E pur si muove

Se fac zece ani de când scriu pe Andreanum. Undeva prin mai 2006 am început, n-am stat să verific. Zece ani e o perioadă onorabilă de blogging, mai ales în compania unor oameni de bună calitate. A fost o aventură frumoasă, și ca toate aventurile frumoase a avut un succes (relativ). Aici am venit să mă reculeg când mi-am epuizat cuvintele prin diverse galantare. Aici am scris și bine, și prost, când mai lung, când mai scurt, când mai prețios când mai sărac cu duhul. Uneori au citit 100 de oameni. Alteori au citit 100 de mii de oameni. Eu n-am o măsură a profunzimii unui text, și-apoi trăiesc încă amuzamentul că – de departe – subiectele favorite ale cititorilor de-a lungul timpului au fost a) o formă de confesiune despre motivul meu de-a mă fi făcut medic (300+ mii cititori), b) portretul melancolic al unei femei la 40 de ani (EvZ, 200+ mii cititori), și c) o scrisoare deschisă Mihaelei Rădulescu după ce-a aruncat cu sclipici în minoritatea gay (150+ mii cititori). Măcar de-aici și poți trage, liniștit, concluzia despre unde-i râul/ramul care mișcă nervul vag al românului minim. Suntem un neam curios, profund sexist și degrabă lacrimos.

În ultimele trei luni viața mea s-a schimbat profund, și definitiv. O parte din mine a murit, și-a murit atât de în lung și în lat încât acest lucru mic pe care-l fac – scrisul – s-a trezit vidat de oxigen, de literă și cratimă, de punct sau virgulă. Ce fac acum e un exercițiu scheletic de echilibristică, nu de alta dar auto da fe pare să fie remediul universal la mahmureala lingvistică. Vorba lui Hemingway, când ai pană de scris pune mâna și așterne prima propoziție cinstită care-ți vine în cap. Și-n capul meu nu e decât decada trecută. Ea merge mult mai departe, sunt 20 de ani de când am publicat un text undeva, într-un ziar. Douăzeci de ani de virus, histrionism, anxietate narcisică (oare o să le placă? oare-i va păsa vreodată cuiva?) și, treptat, modestia je-m’en-fout-istă cum că și ce dacă da, și ce dacă nu, în cele din urmă să scrii e o formă de igienă mentală  care clivează lumea în trei categorii: fabricanți de literă, mâncători de literă și restul biomasei probabil responsabilă în bună măsură de încălzirea globală.

Am fost și rămân tentat să plec. Să dispar. Cel puțin din viața publică. N-am să lamentez excesiv decizia. Ieri vorbeam cu mama unui pacient din #colectiv acum, la aproape trei luni de la evenimente, și propunerea a fost că am trăit – vezi călărit – o psihoză en masse. Coada psihotică e obligatoriu depresiv-melancolică. Și pe mine mă caută, ca unul care-a fost mai peste tot prin povestea asta, de sus până jos, o adâncă melancolie. A nu se vedea că sunt dezamăgit. Căci dimpotrivă. Sunt cu mine în ce-am făcut. La ora adevărului, când se cern lucrurile, ai să-ți afli măsura. Iar eu mi-am aflat-o pe-a mea, și mi-e destul.

Momentan nu-mi mai vine să scriu despre ce mă anima anțărț. Dimprejur continuă să aibă loc accidente, încă mai mor oameni, încă-și mai schingiuesc, curios și tembel, semeni și copii. Da, există o mizerie care l-ar lăsa mască până și pe Balzac primprejur. Și mizeria e-n om, care mai mic, care mai mare. Speranța că-l poți scoate din mocirlă e un deziderat frumos dar vremelnic. Mai devreme sau mai târziu fandoseala idealismului dă cu tine de pământ și constați că pornirea cristică nu naște decât cruci și parastase făcute, cu același aplomb, de bunicuțele patriei pentru care împrăștierea de colaci e divertismentul hebdomadar. Niște oameni se revoltă, niște oameni nu vor să fie ca Ion, sau Maria, sau Dorel. Alți oameni n-au apă la bloc. Alți oameni n-au scaun la cap. Niște unii vor schimbare. Niște alții n-au schimburi pe ei de schimbat. Și-acest conglomerat amorf de ceară, surprinzător prin lipsa de Prim Mișcător, se mișcă.

Doliul distruge pânza de coerență a lumii. Timpul se împrăștie. Prioritățile se refac cu greu, fântâna bunăvoinței seacă. Zâmbetul canin al intactului și-al imunului la pieirea lumii doare până la nesimțire, la fel și entuziasmul isteric al proaspătului venit la masa durerii. Ce-mi mai pasă mie azi de ce crezi tu, sau tu, despre mine ori despre noi? Curiozitatea mea prezentă e că mi-a păsat vreodată de. Că mi-ai trezit vreodată un semn de întrebare. Că, precum un naturalist de papier mache, am colecționat vreodată fluturi. Tu, sărmane semidoct, te-ai născut condamnat să consumi o realitate în care privești în suprafețe și unghiuri drepte. Poți să te feliciți că ai supraviețuit propriei mediocrități, progenii îți vor fi veșnic recunoscători că ai perpetuat gena idioțeniei. Inteligența ucide. Înțelepciunea anihilează. Pentru ambele ai nevoie de-o formă de altruism care nu se naște decât din percepția de Sine minim cristalizată, preferabil despre ce se află deasupra de buric. Și tu n-o ai. Sau dacă o intuiești e o dâră pe obraz.

Astfel că, pentru moment, prestez un mic adieux. Printre cărțile facile omului de rând se află și Eric Berne – Ce mai spui după ce spui salut? (traducere aproximativă). Mi-a plăcut până la chicot implicația evidentă, căci evident ”la revedere”. Oameni pe care i-ai băgat în suflet musai să fie și scoși de-acolo ulterior, căci nu poți duce la nesfârșit ocaua lumii în spinare. În vreme ce trăiești cu realitatea că n-ai cum, și n-ai să uiți ce ai trăit, dacă îți mai simți vertebra cât de cât vine o zi când ai să vrei să fii uitat. Alternativa e să plonjezi în penibil, iar spaima mea de concept e suficientă încât să nu mă apropii decât cel mult tangențial de concept.

Vine o zi în curând când voi renaște. Am planuri. Visez. Continui să construiesc castele de nisip. Continui să-mi plăsmuiesc cuvinte doar de mine știute. Cenușa oricărei apocalipse e teren fertil pentru feriga minții. Prefer să dărâm eu soclul înainte de-a ajunge pus sub formă de bust pe vreunul. Tu crezi că mă cunoști. Ironia din colțul gurii spune că habar n-ai. Din habarnism te-ai născut, habarnic trăiești, în hebernicie te duci. Continui să contemplezi poza cu maimuța numită om și să-ți digeri recenta masticată gustare.

Așteaptă-mă înapoi când n-ai să gândești. Pentru mine azi, 27 ianuarie 2016, Andreanum se termină. Odată cu el un fel de-a fi făcut, de-a fi gândit, de-a fi opintit o formă de gând sau de cogitare. Searbăda realitate e că nici nu mai știu de când n-am citit, pe undeva prin alternosfera presei, ceva care să mă miște cu adevărat. Searbăda certitudine e că ne-am împuținat atât de mult, păstorii de cuvinte, încât probabil că ne apropiem de extincție în timp ce artizanii desuetudinii continuă să nască platitudini. Care despre nutriție. Care despre cum să-ți crești mai bine copilul. Care despre proprietățile subtile ale lăptișorului de matcă. Unul e înveninat de diverse scenarii paranoice. Altul luptă la redută pentru o formă aparte de rasism ori xenofobie. Cineva lamentează o artă. Altcineva o spurcă, altcineva o plimbă cu roaba prin târg în timp ce, așa, la caterincă, mai proptește-un banc de timpanul sclerotic al audienței.

Sincer să fiu nu mi-ați fost niciodată simpatici, voi majoritatea, dar de vreo lună mi-e greu să vă mai suport așa cum v-ați rânduit. Iar dacă altădat’ mi-aș fi mai muls o uncie de grijă sau de pornire nutritiv-părintească de-a vă păstra în conversație, azi mi-e nimic despre voi. Prietenii mei au murit. Trăiască prietenii mei! Tristă e ziua când au devenit prietenii tuturor și-ai nimănui în același timp, însușiți de-o nație aptă doar să se anime de-o iluzie a măreției în timp ce se scaldă în aceeași humă.

Vă las, și mă las. Strada cheamă. Ne-om întâlni cândva, din nou, pe-un cuvânt.

G

 

 

 

2015 in review

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2015 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

The Louvre Museum has 8.5 million visitors per year. This blog was viewed about 240,000 times in 2015. If it were an exhibit at the Louvre Museum, it would take about 10 days for that many people to see it.

Click here to see the complete report.

Cind copilasii plinge si boala n-are leac / ma uit lung prin vizeta cum paznicii se cac

Urla blogosfera, se cutremura in hohote facebook-ul, cad ziaristii pe sub laptopuri de emotie cind citesc adinca elucubratie de simtenie omeneasca slobozita de puscariasa Monica Aroganta Ridzi.

Bai, citesc si pling, citesc si hahai zbuciumat ca un limax pe care pui sare si simt ca nu fac totusi suficient ca sa subliniez densitatea trairii lirice pe care o resimt precum resimte un paduche o chelie data cu briantina.

S-o luam pe rind, in ordine, cu metoda de combatere la indemina:

„Dau vieţii mele scurt răgaz / Un ceas / Sunt stâncă, munte şi zăgaz / Nu voi ceda ce mi-a rămas”.

Epic, contondent si absolut incoerent. Eu nu dau vietii scurt ragaz un ceas, ca n-am de ce, ca ce sa vezi, eu nu-s la bulau. In plus, nici nu-mi permit ceas, ca altii, fiindca-s un om sarac si cinstit, nu la altii (nu mai e nevoie de link aicea, da?). Sa dai ragaz oare inseamna sa lenevesti? Cum, nu sunteti la munca silnica, 18 ore pe zi? Ar trebui, n-ati mai avea energia creatoare de a maltrata laptopul. Asta cu cedatul e buna, dar nici n-ar fi nevoie sa cedati nimic, ca se cheama confiscare a averii dobindite ilicit. Nasol ar fi fost, este? Ramineau naibii copilasii fara vile!

Doamna, sa fii stinca inteleg, e ceva mare, greu, de spart cu toporul, munte e oarecum acelasi lucru, deci ok, dar (si) zagaz?? Zagaz? Femeie, cred ca nu stii ce inseamna cuvintul. Nu-i bai, nestiutori poetici sunteti multi. Ia de-aci hint:

ZĂGÁZ, zăgazuri, s. n. 1. Stăvilar, baraj, ◊ Expr. A se rupe (sau a se deschide, a se descuia) zăgazurile cerului, se spune când sunt ploi mari, torențiale. 2. Fig. Opreliște, îngrădire, piedică, obstacol. 3. Lac sau iaz format de apa pe care barajul o împiedică să curgă; braț derivat dintr-o apă curgătoare; scoc. 4. întăritură de protecție făcută în țărmul unui râu pentru ca apa să nu facă stricăciuni; dig. – Cf. sb. zagata, zagatiti. De aici

Adica si stinca si lac, bre? Probleme cu formele de relief, cu ontologia sau cu starile de agregare? Complex, oricum. Inteleg ca ratiunile de rima (ragaz cu zagaz, mare gaselnitza, ce sa zic) merge cu orice, dar tot din ratiuni de rima puteati incerca macaz, necaz, pricaz (asta e bun chiar), topaz, pirleaz, viteaz, praz (din zona dvs), cacareaz (de gustibus), ceapraz si multe altele, dar mi-e lene sa creez acum, ma intelegeti, am burta in crampe.

„Nu a contat că sunt un om drept / Că niciun leu nu am luat / Că nimeni nimic nu mi-a dat / Că atribuţiile mi le-am respectat / (…)”

Si io’s om drept, cucoana, ca ma controlez. Dar eu am luat si lei si euro. Am pretins si am luat. Si o sa mai pretind si-n continuare si o sa si iau in continuare (in forma continua sau continuata, pentru cunoscatori). Mie mi-a dat toata lumea. Vezi, aici ne diferentiem, pentru ca eu is simpatica si matale nu. Eu nu respect atributiile (ca deh, respectu’ e pentru oameni), dar macar mi le stiu si le indeplinesc sau plec.

“Nu a contat că sunt un om nevinovat

Nu a contat că sunt un om bolnav 

Nu a contat că doi copii mici rămân fără mamă“

Tanti, devii patetica. Daca erai nevinovata, nu erai in puscarie (nici eu nu-s). Daca erai bolnava si stiai, ce cacat te-ai mai apucat sa furi? Si daca aveai copii, ce te-a gasit sa faci ce-ai facut, daca stiai ca pedeapsa pt. furt e puscaria?? Sau cum, daca furam da’ suntem bolnavi e ca si cum ne-am face rost de bani de medicamente? daca erai bolnava stateai mata acasa, crosetai ca sa te menajezi si vindeai macrameuri si fulare sa-ti scoti de tratament. Ai vrut sa faci banutz bogat, taci si sapa, da-te dreacu’. Si lasa ca copiii au si tata. Nu? Sau i-ai facut cu SF Duh?

“Gândul îmi zboară spre cei doi copii ai mei

Cei doi îngeraşi, Maria şi Andrei.

Cu gândul la ei încerc să rezist

Deşi inima-mi plânge şi sufletul îmi este trist

Mă simt tot mai rău, slăbită, fără puteri

 Îmi vine să plâng, am mari dureri 

Incerc să rezist, dar îmi e foarte greu 

Dacă voi muri mă rog ca de cei doi copii să aibă grijă Dumnezeu“,
de-aci: adev.ro/nq004h

Lasa femeie copiii, ca aia n-au furat si nu au nici o vina. Aia care a furat esti tu, copiii vor avea o viata mai buna, sau macar mai decenta, fara asa model in familie. Ingerasi sau omuleti, oricum ai da-o, alora le e mai bine fara tine. Si daca ti-au mostenit boala, atunci cu atit mai mult n-ai nici un drept sa ii invoci aici, fiindca e circumstanta agravanta; e drept, nu e instanta sa te judece pentru asta, dar o fi Dumnezeul ala de care zici. Dureri e bine sa ai, ca intelegi prin ce trec multi, sa plingi iar e ok, prin plins chiar si noi, astia saraci si nefuraciosi, ne mai scapam de suparari, tristetea e buna si ea, ca ti-ai produs-o singura, desi indirect, iar daca mori apai numa’ Dumnezeu, prin trimisii sai pe pamint, popii, vor avea grija sa nu duci lipsa de nimic.

Cum fai, fi-ti-ar tie saminta de ocara, indraznesti sa fii nesimtita pin’la cer si inapoi, sa furi cu constienta, sa minti, sa-ti primesti pedeapsa si sa zici apoi ca ai doi copilasi, esti pe moarte din cauza unei boli necrutatoare si incurabile, sa te ceri gratiata si crutata de mai mari, sa te zbucumi si sa te plingi ca la Maruta-n canapea de ce conditii esti nevoita sa induri, apoi sa mai si participi cu emanatiile astea cacacioase la un concurs de poezie “penitenciara”. Stii ceva, cucoana? Daca aveai demnitate, cind te-au prins astia si te-au condamnat, trebuia sa aduci probe ca n-ai furat si sa alegi caile alea nepatetice sa dovedesti maselor ca esti nevinovata. Daca aveai suflet de mama nu te apucai sa faci copii, stiind ca boala ta e una nasoala si care se poate transmite copiilor. Daca nu voiai doar sa apelezi la cei cu creier bovin, mare da’ moale si zemos, care iubeste elodiile, violurile conjugale si tigaile draicucar, nu scriai ca si cum numai pentru faptul ca ai copii si esti bolnava faci talica acuma ceva ani prin “facultate”.

Talent nu ai, nu te mai contorsiona degeaba, aia cu Dumnezeu e cliseu, le iese si la atei cind se screm mai tare. Dar ceva din aroganta aia ti-a ramas. Anume taman ce-i mai prost: crezi ca daca tanti florica din cracanatii vascautilor, care abia citeste cifrele de la cea, da’ alapteaza de 15 ani la plozi pe care-i bate barba-su cind vine pilit de la tractiru’ satului, se smiorcaie ca-ti intelege durerea materna ai cistigat ceva, esti si destul de proasta. Esti subiectul pe care daca aia il deschide isi mai fura una in gura de la sotu’.

Si da, mori! Macar comentariile de regret sunt mai sincere ca voma asta a ta. Pentru care ai luat si premiu, fute-te-ar norocu’, dar mi-e ca asa slabita cum esti nu rezisti nici sub ala.

andreanum

Autostrada prafului din Parcul Natural Comana

Catre: R.N.P. ROMSILVA – Administratia Parcului Natural Comana R.A.
comanaparc@comanaparc.ro
Data: 26.05.2015

RECLAMATIE

Buna ziua,

Numele meu este Andreea-Marilena Nedelea, sunt domiciliata in Bucuresti si doresc sa va aduc la cunostinta o situatie din parcul national Comana care mi se pare incompatibila cu statutul de parc national si inacceptabila.
In ziua de 24 mai 2015, am facut o vizita in parc, cu intentia de a ne relaxa si a respira aer curat. Din pacate nu am reusit sa obtinem, nici eu si nici nepotul meu in virsta de aproape 5 ani, nimic din toate acestea. Dimpotriva!

Ca niste turisti civilizati si care inteleg exact ce inseamna un “parc national” sau o “rezervatie a biosferei”, la intrarea in parc (in zona de parcare oarecum neamenajata din zona Aventura Parc), am parcat masina cu care venisem si am decis sa mergem pe jos pina la pontonul de pe lac (de care imi aminteam de la ultima vizita, cu citiva ani inainte). Adica am mers pe “strada” Gellu Naum pe directia Cabanei Fintina cu Nuc. Nu am apucat sa ajungem pina acolo, ne-am intors de la jumatatea drumului pentru ca nu mai puteam respira!

Excursia incepuse bine. Mai intii, chiar dupa Aventura parc, am fost opriti de un concurs de biciclete, si chiar am regretat ca nu am luat si noi bicicletele, pentru plimbarea noastra. Nu le luasem pentru ca al nostru copil inca mai tusea, recuperindu-se dupa o raceala puternica la plamini, motiv pentru care am decis sa venim la padure. Am decis ca mersul pe jos prin padure, in aer curat, intr-o zi senina si calda de inceput de vara nu are cum sa ii faca rau. Ne-am inselat.

Pentru ca imediat dupa ce am intrat pe drumeagul prafuit care duce spre lac, am fost depasiti de cel putin 50 de autovehicule, din toate judetele, pline de oameni care au ignorat faptul ca pe acel drumeag se deplasau si pietoni (in speta multe familii cu copii de mina) si biciclisti (parinti cu copii) si au traversat padurea ridicind nori incredibili de praf. Cred ca stiti la fel de bine ca si mine cam cit praf poate fi pe acel drum. Toti copacii si arbustii de pe margine, ba chiar si din adincimea padurii, aveau frunzele pline de un strat gros de praf! Praf pe care si noi, si ceilalti turisti, l-am inghitit si inspirat in plamin. Scopul nostru era, cum am zis mai sus, cu totul altul.
Ca sa nu mai vorbim despre faptul ca am venit intr-un parc pentru a lasa copiii sa se uite la plante, sa se miste in voie, sa le aratam cum arata un arin, un frasin, un stejar, un maces, un carabus de mai, un bujor. A trebuit, insa, sa stam cu el de mina, sa ii repetam de zeci de ori ca din fata sau din spate vin masini si sa stea pe marginea drumului. Vi se pare normal ca in loc sa alerge dupa o libelula, repet, intr-un Parc National, nu pe autostrada Soarelui, sa trebuiasca sa stea de mina cu parintii, pentru ca alti turisti, cu masini, treceau in viteza pe linga noi, unii dintre ei chiar claxonindu-ne si injurindu-ne cind le faceam semn sa incetineasca?

De ce, domnilor administratori ai parcului national, permiteti accesul auto in padure? In conditiile in care acel drum arata cum arata, acest drum nu poate fi decit pietonal sau deschis bicicletelor. Pentru care motiv alegeti sa taxati accesul auto, in loc sa taxati parcarea intr-un loc de la marginea comunei, care sa nu afecteze padurea, lacul si pe turistii care vin sa respire citeva ore si sa admire plante pe care in alta parte nu le-ar putea vedea? Cum se impaca statutul de parc national cu acela de “autostrada”? Cum este posibil sa permiteti zecilor de masini sa se parcheze pe marginea drumeagului respectiv, urcate pe iarba? Ce anume intelegeti dvs. si echipa de administrare a locului respectiv prin parc national?

Nu vreau sa va acuz de rea credinta in gestionarea parcului, dar nu pot ignora realitatea. Doresc sa stiu, pentru ca sunt un cetatean platitor de taxe si impozite caruia ii pasa, care este motivul pentru care distrugeti acest parc. Pentru ca, lasind acces auto pina in inima baltii, trebuie sa fiti constienti ca asta faceti. Neavind deloc cosuri de gunoi montate in parc (eu personal, pe cei 2km parcursi pe jos, nu am vazut nici un cos de gunoi, sau sac, sau tomberon sau orice alta forma de colectare a gunoiului menajer) nu inseamna ca nu gasim, pe drum, in padure sau pe lac, gunoaie de tot felul, de la mucuri de tigara la peturi si cuti de bere, sticle, cirpe, plastice etc. Plutesc pe lac si stau printre frunze, ca un decor grotesc, totul in atmosfera incarcata de care va pomeneam mai sus. De ce sa venim, domnilor administratori, in acest parc? Ce anume din ce avem in Bucuresti (aglomeratie, zgomot, poluare, mizerie, manele etc) nu am gasit la Comana?
In afara de portari, nici o persoana angajata a parcului nu era de gasit in toata padurea, turistii erau de capul lor, sa faca ce vor, sa rupa ce vor si sa arunce gunoaiele unde pofteau. Ca multi dintre turisti nu sunt civilizati nu ar trebui sa fie o scuza pentru dvs., datoria dvs. este sa administrati cum se cuvine un parc national pentru toti turistii, sa mentineti o oaza de aer curat si liniste intr-o lume din ce in ce mai poluata si mai zgomotoasa. Si, cel putin din ce am vazut in acest week-end, esuati lamentabil in a face exact asta!

Va rog sa imi comunicati care este pozitia dvs. fata de cele scrise mai sus.

Incercind sa vad daca numai eu am ceva de spus in privinta prestatiilor dvs. de administrator, am cautat pe internet opiniile altor turisti despre parcul Comana. Sunt convinsa ca le cunoasteti, poate nu pe toate, dar este imposibil sa nu stiti macar o parte dintre ele. Va redau mai jos citeva link-uri catre pagini scrise, inca active pe internet. In conditiile in care majoritatea folosim internetul pentu informare, faptul ca astfel de cronici exista nu numai ca nu va face cinste dvs. personal, dar parcul risca sa nu mai fie vizitat decit de cei pentru care valorile sale nu conteaza, pentru ca nimeni altcineva nu-si doreste sa gaseasca acolo lucrurile din cauza carora pleaca pentru citeva ore din orase.

http://www.travelgirls.ro/idei-de-vacanta/comana-delta-manelizata-fara-locuinte-lacustre.html
http://amfostacolo.ro/impresii9.php?iid=18888&d=rezervatia-naturala-comana–giurgiu
http://www.turistderomania.ro/parcuri-si-rezervatii-naturale/parcul-natural-comana/ (aici va recomand sa cititi comentariile)

In cazul in care nu voi primi un raspuns oficial de la dvs. in termenul in care sunteti obligati sa raspundeti solicitarilor, sau raspunsul va fi nesatisfacator, imi rezerv dreptul de a ma adresa autoritatilor competente, in scris, pentru a semnala modul in care administrati zona padurii si a lacului Comana. Imi rezerv, de asemenea, dreptul de a face publice orice informatii despre parcul Comana, pe retelele de socializare, online, in presa si oriunde consider necesar, pentru ca aceasta situatie este inacceptabila si trebuie sa inceteze!

Cu responsabilitate,

Andreea-Marilena NEDELEA

Libertatea expres(iei)

Ai zice că e un triumf, milioane de oameni înlănțuiți, claie peste grămadă, pe străzile Parisului. Turnul Eiffel scaldă citadela în cuvinte devenite sinonim cu altă chemare la jihad. Un jihad fără profet. Fără carte sfântă. Fără erudiți, doar amatori ocazionali de practică a libertății, unduind un cortegiu până la urmă funerar. Martirii lor. Martirii noștri. Ai tuturor și ai nimănui în mod particular. Acest grăunte de umanitate, insignifiant și totuși sine qua non, a fost și rămâne apt de a stârni, paradoxal, un tsunami de disonanțe cognitive. Cu ele rămâi, dureros. Și cu hazardul că ești de partea aceasta a realității, inexorabil. Soldatul Svejk in slujba dreptului la libertatea expresiei. Unde nu știi, foarte bine, nici în ce constă dreptul, nici care e libertatea, și nici care sunt expresiile căreia i se aplică. Unii devin talibani. Orice expresie e permisă. E primul amendament în constituția celei mai vechi democrații moderne. Care și stipulează dreptul, libertatea și jurisprudența expresiilor. Până se împotmolește în inevitabilele limite. Cumva e înțelept să nu te iei de evrei, chiar dacă ești liber să o faci. Cumva e bine să nu te iei de simboluri sacerdotale, chiar dacă aici tabăra e divizată, și mulți profită frenetic de libertatea lor pentru a circula un vocabular de benă, ghenă și gheenă privitor la simbologia sacrului, din care nu mai rămâne decât un spittoon, o scuipătoare pentru ghat moral. Și, mai nou, nu e înțelept să te iei de tot felul de minorități circumstanțiale, al căror număr se multiplică pe măsură ce lumea se atomizează, metamorfic, sub puterea seducătoare, anarhică, a libertății de expresie. Care nu e tot una cu libertatea de cuvânt. Cuvintele sunt  putere. Și puterea e un cuvânt. Expresia amandorura, îngemănată, face din vorbă o mumă, sau o ciumă, pentru vorbitor și audiență deopotrivă.

Violența e un cuvânt. Expresia ei, vor spune unii, benignă atâta timp cât te limitezi la asta. Ipocrizia e un alt cuvânt. Expresia ei, nuanțarea oportunistă a ciomagului lexical. Hai să îi spun “argumentum ad infantiam”. Piața abundă de cărți despre felul propriu de a vorbi cu un copil. Studii peste studii amasează cunoaștere despre impactul psihologic al vorbei rele, cu minte rea, care canelează mintea infantă. Așa cum le vorbești, așa vor crește. Dacă țipi la ei, vor țipa la alții. Dacă îi jignești, pui cărămizi la catapeteasma urii. Știm, de la dr. Seuss încoace, că libertatea expresiei e greu de conturnat în lumea copiilor. Dar nu la adulți. La aduți mănușile sunt jos. Famia, infamia, execuția verbală și persecuția sunt unelte viabile de coabitare socială. Occidentul, eunucizat de propriul lui iluminism fad, a uitat totuși de cuvintele care omoară. Duelurile nu se mai fac decât în scriptă, gloanțele sunt de vată și onoarea se (re)câștigă prin artificii de frază și condei. Dar nu și în Islam. Păstrând proporția potențialei enormități pe care o poate propulsa o astfel de idee, merită totuși să pui și întrebarea: uciderea rituală pentru ceva încuvântat sfânt, chiar dacă nu suntem de acord cu practica, poate teoretic să facă parte in același macrocosm, al libertății de expresie? Să admiți supremația inamovibilă a libertății obligă la asta. Dar dacă vei pune o graniță umanistă, dacă vei spune că totul se oprește aici, la viață și la moarte, înseamnă că nu ai un concept perfect. Iar dacă nu e perfect, e faibil. Dacă e failibil, e deturnabil.

Și așa ajungi la un alt paradox. Nu poți ține două registre. Lumea, în tectonica ei, stă așezată pe conflict și iminența anihilării. Darwinian concurează concepte, unele nasc specii, unele specii mor. Mor limbi. Mor grupuri etnice. Mor obiceiuri culturale. Mor în pace, de cele mai multe ori, și singura crimă e abandonul, neglijarea lor. Nu ne radicalizăm de fapt în fața atriției unor cuvinte, porturi, istorii paralele. Ce ne radicalizează e momentul de violență, sângele vărsat în memoria cuvântului exprimat, când tot acest castel de cărți al capei și spadei în abstract se conchide în coagul și plasmă. Suntem copii ai cuvântului care când înjură “să mori tu!” nu se vor lua mai niciodată în serios. E ceva literar, nicicum literal în asta. Dar uite că la început de 2015 vorbim de moarte în sens literal, și cum se moare de libertatea expresiei. Unde expresia e ce a ieșit din cutia Pandorei după speranță. Nu există aspirație, transcendență și scop al naturii umane fără bigeminismul dintre cele două. Și, oricât de interzis e gândul, și cât de brutal ar fi, cât de departe de connformismul tont al citadinului drogat cu medie, în masă, există o speranță pe care au avut-o și atentatorii de la Paris, și există o expresie ș a libertății așa cum o prozelitează imamii. Neag-o, și le-o vei legitima. Urăște-i indiscrimnat în timp ce propui că ți-ai însușit pantocratic Cuvântul și le vei hrăni slova. La extrema anarhică a libertăților auto-determinate stă, epistemologic, criza supraviețuirii ca sușă culturală. Și ei au un adevăr căruia nu îi pasă de viețile care se ard pentru a-l confinți. Și ei au o cosmogonie care cuprinde promisiuni, vorbe de alinare, iubire și liturgic, și sprijn în suferință. Vei spune că o caricatură nu ucide. Vor spune că ești fariseu, cât timp nu aplici aceeași regulă când îți culci seara copilul în pat. Pe el nu l-ai reduce la o pornee intelectuală. Ba, mai mult, l-ai feri de miasmele răutății dimprejur. L-ai învăța să dea bună ziua și să cuvânte cuviincios în fața străinilor. Să își conțină expresia. Să își înțeleagă libertatea înainte de a o practica, indiscrimnat, pe spinarea semenilor. Admițând lecția pe care o dăm copiilor ca înțelepciune de adult, de ce o denunțăm apoi ca pe ceva la care noi nu suntem dispuși să aderăm?

Există un extremism al libertății expresiei și apoi există și o libertate a extremismului expresiei. Nu e doar o diferență de prozodie, e un canon care ambreiază împrejurul lui milenii de umanitate. Dacă vezi religia ca pe o libertate de-a denomina Extremul, alfa și omega, ești obligat să te raportezi la ea ca la o manifestare particulară, indisolută fenomenologic. Dacă, mai apoi, faci pasul curajos pe care l-au făcut Hume, Locke și alți părinți ai umanismului ești obligat la relativism. Nu îți poți falsifica premisa. Un filosof al Conștiinței care neagă existența Profetului nu îl transformă într-o caricatură. Pentru că asta ar însemna că se scuză de la masa dezbaterii adulte. Histrionismul umoristului nu construiește cunoaștere, doar facilitează catharsis acolo unde râsul e o descărcare nervoasă față de ceva ce nu poți pricepe, or aprofunda. Și, râzând, violentezi. Râde cineva de producțiile stângace logice ale copilului lui dacă percepe că i-ar zdrobi aripile? Nu. Chiar dacă ar fi liber să o facă, nu e autist în gândirea lui. Observă, și apoi evită, profanarea prin desconsiderare a celuilalt. La fel și aici. A propune că Allah nu există este imperativ. Să caricaturizezi non-existența lui desuet. Ce ar trebui să contemple exegeții e răspunsul la întrebarea de ce nu există caricaturiști musulmani care să îl siluie în peniță pe Iisus, Buddha sau bătrânii patriarh. Nu știu dacă nu cumva mă înșel propunând că nu există. Poate că sunt. M-aș bucura să discut cu unul. Dar dacă nu sunt, înseamnă că ceva în lanțul minții e teribil pervertit, și-ar meria reconsiderat înainte de a contina dialectica libertății expresiei. Prin analogie, medicul e liber să facă harcea parcea abdomenul pacientului lui odată ce a început operația. Dar nu asta urmărește. Urmărește să calce cât mai fin cu bocancul bisturiului, conștient de răul pe care îl poate provoca de la îndemâna puterii pe care o are. Aidoma și lama cuvântului. Taie prea puțin, și ai tăiat degeaba. Dar taie prea mult, și tot degeaba ai tăiat.

G

Foamea ca literă

Scriptele rămân. Ca oasele unui animal anonim care s-a prăpădit pe câmp, așteptând să dea cineva peste ele. O simplificare a memoriei. Și deci pervertirea ei. Scriu pentru că mintea mă îmbibă cu o credință, în timp ce vorba zboară. Credința e despre adusul aminte, că dacă am mâncat un măr și mi-am notat undeva, ceva din măr rămâne, îndărătnic, supraviețuiește digestiei și metabolismului. Doar că mărul scris nu e totuna cu mărul autentic. La fel și vremurile de atunci. Atât de departe că n-a mai rămas decât umbra din ele, o limbă pe asfalt. O dâră pe conștiință.

Adevărul? Adevărul e că mi-am dat seama de când m-am trezit cu vraful de hârtii în față că unele sunt originale, altele nu. Cui îi păsa? Luasem de la bibliotecă manualele de anul I, rufoase, litografiate, mustind de grăsimea digitală a înaintașelor și mă rugam să nu fie pagini lipsă. În spusele unei domnișoare, uit care, ”habar nu știam” despre ce e vorba la Medicină. Și dedicația tatălui meu pe atlasul de anatomie Netter, nou nouț, un milion optsute bucata, ominoasă, mă avertiza să nu ajung doctor de corpuri, ci de suflete. Sufletul era în oricare altă parte, mai puțin aici. Furie. Și determinare. Exista un proiect. Proiectul lui Cezar, de-a re-scrie Anatomia. Râncede azi, cuvintele de-atunci chiar aveau miez, dacă nu prospețime. Să fie modern. Să fie adus la zi. Să fie inteligibil. Să fie. Am ajuns în povestea asta pe calea purei întâmplări. Deși nu e, poate, întâmplător. Iar pur, pur cu siguranță n-a fost.

Cei care azi vorbesc de plagiat și de impostură intelectuală au luxul contemporaneității. La UMF, în 1998 când am intrat eu, încă era o junglă a sărăciilor. Creșteau ca buruienile, de la brusturele de la secretariat la ciulinii decanatului, la trifoiul de la histologie la pălămida de la biochimie. Care mai avea un singur plămân, aparent, defect suficient să mă facă să adorm la curs. Pe undeva pe la ciclul lui Krebs.

Dar asta, asta era cu totul altceva. Foamea ca literă cerea răzbunare. Așa că am luat și am scris. Literă cu literă. Curs după curs. Embriologia era atât de frumoasă, partea aia era 100% Cezar și Norocica. Care era, cum altfel, căsătorită cu Norocel. Într-o zi am văzut cu ochii mei Biblia. Anatomia lui Grey. Care la vremea aia nu era (încă) serial de televiziune. Schemele din Grey erau mai ușor de copiat. Se copiau în calc, de asta se ocupa un altul, cu mână mai sigură și mai ușoară, după care le scanam cu o sculă infectă pe care o adusesem acasă, procesam imaginea și o scalam vectorial. Vremuri. Știam că fac ceva ilegal? Era totul flau, marginile blurate ca pozele pe care le luam de colo până dincolo. Diaconu Coresi mi se spunea în liceu, persiflant. Ăla de-a inventat tiparnița sau ce-o fi inventat. Acum făceam altceva. N-o să mai fie xerox-uri. O să fie cărți. Cărți noi. Cărți noi pentru oameni noi. Cărți noi. Pentru noi.

Orele s-au făcut zile, zilele s-au făcut nopți în timp ce scriam la Anatomia Capului și a Gâtului. Era un privilegiu pe care-l aveam, pe care ei nu-l posedau. Aveam timp de ars, ei nu. Aveam viteză. Viteza le lipsea cu desăvârșire. De undeva, din baierile biroului lui Cezar, într-o bună zi au apărut. Desenele lui Rainer. Le țineam în mâini, o bucată de istorie. Le-am avut la mine în cameră, răsfirate pe canapea. Colorate în crayon, îngălbenite de vreme. O bucată din trecut, laolaltă cu zdrențele Occidentului. Doar că numele lui nu a apărut în ediția finală. O altă stornare. O rescriere a amintirilor. Timpul meu trecea între școală, școală și casă, casă și ecranul VGA, editorul de texte și de imagine, Pagemaker și Corel, Corel și Quark, în timp ce lent, dar sigur, mă afundam. Mă afundam fără să percep, de fapt, ce se întâmplă cu mine. O schimbare imperceptibilă. O alterare a gândirii. Și ce dacă furam? Furam din sărăcia de-a nu avea. Furam ceva ce n-ar trebui ținut vreodată în turnuri de fildeș, în biblioteci de nuc, în spatele ușilor capitonate ale Puterii. Odată ce-ai lăsat morala la o parte, drumul te duce într-o singură direcție. Iar direcția era simplă. Emancipare. Nu o să ajung felcer. Era prea devreme, atunci, să mă gândesc să plec. Știam că nu vreau să stau. Nu știam încotro să o apuc. Și, de jur împrejur, viermuiala împărțelilor și curiozitatea surselor. Glumele făcute pe seama gurilor crispate în formă de zero care așteptau, ca puii de cioară, să li se spună de unde să învețe, din ce carte să citească, de unde să ia informație. Mustața atent tunsă care se întindea într-un zâmbet în timp ce forma aforismul: mai bine să citești bine dintr-o carte proastă decât să citești prost dintr-o carte bună. Ce-o fi vrut să însemne și asta? De ce nu puteai să citești bine dintr-o carte bună? Simplu. Nu existau cărți bune. Exista doar povestea apocrifă că Viorel Ranga, fostul Staroste al anatomiei, nu fusese nici măcar absolvent de medicină. A fost făcut profesor la Mobutu, dar cel puțin a fost mai răsărit. Cel puțin s-a ostenit un pic să învețe materia pe care trebuie să o predea studenților. Nu ca Cezar. Cezar era o bijuterie luminoasă. Zair. Kinshasa. Cârja. Halatul de molton. Crai de Curte Veche. Și suita. Alaiul. Trigonul de aserviți în spatele lui, în ordinea ierarhic adecvată a favorurilor pe care le ordona Curtea. Mă gândeam cu amestec de fascinație și scârbă că, dacă pierd suficiente nopți, mă așteaptă un destin de ținut cretele și burețelul Domnului Profesor. Iar asta nu suna rău. Nu suna rău deloc. Frica și foamea sunt un amestec curios de pelicanol care te lipește de suprafața care prezintă oportunitatea acuplării. Așa cum alții s-au lipit la alte catedre, a mea a fost cea care cutreiera corpul uman. În anii cât am scris despre el pe undeva așteptam cu scârba funcționarei de bordel să dispar complet din peisaj. Recompensa? Preparator la catedră. Informal. N-o făceam pe bani. O făceam pe șansa de-a sta la masă. Nu. Nu eram un copist simplu. Eram un scrib. Scribul trebuia să citească mai înainte, să înțeleagă, și-apoi să reinterpreteze. Cărți? Nu, spunea Cezar. Anatomia e perfect cunoscută. Nu se mai scriu cărți. Se scriu cărți din cărți. Nu era plagiat. Era inspirație. Azi îmi dau seama că nu era așa. Și tot îmi pare curios cum, la 18 ani, nu știam asta la fel de bine. Poate de unde trăisem în penumbra poveștilor despre literatura samizdat, poate de unde văzusem în copilărie cărți cu coperțile rupte suficient încât să nu mai știi cine a scris, sau despre ce. Acum făceam altceva, sau asta îmi plăcea să cred. Mintea mă îmbibă cu o credință. Și credința era despre aducerea aminte. Noi n-aveam de unde să o luăm de la capăt, trebuia un capăt de unde s-o iei. O nouă eră a ctitorilor de carte. Și de ce n-aș fi fost eu? Foamea. Foamea de literă. Foamea de puterea ei dublată de ignoranță. Oamenii ăștia nu știau să scrie, nu știau nici măcar să copieze. Și-atunci hai de scrie. Și-atunci hai de copiază.

Totul se copia pe dischete. Arhivai documente self-extract. Le puneai, fiecare arhivă, pe o dischetă. Erau cutii întregi pe care le duceam la editură, undeva pe Panduri. Cartea trebuia să fie gata înainte de sesiune. Și cartea nu era gata. Alte zile, alte nopți, alte corecturi, Cezar folosea cu asprime stiloul roșu, rânduri peste rânduri tăiate, scheme peste scheme corectate. Dacă era plagiat, era un plagiat amendat, îmbunătățit, ameliorat sintactic și morfologic. Ultimele pagini au fost Introducerea și pagina de mulțumiri. Ce satisfacție. Ce sațietate. Ce ciudat. Pentru un moment, prins în beția pseudo-demiurgului, mă și văzusem acolo sus, pe frontispiciul autoratului. Ce-ar fi fost dacă? Aș fi trăit astăzi cu mine, aș fi putut să mai iau înapoi dauna făcută? Din fericire n-am fost. Mi-am înghițit sputa și m-am mulțumit cu mulțumirile pentru ”colaborare”, alături de ceilalți care lucraseră, împreună cu mine. Aveam 18 ani și scrisesem o carte de ”specialitate” care, din momentul în care-a văzut tiparul, nu mi-a mai aparținut. Tâmpit. Tâmpit. De trei ori tâmpit. Chiar nu m-am întrebat unde s-au dus banii pe care studenții îi dădeau pe manual. În buzunarele cui. Spre buzunarele cui. Poate, îmi mai zic îndoit când mă uit în urmă, au intrat în Catedră. Sau poate nu. Poate au intrat în buzunarele ”autorilor”. Da, probabil acolo au intrat. Oricum erau firimituri, un capriciu, o moditate. Pentru preafrumoasa muncă prestată am primit 800 de mii de lei vechi. Bani peșin. Bursa pe aproape 3 luni. I-am luat de la Editură, m-am suit într-un troleu și m-am dus la Pizza Hut la Universitate. M-am așezat la masă, mi-am aprins o țigară. Mi-am comandat 5 feluri de mâncare pe care-am dat 400 de mii de lei. N-am putut să mănânc tot. Foamea rămăsese într-un loc de neatins. Și dumicatul îmi stătea în gât.

Am mai scris 5 cărți după asta înainte să îmi fac drum în drumul meu. Dragostea mea rămâne pe veci Anatomia Sistemului Nervos. Care n-a fost copiată de nicăieri sau din prea puține locuri ca să facă vreo diferență. Da, cred că am făcut un bine în răul pe care l-am făcut înainte să se aleagă praful, pentru că praful s-a ales. Nu cred că astăzi cineva mai învață Anatomie de pe manualele scoase de Cezar, de noi. De fapt nu știu, și nici nu m-a interesat să verific. Vezi dumneata, domnule premier, până la Ordonanța de Urgență prin care poți returna o lucrare plagiată, nu știam ce să fac cu pata de pe conștiința mea. Scriptele rămân. Ca oasele unui animal anonim care s-a prăpădit pe câmp, așteptând să dea cineva peste ele. Aș dori să le returnez. Să le dau înapoi. Pentru că timpul, timpul s-a scurs. Nu mă pot întoarce acolo. Există un rău, un rău pe care nu-l pot repara. Un rău de care am fugit înainte să învăț că pot să lupt împotriva-i. Pentru că nimic, în rânduri inumere pe care le-am scris în anii petrecuți la Catedră, nu m-a lăsat să văd și altfel-ul poveștii. Nu exista un alt fel. De cealaltă parte era marginea. Hotarul. Trecutul. Trecutul proaspăt, zemuind a sânge, zloată și gri-ul blocurilor de pe străzile desfundate ale copilăriei.

Am rămas doar cu dorința de-a scrie. De-a scrie cuvinte noi pe care să le arunc pe câmp așteptând să albească, să se osifice. Pentru păcatul făptuit.

G

Nu vă iubesc mai mult

O zic repede până nu mă ia somnul de la atâta entuziasm. Nu vă iubesc mai mult decât în februarie 2014. Sau august 2013. În cuvintele unui hobbit faimos, vă știu pe mai puțin de jumătate pe jumătate din cât mi-aș dori și-mi place de mai puțin de jumătate dintre voi pe jumătate cât ați merita. Nu cred că m-am înșelat vreodată de voi, până acum. Sunteți în atât de multe feluri motivul pentru care când plec în concediu, o dată pe an, prefer compania a doar câțiva selecți și, dacă aud românește pe unde merg, admit că am să întorc capul. Fac alergie la trening. Și șlapi. Și aur. Și fițe. Și melteni. E-un fel de-a fi al vostru, mai mereu, care mie mi-e motiv de osteneală și de, ei bine trebuie spus, silă. Îmi iubesc patria, nu mi-e musai să-i accept locuitorii cu toate borfeturile lor. Cu damful a diverse. Cu pretenția Orientului și-a Occidentului, cu grămezile organizate la cozi la aeroporturi, cu aplauzele fataliste la aterizare, cu cetățeanul din Madrid care, la plecarea de la congres în septembrie, ne-a servit-o pe aia că trebuia să ajungă până la Saragoza și n-avea bani de autobuz (aveți cumva 10 Euro?). E o listă lungă de motive pentru care să fii român, într-o zi obișnuită, înseamnă să fii o minoritate printre românași. Unde ași e onomatopeaa pe care ți-o mai dă, rapandulic, câte un anonim fabricat în România.

Și ocazional vă urăsc. Pentru cum vă purtați cu femeile voastre pe care le scuipați, le băteți, le înșelați, totul bine stropit în rachiu și-alte flamande spirtoase. Pentru cum vă pierdeți bătrânii prin case al căror unic rost e moștenirea. Pentru cum vă spargeți în figuri în mașini cărora nu le puteți alimenta mai niciodată întreg rezervorul. Pentru cum le conduceți (nu că eu aș conduce-o mai bine pe-a mea, tot român sunt și eu, până la urmă, măcar pe șosele). Pentru cum vă îmbulziți, Doamne cum vă mai place să vă îmbulziți. Pentru cum vă purtați. Pentru cum vorbiți. Pentru cum sunteți, pe scurt.

Și probabil nici eu nu vă sunt veșnic simpatic. Cu zâmbetul meu. Cu nasul pe sus. Cu vorbitul din cărți și din almanahe (sic!). Cu pretențiile de școlit pe afară. Cu aroganța mea. Cu momentele mele de fariseism. Cu ipocrizia mea. Cu istericalele. Cu lipsa mea de granițe. Cu băgătorismul meu. Cu flapsul genelor. Cu strâmba strungăreață. Cu cine sunt, că doar nu s-a sculat România după pohta ce-am pohtit eu. Cu siguranță că relația noastră dificilă, deci, nu e motivată doar de mojicia voastră, dar și de filfizoneala mea.

Doar că eu îmi mai pierd uneori timpul, probabil ca și voi, cu capul în nori. De aici consecințele. Și-mi aduc aminte de-o vreme când eram un om de ideal. Au trecut 25 de ani de-atunci, de când bunicul meu a scos tricolorul din laiță, și-a pus înapoi poza Regelui unde-i era locul. Nu, n-am să am pretenția acum că am învins comunismul. Cel mult ne-am făcut un pic de cap cu el, el cu noi, a fost o tăvăleală-n fân preț de-o zi și-o noapte. Și-apoi am fumat o țigară împreună și ne-am urat reciproc că sper că a fost la fel de bine și pentru tine.

Iar ieri am făcut ceva care nu-mi stă în fire pentru oameni perfect necunoscuți, a căror singură legătură cu mine era că suntem, toți, români. Ieri mi-am folosit bruma de notorietate ca toți oamenii care mă știu, cu bune cu rele, să afle că undeva departe, departe de România, niște necăjiți așteaptă la coadă la ambasade, și nu pot vota pe motiv că-s prea mulți. Inevitabil mulți mi-ar fi foarte antipatici. Inevitabil mulți respectau criteriile pentru care mi-ar fi silă de ei. Dar nu despre asta era vorba.

Familia nu ți-o alegi.

Dacă m-aș hotărî într-o zi să trăiesc într-o țară populată doar de oamenii care-mi plac ar fi o țară foarte mică, și probabil am lua-o cu toții razna cât de curând. Dacă m-aș decide într-o zi că doar oamenii cu intelect, sau educație cât de cât mai spălăței au drepturi comparabile cu ale mele, cică mai spălățel și mai citit, aș fi un jeg și-o spumă, și-un nenorocit de fundamentalist. Dacă aș sugera că doar ăia care erau treji în ziua votului merită să voteze…ei bine asta e altă discuție. Bănuiesc că totuși doar o minoritate erau rupți de beți la prezidențiale, și încă și mai puțini au nimerit pătrățica preferată cu ștampila.

Diaspora e familia mea. Și România e familia mea.

Nu vă faceți iluzii, de mâine am să continui să fiu la fel de acru. Lumea în care m-am trezit azi era la fel de gri. Mocirla tot culoarea aia seducătoare o avea. Și nu mi s-a părut că sunt mai puțini șoferi care-mi taie fața în trafic. Dar azi, într-o zi de 17, m-am uitat pe furiș, prin parbrizul murdar, la fețelor oamenilor. Și mă întrebam, fără să vreau…oare câți?

Oare câți, dincolo de nenorocitele ăstea de aparențe, dincolo de idioatele ăstea de stereotipuri, dincolo de alegerile feșăn absolut abismale, dincolo de dinții stricați și preferințele muzicale stridente, oare câți dintre ei au făcut ieri ce era firesc de făcut, anume au votat pentru că aproape 1 milion de români n-au putut? Nu e ca și cum civismul e un antiseptic social. Nici ăia care au ridicat baricadele în Piața Bastiliei nu erau prea spălăței, mă gândesc. Gavroche are dinți de adamant doar în pozele copilăriei.

O zi, băi necăjiților. O zi ne-am înțeles și noi despre niște realități. Și-a fost terapeutic pentru perioada care urmează. Indubitabil la fel de putredă, mai puțin faptul că poate o să aveți un alt fel de model. Că de hă, hă, și de mă, fă, și de ai văzut Maria ce țigancă împuțită, și de mai bine-mi numărau ei ouăle, și văzuși, vericule, ce i-a zis-o Marinarul, Chiorul, Băse șamd mi-a ajuns. Până în gât.

E trecut de miezul nopții la mine. Bon courage, Roumanie! Good luck, Romania! Viel Erfolg! Auguri! Mult noroc!

G

Câinele negru

Moartea prematură a lui Robin Williams (actorul, domnișoară Paris Hilton, nu cântărețul) a urcat în stratosfera, oricum îmbâcsită, a discuțiilor de salon probema eticii, vezi morala, din spatele sinuciderii. Un cuvânt care s-a auzit cu o frecvență neobișnuită în asociere cu suicidul lui RW –  eponimul ”egoist”. A fost un gest ”egoist” din partea regelui pescar. De fapt nu doar a lui. De fapt – funcție de ce parohie vizitezi sau din ce congregație faci parte – s-ar putea să auzi lucruri mult mai urâte despre sinucidere. Nu doar urâte. Stigmatizante.

Pronunț (în mintea mea), apăsat ultimul cuvânt. Îl rumeg, în ultima vreme, recursiv în gând, de când lucrez la un studiu despre discriminare în schizofrenie. Aici în particular, dar când vine vorba de boli psihice în general, cetățeanul ordinar are – ce altceva – decât gânduri ordinare. Stereotipuri sociale. Idei luate din zbor sau presărate cu belnița din amvon, inevitabil acuzatoare, lapidante, la adresa bolnavului psihic și-a scârbavnicei boli pe care o poartă. Stigma internalizată – concept lansat la apă de Jenny Boyd, la vremea respectivă afiliată VAD (Veterans Affairs Department) – cuprinde patru domenii. Alienare. Stereotip valid (inclusiv de) bolnavul psihic. Experiența subiectivă a discriminării. Retragere socială. În răspuns la ele, un al cincelea – reziliența la stigmă – e singura armă de apărare pe care o are suferindul. Când am început să lucrez cu scala lui Boyd, în acronim ISMI, pentru prima oară am resimțit aproape somatic durerea din spatele unor afirmații. Am simțit-o ca medic. Am simțit-o ca terapeut. Am simțit-o ca om care a râs, a plâns, a suferit alături de oameni care delirau, aveau halucinații, oameni care luau droguri, oameni care beau, oameni care se tăiau pe mâini, oameni care făcuseră tentative de suicid. În ISMI sunt 29 de afirmații pe care pacientul le notează de la 1 la 4, de la ”complet în dezacord” la ”complet în acord”. Printre afirmații vei găsi fraze de tipul ”Mi-e rușine cu mine că am o boală psihică”. Sau ”sunt dezamăgit de mine că m-am îmbolnăvit”. ”Eu nu pot contribui cu nimic societății pentru că sunt bolnav psihic”. ”Oamenii mă ignoră din cauza bolii mele”. ”Oamenii își bat joc de mine sau mă tratează ca pe un copil din pricina problemelor mele psihice”. ”Nimeni n-ar vrea să se apropie de mine sau să discute cu mine din cauza bolii mele”. Altele te bântuie de-a dreptul. ”Stereotipurile negative despre boală psihică mă împiedică să fac parte dintr-o lume ”normală””. ”Nu vorbesc despre mine foarte mult pentru că nu vreau să-i încarc pe ceilalți cu problemele mele”. Și așa mai departe.

În momente simile mi-aduc aminte de relația dintre tatăl meu și ulcerul lui duodenal. Omul a făcut o ”nișă” după moartea tatălui lui pe care tatăl meu l-a găsit, mort, în pragul casei, după ce bunicul meu a făcut apoplexie. După spusele lui n-a dormit zile la rând după asta și, în cele din urmă, a făcut o rană pe tubul digestiv, probabil din cauza stress-ului. A rămas cu o sensibilitate ani la rând, la noi la masă se făceau mereu două feluri de salată. O salată avea oțet. O salată n-avea oțet. Tatăl meu își trata nișa cu seriozitate și nu se ferea să vorbească de ea. O  alinta chiar. Ulcerașul meu. Nișa mea nu mă lasă să mănânc picant, greu, etc. Cred că uneori o spunea doar ca scuză să nu guste, sau să bea, diverse licori sau mâncăruri cu proveniență dubioasă sau calități nutritive îndoielnice. Tatăl meu s-a ferit, toată viața, să vorbească de ce i s-a întâmplat. În fapt, când va citi (dacă va citi) rândurile de mai sus s-ar putea să se supere pe mine pentru că l-ar expune într-un mod nedorit. Dar mie cel puțin mi-e foarte clar că moartea fulgerătoare a tatălui lui l-a marcat. La fel cum, mulți ani după aceea, și pe mine m-au marcat evenimente din preajma operației lui pe creier. Când șocul crizei lui convulsive, la 24 de ore după intervenție, mi-a izbit creierul sub forma urletelor din telefon ale mamei mele pur și simplu n-am putut procesa altfel decât cu sfiala neîncrederii cum că ”e de-adevăratelea” ce mi se întâmplă. Iar ore mai târziu, cu și mai multă surprindere, mă vedeam trăind, în carne și oase, semnele precoce ale unei reacții acute de stress post-traumatic. Nu puteam să dorm. Nu puteam să închid ochii. Nu-mi găseam locul pentru că deîndată ce puneam capul pe pernă vocea ei îmi urla din nou în ureche. O auzeam ca și cum ar fi fost acolo. Halucinam. Când mă suiam în mașină să o iau spre spital inima îmi bătea nebună în piept și, timp de câteva luni, n-am putut să ascult muzică pentru că instantaneu îmi venea să vărs. La vremea respectivă o colegă de-a mea cu care am lucrat câțiva ani de zile în echipă de terapie m-a văzut și, într-o zi, a închis ușa cabinetului, s-a așezat pe un scaun față în față cu mine și mi-a spus: ”domnule doctor, trebuie să vorbim despre ce s-a întâmplat”. Și am vorbit. Am plâns. Am plâns atât de mult. Mi-am vărsat suferința și timp de câteva ore, gând după gând, am jelit. Am jelit frica pentru viața tatălui meu. Furia. Neputiința. Sentimentul de vină. Era vina mea. Eu îl încurajasem să se opereze. Eu îi găsisem chirurgul. Eu îl dusesem acolo. Și apoi aproape murise. Și mama mea. Și țipetele ei. Și țara asta nenorocită în care mă întorsesem. Și ea, o femeie mititică, blândă, stătea în fața mea și nu spunea nimic. Așa cum și eu după aceea, de mii de ori, am stat în fața unei persoane care s-a prăvălit în fața mea. Ale cărei experiențe de viață s-au dovedit prea mult pentru un simplu suflet să ducă.

Și vin și vă întreb unde e egoismul? Și cu ce drept va veni vreodată cineva să opineze, până la urmă crud, naiv și fără de seamă, că moartea unei persoane din cauza bolii lui psihice e o formă de sfidare la adresa providenței? Ca și cum, spre deosebire de diabet, de hipertensiune, de cancer, dacă ai sufletul bolnav asta nu te poate omorî. Lăsați-mă să vă zic, ca unul care a scos oameni din moarte și pe alții i-a văzut murind, că dacă gândiți asta sunteți condamnabili și aveți sânge pe mâini. Nu, sinuciderea nu e un gest glorios. Nu, sinuciderea nu e lăudabilă. Dar știe cineva vreo boală care e? Lăudabilă, glorioasă, favorizată social? Din punctul meu e una singură dar ar fi o metaforă poate nepotrivită. Singura boală idealizată social e religia. Dar asta e altă discuție. Pentru scopul prezent să zicem doar că – la fel ca și urticaria sau ca o eczemă care nu trece cu cortizon – și suicidul e o boală. Boală cum e depresia. Boală cum e schizofrenia. Boală cum e alcoolismul. Și bolile asta fac. Bolile omoară. Și tu, cititor anonim, n-ai să știi niciodată decât dacă ai avut o rudă, un prieten sau pe cineva drag care să sufere de idei suicidare, cum e să primești un telefon, sau un mesaj, sau să asculți o persoană în timp ce-ți spune despre gândurile lui de moarte. Ți se ridică părul pe spinare, timpul încetinește și dacă se întâmplă să fii ca mine, dacă se întâmplă să fii tu cel chemat să ajute o astfel de persoană vei resimți, secundă de secundă, responsabilitatea vieții unei alte persoane. Tu, și pacientul tău suicidar, luptați pentru o viață, doar că el luptă contra propriei lui voințe care, compulsiv, îl împinge spre auto-distrugere, auto-anihilare, auto-liză. Și împotriva categoricului ”egoist” propus atât de facil de diverși trolli mie îmi revin înapoi în minte vocile tuturor oamenior pe care i-am tratat de suicid în anii mei de carieră. Nu mai știu câți au fost. Sute, mii. Am încetat să-i mai număr. Dar știu cum arată un antebraț crestat în lung și în lat, știu cum sunt pereții cu faianță ai unei încăperi stropite cu sânge, știu tonul lugubru al vocii din spatele unui volan al cărei mașini accelerează pe autostradă, știu privirea din ochii celui care și-a văzut soția cum se aruncă pe fereastră, știu cum arată la câteva ore o persoană care a luat o supradoză, am clar în memorie morfologia feței explodată de un glonț, și când ies dimineața pe ușă mă mai uit pe locul din fața blocului în care locuiesc unde s-a zdrobit o vecină de-a mea care s-a defenestrat, tăcut, la orele dimineții. Și moartea e dureroasă, așa cum viața cu o boală e uneori și mai dureroasă. Iar când individul își revine din depresie, când psihoza lui trece, când simptomele de manie se așează cât de cât, când trece furtuna vei vedea irisul speranței, poate, și – ieșiți ca dintr-un vis urât – suicidarii îți vor spune că urât au mai visat, și groaznic e locul de unde vin.

Lucrurile prin care eu am trecut, acum șase ani, m-au împins să lucrez mai mult, mai profund, mai bine cu oameni care au trecut prin lucruri similare. Am început să lucrez cu oameni care suferă de epilepsie, să lucrez cu familiile lor în care mă regăseam pentru că și eu, la rându-mi, avusesem un moment când un om drag mie făcuse convulsii. Și din psihiatria de linie, de tranșeu, de nevroză am ieșit înspre versantul traumei, și-al acutului, și-al mortalului, și-al rarului și-al ineditului, și negre au fost lacurile în care m-am scufundat, și am făcut-o de fiecare dată pentru că în spatele unor fapte, fie ele cât de stigmatizabile, am văzut un om. Am văzut o ființă al cărei pas prin lume e unic și irepetabil. Da, majoritatea sunt dificili. Da, de multe ori familiile sunt neajutorate, furioase din pricina neputiinței, obosite de asaltul la redută pe care boala psihică îl face nu doar cu suferind, dar și cu anturajul lui, cu ecosistemul din care provine. E o formă de radioactivitate implicită și din interacțiunea frustă, brutală pe alocuri, dintre om și ambient se ajunge la un moment dat la o încărcătură electrostatică pe care tentativa de suicid o canalizează, ca pe un paratrăsnet, în pământ. Și știți care e realitatea? Realitatea e că oamenii de care vă vorbesc sunt preluați de ambulanțieri, paramedici, doctori, a căror religie, cultură, obiecții morale sunt atât de imbecile, atât de bont retezate încât se uită, halat la pacient, cu dispreț, cu ură și cu o formă de hainie, ca și cum omul ar fi cumva o specie aparte de păcătos care a îndrăznit să-și facă rău. Dar e un dublu standard. Vei vedea aceeași hainie către omul care a mâncat slănină și face un AVC? Vei vedea aceeași hainie la cel care și-a rupt ligamentele pentru că a jucat prea mult baschet? Vei vedea același resentiment față de cetățeanul care face ciroză pentru că a luat hepatită prin contact sexual neprotejat? Nu. E dunga strâmbă a minții care separă lumile. Nu. Egoist nu e pacientul. Egoist e profesionistul. Egoistă e societatea. Egoiști sunt oamenii care, irațional, tenebros, primitiv marginalizează bolnavul psihic și, de frica unei contaminări altfel imposibile  dar presupuse, îl doresc, acum ca și acum 200 de ani, închis într-un azil.

Închei. În aproximativ o oră am de văzut o femeie tânără care bea. Bea prea mult. Bea prea mult, și de prea mult timp. Și a cărei vieți e pusă în pericol de asta. Și din motive care converg către toate de mai sus a refuzat, până acum, să primească ajutor. Și va trebui să o conving, cumva, să mă lase să o tratez. Să o ajut să se facă bine. Sau dacă nu se va putea, măcar mai bine să fie.

Pentru că meseria mea e o luptă la baionetă cu el. Câinele negru. Și-mi spun la fiecare pereche de ochi pe care o privesc întâia oară. Nu. Nu azi. Azi n-ai să latri la mine. Și azi n-ai să mă muști. Azi e rândul meu. Și la fel ca și tine am arme. Și mie nu mi-e frică de tine.

G

O problemă de orientare

Îi spun – mie mi se pare că o bună parte din propaganda pro-gay a ultimilor 30 de ani e pe alocuri la fel de radicalizată precum cei care persecută homosexualii. Cu nuanțe fascistoide, nici mai mult nici mai puțin. Îi spun – cuvintele sunt de căcat. Orientare sexuală spre exemplu. Vrea să zică pe undeva că există orientați și dezorientați sexuali? Că e o căutare a căii așa, ca un fel de GPS? Sau preferință. E ca la restaurant? Un fel de meniu unde deschizi și bam! la pagina trei, poziția 51, preparatul tău preferat. Preferința ta sexuală. Unde preferința sexuală se întâmplă să fie sexul cu o persoană de același sex. Îi spun, știi ce e și mai de căcat? Fariseismul și ipocrizia. Dublul standard. Dacă pentru mine, alb caucazian majoritar de ”orientare” heterosexuală viața privată e privată, și relațiile mele cică sunt judecate social prin filtrul atașamentului, al sentimentelor, dragoste, iubire, pasiuni, stabilitate, familie și așa mai departe, cum vine că pentru minoritatea gay brusc ne interesează cu cine se fut, cum se fut, când se fut și dacă se poate și cu detalii suficiente încât să se scoala broboada bunicuței? Îi spun, pe de altă parte nici comunitatea gay n-a făcut mare brânză. Să fii gay a devenit o chestiune de ”mândrie”. E ca un fel de rahat într-o pădure de brazi. Vezi vreun pasionat de sexul cu pitici sau femei rubiconde să poarte vreun t-shirt ”mândru că mă fut cu pitici sau femei rubiconde?” Nu. De ce? Pentru că face parte din libertățile fundamentale ale individului că, indiferent cu cine face sex (excepție de aici fac parafiliile în care obiectul făcutului de sex sunt copiii, animalele, cadavrele șamd) e treaba lui cu cine face sex. El nu va fi judecat pentru asta. E la fel de om, aidoma mie or ție. Și are suflet. Indiferent ce-ți va spune popa de circumscripție are suflet, și dacă pretinde vreun preot orice anapoda acel preot e o brută, și-un prost, și merită lapidat (metaforic vorbind) cu pietre.

Dar nu. Să fii gay a devenit o chestiune de mândrie. Dacă toți homosexualii trăiau în dulapuri acum e o chestiune de emancipare personală să ieși din dulap. Mulțumim, muream să aflăm de orientări și preferințe. E o nouă pseudo-normalitate în care homosexualii sunt pseudo-super-cetățeni al căror intelect e deasupra stratului de mâzgă. Mulțumim, în același timp, pentru faptul că homosexualitatea continuă să conțină cuvântul sex deși, senso strictu, n-are de-a face decât – ocazional și cu frecvență variabilă – cu sexul.

Mai pune aici faptul că unii gay sunt născuți, alții sunt făcuți, unii sunt curioși alții sunt bi-curioși. Dacă îți dai voie să păstrezi distanță în gând despre tot ce înseamnă normalitate pe lumea asta vei învăța să respecți viața privată a individului și ce face el cu viața lui privată.

Întortocheala navigației în atracție sexual/emoțională devine ghem și nod când te izbești de chestiunea transgenderism-ului. Un transgender e un om de sex de-un fel, și-un altfel de gen. Să zicem un bărbat cu organe genitale masculine care susține că e femeie. Sau invers. Atenție că nu vorbesc de hermafroditism complet sau incomplet (prezența ambelor gonade mai mult sau mai puțin perfect funcționale) sau gen incert (așa cum se întâmplă în anumite sindroame genetice) în care sexul e determinabil genetic. Bărbat, genetic, înseamnă 22 de perechi de cromozomi și combinație XY. Femeie, genetic, înseamnă 22 de perechi de cromozomi și combinație XX. Uneori ai să ai sindroame de tip XO, cu doar un cromozom X. Sexul genetic? Feminin. Alteori ai să ai un XXY. Sex? Masculin. XYY? Masculin. Și așa mai departe. Transgender-ul nu are anomalii genetice nici măcar de tip mosaic. Transgender-ul are corp de-un fel, suflet de-un alt fel. Asta dacă e să crezi în suflet și în apendicele lui sexual imaterial aidoma.

Aici culturile planetei diferă dramatic, de la caz la caz. Genul unei persoane e o achiziție în aceeași măsură în care e un dat înnăscut. Una nu poate să predomine. Adepții teoriei nurture vs. nature au sfârșit în deriziu în acele cazuri în care, mai ales când genul copilului era incert, au ”decis” să îl identifice, respectiv crească, pe fenotip de obicei feminin. Dar dacă nu decizi tu pentru copil, cine ar trebui să decidă? Dacă e să vorbim doar de identitate socială și cod cultural vestimentar care mai rămâne diferența dintre un transgender și un transvestit? Transgender-ul în devenire nu e transgender ”adevărat” (a se vedea ironia din propagandă) dacă nu trece prin intervenție medico-chirurgicală de redesemnare de gen/sex. Asta înseamnă hormoni și operația – faimoasă prin cele câteva cazuri descrise – de ”schimbare de sex”. Aici medicina a mai creionat o găselniță, anume ”disforia de gen”. Cineva e o femeie în corp de bărbat deci vrea sâni și nu vrea penis și testicule. Prezența lor e disforică pentru individ. Invers, femeia în corp de bărbat nu vrea sâni și nu vrea ciclu. Amândouă îi provoacă o reacție de intensitate fobică.

Țărănoiului cu suficient spațiu în cap să-și exprime creativ imaginația părerilor îi vor veni rapid câteva idei prin care să se hăhăie, steril, pe marginea temei. Și asta pentru că n-ai să cunoști foarte des transgenderi. Sunt foarte discreți. Și-și duc viețile privat, înconjurați de oameni care, dacă e să fie o poveste fericită, îi iubesc și le îmbrățișează alegerea pentru ceea ce e, una de existență și normalitate.

Am cunoscut, și am lucrat cu, câțiva. Și experiența mea deocamdată lasă loc de enormă interpretare. În primul rând pot să estimez că o bună proporție din ei au probleme emoționale și de comportament. Disforia de gen poate fi cuplată cu istoric de traumă și abuz sexual, poate fi cuplată cu consum de substanțe și sindroame de auto-vătămare. Re-desemnarea de sex pentru astfel de oameni e fetișizată ca o ”pagină nouă” în care vor fi asimilat o identitate ”curată”, care n-are problemele celei anterioare. Dacă divorțul e o moarte căreia îi supraviețuiești, schimbarea de sex pentru astfel de oameni e suicidul căruia îi supraviețuiești. Fiecare poveste e inconturnabil unică, fiecare transgender un om pe care dacă ai privilegiul să-l cunoști vei sfârși prin a-i aprecia înțelepciunea care vine dintr-o obligație, una de-a păstra realitatea coerentă, unde coerența e cel mai de preț bun al unui individ (probabil chiar mai de preț decât ubicuul și iluzoriul suflet).

Și, ocazional, vei întâlni oameni în fața cărora, psihiatru fiind, te vei revolta. Te vei revolta că sunt obligați să vină în fața ta să facă proba normalității lor. Te vei revolta pentru că sunt oameni frumoși a căror identitate de gen, pentru care nu există un ”mecanic de locomotivă în cap” a migrat undeva în prima perioadă a vieții, spre pubertate către celălalt sex. Și care-ți spun că în interiorul identității actuale și-au găsit sens, scop și împlinire. Nu, nu sunt homosexuali, sunt heterosexuali în asentimentul lor intern doar că – așa cum nu încetează să mă surprindă – sunt femei heterosexuale în corpuri de bărbat sau bărbați homosexuali în corp de femeie. Cum de știu ei că nu sunt gay/ nici unii nici ceilalți? Ce știu e că, indubitabil, ei știu că nu sunt gay pentru că – surprinzător – evită să aibe parteneri gay ba chiar îi privesc cu o oarecare reticență. Și, încă și mai rar, ai să vezi doi transgender homologi care să intre într-o relație (de-abia acum) heterosexual/heterosexuală pe același ax pe care să zici că ar naviga două persoane gay (care vor relaționa în interiorul minorității lor sexuale).

Când începe sexualitatea unui individ? De la primul plâns. Și când se termină? La ultimul plâns. Nici un model de dezvoltare psihologică nu evită mizeria presupunerii și-a generalizării în ce privește achiziția de rol, de gen și de sex pentru individ. Din fericire segregarea de gen pe mapamond, în lung și-n lat, și-a pierdut din ecart astfel că, în zilele noastre, suntem deja dincolo de perioada experimentării cu ”latura feminină” din bărbat și ”masculinizarea” femeii. Jung, probabil, a avut genialul insight că, în suflet, suntem una, androgynos, și prin plăsmuirea interacțiunilor genă-mediu se naște un bărbat, respectiv o femeie, dintr-un copil sub chemarea bio-psihologică a hormonilor sexo-steroizi și-a oglinzii pe care ți-o dă comunitatea din care faci parte.

Cel mai ciudat caz pe care l-am avut a fost al unei tinere femei care venise la doctor pentru că nu putea rămâne gravidă. Avea și ciclu, un piticuț acolo, era căsătorită, lucra, un om împlinit și care voia să-și întemeieze o familie. Doctorul a avut, după ce-a făcut investigații și analize, intuiția să ceară și un examen genetic, un cariotip. Și așa am ajuns eu în poveste. Pentru că femeia, genetic, era bărbat. Avea cariotip 22XY pur. Și o mutație genetică foarte rară din pricina căreia corpul ei avea o rezistență periferică la hormoni androgeni, motiv pentru care încă din stadiul de embrion își urmase calea feminină. Avea cloacă, un bont vagino-uterin despre care ne era curios de cum de mai și sângerase. Arăta a femeie, era proporționată ca o femeie, dar avea cod genetic masculin. Eu am fost cel care i-a spus. Și-am discutat cu ea cam tot ce am scris eu mai deasupra, plus minus câteva profanități. La fel cum când K a venit în practica mea, deși el era o ea, i-am zis hey man, hai înăuntru. Pentru că așa s-a introdus. Înainte de-a fi bărbați, femei, straight, gay, homo, lesbian, bi-sex sau bi-curious, trans-sex sau trans-gender suntem indivizi. Irepetabili. Remarcabil de definitivi în frumusețea noastră individuală. Astfel că problema de orientare nu e a lor. E a noastră, cei care ne ocupăm cu judecata și cu moralitatea prin majoritate.

G

Ordinarul zglobiu

Ei bine, da! L-a întrebat! Cetățene zglobiu, de când vă chinuie scaieții, pardon sticleții, v-ați gândit, ați avut gânduri de sinuciere?

Atât a trebuit. Să vorbești de funie în casa spânzuratului. Și deodată s-au umflat baierile minții unei nații a cărei înțelegere despre sinucidere e, într-o zi bună, medievală. Cunoștințe vechi au sărit ca fripte. Prietena mea Narcisa Iorga, mai nou apostol al libertății cuvântului (dovada vie că teoria lui Darwin despre evoluția prin selecție naturală nu se aplică anumitor culturi) a afirmat că Antena 3 a împins (???) un om la sinucidere. Adi Halpert și Active Watch sunt frenetic vocali. Șamd. Confratele meu (deși dacă l-ai întreba eu nu mai sunt de mult confratele dânsului), profesorul Florin Tudose a ieșit și-a tunat, a fulgerat (niciodată nu strică un pic de atenție nu, domnule profesor) că, vezi doamne, Mihai Gâdea ar fi împins un om la sinucidere.

Țară bogată, popor mănos, hai să ne înțelegem o dată pentru totdeauna. Nici un studiu pe lumea asta nu arată că dacă vorbești cu cineva despre sinucidere asta îl va împinge la fapt. E o gogoriță. Cine e curios să citească despre (subsemnatul chiar s-a ocupat cu asta niște ani de zile, chiar a scris despre asta dar nu e cazul aici să elaborez) se va împiedica, poate, de materialul scris de BBC chiar în luna ianuarie a acestui an un articol a cărui traducere mai de vernacular sună așa: ”o fi de rău să vorbești de sinucidere?”. Sec spus, nu. Bine, nu e o cercetare științifică (pițifelnicilor ontologi în deo le va veni mănușă un atare contra-argument). Mi-e lene să caut referințele PubMed cu recomandările APA și ASA care au stat la originea CSSR-ului (Columbia Suicide Severity Rating Scale) pe care îl cunosc relativ de bine, suficient de bine încât să am voie să-l aplic pacienților mei. Dar cui îi va veni să propună, public, că întrebarea unui jurnalist către un domn proaspăt ieșit din anonimat pentru un gest de ultraj asupra unui președinte de țară e o încurajare tacită pentru pasaj la act ar fi bine totuși să-și facă temele înainte.

E o întrebare pe care ar fi trebuit să o pună polițiștii. E o întrebare pe care ar fi trebuit să o pună psihiatrii care l-au văzut de mai multe ori. Pentru cineva care a comis o faptă de agresiune publică șansele că avea și gânduri auto-litice, de auto-agresiune, sunt semnificative. Ele nu cresc doar pentru că cineva te confruntă cu asta așa cum Mihai Gâdea, din păcate într-un ambalaj cosmetic infect, l-a confruntat pe domnul Zglobiu. Că domnul Zglobiu a procedat, mai apoi, la un gest de impulsivitate prin care a căutat să-și facă rău nu ecuează cu o tentativă de suicid decât poate în mințile fierbinți ale gazetarului de Dâmbovița.

Pentru că o tentativă de suicid poate fi multe lucruri. Dar nu orice act de auto-vătămare e automat un act suicidar. Pentru un act suicidar individul trebuie să manifeste intenție, să aibă metodă și să caute letalitate. Intenția trebuie să fie manifestă pentru moarte, nu pentru atragerea atenției și sustragerea de la anumite obligații sau responsabilități civice. Metoda poate fi de proximitate, nu e obligatoriu să fi fost premeditată deși premeditarea e un factor indicator și pentru intenție și pentru letalitate. Iar letalitatea, moderator final al modelului, îți vorbește de luciditatea individului care, chiar și dacă n-a avut intenție or premeditare, prin metoda aleasă anticipa decesul prin violența mijlocului de-a-și administra rău. Aici obiectele tăietor înțepătoare sunt considerate a fi mijloace de letalitate doar prin aria în care sunt aplicat asupra corpului. Astfel, excoriațiile mâinilior nu sunt considerate pe același prag de letalitate cu injuriile aduse organismului pe torso, gât sau abdomen. Îmi imaginez că astfel de detalii sunt un pic înafara ariei de expertiză a profesorului Tudose, sper că totuși fac o diferență în mintea unei persoane care acum, din pricina veseliei iresponsabile (vorba maestrului Cristoiu) ubicuu distribuită în presă, riscă să transforme un incident într-un sâmbure epidemic.

Este culpa pe fond a întregii profesii jurnalistice că face din orice scuipat un eveniment. Anticipam sâmbătă, căci eram în studio la Antena 3 când s-a vorbit despre asta, că principalul scop al domnului cu hipersecreție salivară e de fapt ieșirea din anonimat. Care ieșire din anonimat e de obicei platforma pentru un fel de manifest social pe care uzual astfel de indivizi doresc să-l prozeliteze. Uneori manifestul social e chiar o moarte în direct, pe cât se poate, una care să satisfacă pofta narcisistă a unui om cu probleme semnificative de comportament și în planul afectului. Vorbesc din cărți, sper că e evident, mi-ar fi rușine să fac referire la un om pe care nu-l cunosc și ale cărui fapte le interpretez în cheie abstractă.

Dar, da, după toate cele întâmplate eu aș fi pus întrebarea asta. Și apoi aș fi întrebat poliția dacă cetățeanul X e pus sub supraveghere pentru suicid. Aș fi întrebat comisia aia de la Constanța dacă au luat măsuri/ precauții necesare încât să preîntâmpine incidentele care au urmat. Responsabilitatea e a lor și numai a lor și, pe bună dreptate, bâlbâiala instituțională într-un caz de ultraj ar putea mai degrabă să ofere context și circumstanță unui gest de auto-vătămare decât admisia, în direct pe un post național că ți-ai dorit să mori. Eu sincer n-am văzut în videoclipul cu pricina că cetățeanul ar fi spus nu, domnule Gâdea, dar acum că ziceți dumneavoastră hm, ce să zic, e și asta o idee.

Că Mihai Gâdea e senzaționalist și oferă biftec tartar pe pâine unui popor dornic de sânge proaspăt vorbește despre preferințele publicului dânsului în egală măsură. Că în studio era și un psiholog care a lăsat să se desfășoare un atare dialog fără o minimă implicare profesională pentru a așeza conversația în canonul ei corect mie îmi pare de fapt strigător la cer. Bine, asta dacă poți propune despre domnul Hanibal Dumitrașcu că e psiholog. Nu mă miră, poziția de pundit în direct e un anestezic intelectual suficient de puternic pentru majoritatea încât, subit, să devină lupi în haită la o stână de oi.

Iar comentatorii ulteriori ai evenimentului nu sunt purtători de lână, să ne înțelegem. De sus în jos joacă o marotă a cotcodăcitului inter-trust, primul fără păcat zic să arunce piatra. Eu n-am întâlnit în anii de când fac presă un jurnalist care să respecte liniile etice când vine vorba de suicid. Presa scrie cu subiect și predicat, cu nume și prenume, cu detalii despre faptă, despre metoda folosită, despre cum arătau dârele de sânge de pe obrazul victimei sau ce structură aveau bolovanii din rucsac. Păcatele de gazetă sunt mult, insist, mult mai sumbre decât întrebarea aruncată de Mihai Gâdea în direct unui om adus în calea presei strict prin natura unui gest deliberat, sub discernământ, pentru care îmi pare improbabil că Adrian Zglobiu să nu-și fi imaginat că va primi și el prescura lui de celebritate. Dorită.

Apetitul nostru pentru disperare și disperați e vorace. Că sunt disperați de putere, sau de opoziție, e o chestiune de hazard. Disperatul e ingredientul minune, acest garam-masala de Dunăre-Marea Neagră pentru umblătorul cu mintea și cu telecomanda. Și când lucrurile pică într-o cheie antic-tragică ne frecăm bucuroși mânuțele și transformăm televiziunile de-o parte, și de alta, în jurați la execuția lui Cincinattus. De pe urma faptelor unui necăjit se vor bucura, vor face trafic, vor câștiga un gologan și apologeții, și centurionii, actului de maliție socială. Maliție socială care spune că proștii noștri sunt mai puțin proști decât proștii lor într-o țară de proști din care facem, și totuși nu facem, parte.

G