De la un dus, către cel ce pleacă

Primul lucru pe care îl simți când te desparți de București e entuziasmul dureros al bagajului. Uite-o, e acolo. Viața ta într-o valiză. Bine, e o metaforă. Nu e o valiză. Sunt mai multe valize al căror conținut e mizer. Ce să fi pus în ele? Prietenii care rămân în urmă? Cărțile din colecția Adevărul? Minciuni la copertă? Trompetele citadelei? Claxoanele și numerele bulgărești care taie benzi? Mirosurile familiare, aici a căzut un meteorit, aici un pepene, aici a murit un șobolan, aici l-a mâncat o javră? Probabil e dimineață, atât de dimineață încât ți-ai spălat nisipul din ochi cu nisipul din apă în timp ce nisipul din robinet susură, suav, balada instalatorului. La un colț de stradă stă un taxi cu butelie și kilometraj incalificabil pentru o Dacie, semn că totuși se poate. Ia te uită, nu-i scârțâie ambreiajul. Ia te uită, nu-i bate planetara. Ia te uită, ar trebui totuși să-și schimbe curând bucșa de basculă. Și bieleta aia a văzut sigur vremuri mai bune, probabil acum vreo 100 de mii de kilometri. Există un petec de soare proiectat besmetic pe-un bloc al cărui beton, pentru o fracțiune de secundă, seamănă cu o floare de colț. O floare de colț de stradă. În portbagaj intră viața ta în timp ce tu, separat de ea, conversezi cu onorabilul Pelerin Popescu, micul Chairon. Unde mergeți? Tulburătoare întrebare. Unde mergem toți, de fapt. Unde se duc ei, ceilalți? Care e destinația fiecărei fețe oubliabile așteptând, cuminte, tramvaiul în stație? La aeroport. Pelerin se luminează, fața ca un bostan, dinții ca o noapte de Sânziene. Dacă nu poate să plece, pentru că de fapt Popescu n-ar putea vreodată să plece, măcar să-i vadă pe alții plecând. Și tu pleci. Tu pleci cu golul tău din stomac, cu pașaportul tău din buzunarul de la piept, cu viza ta din pașaport și sentimentul clar, sensibil violent, că am făcut tot ce era de făcut. Pe dreapta e holda arsă. Pe stânga fântâna otrăvită. Blestemata Mioriță și podul, și lacul, și pasajul, reclamele obscene precum vagine putride ale victoriei asupra sărăciei, neînvinsă și totuși acoperită cu reduceri la chiloți și tampoane, și accelerația lui Pelerin care-și duce barca peste Styx cu incredibila viteză de 90 de kilometri pe oră, moment la care îți dai seama că probabil și cureaua aia de transmisie ar merita cercetată în curând. Acel curând. Acel timp care-ți postcede. Acel timp pe care-l lași în urmă precum întunecimea lui Melko din care-a ieșit omul. Și întunecimea l-a urmat. De jur împrejur, sub cerul albastru, se proiectează haloul gălbui al traiului la comun, la șatră și vatră, al kapital-mensch-ului. Otopeni. Gara noastră mică. Tunul gigant din care sunt catapultați cetățeni către Lună, mână mănușă pentru aterizaj al unor ciudați care consideră că Luna e, de fapt, la noi. Niște besmetici. Bumbeni. Dar tu știi. Tu știi de la Milan Kundera că luna e în altă parte. Și viața e în altă parte. Momentan, viața ta e în portbagaj, dar nu pentru mult timp. Pelerin își încasează ortul și, cu viața pe căruț, ca într-un sanatoriu, intri pe mila verde a tuturor plecaților încă neplecați, conjuganți ai verbului ”te duce”. Și m-am dus, m-am dus, m-am dus. Viața intră la cală, cu chilot și șosetă. Meniul dimineții e cafea și suc de portocale, una s-o țină pe cealaltă, cafeaua se duce în sus, portocala în jos, ți-aduci aminte de Kir Ianulea și fasolea cu sfeclă? Sau erau gulii…Pe tarmac sunt păsări Hoopoe, ciocănitori mecanice, târâtoare, cărăbuși, coleoptere, remorci pline cu vieți la valiză care intră, supus și tăcut, în burta arheopterixului. Se cântă o muzică în urechi, ritmată, pe aici bleu, pe aici violet, nu mai e drum de întors.

Vei fi auzit, fără doar și poate, momentul când se strâng șuruburile din pântecele avionului. Toate viețile s-au numărat și ies la socoteală. Cordonul ombilical se retrage și în curând o rădașcă împinge mastodontul în poziție. Mastodontul cască, plictisit, flexează flapsuri, eleroane, învârte turbina dreaptă, învârte turbina stângă, se freacă încet la ochi, hublou cu hublou, își dezmorțește conductele hidraulice, ting-ting se aprind semnele pentru montarea centurilor, clop-clop se împreunează cataramele, într-un spațiu mult prea strâmt cineva face reclamă la ceasuri și parfumuri. Da, într-adevăr. Asta n-ai luat cu tine. Un timp nou. Un miros străin. Și acel moment. Acel moment când începe, tulumb-tulumb, drumul spre eternitate. Pasărea Hoopoe se decide să zboare, stomacul tău parcă ar mai sta un pic pe pământ. Mai repede, și mai repede, până când botul bestiei se ridică, burta-i se ridică, aripile condensează pe marginea flotantă, și dintr-o dată Bucureștiul rămâne mic în urmă, meteorit și șobolan, pepene și javră. Bine ați venit în împărăția cerurilor, priviți cu atenție tărâmul pe care l-ați părăsit. Arată atât de frumos de sus! N-aș fi plecat dacă-aș fi stat tot timpul aici, aici de unde petele se pierd în pătrate și dreptunghiuri verzi, de unde casele sunt piese de Lego aranjate cochet, care pe lângă un drum, care pe după o apă, care pe sub un plop, care pe câte-o plută. De ce m-ai lăsat să plec, nenorocito? Și nenorocita răspunde, aici e drumul național cu numărul 1, aici o facem ușor la stânga către Carpați, altitudine 6000 de metri, de ce nu? Ce te ținea aici? Aici era țara mea, aici erau semenii mei, aici mi-am plentat  primele vise, de-aici voiam să ies, să umblu, tu nu mi-ai omorît plecările, tu mi-ai omorît venirile. Tu nu mi-ai închis o ușă, tu nu m-ai lăsat niciodată să o deschid. Despărțirea de România e ca un sărut al lui Iuda, realizarea că asta a fost, un părinte violent, un spital de nebuni și un sanatoriu de ftizici care, de sus, arată ca un parc de distracții. Din liniștea norilor soarele-și proiectează frumosul pe dealuri, și vântul se rupe de munți, România se termină când treci munții, n-ai să o mai vezi mai apoi, e mult prea jos. N-ai s-o mai vezi curând. Vei auzi de ea, ai să citești despre. Zumzetul debil, totuși muzical, se va retrage într-un reces al minții în timp ce-ți primenești veranda pentru reîncarnare. Alt nume. Altă limbă. Alt loc. Alt spațiu, pe alt continent. Alt foc. Altă șpangă. Și alte baionete. Dar cel puțin vei respira o coerență care nu, nu mai era aici. Ultimele dubii se evaporă și-ți e clar. Sunt plecat.

M-am dus.

G

viata vazuta printr-o picatura de singe…

“Vineri, 12 februarie 2010, a inceput ca orice zi obisnuita: m-am trezit, am luat micul dejun, mi-am sarutat sotia si fata si am iesit pe usa. Am ajuns la birou, am lucrat pana la ora 15.00, cand m-am invoit de la sefa mea pentru ca aveam o programare la dentist.

Luni, 15 februarie 2010, viata mea era cu totul alta. Eram sub tratament cu citostatice pentru leucemie acuta mieloblastica, intr-un salon din Spitalul Coltea.

Nu va vine sa credeti?”

Asa a inceput povestea lui Nic. Pe Nic eu nu-l cunosc, dar il cunosc prieteni de-ai mei. Si e cutremurator ceea ce i se intimpla. Nu pot sa-mi imaginez cum ar fi sa ma trezesc dimineata bine, iar seara sa aflu ca e foarte posibil ca viata mea sa se stinga in citeva saptamini. Cititi, va rog, povestea de mai jos. Chiar daca nu aveti posibilitatea sa donati singe sau bani, va rog din suflet sa trimiteti prietenilor si colegilor un mesaj cu aceasta poveste a unei vieti triste, dar din fericire poate nu fara speranta.

Povestea care imi va salva viata

“Din punct de vedere meteorologic am stabilit ca ziua de luni, 8 februarie 2010, este cea mai urata zi pe care am vazut-o vreodata. Totul fusese invaluit intr-o ceata umeda, iar ploaia se revarsa fara oprire peste nametii de zapada adunati pe parcursul a doua zile si doua nopti. Eram ud la picioare. Si asa am ramas pe parcursul intregii zile. Dar nu asta ma deranja, ci faptul ca fiecare pas pe care-l faceam imi taia rasuflarea. O oboseala nesfarsita pusese stapanire pe mine. Uram statia de metrou pentru ca nu avea scari rulante. Ma simteam de parca aveam 80 de ani si trageam si tubul de oxigen dupa mine. La birou nu m-am mai ridicat de pe scaun pana cand s-a lasat seara. Iar efortul de a ajunge acasa mi s-a parut aproape supraomenesc. Luasem o hotarare: trebuia sa merg sa ma vada un medic. Eram convins ca inima mea e vinovata.
Cand am ajuns acasa mi-am ascuns oboseala sub masca unui zambet. Madalina nu trebuia sa se ingrijoreze. Avea si asa destule pe cap, iar fiica noastra, aflata la varsta adolescentei, presupune mai multa atentie si grija acum decat in perioada copilariei, cand stiam ce face, unde este si cum gandeste.
Dar Madalina m-a ghicit de cum am intrat in casa. Ma cunoaste mai bine decat ma cunosc eu. Asta pentru ca eu sunt barbatul unei singure femei de cand aveam 18 ani – sunt barbatul Madalinei. I-am promis ca voi merge sa-mi fac analizele cat de curand.
In urmatoarele zile nu am ajuns la medic, dar am reusit sa-mi fac o radiografie la dinti, pentru ca banuiam ca am o infectie si mai ma gandeam ca si asta imi poate cauza probleme la inima.
Se facuse deja vineri. La ora 15.00 am plecat de la serviciu spre dentist. Urma sa-mi spuna cat ma va costa lucrarea pe care trebuia sa mi-o faca. Madalina ma astepta acolo. Dupa ce am discutat si am stabilit urmatoarea programare, sotia mea i-a spus si dentistei ca sunt foarte obosit in ultima vreme. Ne-a sfatuit sa mergem neaparat la un medic. Nici nu am iesit bine din cabinetul stomatologic, ca Madalina a inceput sa insiste sa mergem chiar atunci sa ma vada cineva. Eram obosit, asa ca nu m-am opus. Am ajuns la un spital particular de pe Grivitei, la camera de garda. Dupa cateva analize facute pe loc am aflat ca era ceva in neregula: viteza de coagulare a sangelui – 20 de minute. Mi-am sunat prietenii si am decis sa merg la sectia de Hematologie a Spitalului Coltea. M-au internat chiar in acea seara, dupa ce mi-au recoltat noi probe de sange.

Sambata , 13 februarie 2010. Eu nu am lesinat niciodata. Eu nu am plans niciodata. Pana in aceasta zi, la orele 11.00 cand am aflat diagnosticul: “leucemie acuta mieloblastica”
A fost cea mai urata zi din viata mea, dar nu din punct de vedere meteorologic.

Aceasta e povestea mea. Inceputul noii mele vieti.

Mi s-a spus ca trebuie sa scriu aceasta poveste. Ca fara ea nu se poate. Toti prietenii m-au batut la cap cu asta. “E pentru oamenii care nu te cunosc. Doar aceasta poveste ii poate face sa-si dea seama prin ce treci si sa-i convinga sa-ti fie alaturi”. Si m-am intrebat cum se face asta. Cum se poate scrie povestea care iti salveaza viata? Habar n-am. Mie imi place matematica.

Problema: Intr-un spital au fost internati intr-o zi 19 pacienti. Primii doi aveau hepatita, cei cu probleme de inima au fost de opt ori mai multi decat cei cu hepatita, iar restul au fost diagnosticati cu leucemie. Cati pacienti cu leucemie au fost internati?
Rezolvare: un singur pacient cu leucemie si acela eram EU.

Eu am fost cel din acea zi si din acel spital, eu, cel care ma “adun” acum unui sir de vieti ce merita sa fie salvate. Cum pot sa-mi pledez cauza, ce argumente pot avea eu care sa-i convinga pe ceilalti sa-mi fie alaturi? Si ma gandesc, si ma gandesc…IUBESC VIATA SI VOI LUPTA PENTRU EA. E TOT CE MI-A RAMAS DE FACUT!”

Nu au trecut multe zile de la diagnosticul pus de medici pentru Niculae Ionescu. Socul e inca mare, atit pentru el, cit si pentru familie si apropiati. Fiecare picatura de singe donata si fiecare leu dat din suflet acum il pot salva.

Operatia de transplant medular, sustinuta de un tratament citostatic adecvat, este singura lui sansa de vindecare. ING Bank sprijina campania lui Nic prin deschiderea urmatoarelor conturi pentru donatii:

cont RON: RO97INGB0000999901847209

cont EURO: RO47INGB0000999901847236

cont USD: RO74INGB0000999901847235

cod SWIFT: INBGROBU

titular: Niculae Ionescu

Iata toate datele necesare pentru donarea de sange, precum si diagnosticul exact al lui Nic:

Ionescu, Niculae

Spitalul Coltea, Bucuresti

Sectia de Hematologie (in grija dr. Andrei Colitza)

Diagnostic: Leucemie mieloblasta acuta LAM 2

Are grupa sanguina A2+ si are nevoie de trombocite de afereza (s-ar putea sa va intrebe asta la Centrul de Hematologie)

Cum ajungeti la Centrul de Donare din Bucuresti:

La Centrul de Hematologie de pe Str. Constantin Caracas se ajunge intrand pe Str. Dr. Felix din Bd Titulescu, apoi facand prima la stanga.

Este a doua intrare din prima cladire situata pe partea dreapta.

Pentru o procesare mai rapida, urcati intai la et. 1, cam. 45, la d-na dr. Doina Gosha.

Trebuie sa aveti buletinul la voi daca nu ati mai donat pana acum.

INAINTE de recoltare, este bine sa precizati pentru cine donati.

Toate citatele sunt preluate de aici: http://niculae-ionescu.blogspot.com/

pentru mamici, tatici, bunici si pici

Lume, lume!

S-a deschis de ceva vreme, adica de citeva zeci de ore bune, Ziarul Copiilor. Asa cum ii spune si numele, aici chiar veti gasi stiri care pot interesa pe parintii cu copii, de la “unde mergem astazi”, “ce citim copilului” si pina la “ce fac daca…?”. Aici poti da un anunt, sau te poti alia pentru a ajuta cite un copil. Pe linga articolele din prima pagina, sa nu uitati ca exista si forumul, unde se poate discuta orice cu oricine.

In numarul de astazi, pe prima pagina, veti descoperi un articol de-al lui mutsunake, care se pare ca este in topul posturilor, ca nr. de cititori. Ceea ce inseamna ca ce face el, aici, acolo si oriunde, chiar conteaza si ajuta.

Daca esti singura cu bebelul tau, daca ai familie mare, daca esti somera sau cistigi mii de euro pe luna, daca suferi de o boala, sau daca copilul tau are nevoie de ajutor, apeleaza cu incredere la Ziarul copiilor, un ziar de nota 10.

Bravo Ada, bravo Oana si bravo Florin. Buna treaba, sunt tare mindra de voi 🙂

Uită-te în ochii mei: mă vezi?

Foarte rar mi se întîmplă să scriu două posturi într-o zi. Dar astăzi, adică acum vreo 10 minute prietena mea Ada m-a buzzuit pe mess si mi-a trimis aceasta poză. Iniţial m-am gîndit că e vreun nepoţel sau coleg de grădiniţă de-al Irinei, fetiţa Adei. Eu m-am entuziasmat şi m-am exclamat că e un copil foarte drăguţ. Şi atunci Ada m-a anunţat că e orb, că se numeşte Gruia şi că are nevoie de 27,500 euro USD pentru a vedea, fiindcă suferă de retinopatie. Ideea, dacă mai era nevoie s-o spunem, era că poate ne mobilizăm (noi adică eu, tu, ăştia cîţiva cîţi ne strîngem) să-l ajutăm.Nu sunt foarte mulţi bani, nu e o sumă de nestrîns. Cîte puţin de la fiecare contează.

Povestea lui Gruia o găsiţi aici. Tot aici găsiţi despre boala de care suferă Gruia şi despre modalitatea de tratare a ei. Iertaţi-mi stîngăcia în exprimarea medicală, nu mă pricep foarte bine.

Mi-am permis să copiez antetul site-ului lui Gruia pentru conturi şi telefon. Click pe poză pentru mărire.

Uitaţi-vă puţin la el: vă vine să-l lăsaţi să fie orb?

…

prima oara cind am facut cunostinta cu cancerul a fost la virsta de 5 ani. 
 
impreuna cu bunica, intr-o zi de vacanta, am plecat sa vizitam o matusa. stiam ca era femeie in toata firea, cu doi copii, dar vaduva. barbatul i se prapadise pe un santier, undeva departe de casa, prin transilvania, si ea nu se mai maritase; se complacea asa, singura, dind vina pe lipsa de timp si obligatiile fata de cei doi baieti ai sai. matusa traia intr-un alt oras si pe vremea aceea telefoanele erau inca un moft (pentru convorbiri “loco”, sunai la centrala si cereai “casa popescu”, de exemplu, iar de convorbiri interurbane nu mai zic, pentru ca, in postul asta, mi-am propus sa vorbesc despre alt calvar). o scrisoare nu s-ar fi justificat, avind in vedere distanta redusa pina la respectivul oras, asa ca, dis-de-dimineata, ne-am urcat in autobuz, tragind voiniceste de doua sacosi grele, pline cu cozonaci si piine de casa, plus citeva borcane cu gem si dulceata facute de bunica. tin minte ca drumul a fost linistit (miroasea a vanilie in tot autobuzul, de la cozonacii bunicii) si am ajuns cu bine pe scara blocului unde locuia matusa. bunica a sunat la usa, matusa a deschis repede (avea ochii plinsi) si am intrat in apartament. holul era despartit de sufragerie printr-o usa in doua canate din geam gros, matuit, cu minere de lemn cu insertii de inox. matusa a tras de unul din minere, usa a glisat tacuta si dinsa ne-a poftit inauntru. am intrat. in sufragerie era penumbra, draperiile grele acopereau soarele si, in aer, simteam un miros greu, nedeslusit. deodata, in coltul din stinga, intr-un fotoliu, am observat miscare. matusa-mea a cules repede o patura de pe canapea si a aruncat-o peste mogildeatza care-mi trezise mie spaime. n-am apucat sa vad bine ce era, pentru ca matusa ne-a tras repede in alta camera, dar, cu coada ochiului, am reusit sa observ ca mogildeatza avea doua picioare descarnate si ca patura, moale, luase, cumva, forma umana. nu mai tin minte ce s-a discutat atunci, stiu ca am stat cam o ora, timp in care mogildeatza a ramas in permanentza acoperita cu patura (o vedeam prin crapatura usii lasate intredeschisa) si n-a zis nici pis. la un moment dat, matusa-mea s-a ridicat si i-a dus un pahar cu apa, iar mogildeatza l-a baut incet, cu inghitituri rare, fara sa-si arate chipul. la plecare, matusa m-a strins in brate, m-a mingiiat si a plins mult de tot in bratele bunicii. 
 
pe drumul inapoi spre casa am intrebat-o pe bunica ce s-a intimplat, de ce a plins matusa si ce era aia din fotoliu. am aflat ca mogildeatza era varul meu, bolnav de raceala (“pentru ca nu-i place sa poarte caciula, vezi? exact ca tine”), iar plinsul matusii era din cauza ca s-a bucurat ca am venit noi la ea (“asa e ea, mai emotiva”). n-am contrazis-o pe bunica, dinsa stia de toate despre orice si nu s-ar fi cuvenit, dar am simtit, atunci, ca ceva ingrozitor a ramas nespus si mai stiu ca, de atunci, in memoria mea de copil, au ramas intiparite imaginea celor doua picioare scheletice si a valurilor pe care le facea patura la fiecare miscare a mogildetzei. eram prea mic ca sa inteleg tragedia care se petrecuse chiar sub ochii mei si astazi inca traiesc cu regretul ca nu am apucat niciodata sa schimb o vorba cu mogildeatza, Stefan pe numele ei, varul meu in virsta de 12 ani. in aceeasi vara, la vreo doua sau trei saptamini dupa vizita noastra, am facut iar drumul catre matusa, dar de data asta nu numai impreuna cu bunica, ci si cu parintii mei, si pentru un cu totul alt motiv: o inmormintare.

multi ani mai tirziu, am aflat ca Stefan suferise de cancer osos si ca atunci cind ne-am dus noi la ei in vizita, boala era in faza terminala. cind am sunat noi la usa matusa se pregatea sa-i faca baie, iar el, cum nu se mai putea tine pe picioare, a asteptat rabdator in fotoliu ca matusa sa termine cu noi si sa vina sa se ocupe de el. de multe ori m-am gindit la matusa mea: la doi ani dupa dupa ce si-a pierdut sotul, si-a ingropat un copil. n-am reusit sa inteleg niciodata adevarata dimensiune a suferintei sale si nici cu dinsa nu am apucat sa mai vorbesc vreodata, pentru ca, dupa vreo trei ani de la inmormintare, linistita si impacata cu soarta, ne-a parasit intr-o noapte de iarna, in timpul somnului, cam pe la ora cind mos craciun trebuie ca se lupta cu troienele si cu sacii doldora de bucurii.
 
si copiii mor de cancer.
 
amintirile care au generat postul acesta au izvorit din tragedia pe care andreanum, aici, o povesteste in cuvinte atit de simple. tragedia aceasta se petrece acum, sub ochii nostri. eu nu-mi pot inchipui o suferinta mai mare decit aceea de a fi martorul mut al suferintei unui copil ce sa zbate in ghearele unei boli necrutatoare. cu ce ramii dupa asta, ca parinte, si ce mai are rost in viata?

este in stare un ultim zimbet al unui copil pe moarte sa umple abisul nascut in sufletele parintilor?

eu cred ca da.

voi?

Sa nu renunti, Aida! -renamed

In urma cu trei luni, pe forumul desprecopii, pentru Teodora Lianei Stanciu s-a organizat un fel de bazar cu jucarii donate de copii. Jucariile erau licitate si aveau sa ajunga la un camin de copii, iar banii – in conturile Teodorei.
Emma are aproape 6 ani si stie exact ce inseamna durerea, stie ce inseamna chimioterapia, stie ce inseamna cancerul. Ea a castigat o batalie cu aceasta boala, in urma cu doi ani.

Din pacate, de cateva saptamani Emma a pornit intr-o noua calatorie spre iad. Boala ei a recidivat.

Emma a refuzat sa mai treaca prin sedintele de chimioterapie. Sunt prea dureroase si medicii spun ca de-acum sunt cam inutile. Corpul ei nu mai reactioneaza la acest tip de tratament. Un medic din Budapesta i-a sfatuit pe parinti sa incerce orice. Chiar si un medicament care nu are indicatie pentru copii, pentru acest tip de cancer, ale carui efecte secundare pot insemna chiar si un atac de cord (Sunitidin se cheama). Mama Emmei inca nu i-a administrat acest tratament pentru ca asteapta rezultatele unei biopsii care va stabili daca ganglionii de pe corpul Emmei sunt sau nu cancerosi. Biopsia e programata pentru martea viitoare, iar rezultatele vor veni in 2-3 saptamini… mult timp, daca ne gindim cit de repede poate actiona boala asta.

In timpul asta Emma nu sta linistita acasa, ci inca urmeaza diverse tratamente care sa ajute corpul sa lupte cu celulele canceroase… E un chin si pentru ea si pentru parinti. Mama ei sta tot timpul cu ea, nu o poate lasa singura, deci nu poate merge la serviciu. Tatal Emmei e sofer de tir, dar cind e musai sa fie alaturi de fetele lui, nu prea poate face curse (cum a fost la Budapesta). Nici nu pot sa imi imaginez cit de greu si deznadajduitor poate fi sa treci prin asa ceva citeva zile, dar-mi-te ani…

Daca aveti cumva idei legate de tratament nu ezitati sa scrieti, pot fi de ajutor (voi face cumva sa ajunga la mama Emmei). Daca doriti si puteti sa donati totusi bani, in topicul de pe forumul desprecopii.com aveti, pe pagina 7, conturile pentru Emma. Le reiau si aici:

cont:ABN AMRO-sucursala Timisoara:RO70ABNA3600001000487849 lei sau euro

cont:Banca Transilvania-sucursala Timisoara
-lei:RO56BTRL03601201E14081XX
-euro:RO31BTRL03604201E14081XX

pentru Ciolac Emma Aida

Oricit am incerca sa ne ascundem, nevoia de bani exista, si acum cu atit mai mult. Atita vreme cit Emma inca respira exista speranta, dar speranta de a invinge cancerul e una care costa scump.

Exista o clinica in Siberia, la Novosibiirsk din cite am inteles, in care se trateaza cazuri terminale de cancer la copii si in curand la Galati se va deschide un centru de tratament cu medici siberieni. Pentru ca nu poate sta cu mainile incrucisate sa astepte sfarsitul mama Emmei e hotarata sa mearga la Galati. Prima cura personalizata pe nevoile Emmei va costa in jur de 3000 de euro. Banii nu sunt multi, dar nici putini… Daca dupa ce va efectua aceasta cura nodulii vor continua sa creasca, mama Emmei va incepe sa-i pregateasca fetitei cateva amintiri frumoase. Bagajul pentru dincolo. Si aici putem ajuta si noi. Emma este un copil care nu a avut prea multe cadouri de la viata, Dumnezeu si lume. Boala a tinut-o departe de oameni, izolata, contactul cu alti oameni era interzis de medici.

Ce va cer eu, pentru ca eu nu va pot cere bani… bagajelul inseamna o bucurie, o surpriza, indeplinirea unui vis al unui copil de sapte ani. Ginditi-va, daca aveti copii, ce mare bucurie ati putea oferi copilului vostru miine. Poate fi o calatorie la Disneyland, poate fi o carte, poate fi o baie alaturi de delfinii de la Delfinariul din Constanta… toate ideile astea si sute altele pot fi facute cadou. Nici una dintre ideile de mai sus nu imi apartine, unele apartin Adei, altele mamei Emmei, altele pot sa vina de la voi. Daca Emma va trai, bucuria ei va fi cu atit mai mare, va avea o amintire frumoasa. Daca nu va trai, va fi pentru noi impacarea ca am dat unui copil ocazia sa zimbeasca macar o data.

Si va mai rog ceva: nu porniti vreo clipa de la presupunerea ca Aida sau Emma nu exista, ca acest post si toate cele care s-au scris si se vor mai scrie sunt o modalitate de a stoarce bani de la oameni milosi; nu loviti in mama acestui copil, care sufera deja si fara contributia altora. Nici sugestii de genul “vinde-ti un rinichi” si fa rost de bani nu cred ca sunt necesare. Nici nu vreau sa aud nici acuzatii de genul: vrei sa-ti faci trafic pe seama unui copil bolnav; astora le raspund de pe acum: imi doresc sa am trafic de 15 ori mai mare, daca asta imi garanteaza ca pot sa ajut repede si eficient un copil. Nu e primul pe care vreau sa-l ajut si mi se rupe daca imi aplicati orice eticheta vreti voi pt asta.

Daca nu doriti sa comentati aici, dar aveti totusi ceva de transmis Aidei sau Emmei, puteti sa-i scrieti la aidaciolac@yahoo.com

PS: postul este scris de mine si de Ada, de fapt mai mult de ea, careia ii multumesc pt ajutor.

PPS: In urma unui e-mail al unei mame am modificat titlul postului; Bagajelul de amintiri implica o renuntare, o capitulare, or ideea era tocmai ca nu renuntam nici noi, nici Aida si nici Emma. Mamica are dreptate, titlul nu era bun.