si ce daca?

In ultima vreme am avut lungi discutii cu multi oameni. Ne intimplam la o bere, la o terasa, sau pe linga o scena si vorbeam. Mi se pare absolut normala nevoia de comunicare, nu conteaza ce si cum comunici atita vreme cit o faci. Cind vorbesc ma uit la oameni. Unii trimit acelasi mesaj su cu vorba si cu trupul; altii una zic si alta ar vrea sa zica. La unii e strigator la cer de evident ca nu sunt impacati cu sine.

Sa comunici inseamna sa poti impartasi lucruri despre tine, sa te lasi cunoscut de fiecare, dupa posibilitatile interlocutorului, chiar cu riscul de a fi gresit inteles. Asa si, te-a inteles gresit si a reactionat “aiurea”? Ce-o sa faci? O sa tii tot in tine si o sa te superi pe lume, refugiindu-te intr-un pahar de ceva? E si asta o modalitate, dar nu rezolva nimic nici pe moment si mai ales nici o clipa dupa. Daca a inteles gresit ia omul deoparte si spune-i, cit de calm poti tu: bai, nu asta am vrut sa zic, iarta-ma sau, dupa caz, te iert eu pe tine.

Adevarul e ca cel mai greu e sa te dezbraci in fata cuiva. E nevoie de incredere pentru asta. Increderea se cistiga greu si se duce dracului cit ai clipi; si se recistiga si mai greu, daca ai norocul sa dai peste un om care te intelege si vrea sa-ti acorde  a doua sansa. Daca nu vrei sa faci un lucru, desi simti ca l-ai face, gaseste modalitatea cea mai buna sa ii spui celuilalt exact cum sta treaba. Pentru asta va trebui sa te gindesti putin inainte sa deschizi gura. Te asigur ca celalalt va intelege exact si va incepe sa aiba incredere in tine: nu i-ai cheltuit timpul si nici nu i-ai trimis mesaje alambicate, ai fost direct si sincer, e ok, chiar daca nu-i convine. Chestia cu rabdarea e o timpenie, mai stai nitel si mai asteapta sa ma rezolv eu la cap. Nu merge asa, frate. Intii te rezolvi cu capul, apoi te uiti in ochii omului. Sau ii ceri ajutorul, tot privind direct in ochi. E mult mai igienic pentru toata lumea.

De regula e bine sa te gindesti inainte la orice. E ok sa fii spontan, in cazul in care esti sigur ca stii ce vrei si stii si cum si cind si cu cine. Cind simti ceva, dar faci altceva e trist. Si e mai trist pentru tine decit pentru ceilalti. E trist fiindca pina la urma pierzi ori cu inima ori cu capul. Si regretele adauga la starea de nesiguranta si de frustrare.

Dar recunosc ca e greu. E greu sa ridici capul si sa spui: bai, eu asta simt si asta vreau si asta nu-mi place si asta nu vreau sa fie aici. Dar ce-o sa creada ala, dar ce-o sa zica lumea, dar… Ei bine, gura lumii oricum abia asteapta sa toace ceva, ca e cald si plictiseala si trebuie ceva de rumegat. Si daca esti tu ala ce? 

Nu-ti face griji ca ai sa ti-o furi. Ti-o furi oricum daca doar stai asa. Faptul ca iti iei o teapa nu inseamna ca o s-o duci tot intr-o teapa toata viata. Sau e posibil sa ti se intimple, dar ca sa te feresti de asa ceva modalitatea cea mai buna e sa gindesti, nu sa te ascunzi dupa dud si sa stai pitit pina trec anii. E mai greu sa iesi si sa zimbesti cu oamenii cind tu ai sufletul franjuri, dar vei lua din energia si optimismul celorlalti. Singur cu un pahar de vin in bucatarie nu rezolvi nimic, iar mahmureala lunga de dupa e si mai frustranta si dureroasa. Apropie-te de oameni optimisti si stapini pe ei. Daca nu stii cum ajungi sa fii zid de incredere in tine alege oamenii de la care te poti inspira. Si repet, vorbeste cu ei. O sa fii surprins cit de mult vor oamenii sa ii ajute si sprijine pe ceilalti. Nevoia de a (te) darui e in noi mai mare decit nevoia de a face rau.

Deci iesi din gaura in care te-ai ascuns. N-are nici un rost sa iti futi prezentul pentru timpenii din trecut, oricare ar fi fost ele. Ai putea avea o sansa. Si ce daca n-o sa mearga? Fa-o sa mearga, fii optimist, asculta si traieste fiecare clipa, ca e fericita sau trista. Simte! Ai incredere in tine. Da cu capul de usa si trezeste-te. Fie ce-o fi, ce-ai de pierdut? 

 

Despre indragosteala pe scurt si pe lung

In primul rind, indragosteala e chestie de o secunda. O secunda dureaza pina cind singele ajunge la temperatura la care fierbe si, agitat ca o sticla calda de cola, ajunge pina in virful urechilor, pe care le incinge, ajunge la baza limbii unde cuvintele incep sa se impiedice si coboara pina in spatele genunchilor, pe care ii face sa se indoaie aparent fara motiv. Palmele transpira, ochii se mijesc, respiratia se tureaza, pieptul se impinge in fata si, desi n-ai baut, simti in stomac caldura aia nelinistita, pe care nu stii si nu poti si nici nu vrei s-o controlezi. Primul minut in care simti asta nu se compara cu nici o betie, cu nici un exces de adrenalina si cu nici un alt sentiment. E momentul in care ceva din tine se transmite celuilalt. Al doilea val de caldura rece care te strabate e cind primesti primul feedback de la celalalt, ceva mic, insignifiant, insesizabil, imperceptibil, dar care iti face tensiunea sa mai creasca putin si sa simti ca urmeaza ceva, ceva ce stii si nu stii in acelasi timp, un amestec de certitudine si indoiala, de dorinta si abtinere, de amintiri si sperante amestecate, definite si nedefinite.

Tot ce am descris eu acolo mi se aplica mie. Nu des, dar suficient de intens incit sa pot sa retraiesc emotie de cite ori ma gindesc la asta. Dar dureaza o secunda, hai doua, maxim trei, dar iti hraneste sufletul pentru mult timp, te energizeaza instantaneu si nu mai simti nimic din ce ai simtit cu numai un minut inainte. Totul prinde alt sens, peisajul se schimba, tu te schimbi si transformarea este definitiva, completa si, cum ziceam, totul intr-o clipa.

Indragosteala tine destul de putin de celalalt. Poti intilni, si am trait asta, barbatul perfect, superb, potrivit, si sa nu poti simti asta cu el. Nici atunci si nici alta data. Tot asa cum, cu un barbat pe care il cunosteam de ani buni, cu care impartisem o prietenie absolut superba si bogata, la un moment dat am simtit scinteia. Totul s-a schimbat, nimic n-a mai fost la fel, nimic n-a mai revenit la cum era dupa ce intensitatea s-a redus si ritmul vietii a intrat in rutina unei relatii obisnuite.

Si nu tine de celalalt in mai mare masura decit tine de tine fiindca daca tu nu poti oferi (ca n-ai ce, ca ai tot dat si n-a primit), daca nu esti plin pina la refuz (fiindca ai stat si ti-ai lins ranile ceva vreme, tu cu tine, regasind placerea de a fi intreg si complet) si gata sa explodezi, n-ai cum sa simti atit de intens. N-ai cum fiindca nu functionam asa, sau macar eu nu functionez asa.

Da, imi plac oamenii, imi place sa stau cu ei, sa vorbim, sa dezbatem, sa ne certam, sa ma enervez si sa ma calmez, sa povestim si sa invat, sa ma invat cu ei si ei cu mine, sa muncim, sa bem, sa fim acolo in acelasi timp. Dar prietenii si cunostintele, colegii si toata lumea din jur nu umplu nici un gol. Eu nu am un gol, sau un sertar in care intra familia, altul in care sunt ceilalti si altul in care sunt eu. Eu sunt toata in acelasi timp si ceilalti sunt in mine in acelasi timp.

Incercati sa faceti dragoste cu unul care nu va place. Hai, tuturor ni s-a intimplat. Nimic nu merge, nu se potriveste, lungimea de unda difera. Incercati sa faceti acelasi lucru dupa ce trec secundele alea. Esti aceeasi, el e neschimbat, poate cel mai nepotrivit din lume pentru ce vrei (sau crezi tu ca vrei) de la viata, dar in momentul ala, de la prima atingere, totul e exact cum trebuie.

Traieste clipa aia, noaptea aia sau ce-o fi, fara sa te gindesti la nimic altceva. Ai timp dupa aia sa teoretizezi, sa analizezi si sa tragi concluzii, dar lasa naibii momentul ala sa traiasca si o sa traiesti o viata hranindu-te din el.

Si daca nu merge in continuare spre o banala viata in doi, ai luat o gura plina din insasi esenta vietii. Should you be happy with just that 🙂

   

ginduri potrivnice potrivniciei

Observ la multi dintre prietenii mei de pe facebook tendinta de a-si folosi dreptul de a vorbi spre a forta interzicerea unor lucruri care nu le plac. Unul dintre prieteni isi doreste sa se interzica miscarea legionara din Romania, pe motiv ca in trecutul ei aceasta a fost o organizatie criminala. Da, este adevarat ca a fost criminala la vremea aceea, dar a fost mai putin criminala (sic!) decit a fost Biserica vreme de citeva secole. Si nu cred ca isi pune cineva problema sa interzicem biserica sau anumite culte numai fiindca in trecut anumite factiuni din aceasta au omorit cu buna stiinta, prin tortura si teroare, milioane de oameni. Da, legionarii au omorit oameni din credinta ca asa era bine. Biserica a facut acelasi lucru.

Dar nu e tot. In acord cu vremurile moderne sau postmoderne pe care le traim, se ridica voci care cer sa se interzica o sumedenie de alte manifestari, festivaluri, carduri de sanatate, expozitii. De ce? Fiindca acei oameni considera ca manifestarea acestora in spatiul public dauneaza. Cui dauneaza si cui foloseste ramine de vazut.

Sa interzicem cardurile de sanatate cu cipuri incorporate. De ce? Fiindca daca citeste card invers iti da drac? Zau asa, credeam ca am depasit faza cu “daca pui sa se roteasca invers pe vinyl nu stiu ce piesa din Black Sabbath se aude start to smoke marijuana“ sau alt mesaj impotriva credintei crestine… Dar se pare ca nu. Grupurile de oameni actuali se pare ca ating stadii de dezvoltare diferite, intocmai ca si triburile ascunse prin jungle la care nu ajung ipadurile si internetul, doar cutitele si jeansii si isi gindesc existenta doar in functie de astea. Evident ca popii au tot dreptul sa se manifeste impotriva acestui card, e in firea lucrurilor in care ei cred sa fie asa. Eu nu am cum, ca nu-mi sta in fire, sa le spun popilor ca nu au voie sa zica asa ceva in public, fiindca intentia lor, daca e luata de buna si aplicata, dauneaza pina la final sanatatii oamenilor. Ramine la latitudinea fiecaruia sa judece despre ce e vorba in problema cardurilor cu cip, cum le afecteaza viata si intimitatea si sa ia niste decizii, fiecare dupa cita cunoastere are si cit de deschis la cap este.

Zilele trecute a aparut anunutul ca o mare intreprindere producatoare de piese de muzeu vine si in Romania, la Muzeul Antipa, cu expozitia The Human Body. Pentru un tur ghidat prin expozitia asta vedeti acest link. Corpuri umane reale conservate cu metode noi, pt. o experienta absolut senzationala prin corpul uman. Chestii pe care altfel nu am avea cum sa le vedem. Ati vazut vreodata cum arata un nerv? Dar intreg sistemul nervos vi l-ati imaginat vreodata ca sistem, l-ati vizualizat si altfel decit cu ochii mintii? Cum arata muschii tai cind alergi stii? Cum arata pe bune plaminii tai de fumator ai idee? Un embrion uman in diferite stadii de dezvoltare, ca sa stii ce se intimpla in timpul sarcinii dincolo de ecografii neclare, pofte, interdictii si ingrasare, nu ar fi interesant de vazut? Ei bine, pt. unii oameni, printre care si asociatia ProVita (hahaha), nu ca nu e interesant, e de-a dreptul abominabil, de condamnat, de aruncat cu foc inspre. Ba mai mult, daca ai creat o expozitie, care nu ma indoiesc ca a costat o groaza de bani (sa ne imaginam cam cit costa orice facut de euroconstruct trading, de exemplu, numai ca astia fac pe banii nostri), asociatiei cu pricina i se pare imoral sa percepi tarif de vizitare. Ca si cum daca intri in biserica sa te botezi, sau chemi popa acasa py. diverse prestatii, e gratis! Nimic nu e gratis in lume, madam Larisa, daca te gindesti bine, nici macar faptul ca tiparesti matale acel protest sau scrisoarea aia deschisa catre directorul muzeului.

Noroc, zic, ca directorul muzeului Antipa nu se lasa impresionat de inflamarea crestina a protestatarilor si nu interzice expozitia. Sau, dupa caz, Slava Domnului ca nu avem numai sefi de institutii limitati si idioti (a se vedea, din contra, cazul de un servilism notoriu al minunatului domn Marga, care in calitatea sa de sef al ICR a taiat finantarea unor festivaluri de film si muzica cu traditie, ca nu mai e bani si de facut chestii, doar de furat, ca foamea e mare. de aici Bine ca nu le-au interzis).

Doamna Larisa mai are o escapada la activ. In luna LGBT (februarie 2013) la sala de cinema a Muzeului Taranului Roman a deranjat, impreuna cu altii, proiectia filmului The Kids are allright, acuzind pe cei 6-7 spectatori ca sunt impotriva lui Dumnezeu, ca pingaresc acel altar ridicat taranului roman autentic, ca il jignesc pe Isus samd daca se uita la acel film acolo. Puteti audia elucubratiile protestatarilor pe linkul asta. In concluzie sa interzicem homosexualilor, lesbienelor, bisexualilor si celorlalte minoritati ad extenso sa se manifeste intr-un spatiu public pt. ca taranul roman autentic (ha!) nu accepta asa ceva. Dincolo de faptul ca va pot spune multe lucruri despre taranul roman “autentic” si mai ales actual, ca am rude la tara si am copilarit acolo, revin cu intrebarea: de ce te deranjeaza pe tine, insule oarecare, ca niste oameni care au alte pasiuni decit ale tale isi fac un eveniment si se aduna sa petreaca astfel niste ore sau saptamini sau o viata? Cu ce te incomodeaza pe tine ca vecinul de deasupra ta face sex altfel, sau ca vrea sa creaca niste copii, sau ca vrea sa se casatoreasca cu o alta persoana de acelasi sex? E pacat? Ii vede Dumnezeu? Si care e problema ta, las sa fie pacatul lor. Dar nu, trebuie luata atitudine si, eventual, omoriti oamenii respectivi, ca sa piara pacatul din lume, ca poate se ia, nu?

De ce, oameni buni, odata ce am scapat de interdictiile de tot felul pe care le-am trait si inghitit atitia ani, tot incercam sa gasim un alt cerc strimt in care sa ne ducem zilele? Mai exista cineva care nu stie astazi ca Giordano bruno avea dreptate, si totusi a ars pe rug la vremea lui pt. ca credea altfel decit era dogma. Mai are cineva vreun dubiu ca mortii odata morti nu invie, ca transplantul nu e cea mai mare nenorocire de pe lume sau ca telefonul mobil nu e unealta diavolului? Habar nu avem din ce suntem facuti si cum functionam, dar ne pricepem al dracului de bine la divinitate, la ce ne interzice Domnul si cam ce si-ar dori acest Domn sa facem sau sa nu facem.

Respingeti tot ce se inventeaza, reveniti la epoca de piatra, mult mai aproape de momentul caderii din rai. Dar lasati-ne si pe noi astia care folosim aceleasi instrumente ca ale voastre, dar altfel, sa ne traim viata asa cum consideram ca trebuie. Daca fericirea mea te incomodeaza, desi n-as vedea de ce, ca nu e in pofida fericirii tale, nu sari sa ma interzici si nici eu n-o sa te mai consider idiot, incult, habotnic si demn de sila.

andreanum

baietii o fac cel mai bine

Dupa ce o saptamina posturile lor de pe facebook erau toate cu “hello” si niste note muzicale, astazi au trintit bomba: un film.

Cei pe care ii veti vedea in videoclipul de mai jos sunt colegii mei de la Publicis.

De 1 martie au aparut toti la tol festiv cu mustati, a se vedea dovada:

Fetele au sarit si ele, de 8 martie, cu o poza replica, fardate, coafate si aranjate:

Si, dupa ce ne-au lasat sa ne savuram poanta, tot azi, aka de 8 martie, au dat-o grav la temelie pe video:

Brigada moravuri fine prezinta

Iar acum se face after party pe terasa, nimic legat de chelsea, doar noi intre noi, citiva.

Urmeaza 1 aprilie, fiti cu bagare de seama ca sigur se mai comite cite ceva.

Asa ca da, muncim, dar nu suntem tractoare sa facem numai asta 🙂

trei orase in trei zile

Slujba mea obliga, si bine face, la deplasari prin orase. Tot slujba ofera, pe buna dreptate, si o diurna, nu conteaza cit, cita vreme e. Am facut o preumblare rapida in 3 orase: marti la Ploiesti, miercuri la craiova si azi, joi, la Constanta. Trei orase diferite, din 3 regiuni diferite, dar destul de asemanatoare prin 3 caracteristici: mizerie, lucrari la strazi prin centru (a se citi blocaje, nervi, praf, moloz, trafic dement) si tencuiala cazuta la cele mai frumoase case si cladiri din centrul vechi si norocul de a gasi mincare buna.

Daca despre primele doua nu are rost sa vorbesc ca daca va uitati pe geam vedeti si singuri, despre aia cu mincarea merita sa zic vreo doua vorbe.

Ploiesti. Dupa o goana absolut oribila prin, probabil, cel mai urit oras din lume, in care pute si colcaie jegosii (ciini, oameni si alte dobitoace) pe trotuare si soferii idioti atit pe strazi cit si pe trotuare, dupa ce m-am delectat cu pancarta tantosa a “Muzeului judetean de stiintele (sic!) naturii” (am si poza, dar ma abtin), terminind treaba la timpul mesei am decis sa ospatam cum se cuvine pe undeva pe linga muzeul ceasului – o cladire superba si, desigur, total neglijata, cel putin pe-afara, ca inauntru n-am (mai) intrat. Si am gasit o casa frumoasa, renovata, decorata cu gust si care era si cam plina la ora aia (semn ca inauntru e ce trebuie de mincare) si am mincat o ciorba deosebit de buna, cu niste chips-uri absolut dementiale si am atentionat niste ciucuri nefiltrate (sau nefiltrati, pt. cunoscatori) de foarte buna calitate. Am adastat vreo ora, apoi am dat iarasi piept cu minunatul deneunu si ne-am returnat la birou, caci intilnirile vin peste tine, nu stau dupa.

Am luat de pe drum, de pe la Pucheni, cea mai buna si gustoasa si calda piine neagra, din care a ciugulit jumatate colega mea cea proaspat gravidutza.

Dar aveam amintiri mixte: oribile alea vizuale, sublime alea gustative. Si ne pregateam pt. Oltenia, vericule, care urma a doua zi, si cind stiam ca o sa fie alta incercare cu ciini, moloz si, cu ceva noroc, o mincare decenta cu sau fara praz, ca nu speram la mai mult.

Si am ajuns si la Craiova. Dupa scenariul stiut: intii muncim, apoi ne veselim, ne-am invirtit vreo 2 ore prin mirobolantul oras la fel de plin de statui si head&shoulders cu mihai viteazul precum e iasiul plin de stefani mari si sfinti de toate dimensiunile. Fromoase cladiri vechi transformate in second hand-uri si magazine cu de toate, un centru vechi plin de boarfe la usi, parasute pe strazi, fete grasuta si patachine viu colorate, o piata centrala cu tarabe cu martisoare si o expozitie de masini de la ford cocotate pe platforme in fata prefecturii. Cu ocazia lucrarilor la nu stiu ce pasaj sau strapungere sau autostrada suspendata, s-a dus dracului tot centrul ala boem si plin de circiumioare, si acum stradutele alea arata ca lipscaniul nostru mai acum vreo 30 de ani, adica deplorabil. Dupa vreo inca o ora si ceva de cautat un loc cu lume in care sa putem minca, fiindca deja era cam ora 2 si ceva dupa-amiaza, vazind noi ca nu e chip sa ne lipim pe undeva, am deci sa plecam si sa mincam la Slatina, poate acolo e ceva mai bine. Si invirtindu-ne noi vreo 20 de minute ca sa iesim cu masina, caci s-au schimbat si niste sensuri si s-au mai transformat in pietonale niste bulevarde, am razbit pe calea Bucuresti, de care din punct de vedere culinar ne era nitel dor. Si ce sa vezi, mergind noi asa oblu, unde nu ne iese in cale, pe dreapta, un restaurant El Greco care cam gemea de lume. El Greco am zis noi, probabil or avea si mincare greceasca! Haidem! Si am mers.

Ce urmeaza e rupt din visele cu mincare ale flamindului din om. Mai intii ca locul era foarte placut la infatisare, deloc agresiv, cu draperii care delimitau spatii, cu o ospatarita tatuata foarte foarte simpatica. Dupa care am vazut meniul si ni s-au scurs ochii dupa ciorbe, miel, berbecut, feta saganaki si lasagna, ca suntem cosmopoliti. Nimic cu praz.

Feta saganaki a fost mai buna decit multe din Grecia. Salata de cruditati a fost atit de bine intocmita incit nu am simtit nevoia sa-i adaug nici macar un virf de sare (si eu cirtesc des la d-astea), salata de vinete de la inceput a fost mana cereasca, iar vinul a desavirsit un prinzo-cina absolut de exceptie. Din ce mi-au spus colegii, si ciorba de burta si de perisoare fusera bune, vericule, precum si mielul, porcul si lasagna. Am plecat binecuvintind poporul oltean si pe tinara glumeata care ne-a servit. Pina la Slatina, adica vreo 50 de km, am vorbit, evident, despre cit de bine am mincat, ce frumos a fost si cum o sa mincam noi aici si mai bine cind vom reveni.

Si ajunseram in orasul domnului, Slatina, un oras cum nu se poate mai naclait si mai plin de gropi si de sensuri unice printre darimaturi. Urit e putin spus. Dar in uritul ala de oras am gasit nirvana. Am gasit-o si am mincat-o urgent. Nirvana este de mincare, se gaseste pe undeva prin centru, la o cofetarie tinuta de un simplu Atlet Albanez. Am pus pe facebook astazi ceva despre, mai pun si aici fiindca nu aveti voie sa ratati daca ajungeti pe acolo (si aveti gps).

Luati de-aici postul fetei asteia Laura Sararu, pe care repet ca n-o cunosc, dar i-am gasit blogul si am citit despre braga si halvita de aici. Cautati dupa “atletul albanez” pe net si aveti ce citi vreo ora 🙂 Nu mai insist, ca-mi ploua in gura, dar putin tot dau: halvita era aia pe care o stiam eu de acum 30 de ani, cu gustul ala, cu napolitana aia geniala deasupra, cu textura aia alba si fina si care se intinde, cu gustul ala absolut dulce si minunat dupa care iti merge de minune un pahar cu apa rece; braga era dulceaga si prafoasa la gust, rece si delicioasa asa cum vindeau la noi pe strada in Uranus pe vremuri, acum zeci de ani; inghetata era atit de fina si de buna fara sa fie lesinator de dulce; iar rahaturile cu trandafiri, lamiie, afine, nuci sau naiba mai stie, ca am luat din toate, moi si pufoase, prafuite cu zahar si aromate de-ti lingeai degetele si nu-ti venea sa le speli ca sa mai simti aroma pe ele! Nu, nu exagerez deloc, chiar deloc, am martori oameni batrini care s-au luminat cind le-au gustat! Si din toata cumparatura n-a mai ramas nimic  in seara aia. Da, asa de bune, da.

Am ajuns acasa tirzior, rupti de oboseala si plini de cadouri dulci. Am dormit neintoarse vreo 5 ore, ca urma Constanta.

Dupa ce ne-am hurducanit pe strada autosoarelui vreo 1 jumate am ajuns in orasul pazit de vapoare. O scurta vizita prin port, pe linga solizuri si comisionari vamali, apoi prin centru, pe la plaja sa vedem care e treaba, pe la mal ca asa e mersul, stiti treaba, apoi ne-am parcat imparateste la un restaurant central, turcesc Keptan Baba.

Bai si unde incepuram sa comandam care humous, care ayran, care tabouleh-uri (care lipsea, dar i-am gasit repede inlocuitor niste salata de masline verzi condimentate de mare senzatie), care pide de 2 feluri, adane si salate si coaste de berbecuti si smintina cu carne si lipii umflate si am crapat in noi pina n-a mai ramas nimic. Dupa care o cafea de-aia de care trebuie, la nisip, si niste apa cu minunatiile alea de deserturi insiropate. Si dezbatind noi istoria turcilor in romania si de-aiurea ca niste oameni mari ne-am intins iar la drum, si facuram 1 ora jumate pin la bucuresti si inca pe-atit din pantelimon pina acasa, ca deh, era meci si suporterii aveau prioritate.

Si dupa ce-am comis trei zile mincaruri din ce in ce mai bune, m-am razvratit plenar cu o salata de cruditati home made fara sos, dar cu un ardei iute tocat marunt-marunt, de care nu m-am putut abtine sa nu cer de la Kir Baba, si-am avut rabdare si chef sa stau o ora si ceva sa tocmesc ast hrisov, ca sa stiti sa nu gresiti cind va duceti si voi pe unde-am fost eu.

Si-am incalecat pe-o sa si fumez ultima tigarea si cam asta fuse zioa. Na!

SENZATIONAL: s-a inventat aparatul de masaj manual! Acum vreo 2 secole.

Iata, stimati enoriasi, ca unii oameni au descoperit ca, uneori, in viata, e nevoie si de o gheruta care sa scarpine spatele, sa maseze popoul delicat, dar ferm, in timp ce stau comod asezat cu genunchii pe o pernuta de catifea moale si folosesti maneta pt. lucru manual.
Prietenii nostri politicieni romani actuali vor doar sa foloseasca scula din spate, fara pupic, fara catifea, pe sec si dintr-o data, fara orgasm si, mai ales, fara postludiu.
Pai nu merge asa, vere, trebe si ceva cu staif.

despre o zi din viata unui clan. al meu

Aseara am avut nunta in familie. In clan, mai bine zis, fiindca suntem atit de multi incit denumirea de familie e prea strimta. Mame, tati, bunici, unchi si matuse, nepoti, veri, mai multi veri, verisoare, rude nedefinite si prietenii lor, care dupa niste ani devin parte din familie.

Mie nu-mi plac nuntile si nu le frecventez, fiindca muzica tare, mincarea excesiva, fumul gros si zbieratele oamenilor care au dat pe git un pahar in plus sunt insuportabile. Trebuie sa te imbraci frumos, matusile te intreaba cind le chemi si pe ele la nunta ta, discutiile sunt aproape toate despre cine a mai murit, cum era cutarica, ce fusta urita avea tanti cutare la biserica, ce frumoasa e a lu’ nea si ce urita a lu’ alalalt nea, ce grea e viata si ce bine ca ne-am revazut cu asa fericite prilejuri ca sa mai birfim nitel si sa bem ceva mai mult.

E, nunta de ieri mi-a placut.

Nu era propriu-zis o nunta, ci o cununie cu petrecere in coada. Cununia a fost, la “civila de la 6”, scurta si plina de un fals aer solemn. Badigardul, duduile de la prezidiu, portarul, fotografa si inca cineva, parca, erau toti organizatori de astefl de evenimente. Cred ca si-au impartit sala, destul de maricica, in sectoare: daca stateai in fata la intrebarea aia cu raspuns prestabilit, erai al duduilor, treceai mai in lateral te lua badigardu’, stateai la poza te prelua fotografa, ai terminat cu poza si mamele isi stergeau lacrimile de fericire intervenea portarul sa te grabeasca sa faci acoperisul de flori si sa pregatesti orezul, in timp ce mirii erau chemati la pupitru pt. acte, situatii, inminari de documente si tragere de timp, ca sa nu se prinda ce surpriza ii asteapta la iesire. Si cum programul se termina, bugetar, la 14 si era deja 1330 si afara era o mare de lume impopotonata si zgribulita, solemnitatea momentului s-a dus dracului, ca sa nu facem ore suplimentare. Haideti, mai repejor, haideti doamna luati copilul ca trage de alea, haideti domnu mai repede cu podu de flori ca mai asteapta lume, hai hai, uscheala ca am vazut ca voi citeva sute numai primavara asta care a inceput ieri.

Afara te prelua echipa outdoor: cei care au iesit sa mearga in fund la mese, pregatiti sampania si bomboanele, tineti doamna copilul ca face naibii vreo nefacuta pe aci, hai si lautarii cu cerseala congelata pe corzile alea prea intinse de vioara, hai si cu acordeonu’, cinta si matale si cinsteste ziua sa aiba noroc ala micu, tudorele fii cuminte ca ne bate tanti asta care si asa se uita urit de cind am venit. Domnu’ aveti grija cu sampania, haideti grupul urmator, va pregatiti, dvs sunteti de la 2 fara 10, mergeti pe dreapta, ca domnii sunt inainte si astia abia au iesit, haideti domnule mutati-va in spate, blocati aicea pe domnii, hai lautare iar in fata ca au venit prospaturile, astia par mai avuti, au adus mireasa cu bmw-ul, au parcat si in fata intrarii, mireasa e cu umerii goi, barbata-su e la talie si vinat la fata si cu miinile inclestate, soacra mare e toata o blana si doi-trei domni bine la vreo 60 de ani privesc de sus si nu vorbesc decit din ochi, superior si dezgustat, ca nu e nimic mai urit decit sa-ti zica rastit un nea cu fata de instalator, la nunta lu’ fiu-tau, cind esti cel mai tare din parcare, ca tre sa te dai mai la gard, ca mai ai doua nunti in fata si blochezi traficu’.

Dupa ce am ajuns in fundul curtii, sub o copertina transparenta, ca incepuse sa si ploua nitel, s-au deschis sampaniile, s-au halit bomboanele si gata, hai, toata lumea…. toata lumea unde? Planul era ca dupa formalitati sa ne ducem in gradina botanica pt. kitchosagurile alea de poze in natura. Dar ploua si pozele ies naspa pe ploaie 🙂 La restaurant (tot din clan si patronii restaurantului, norocul nostru) era de-abia de la 3 si ceva. S-a sunat si ne-am anuntat mai devreme.

Asa ca la 2 toata lumea era prezenta la restaurant, unde nu era nunta cu sarmale, ci bufet suedez, occidental.

Mai intii toata lumea s-a dezghetat cu o tarie, care whisky, care tuica, citeva doamne cite un campari orange, gravidele apa plata la temperatura camerei iar copiii au primit ciocolata calda sau ceai, dupa virsta.

Asa, bun, si-acuma ce facem? Ca muzica era de la radio si televizorul mergea pe MTV. Ei, si unde nu da mireasa o fuga pina acasa si aduce laptopul cu muzica preferata a mirilor. Traditionalele lautaresti, multa muzica greceasca, dan spataru, komornyc, mirabela, voltaj (de pe vremuri), hi-q, populara cu vicoveanca si alea oltenesti, teleormanene si citeva prelucrari manelisto-lautaresti cu iz de funny (gen aia cu mi se rupe stanga, sa mor daca inteleg de ce le plac oamenilor asemenea versuri). Un “purpuriu” de vreo 2 ore care a mers in bucla vreo 9 ore (ca atit am rezistat eu). In mod normal mi-ar fi iesit pe nas, dar de data asta era din filmul ala!

Oameni buni, nu va mint. Parintii au topait toata ziua, de la 3 ziua la 12 noaptea, s-au luat in brate, au incins hore, au dansat cu nepotii, au alergat dupa ei pe linga mese. Si noi, astia de 25-35 de ani, stateam ca babalicii la mese, beam, fumam si povesteam, ca ne vedem rar. Ai nostri parinti, pensionari cu acte-n regula, erau mai vii si mai veseli ca noi, desi nici noi nu eram apatici si tacuti, doar statici si foarte vivace si locvace de pe scaunele proprii. Copiii nu mai voiau acasa desi le trecuse de multicel ora de culcare, bunicii erau calare cu ei peste mese, pe sub scaune, pe la bar, prin toalete, copiii se tirau pe gresie, bunicii dupa ei. Da, frate, asta e familia mea si ieri au fost chiar foarte veseli, fericiti, comunicativi. Nimeni nu vorbea urit, nimeni n-a tipat la copii desi aia mici erau in goana permanenta, printre pahare si farfurii, nu s-au ofuscat muierile ca de ce aia danseaza cu al ei si de ce pe ea n-o invita nimeni la hora; oameni trecusti de 60 de ani, care deveneau ieri neamuri, parca se stiau de cind lumea, se bucurau impreuna, s-au spus povesti din armata, din copilarie, ne-am adus aminte de ai de nu mai sunt, de verile la tara, de pescuitul pe dunare, de cum a fost la colectivizare, de sopirle, de revelioanele in familie de pe vremea aia, s-au spus bancuri pe care nu le-am mai auzit de la gradinita si de care bunicii rideau cu lacrimi, toti mindri de nepotii lor, de familie, de realizari mai mult sau mai putin notabile. Lumea a fost fericita. Eu am fost fericita. Astia sunt ai mei, sunt mindra de ei si ii iubesc 😉

A trebuit sa promit matusilor ca ma fac si eu nevasta, cind o fi sa fie, dar mai precis la primavara. Speranta lor e in mine, altfel cind ne mai vedem noi sa ne distram asa bine? :p

Deci va doresc si voua o primavara frumoasa si vesela si cu familii minunate. A mea a inceput bine!

a.

natural born… leader?

In desfasurare pe facebook, in presa scrisa si la TV este acum un scandal cu o invatatoare (care preda la clasa 1), citiva parinti care s-au prins ca ceva e in neregula si un psihiatru care a decis sa utilizeze toate caile la care avea acces pt. a opri invatatoarea sa perpetueze starea de neregula pe care ea o declansase.
Referinte, marturii si nenumarate comentarii puteti gasi nenumarate la o googaleala dupa: “Veronica Bereanda ” (invatatoarea), “invatatoare colegiul N. Iorga Bucuresti”, sau citind marturiile unor mamici de copii aflati sub supravegherea doamnei respective, enumar citeva mai jos.
Ina – http://kariokaspot.blogspot.ro/ (de la ea am aflat eu)
Ada – http://www.injoaca.ro/in-joaca/de-ce-se-mai-sinucid-copiii-de-sase-ani/
Germina – http://germina-fluturi.blogspot.ro/2012/10/am-recunoscut-o-imediat.html (mamica unui copil de la acea scoala)
Cititi si voi, sigur veti avea o opinie. Intuitiv, orice om refuza sa accepte, pt. copilyul sau, o astefl de maniera de predare a orelor. Eu am avut bafta unei profesoare blinde, care ma maltrata numai prin nenumaratele teme suplimentare inca din clasa 1 fiindca stiam deja sa citesc in prima zi de scoala).
Dar nu despre asta vreau sa vorbesc. Vreau doar sa-mi pun o problema, pt. ca intr-un comentariu am primit o replica a unui prieten care spunea ca demersul medicului (Gabriel Diaconu = psihiatrul = cumnatul meu = mutsunakele acestui blog) este pt. ca el sa devina (si) mai cunoscut, adica in scop personal, copiii abuzati si profesoara abuzatoare fiind doar un pretext.
Incerc sa trec peste faptul ca Gabi e parte din familia mea, incerc sa fiu obiectiva si fiind eu obiectiva imi vine sa fut un pumn in monitorul de calculator.
Pt. ca in inamovibila noastra ciuda pe ala care mai avut, mai frumos, mai destept, mai cu trei coaste, ne scapa esentialul. Da, cumnatul meu e un tip destept; nu e doar destept, pt. ca nu se culca pe-o ureche, ci e in permanenta cautare si actualizare a cunostintelor sale. Mai mult, ii pasa de oameni mai mult decit de orice. Isi permite sa simta, sa se enerveze si sa se ia la trinta cu vreo situatie. A lucrat in media si media acum il invita, prin diversi producatori de emisiuni de stiri, sa vorbeasca despre cazuri grele, de neinteles, bizare, dureroase, oribile. Pentru ca in jurul lui, si in viata de zi cu zi si pe facebook (da, frate, si eu am o viata pe facebook, pe linga aia reala), sunt oameni care au incredere in el, in faptul ca e echilibrat, corect si drept, da, isi poate permite sa puna de-o rascoala, daca e si-o cauza la mijloc. Nu, nu pentru ca n-ar fi destul de cunoscut, ci tocmai de aceea.
Sa salveze o viata, sau 2, sau 100 sunt scopul, nu mijlocul. Si sunteti liberi sa nu ma credeti, in fond nici n-ati avea motive sa-mi acordati vreun credit. Nu stiu daca mi-a iesit cu obiectivitatea. Probabil ca nu ma va crede nimeni dintre cei care nu ne cunosc nici pe mine, nici pe el. Dar e suficient ca Ina, sau Ada, sau inca multi alti prieteni, apeleaza la Gabi pentru un sfat, o mina de ajutor sau un iesit la bere.
Da, doctore, postul asta e pentru tine! N-ai nevoie de proptele, poti sa-ti duci singur luptele, s-a vazut asta, dar sintem citiva pe care faptul ca unul se ridica si striga pina cind “raul” cedeaza e motivant, e eliberator, e plin de speranta!
Asta e statuia ta, bre 🙂

ieri | azi dimineata

 Acum ceva vreme:

Trezirea de dimineata e aceeasi ca si la ceilalti: deschizi ochii sau ai doar impresia ca ii deschizi, te intinzi, mai pastrezi inca ultima imagine a ultimului cadru din visul de dimineata, simti perna, dai cearceaful la o parte si gindul se duce direct in bucatarie, unde butonul rosu asteapta sa iti prepare cafeaua. Gindul ajunge primul si corpul lenes, cu urme de pliuri pe piele, pipaie cu talpile inca amortite parchetul dupa papuci, apoi pasii se duc unul dupa altul mai intii spre baie, desi gindul la cafea e uneori mult mai puternic si un mic ocol se face de la sine, doar pentru butonul acela. Apoi realitatea diminetii, cu stiri, ziare, history, cafea, aer curat, udat flori si gindul la ce urmeaza e ca si la voi. Dar dupa primele secunde realitatea mea intervine si inainte de a ma trezi definitiv visez. Visez la mare, daca sunt foarte obosita, sau visez la munte, daca mi-e dor de zapada, ma si vad legindu-mi costumul de baie sau claparii, cautind prin rucsac ochelarii de baie sau pe cei de soare, impaturind cu grija prosopul, luind cartile special cumparate de pe rafturile lor. Asta e visul cu ochii deschisi, care traieste independent de ce e in jur, ca aud stiri sau vreun reportaj despre al doilea razboi mondial sau calatori in timp sau vreo reluare de serial teverist.

Apoi urmeaza viata intocmai ca a tuturor, cu mic dejun, dus, facut bagajul pentru birou, strins masa si incuiat automat usa. Asa de concentrata sunt pe cu totul altceva incit de multe ori ma intorc din drum fiindca nu-mi aduc aminte daca am incuiat usa: pur si simplu momentul ala se sterge total din cap. Nu uit niciodata sa incui, dar uit ca am incuiat…

Daca merg cu bicicleta, atunci nici vorba de citit. Dar cind merg cu bicicleta ascult muzica. Si din clipa in care castile se deruleaza de pe mosor si apas play, din nou realitatea din jur e doar decor pentru o piesa cu personaje imaginare. Nici nu e nevoie sa inchid ochii, sau sa dau muzica foarte tare: tot ce se aude si se vede in jur face parte din poveste. Si, ca-ntr-o sala de cinema intr-un moment de liniste apasatoare cind se aude un telefon sunind tare, vraja se rupe cind primesc cite un telefon: muzica se estompeaza pentru a face loc soneriei si apoi unei voci oarecare care ma intreaba cind ajung si daca pot sa… Raspund cu da inevitabil, dar e un da automat, daca stiti ca sunteti din cei care ma suna dimineata nu puneti mare pret pe acel da, e doar din voce. Dupa ce inchid, visul se reia de unde l-am lasat si in citeva secunde acel intermezzo e dat cu totul uitarii.

Ajungind la birou depinde ce e de facut. Daca e mult de lucru ma refugiez in ce e de facut ca-ntr-o  transa, tot un fel de vis, din care e greu sa ma scoti. Daca nu e asa de mult de facut, am momente in care sap pe youtube dupa o piesa si o ascult pe repeat cu castile date tare incercind sa prind visul din spatele ei. Uneori versurile spun o poveste…

Last edited by andreanum on August 17, 2012 at 11:53 AM

Azi:

young love

 

As putea fi santajista?

Soferii auto bucuresteni, sau cei de toate natiile si etniile si soiurile care aglomereaza strazile orasului, nu vor fi in stare sa accepte vreodata ca pietonii, biciclistii, scuteristii si orice nu e camion, tir, masina mica, mare, suv sau dracu sa le mai ia, au si ei dreptul sa circule civilizat pe aceleasi strazi cu ei.
Nu, frate, nu merge: pe aici trecem NOI, eu cu hiundaiul meu, vecina mea cu tuaregul ei, tovarshu de colea cu pajeroul lui samd. Voi, tiriplicii cu trotinete, longboards, tu ala cu scuterul, prietena ta aia cu motorul si in general toti astia care nu sunteti in stare sa va luati masina si mergeti pe jos, voi nu aveti mah dreptu’ sa calcati carosabilu’. Si daca totusi indrazniti:

1. noi putem sa trecem atit de aproape cu masina noastra mare pe linga bicicleta voastra mica incit sa va si atingem si sa va speriem ca sa ne ridem la urmatorul semafor de spumele pe care le faceti;
2. noi putem sa ne asezam la semafor atit de aproape de bordura inalta de aprox 25cm incit voi, fraierii cu bicicletele, sa fiti nevoiti sa ne mirositi gazul de esapament sau sa va urcati pe trotuar, printre masinile parcate in asa fel incit sa nu va puteti strecura decit daca nu aveti si pedale/ghidon.
3. sa va scuipam/injuram/claxonam cind trecem pe linga voi, facind scurte si groase glumite despre femeia pe bicicleta
4. sa va prindem la semafor si sa va injuram iesind din masina pt. ca v-ati apropiat asa de tare de masina noastra, amenintindu-va ca va urmarim printre blocuri pina va prindem si va da borsu’ pe nas de spaima;
5. orice alta idee constructiva si care ne distreaza.

Si ajungind eu la birou si multumindu-mi ca am fost tare si am ajuns inca o data intreaga la birou, desi a trebuit sa ma infrunt cu o cucoana grabita la un semafor, cu un taximetrist care mi-a strimbat oglinda, cu un sofer de troleibuz care mi-a taiat fata si cu un sofer de duba care m-a claxonat cind trecea pe linga mine, ca sa ne distram impreuna, am gasit asta in revista presei:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/Escrocherii-din-viaa-romnilor-oferul-nevinovat-e-antajat-de-autorul-accidentului-1002287.html

Cred ca ma reprofilez, vad ca s-au mai gindit si altii. Asta, desigur, dupa ce o sa ma mai relaxez nitel cu cheia pe masinile parcate pe piste…