoarce, fara sa freci tu feisbucu si sms-urile cu chemari la ordine?

Dupa parerea mea, gelozia nu e multa iubire, e lipsa de iubire. E lipsa de incredere (in tine, si automat si in ceilalti). Eu nu pot iubi daca n-am incredere, sau pot, dar nu total. Si daca nu iubesc cu toata fiinta, cu fiecare por, ce rost are sa fiu si geloasa? E un non sens. Iar daca iubesti cu toata fiinta si gasesti si omul potrivit pentru asta, nu e loc de gelozie, fiindca tot spatiul e ocupat de sentimentul ala, care e generos, bun, atotcuprinzator si de natura sa-ti aduca pacea, sa te transforme, sa te lase intrebindu-te ce naiba s-a intimplat de traiesti irealul.

Gelozia e strins legata de posesivitate. Rar am vazut om gelos care sa nu propunete extrem de des “a mea, al meu”. Da, e iubita lui si numai a lui si nimeni vreodata nare voie sa se uite macar la ea, sau iese drama mare. La femei e mai rau, sunt in stare sa-si lase unghii sa creasca numai pentru a si le rupe in parul aleia care a cutezat sa zica bonjour si sa si zimbeasca in acelasi timp. Nu mi-a fost dat sa traiesc asemenea sentimente si nici nu vreau. Dar am fost in relatii care impuneau restrictii, relatii turtitoare, cum le zic eu, relatii grele, incorsetante, din care nu vrei decit sa iesi, orice-ar fi. Da, am iesit, mai greu decit as fi crezut, fiindca din gelozie dai in posesivitate si de acolo doar paranoia te mai poate paste. Si sa tii piept unui paranoic e greu al dreacu’.

N-a fost pe scurt, a fost pe lung, dar v-as sugera ceva: uitati-va adinc in voi, si daca simtiti furie cind va vedeti iubitul flirtind cu voi de fata cu o alta, s-ar putea sa aveti o problema. Poate nu neaparat acum, dar o veti avea. Daca nu poti accepta nevoia lui/ei de a flirta, de a se simti bine intr-un mediu, daca nu stii cu cine va petrece noaptea si nici daca te va mai iubi miine, atunci mai bine pleci tu de azi.

 

 

nu te mai gindi atit

daca simti ca trebuie sa faci un pas, eu zic ca mai bine il faci si vezi dupa aia unde duce. N-are rost sa te gindesti inainte: mai bine sa-ti fie rau decit sa-ti para rau. Cu o durere de ceva se rezolva, mai repede sau mai tirziu, cu un regret te cam lupti toata viata, mai ales daca se dovedeste ca ai ratat o sansa si numai tu o sa stii citi pumni in cap o sa-ti dai. Si chiar daca nu era o sansa, ce mare lucru ai de pierdut: ai incercat si n-a mers, mare brinza, macar ai facut ceva si n-ai stat asa, cu curu’ pe camesha, ti se va ierta la un moment dat sinceritatea si pasiunea.

Am citit un interviu al unui prieten despre cum nu poti ramine prieten cu un prieten odata ce a aparut si partea sexuala intre voi. Ei as, nu intotdeauna. Sexul apare intre doi oameni, mai ales daca se cunosc, atunci cind exista oportunitatea si dorinta. Daca e doar dorinta si nu ai unde, nu faci nici un pas. CXind le ai pe amindoua, sari in schema. Daca nu sari in schema esti prost. Am auzi de o mie de ori, de la oameni diferiti, ca nu vor sa strice o prietenie inlocuind-o cu o relatie. Adica de ce? Daca sunteti deja prieteni, faptul ca faceti si sex, de cele mai multe ori reusit, fiindca stii cu cine si ai deja incredere si sentimente, nu face decit sa duca relatia aia de prietenie la un strat si mai profund sufletesc, adica sa fiti si mai buni prieteni. Si daca e sa se rupa si sa nu mearga, veti avea dovada clara ca nu ati fost chiar asa buni prieteni. Sau nu vrei sa stii asta si preferi sa crezi tu ca ai un bun prieten? 

Cele mai bune si trainice relatii ale mele au fost c buni prieteni. Cele mai nasoale au fost cu oameni pe care nu-i cunosteam dinainte. Cu primii am ramas si acum prietenea, fiindca aveam deja o baza impreuna si partea sexuala asa cum a aparut, asa s-a si stins, fara sa afecteze fibrele zdravene ale relatiei noastre.

Si am ales de mult timp sa nu ma mai gindesc atit. Si e cel mai bine. Asa ai timp suficient sa te gindesti la altele, la care chiar e bine sa te gindesti, asa ca lasa sentimentele sa-si urmeze cursul si bucura-te nabii de ce ai. S-ar putea sa descoperi ca ai ales bine, fara sa vrei, doar fiindca nu ai stat sa despici firu-n patru si sa iei tu o decizie matura si inteleapta.

Nu mai vrea sa fii destept tot timpul, nu mai vrea sa controlezi tu tot, spune direct ce ai de spus si asuma-ti ca s-ar putea sa nu fie cum vrei tu. Sau ca va fi exact asa. 

concertul pe care n-am putut sa-l ratez

Da, dupa ce s-a stins orice birfa si critica pe facebook, twitter samd, scriu si eu despre Concert. Scriu cu majuscula fiindca The Wall e albumul meu preferat si asa a fost dintotdeauna. As fi facut orice sa fiu acolo si pina la urma chiar am facut. Platitudini de fan, stiu. Dar sunt fan atipic: n-am vrut autograf, n-am cumparat tricou, n-am vrut sa-i fac poza cu telefonul, desi as fi putut face toate astea relativ usor. 

N-o sa plictisesc pe nimeni spunind ce inseamna pentru mine acest album si acest individ intitulat Roger Waters. Sunt convinsa ca fiecare are un artist cu a carui muzica rezoneaza cel mai bine. La mine asta e Waters. Nu ascult zilnic Pink Floyd, nu caut informatii despre viata lui personala pe wikipedia, nu am postere pe pereti si nu  mi-am tatuat preferintele muzicale pe undeva. Muzica lui/lor e prezenta in fiecare celula a corpului si mintii mele, ce rost ar avea sa ma raportez la ceva exterior cind totul pulseaza in interior?

Scriu pentru mine cronica asta, dar aleg sa o public fiindca stiu ca sunt citiva care o vor citi si putem vorbi despre. Sunt un fel de notite, pe alocuri dezlinate, exprimate prost, redundante, n-am sa stau sa corectez ce scriu sau sa revad/reviuiesc. Cum iese, asa o dau, nu e o scriitura profesionista, de piar, nu am pretentia ca analizez toate aspectele acestui eveniment, cu siguranta dupa ce o sa dau submit o sa-mi mai vina 100 de idei. Deci a se ierta greselile, daca vor fi.

Cum a fost la concert? Sunt 2 aspecte: show-ul si organizarea lui. 

Show-ul a fost monumental. Si memorabil. Un show care a functionat perfect. Poate prea perfect uneori. Vizual nu avea cum sa nu te impresioneze, scena era de fapt un ecran imens, care adauga la muzica. Aceeasi muzica pe care o ascult de 30 de ani, a sunat altfel cind am si vazut-o pusa in scena. A fost mai mult o piesa de teatru decit un concert, fiindca albumul are o istorie si este o istorie, sau o poveste, daca va e mai comod. In care poveste arhitectul a inserat mesaje anti multe lucruri. Fiecare a inteles ce-a vrut si ce a putut, unii ca e antievrei, altii ca e anticrestin, altii ca e antirazboi si asa mai departe. Inclusiv Waters a dat tonul la interpretari, dedicind concertul unui om care a fost ucis din “greseala” in isteria atentatelor care parea ca vor fi nesfirsite. Oamenii au luat-o razna, oamenii urmeaza trendul dictat de altii, cu cit mai excentric cu atit mai mare fanatismul. Pentru mine, mesajul lui Waters e simplu si clar: nu te lua dupa altii, gindeste cu mintea ta si decide pentru tine, asumindu-ti decizia si toate consecintele ei. In turma e caldut si adapost, nu trebuie decit sa te uiti in fata si sa faci ce face celalalt; sa tai alta carare e frustrant pentru turma, fiindca o dezorientezi, dar daca mergi suficient de hotarit turma va veni dupa tine (nu-ti place in turma, dar iti cam place in fata ei). Iar lui Waters ii place sa fie lider, ba as putea spune ca tot ce face este pentru a atrage atentia asupra sa, si astfel si asupra problemelor despre care vorbeste. Dar la un moment dat diferentierea asta nu mai conteaza; si el si ce cinta si ce mesaj transmite prin video/muzica/versuri/efecte speciale si pe cine mentioneaza, cui dedica un spectacol se intrepatrund si 2-3 ore sunt toate la un loc, livrate in acelasi timp, ca o pastila de cap. Un arhitect care a construit fiecare “strat” al show-ului in asa fel incit la final sa ai un puzzle urias, fara piese lipsa, pe care sa-l percepi cu toate simturile. Ca o paranteza, fiindca vorbim de show-uri multimedia, mai exista inca un artist care isi proiecteaza la fel de atent show-urile, dar inca nu a venit in Romania (Peter Gabriel). 

S-a jucat cu imaginile si imaginatia publicului: vizualurile au fost alese in asa fel incit sa stirneasca, impreuna cu muzica, toata gama de emotii. Au fost imagini sexuale, senzuale, violente, grotesti, explicite sau implicite. Filmarea si proiectia s-au sustinut unele pe altele, efectele speciale (artificii, accente sonore) si butaforiile au intregit povestea si “au transformat cartea in film”. Da, mi-a placut fiindca am impresia ca am inteles mai mult decit majoritatea celor prezenti acolo, si probabil asta era si scopul: ca fiecare sa aiba impresia ca s-a prins de “ceva”-ul ala mai adinc, mai profund, mai subtil, care celorlalti le-a scapat. O idee simpla impachetata exemplar intr-un ambalaj adaptat la dioptriile fiecaruia. E o arta, sa recunoastem.

Despre organizare. Si aici sunt 2 aspecte: unul care tine de oameni si unul care tine de locul in care s-a tinut spectacolul.

Am auzit si citit nenumarate comentarii despre cozi: coada la intrare, coada la buda, coada la bere etc. Da, la concerte sunt cozi, e normal sa fie asa. Cite bude ar fi trebuit sa fie prezente acolo: citi oameni atitea bude? Mai incapeau si oameni in piaa daca umpleam tot cu bude? Sau cu standuri de bere si mincare? Vorba cuiva: unii o sa ajunga sa se plinga ca n-au putut sa-si ia popcorn si nachos la festivalul Enescu din cauza cozilor (Corina Bejan – comment pe facebook)

Accesul nu se putea face decit pe doua cai: izvor si 13 septembrie. Pe la Izvor au intrat 75%, restul prin 13. Strada aia are si ea o deschidere: atita cita e, a trebuit lasat un acces de masini, pt. ambulante, pompieri, alte urgente. Deci nu va mai plingeti ca accesul era dificil: practic era imposibil sa fie altfel. Daca evenimentul era in cimp deschis, cu o suprafata de 40 de hectare, probabil nu se mai statea deloc la coada si intrarea se putea afce prin 10 puncte de acces. Dar asa, aici, asta e tot ce se putea face, impacind toate institutiile din jur, traficul auto si tot ce mai tine de functionarea unui oras. Nici nu se puteau inchide si mai multe strazi fara sa afectezi tot centrul orasului, sau se putea, dar nu e decizia noastra asta si e greu al dracului sa o faci.

Concertul trebuia sa fie in oras ca sa vina lumea, si singurul loc din Bucuresti suficient de mare pt. asta era piata aia odioasa. Sau Arena Nationala, dar care e ocupata cu fotbalul si cu gazonul si asa mai departe.

Putea sa fie mai bine organizata intrarea/iesirea? Cu siguranta da. Putea sa fie usurat accesul dintr-o parte in alta a pietei? Da, evident, ar fi trebuit sa fie. Pe partea organizatorica sunt, cu siguranta, multe lucruri de imbunatatit, unele chiar musai. De exemplu, faptul ca unui om care i se face rau nu i se poate acorda primul ajutor fiindca nu are cum sa ajunga ambulanta la el in timpul concertului e, cu siguranta, ingrijorator. Exista o “meserie” care se invata si care se cheama crowd management. Ca sa vezi cum se leaga de turma de care ziceam mai sus 🙂 Un crowd manager stie sa analizeze un spatiu de eveniment cu toate caracteristicile lui, sa calculeze necesarul de accese, cai de defluire, zone de siguranta, sa monteze gardurile in asa fel incit sa nu se blocheze nici un acces si lumea sa nu se opreasca linga intrare, sa planteze oameni in puncte cheie, care sa dirijeze multimea si sa coordoneze toata multimea in asa fel incit toti cei prezenti sa se poata bucura de spectacol exact pe masura banilor cheltuiti. Un crowd manager bun tine cont de o mie de lucruri, decide si actioneaza in acest sens. Aici exista mult loc de mai bine. Dar, cum la orice productie, vorbim despre un buget si despre un profit, ca nu face nimeni munca patriotica… ramine de vazut ce si cum va fi pe viitor.

Dar nu pot sa nu mentionez si un alt aspect, fara sa zic totusi ca cineva ar fi vinovat de asta: o parte buna din oamenii veniti la concert (nu pentru concert) au facut tot ce au putut ca sa-i incomodeze pe ceilalti. Unii au ris, baut si vorbit in continuu, neacordind nici o importanta nici show-ului si nici celorlalti. Da, e ok sa fii exuberant si dezinhibat si cu personalitate, dar e ca si cum te-ai trezi rizind cu prietenii in mijlocul unei piese de teatru. Daca nu te intereseaza un spectacol, nu mai bine nu vii si stai frumos pe facebook cu prietenii si rideti pina vi se face rau? De ce sa dai atitia bani (desi cred ca multi n-au dat banii pe bilet, ar au avut prieteni buni care i-au ajutat sa intre) numai ca sa fii prezent, cu silueta, toaleta si telefonul tau smart, unde e “miezul din fanta” al zilei, evenimentul monden prin excelenta, de care vorbeste toata lumea? Asta n-am s-o inteleg vreodata si nici nu-mi bat capul, doar ma intreb uneori retoric ce dracu’ o fi in capul unora.

As mai scrie inca citeva pagini despre acest concert. Dar deja e scris suficient si cine a avut rabdarea sa citeasca pina aici a inteles ce am vrut sa spun, desi poate pe alocuri n-am avut vorbele  potrivite in degete.

Dar acest concert a facut ceva pentru mine: m-a facut fericita.

 

 

 

 

omul sau artistul

Acum vreo 10 ani (zece, frate), am avut o discutie lunga despre Hagi. Eu nu sunt prea mare fan fotbal, am vazut de pe stadioane citeva zeci de meciuri, dar nu as putea spune ca ma pasioneaza. Daca e sa vedem un meci in gasca, cu bautura si caterinca, primesc oricind, dar singura la meciuri zic pas.

Si discutia era asa: Hagi nu e foarte destept el, asa, ca om. E chiar prost. Se vede din toate interviurile cu el. Dar cu mingea le are/avea intr-un mare fel. El e un fotbalist bun, poate chiar genial. Si intrebarea e asa: Hagi e prost sau genial?

Sau, cu alte cuvinte, inteligenta sau talentul primeaza in caracterizarea lui intr-un singur cuvint? 

Intre timp am aflat o groaza de lucruri despre multi oameni pe care eu ii apreciez (artisti, autori etc) care sunt geniali in activitatea lor de creatie, dar ca oameni sunt niste javrette.

Mi-e greu sa ignor opera, mi-e la fel de greu sa ignor personalitatea. Si cred ca ele merg mina in mina. Daca ai fi fost construit altfel, probabil ca n-ai fi refulat in opera aia, sau opera aia n-ar fi fost asa de valoroasa. Daca nu ti-ai fi batut joc de viata ta, probabil n-ai fi reusit sa creezi ceva atit de plauzibil si genial.

Vorba lu’ Eminescu: “Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele
soarbe un nour de aur din marea de amar.” Daca asta ar fi huzurit si ar fi fost o fiinta decenta, probabil poeziile lui ar fi fost banale si fade. 

Deci draga Hagi & restul de nenorociti geniali, ramineti asa cum sunteti, sa nu care cumva sa va puna dracu’ sa deveniti oameni decenti si cu bun simt si sa va pierdeti farima de geniu, norocosii dracului! 😉

 

doar o amintire

Mi-e dor, groaznic de dor, de cel care a fost Cornel Mihai Ionescu si m-am trezit cu acest dor de dimineata, fiindca de cite ori se intimpla ceva frumos si bun, gindul imi zboara la cel caruia obisnuiam sa-i povestesc toate prostiile mele.

Mi-e dor de discutiile alea pline de miez si bautura, cu haite de studenti entuziasti si imberbi, de certurile pe principii si dezbaterile pe intelegere, de betia de dimineata, de mahmureala de a doua zi, in care nu stiai ce doare mai tare, gindurile sau trupul, mi-e dor de gesturile inconfundabile, de stilul de a vorbi, de a pune problema, de a scrie si de a deplia o mica parte din ce scrie doar pentru cei apropiati.

Sunt nu doar mindra, cit recunoscatoare lui ca ani de zile i-am trait in umbra si m-a acceptat si m-a invatat, cu rabdarea unui om care nu si-a dorit nici copii, si nici iubita, si nici nevasta, poate nici prieteni, ci doar sa stie, sa afle, sa scormone, sa caute si sa impartaseasca; si noua ne impartasea fiindca am vrut sa primim darul. Sunt mindra ca am invatat de la cel mai bun ce am putut eu sa invat cu mintea de atunci. Sunt citeodata trista fiindca lipseste acea parte din mine care a fost, pentru 8 ani, CMI. Sunt nostalgica fiindca imi lipseste si fiindca sunt zile in care stiu ca un telefon la 0217775608, poate unul din putinele numere pe care il stiu pe de rost si l-am retinut din prima, nu mai raspunde acel Dom’ Profesor. Si nimeni altcineva. Si va trebui sa raspund singura.

coming out

Imagineaza-ti urmatoarea situatie: esti deprimat in ultimul hal. Hai ca nu e greu, pina si cel mai optimist si fericit om din lume a trait cel putin o perioada de depresie, poate nu neaparat o forma grava, dar una care sa-l abata totusi intrucitva de la traseu. Cind esti deprimat oricum nu te multumeste nimic, ai vrea sa stai asa, sa zaci, esti prost si inadaptat, iti meriti soarta si sa te lase toate lumea in pace, dar de fapt sa nu te lase, sa faca cineva ceva, dar de fapt sa nu, mai bine sa se intimple o minune si totul sa fie bine, tot ce vrei e sa fii din nou fericit, ca ieri sau alaltaieri sau cind dracu’ ai ris ultima oara cu pofta. 

Eu nu sunt medic, spre deosebire de mutsunake, si vorbesc asa cum imi vine la gura despre chestii traite de mine, din care eu am inteles ceva pentru mine si functioneaza. Scriu fiindca e ca o exorcizare, si m-am reapucat de scris fiindca am nevoie de asta. Va trebui sa reinvat sa scriu, fiindca pauza de aproape 2 sau chiar 3 ani te dezobisnuieste sa gindesti coerent in scris. Si a sosit timpul sa mai scriu, sa mai rid, sa mai ies din mine din cind in cind. Nici nu mai stiu citi sunteti, astia care sunteti daca ma cunoasteti sau doar cititi postarile doctorului, singurul ramas pe baricade atita vreme, nici nu conteaza prea mult. Scriem fiecare pentru noi, daca altii citesc si iese de-un dialog, cu atit mai bine. O sa fiu dezlinata rau, cred, dar in citeva zile probabil am sa imi revin. Inchis paranteza.

Eu nu sunt deprimata, am avut si eu perioade, dar am vreo 2 in jur care sunt (sunt mai multi, dar doi conteaza). Unul cu ai carui demoni pot sa ma lupt, fiindca ii recunosc pe-ai mei in el, altul pe care il las sa-si traiasca depresia pina o iesi din ea cum o putea, fiindca n-am de ales. Nu e o alegere rationala, desi mi-as fi dorit. Pur si simplu unul comunica si eu pot relationa cu el, citeodata si foarte putin, celalalt taie orice cale de comunicare si oricit de mult as ciocani la usa nici macar un “lasa-ma in pace” nu capat.

Ce faci in situatia asta? Il sprijini pe omul care te mai lasa din cind in cind sa-l sprijini, pina in momentul in care vede ca ajutorul chiar “ajuta” si vei deveni cu adevarat un fel de baston cu care el iese iar in lume (cu riscul, uneori, sa ramii la stadiul asta sau cu sansa sa se transforme in altceva), sau iti vezi de treaba (daca poti)? Aici eu n-am fost niciodata buna, la lasat omul sa se chinuie cind emotional cere sprijin, dar rational il refuza. Ma straduiesc sa gasesc portite (si le si gasesc, ca stiu unde sa caut). E o munca de detectiv mentalist din ala cum vezi in filme (ca sa nu zic psihiatru, fiindca oamenii aia chiar sunt competenti, eu o fac doar fiindca imi place, am impresia ca ma si pricep si, desigur, de cele mai multe ori ies rau din combinatie, c-asa e-n tenis): sa observ, sa pun cap la cap si sa verific ce-am constatat. Si sa fac asta pina imi creez o bresa in platosa aluia, pe care o largesc cit pot si cind am intrat vad ce gasesc acolo. Aparent e simplu, dar un om in depresie si care are nevoie de tine te tulbura. Si nu stii ce gasesti dincolo, poate depresia se ia, lasa pe ala si te ia pe tine. E un risc, si fir-ar sa fie, de fiecare data mi-l asum. Nu doar ca mi-l asum, ma arunc cu pasiune inspre oamenii aia care au nevoie de ajutor si eu cred ca pot sa-l dau. E un pact cu mine insami pe care l-am semnat de mult, am incercat sa-l rup dar n-am putut in momentul in care mi-am dat seama ca nu vreau. Deci am sa ramin asa cum sunt. Si fie ce-o fi. 

Si mai e ceva, imi sta pe creier ca celalalt om, inchis ermetic in celula lui, nu vrea sa iasa, si eu vreau sa iasa.

Dar cum sunt fidela celui care imi da o sansa, si cum sunt oglinda comportamentului interlocutorului (nu in sensul ca imit, dar ca reactionez adecvat la cum actioneaza celalalt) si cum nu pot sa ma inconjor de oameni deprimati, am sa aleg ce-am ales deja. Si am sa traiesc cu asta si o sa ma bucur de experienta asta si que sera, sera🙂

 

This one is for you

I know you read my last posts. They were not written for you, or considering you, but it’s all right, even though you missed the point in the last post.

I will try and make it easier for you with this one. I will do my best to be simple and direct in English, so that you don’t have to use google translate and other stuff to understand just parts of what I say.

It’s a huge difference between being friend with someone, and in this case show yourself as you truly are, based on trust and mutual interests, and being an ex-friend, or just an ordinary person in a gang, due to breach of trust and invading intimacy.

When I first saw you, I thought to myself: what a wonderful person and such a delicate soul, talkative individual, I think I might be friends with this one, because we share pretty much in profession and passion. So I trusted you from the very beginning, ignoring the differences between us. You were, in my opinion, already a friend, so I acted like a true one myself, wanting to see you, to talk to you, I dedicated hours and hours of my time to just talking to you. I even told you when I was in the nearest town to you, I invited you over for face to face meeting before the Wed in September. I was feeling sorry I missed London and the fun with the gang there, so I wanted to make it up to you, since you were very present there and you sent stuff and pictures and all.

The turning point in our relationship was that visit of yours and every single thing you did ever since. And how you did them and you still do.

I am not gay. I never wanted to be, I don’t fantasize with women, I can listen to you talking about sexual behavior and don’t feel a fucking thrill; but gay, smart and open people who are not trying to teach me that what I feel is bad and I should feel different or at least try can become my friends and I love them and we talk about every thing in the world. It’s nothing sexual in my relation with a gay friend (and as you know, I do have gay friends and we are just fine and fun when we meet), but trust and mutual respect is the key. This is a fact. I made it as clear as I can.

You are gay, it’s all right, I don’t mind that. And a truly don’t, since is not concerning me, it’s your life and you can choose to be in any way you want if it makes you happy and fulfilled. That’s another fact.

But when you are trying to convince me that I should try something I don’t want, i.e. have sex with you, arguing that it’s a magical trip I know nothing about, then we have a problem. I can’t feel something only because you ask, I can’t be someone only because you want me to, I can’t stand emotional blackmail and I honestly hate to be told that I don’t know how I am and what I like. And it’s rude and violent to keep doing this all night. And it made me think that you are obsessed and not thinking, and I have trouble dealing with obsessive people. I told you so, millions of times, and the result was that you still pushed me, then you became violently demanding, reinterpreting my every words in kilometers of messages. You were judging my for not playing along with you. You were upset and you sold yourself as a victim. I’m not buying that. I never felt like a victim, but I did acted like one in order to obtain something from someone. It’s not right and it’s not fair. If you were stupid, you’d have an excuse, but you are not. You forced me into loving you, or that you tried. When I said no, you got mad. 

Now you regret this all situation, or so you say. I don’t believe you. You are just trying to keep me in your personal area, preparing for another shoot, smoother and gentler, probably. I don’t trust you, I don’t trust your intentions. You cannot hurt me, you never could and no one can, but you are the best in annoying and infuriate the hell out of me! 

Forgive you? Probably in a short while I will forget about all this shit and something will remain, if there is something to remain between us. We have dear mutual friends, we shall meet in September, we shall sit and drink, party and all these, anything can happen. 

But just remember one thing: if someone, anyone, enters with their ugly boots in my soul and tries to make a mess there, where everything is quietly well arranged and in place, it will be hardcore fight and I will eventually win the battle. You were so close to doing just that, and if you keep pushing it’s going to be epic. 

Let things go, be yourself and take a very good look at how people are, understand and accept, stop trying to convince them that you know better and they should act at your demand.