despre o zi din viata unui clan. al meu

Aseara am avut nunta in familie. In clan, mai bine zis, fiindca suntem atit de multi incit denumirea de familie e prea strimta. Mame, tati, bunici, unchi si matuse, nepoti, veri, mai multi veri, verisoare, rude nedefinite si prietenii lor, care dupa niste ani devin parte din familie.

Mie nu-mi plac nuntile si nu le frecventez, fiindca muzica tare, mincarea excesiva, fumul gros si zbieratele oamenilor care au dat pe git un pahar in plus sunt insuportabile. Trebuie sa te imbraci frumos, matusile te intreaba cind le chemi si pe ele la nunta ta, discutiile sunt aproape toate despre cine a mai murit, cum era cutarica, ce fusta urita avea tanti cutare la biserica, ce frumoasa e a lu’ nea si ce urita a lu’ alalalt nea, ce grea e viata si ce bine ca ne-am revazut cu asa fericite prilejuri ca sa mai birfim nitel si sa bem ceva mai mult.

E, nunta de ieri mi-a placut.

Nu era propriu-zis o nunta, ci o cununie cu petrecere in coada. Cununia a fost, la “civila de la 6”, scurta si plina de un fals aer solemn. Badigardul, duduile de la prezidiu, portarul, fotografa si inca cineva, parca, erau toti organizatori de astefl de evenimente. Cred ca si-au impartit sala, destul de maricica, in sectoare: daca stateai in fata la intrebarea aia cu raspuns prestabilit, erai al duduilor, treceai mai in lateral te lua badigardu’, stateai la poza te prelua fotografa, ai terminat cu poza si mamele isi stergeau lacrimile de fericire intervenea portarul sa te grabeasca sa faci acoperisul de flori si sa pregatesti orezul, in timp ce mirii erau chemati la pupitru pt. acte, situatii, inminari de documente si tragere de timp, ca sa nu se prinda ce surpriza ii asteapta la iesire. Si cum programul se termina, bugetar, la 14 si era deja 1330 si afara era o mare de lume impopotonata si zgribulita, solemnitatea momentului s-a dus dracului, ca sa nu facem ore suplimentare. Haideti, mai repejor, haideti doamna luati copilul ca trage de alea, haideti domnu mai repede cu podu de flori ca mai asteapta lume, hai hai, uscheala ca am vazut ca voi citeva sute numai primavara asta care a inceput ieri.

Afara te prelua echipa outdoor: cei care au iesit sa mearga in fund la mese, pregatiti sampania si bomboanele, tineti doamna copilul ca face naibii vreo nefacuta pe aci, hai si lautarii cu cerseala congelata pe corzile alea prea intinse de vioara, hai si cu acordeonu’, cinta si matale si cinsteste ziua sa aiba noroc ala micu, tudorele fii cuminte ca ne bate tanti asta care si asa se uita urit de cind am venit. Domnu’ aveti grija cu sampania, haideti grupul urmator, va pregatiti, dvs sunteti de la 2 fara 10, mergeti pe dreapta, ca domnii sunt inainte si astia abia au iesit, haideti domnule mutati-va in spate, blocati aicea pe domnii, hai lautare iar in fata ca au venit prospaturile, astia par mai avuti, au adus mireasa cu bmw-ul, au parcat si in fata intrarii, mireasa e cu umerii goi, barbata-su e la talie si vinat la fata si cu miinile inclestate, soacra mare e toata o blana si doi-trei domni bine la vreo 60 de ani privesc de sus si nu vorbesc decit din ochi, superior si dezgustat, ca nu e nimic mai urit decit sa-ti zica rastit un nea cu fata de instalator, la nunta lu’ fiu-tau, cind esti cel mai tare din parcare, ca tre sa te dai mai la gard, ca mai ai doua nunti in fata si blochezi traficu’.

Dupa ce am ajuns in fundul curtii, sub o copertina transparenta, ca incepuse sa si ploua nitel, s-au deschis sampaniile, s-au halit bomboanele si gata, hai, toata lumea…. toata lumea unde? Planul era ca dupa formalitati sa ne ducem in gradina botanica pt. kitchosagurile alea de poze in natura. Dar ploua si pozele ies naspa pe ploaie 🙂 La restaurant (tot din clan si patronii restaurantului, norocul nostru) era de-abia de la 3 si ceva. S-a sunat si ne-am anuntat mai devreme.

Asa ca la 2 toata lumea era prezenta la restaurant, unde nu era nunta cu sarmale, ci bufet suedez, occidental.

Mai intii toata lumea s-a dezghetat cu o tarie, care whisky, care tuica, citeva doamne cite un campari orange, gravidele apa plata la temperatura camerei iar copiii au primit ciocolata calda sau ceai, dupa virsta.

Asa, bun, si-acuma ce facem? Ca muzica era de la radio si televizorul mergea pe MTV. Ei, si unde nu da mireasa o fuga pina acasa si aduce laptopul cu muzica preferata a mirilor. Traditionalele lautaresti, multa muzica greceasca, dan spataru, komornyc, mirabela, voltaj (de pe vremuri), hi-q, populara cu vicoveanca si alea oltenesti, teleormanene si citeva prelucrari manelisto-lautaresti cu iz de funny (gen aia cu mi se rupe stanga, sa mor daca inteleg de ce le plac oamenilor asemenea versuri). Un “purpuriu” de vreo 2 ore care a mers in bucla vreo 9 ore (ca atit am rezistat eu). In mod normal mi-ar fi iesit pe nas, dar de data asta era din filmul ala!

Oameni buni, nu va mint. Parintii au topait toata ziua, de la 3 ziua la 12 noaptea, s-au luat in brate, au incins hore, au dansat cu nepotii, au alergat dupa ei pe linga mese. Si noi, astia de 25-35 de ani, stateam ca babalicii la mese, beam, fumam si povesteam, ca ne vedem rar. Ai nostri parinti, pensionari cu acte-n regula, erau mai vii si mai veseli ca noi, desi nici noi nu eram apatici si tacuti, doar statici si foarte vivace si locvace de pe scaunele proprii. Copiii nu mai voiau acasa desi le trecuse de multicel ora de culcare, bunicii erau calare cu ei peste mese, pe sub scaune, pe la bar, prin toalete, copiii se tirau pe gresie, bunicii dupa ei. Da, frate, asta e familia mea si ieri au fost chiar foarte veseli, fericiti, comunicativi. Nimeni nu vorbea urit, nimeni n-a tipat la copii desi aia mici erau in goana permanenta, printre pahare si farfurii, nu s-au ofuscat muierile ca de ce aia danseaza cu al ei si de ce pe ea n-o invita nimeni la hora; oameni trecusti de 60 de ani, care deveneau ieri neamuri, parca se stiau de cind lumea, se bucurau impreuna, s-au spus povesti din armata, din copilarie, ne-am adus aminte de ai de nu mai sunt, de verile la tara, de pescuitul pe dunare, de cum a fost la colectivizare, de sopirle, de revelioanele in familie de pe vremea aia, s-au spus bancuri pe care nu le-am mai auzit de la gradinita si de care bunicii rideau cu lacrimi, toti mindri de nepotii lor, de familie, de realizari mai mult sau mai putin notabile. Lumea a fost fericita. Eu am fost fericita. Astia sunt ai mei, sunt mindra de ei si ii iubesc 😉

A trebuit sa promit matusilor ca ma fac si eu nevasta, cind o fi sa fie, dar mai precis la primavara. Speranta lor e in mine, altfel cind ne mai vedem noi sa ne distram asa bine? :p

Deci va doresc si voua o primavara frumoasa si vesela si cu familii minunate. A mea a inceput bine!

a.

vPrieten

Nu am fost vreodata un umblarets, socialit sau, ptiu, monden. Majoritatea adunarilor care presupun mai mult de 3 persoane in incapere imi isca o doza de angoasa, oare ce-am sa am de zis…dar daca n-am nimic de zis ce-a fi? Mai e si obisnuinta meseriei in care stai o buna perioada din zi intr-o baie de onomatopee (ihimm, ahamm) si iaca, ajungi la concluzia ca planeta de pe care vin eu e una plina de calareti singuratici. Fiecare cu Tonto lui.

Nu acelasi lucru se poate spune despre mediul online. Acolo sunt, cum se zice? Popular. Cat de cat, nu cine stie ce. Gabriel Diaconu zice, psihiatrul sugereaza, expertul comenteaza, psihologul (la naiba, nici dupa toti anii astia…) este de opinie, psihoterapeutul (nu mai comentez) zice ca….Am reusit sa-l surclasez pe Gabriel Diaconu de la PDL Slatina in cautarile pe google, acum pot sa mor linistit. Google stie cine e Gabriel Diaconu intr-o masura direct proportionala cu cat stie Gabriel Diaconu cine e Google. E o relatie echilibrata. Unde mai pui ca sunt o suma de oameni care apar sub pretextul “te-am vazut la X, sau te-am auzit la Y, sau ia uite ma nene ce surpriza te-am citit, habar n-aveam, dom’ne ce chestie ca te-ai facut psihiatru”. Sunt, mai tot timpul, surprins de destinul pe care mi-l harazisera cunoscutii, cu siguranta nu era unul care-ar fi condus catre concluzia ca uite, domnul Diaconu are “stofa” de psihiatru. Poate ca n-are, zic. Poate ca umbla prin meserie in pielea goala in cautarea unui postav. Poate ca acoperamantul dansului e facut din sintetic.

Suficient sa admit ca am o mica turmitsa de urmaritori, vezi prieteni virtuali, sau vPrieteni, care se declara intimi cu mine pentru ca s-au uitat la mine-n prohabul gandirii deci se identifica, languros, cu dansa. Nu pui la socoteala aici ca si eu, la randu-mi, perfid si ipocrit pana la urma alimentez aceasta prietenie cu dovezi, periodice, de vomica literara; acest blog a fost, si ramane, propria mea terapie prin ridicol caci (cu foarte mici dar notabile exceptii) n-am revenit vreodata la textele scrise fie prin a le adaugi, or ba, fie prin a le sterge deopotriva. De ce mai uzez, totusi, de Mutsunake? E un fals in acte publice, cine-o sa-mi ceara insa socoteala? Mutsunake nu exista, gandurile sunt ale mele, ma recomand, Mutsunake e o porecla pusa, demult, de o persoana care astazi, in limba copilului meu, se numeste Ugi. Ugi – intre paranteze fie spus – isi imparte generos porecla cu caciula pe care i-o montez in fiecare dimineata copilului meu (in regionalism de la Fagaras se cheama gugi…vezi asemanarea). Ei, si cumva oamenii cand intra in contact cu mine pe filiera Ugi se simt mai prietenosi daca-mi zic pe porecla. Bine, nu toti, unii. Aceasta dorinta de familiarism o regasesc si la aceea care-mi stalcesc numele gen Gabitza, sau Gabelu, sau Gabontzu. Nu e suficient ca rarissim ma prezint salut, sunt Gabriel? Gabi e o formula deja agreabila, gasesc, n-am nevoie de restul bucalelilor-ca-si-cum-am-fi-copilarit-impreuna-in-aceeasi-buda. Dar indur. Indur cu zambetul pe buze caci, crescand, am descoperit ca sinceritatea e un desert in care nu cresc buruieni, daramita flori. Sa ai prieteni presupune ca ai sa te lasi tras de buci, la un moment dat, in numele fraternitatii si egalitatii, ba chiar s-ar putea sa constati, stupefiat, ca la randu-ti dragalesti diversi cumva in pofida principiilor tale de viata (mai sobre, deh), mai un ce faci tata, ce faci dragutsule, cum iti merge batrane (asta e in playlistul meu de ocazii deosebite, vezi Doamne ne stim din tinerete si-acum ni le taram prin tarana).

Sufeream, pusti fiind, ca parca nu-mi iese bine dansul social, imi doream sa am “multi” prieteni, daca se poate o gasca, daca se poate un pluton de prieteni care sa ma reprezinte si sa fie asa o chestie, a la Penes Curcanul, sa n-am doua testicule ci douazecisidoua, sau doua duzini macar, si niste gagici pe-acolo, si sa fiu un om deosebit de prietenos, vezi popular, vezi bine infipt in calosul mintii oamenilor. Multumim Cerului m-am vindecat de delir. Nu vreau sa zic aici ca m-am lecuit de prietenii, nutresc cateva intense, sincere, si probabil durabile cu oameni vis-a-vis de care am descoperit niste neuroni in oglinda. Unde mai pui ca, odata cu trecerea timpului traversez mult mai usor o conversatie de pahar, iar daca-s cu toane si morocanos nu ma mai chinui sa “trec” ecranul ba o mai si zic, cu naduf, hai sictir ca n-am chef sa vorbesc. Pesemne ca viata si-a ajuns granitele, pesemne ca am ajuns sa apreciez de fapt aceasta nepasare relativa a mea fata de om, o apreciez din ce in ce mai mult si cu atat mai mult cu cat, cu vieti pe mana, am nevoie sa ajung seara intreg acasa. Mi-s dragi oamenii, cineva o sa zica te porti mai frumos cu pacientii decat te porti cu prietenii si-ar avea dreptate, prietenii rareori ma invita pe la ei prin debaraua vietii intime (oricat de prieteni ar fi), pacientii vin invariabil cu sufletul praf in batista. Nu cred ca e accesibil, pentru omul de rand, sa perceapa ce inseamna sa vezi un om plangand cu sufletul in sange in batista. Culmea e ca majoritatea am trait asta, majoritatea, din prietenie, am facut “terapie” cu diversi cunoscuti la ananghie, ne-am oferit un umar, un sold, o pereche de sosete eventual unei fiinte egale noua. Dar, vezi mirare, oamenii astia imping pe masa posibilitatea ca tu ai sa stii ce sa le faci, sa-i ajuti sa treaca buba. Si ce sentiment minunat e sa treaca buba, e un drog din care nu m-as lasa vreodata si la care atasamentul face sa continui sa primesc oameni cu bube la suflet si – ulterior – sa le raman si recunoscator poate mai mult decat mi-or fi ei vreodata. Ce existenta stupida, anosta si boanta as duce de n-ar fi nebunia asta. Si cat de rar, ma gandesc totusi, sa desenezi medicina ca fiind – pana la urma – o functie de pacient si nu una de doctor. Cand a spus ultima oara un chirurg domnule, va multumesc ca mi-ati oferit privilegiul sa va operez? Pai de ce? Pai pentru ca pacientul consimte, nu e o bucata de carne, acolo, aruncata pe-o masa, papusa gonflee la indemana unei maini salvatoare, demiurgice, prin care cura Mucul lui Dumnezeu. In fine, asta e alta discutie.

Concluzia acestui rant e ca nu, nu ma simt prieten cu prietenii mei virtuali si nu, nu ma deranjeaza ca numarul lor fluctueaza cu timpul, gratie unui proces natural de epurare cognitiva (i.e. ne stergem respectuos, si reciproc, unii din mintile celorlalti). Nu tin musai sa plac, si nu recomand efortul public de-a deveni placut nimanuia; la fel nu agreez sa ma injure careva, ce conteaza ca e o injuratura pe bitsi si pixeli, tot injuratura e, si-am sa ma apar prin mijloace specifice, vorba unui colonel de armata pe care-l chema Boris si pe care l-am cunoscut in timpul razboiului din Iraq. La care-am participat. Et in Arcadia ego. Acum multi multi ani.

Peste care s-a mai pus unul.

G

Amsterdam in a day

Amsterdam intr-o zi nu se poate decit in scris. Si nici asta nu cred ca e foarte simplu, fiindca ar trebui sa ai dexteritate si sa scrii in continuu toate cele 24 de ore. Ceea ce, te rog sa ma crezi draga scriitorule, e un chin fiindca ai mii de idei care se inghesuie sa se scurga prin taste in ecran si nu stii pe care s-o agati prima si s-o rastignesti doar de ea, pina sa te apuci de alta si tot asa.
Orasul este superb. Eu am avut si n-am avut noroc cu el. Am ajuns in 30 ianuarie, cind in Romania se cocea (sic!) un cod galben sau portocaliu de frig si ninsoare. Credeam ca o sa scap asa, mai lejer, stiut fiind ca in Tarile de jos nu e chiar asa de crincena iarna. Dar nu numai ca n-am scapat, dar urmind regulile locului, anume acelea de a merge cu bicicleta (sau metro/tramvai) am facut asa cam la vreo 200 km in 6 zile exclusiv pe bicicleta sau pe jos. Bine, alternativele erau trei: taxi la 3 eur/km+pornirea, transport in comun la 1 eur/km sau per pedes, la 100kcal/km. Asa ca am preferat bicicleta, fiind oleaca mai rapida si mai pe infrastructura, pe alocuri pistele de biciclete fiind considerabil mai late decit benzile auto. Oricum, pietonii erau ultimii oropsiti, pe locul trei la prioritate: biciclisti, masini, pietoni. Asa n-o sa mai fiti suprinsi sa aflati ca la 780.000 locuitori exista cam 550.000 de biciclete.

Primul gind cind pronunti Amsterdam e catre marijuana. Cind aud ca am fost acolo toti ma intreaba daca am fumat jeana sau m-am hranit cu ciupercute. Nu, nu m-am si nu am, am in schimb un an de cind m-am lasat de orice fel de fumat. Iar la droguri prefer un pahar de vin cinstit unei ciupercute de orice fel. (oricum, ideea de ciuperca ma duce cu gindul la ceva cu bube, furuncule si alte chestii nasoale). Ocazii, desigur, exista girla, mai ales in cartierul destinat consumului tineresc de substante interzise, de la testosteron pina la marijana, hash si alte chestii. Nu trebuie sa intelegi alta limba decit engleza, fiindca toti olandezii vorbesc perfect engleza si toate afisele sunt in cel mai rau caz bilingve. Ba chiar in unele zone din centru denumirea strazilor e scrisa si cu caractere chinezesti. Go figure 🙂 De fapt, tinind cont ca in acest oras gasim reprezentati ai 178 de nationalitati, e oarecum normal.

Dar orasul ofera mai mult decit droguri. Ofera, de exemplu, muzee. Muuulte muzee, care mai de care mai atragatoare. Cind stai una sau doua zile, e mult prea greu sa decizi ce anume sa vezi mai intii. Daca sotia doreste, puteti merge la Coster Diamonds, un muzeu al diamantelor, dar va sfatuiesc sa nu daca doamna prinde idei din zbor si apoi le implanteaza cu ciocul in scalpul dvs. Diamantele sunt seducatoare si veti descoperi ca nu va iubeste pt. ceea ce sunteti ci pt. ceea ce aveti, sau are ea. Daca doamna e mai putin materialista, dceti-o in faptul inserarii in muzeul sexului. Daca trece fara sa-si dea ochii peste cap de scara care duce la primul nivel, veti avea asigurata o deschidere de sfinctere imediat ce ajungeti inapoi la hotel. Daca e mai naravasa, exista un muzeu al torturii si se pot vizita chiar si pivnitele orasului, cu piese de teatru in care actorii se schingiuiesc precum in luminatul Ev mediu. Incintata de frumos fiind doamna, piata de flori ii poate oferi semintele, bulbii si ghivecele mult dorite, si tinind cont ca 75% din florile lumii provin din Olanda eu zic ca are de unde alege. Nu in ultimul rind, daca v-ati ales o intelectuala, muzeele si casele in care au trait artisti sunt deschise si primitoare: Rembrandt a trait, creat si intretinut amante intr-o casa pe 3 nivele, foarte interesanta si in care veti avea ocazia si sa asistati la amestecarea culorilor, intr-un happening pus la cale de cei care se ocupa de muzeu; Van Gogh e bine reprezentat in muzeul cu acelasi nume; Rijkmuseum contine tot ce v-ati putea dori, dar mai ales faimoasa capodopera “Rondul de noapte”, intr-o sala speciala, pusa in valoare de luminile perfect alese si orientate de Philips, in urma unor lungi dezbateri despre care puteti afla la fata locului. NEMO este un centru de educatie in care copiii dvs. se vor simti super, jucindu-se si invatind chestii: toate exponatele pot fi atinse, ba chiar mai mult, sunt aplicatii practice ale teoriei predate in scoala la orele de fizica, chimie, matematica, pictura etc etc. Nu mai continui, dar sunt 51 de muzee in oras, pe alese. N-am apucat sa ajung la teatru, dar sunt suficiente si astea; de asemenea, multe sali de concerte.

Ghidul fizic este cu succes inlocuit de audio guide, in mai multe limbi, contra cost sau free of charge, depinde de muzeu.

Numarul de restaurante: 1250. Cafenele si baruri: 1215, cluburi 36. Ce parere aveti? orice fel de soi de tip de restaurant preferati, exista. Orice ati dori sa mincati, de la animale la plante si de la ecuator la poli, proaspat sau congelat, fiert, prajit, crud, asiatic, australian, european din orice zona, american samd: se poate.

Daca va tin bulanele, dupa ce ati bananait prin muzee si ati mincat prea mult in restaurante, mergeti la plimbare. 28 de parcuri, 1281 de poduri peste canale va asteapta sa pasiti. Un nr. de 165 de canale + riul Amstel, casele de pe marginea lor si piatra cubica (fir-ar ea sa fie, ca era perfecta) fac pozele din acest oras usor de recunoscut. Mi-a facut imensa placere sa admir casele din centru, colorate, cam la vreo 3 caturi maxim, cu balcoane inchise, cu pisici si multe flori la geamuri si iedera si alte cataratoare invadindu-le zidurile. Am petrecut 6 zile pe strazi si as mai fi stat inca o luna doar ca sa le vad pe toate. I-am ividiat pe aia care aveau case la canal si o portita din lemn le despartea curtile minuscule si pline de verdeata de barcuta care servea de mijloc de transport (ma rog, la vremea asta nu prea, dar in general da). Vreo 2500 de familii de tovarasi chiar locuiesc in barci, zise si houseboats, si se incalzesc cu lemne. Repet: ii invidiez sincer pe astia cu locuintele lacustre.

E a treia zi in care tot completez la postul asta. Daca vi se pare dezlinat, e pt. ca mai fac si alte lucruri intre timp. Am incercat sa pun citeva poze. Din pacate despre hoteluri nu am cum sa spun multe, fiindca nu am stat la hotel, ci la niste prieteni carora le si multumesc pe aceasta cale.

Daca ajungeti in Amsterdam cu avionul, veti ajunge in aeroportul Schiphol, unde va garantez ca aveti ce vedea. E mare (Otopeniul nu exista in comparatie), e bine organizat, totul functioneaza ceas. De acolo iei trenul sau metroul catre ce destinatie doresti tu, iar centrul e doar la citeva statii departare.

Cind e cald cred ca e superba plimbarea prin oras. Eu, insa, am prins frig, viscol si ninsoare si tot nu am putut sta mai putin de 12 ore pe afara, umblind de nebuna sa vad cit mai mult si sa las cit mai putine de vazut data viitoare. Fiindca in cazul de fata va mai exista, sigur, o data viitoare.

 

 

tristeti

nu stiu citi din cei care au activat acum citiva ani pe forumul ag vor citi aceste rinduri… pot sa spun cu siguranta ca n-am reusit sa-mi fac prea multi prieteni printre voi. nu luati asta ca pe un regret; multi, pur si simplu, nu ati meritat (si nu veti merita vreodata) sau nu am fost eu cel potrivit pentru a face compromisuri si a trece peste marunte tradari si cleveteli. printre cei foarte putini cu care am reusit sa incheg si sa pastrez oarecum o relatie apropiata s-a numarat si whisper.

cu multa tristete in suflet va informez ca scumpa de whisper nu se mai afla printre noi.

odihneasca-se in pace!

indubitabila mirinda, nu mai plinge…

am vrut

Eu mereu am vrut cite ceva. Cind vreau ceva ma transform parca si fac tot ce pot si uneori si ce nu pot (si stric lucruri) pentru a obtine ce vreau. Nu stiu de ce fac asta, citeodata imi doresc lucruri pe care e mai bine sa nu le am, sa nu mi le doresc.

Cind eram la gradinita nu voiam sa dorm dupa-amiaza. Am fost un copil plin de energie, care ar fi sarit si ar fi alergat tot timpul. Faptul ca de la 1 la 4 trebuia sa dormim ma facea, imi aduc si acum aminte, sa imi ies din minti. Dar nu voiam sa dorm, si pt asta am facut mii de genuflexiuni, drept pedeapsa, pentru c nu poti tu, plod de 3-4 ani, sa ma faci pe mine educatoarea ta sa stau spazesc dormitorul fiindca tu sari in pat in loc sa stau cu colegele la o tigara si-o cafeluta, intr-o binemeritata pauza. Eu cred ca stiam ca le enerveaza teribil sa nu doarma cineva, si cred ca intentionat nu voiam nici sa incerc sa dorm. In afara de o singura educatoare, Cristina Mocanu, tin minte si acum cum o chema, nu am tinut la nici una dintre ele. Babe acre, cu mustati negre si gene smulse si trasa in locul lor o urma de dermatograf, isterice daca nu faceai cum voiau ele si autoritare. Cred ca de atunci am ramas cu o furie aproape incontrolabila in a ma proteja de excesul de autoritate, de orice fel ar fi ea. Cristina era buna si blinda si stiu ca ei ii povesteam cum ma invata bunicul sa citesc si sa scriu cifrele. La 5 ani, cind am terminat gradinita, in grupa mare, voiam sa o apar de ea de birfele batrinelor doamne ciufute si care isi revarsau asupra noastra ura fata de barbatii si copiiilor care probabil nu dadeau doua parale pe ele. Am vrut sa fiu altfel, mi-am asumat si am platit cit era nevoie pentru asta. Le-am muscat de miini, le-am tras cu sutul in glezna “din greseala”, le povesteam copiilor despre Iisus Hristos (din ce-mi povesteau bunicii vara, in vacante), am facut tot ce am putut, cu mintea mea de atunci, ca sa le fac sa stea ca pe ghimpi in prezenta mea. Parea ca voi vedeni un copil oribil, pretentios, insensibil, care cind vrea e in stare sa bata cu pumnul in masa, care ridica tonul si nu voia sa doarma.

In scoala generala am vrut sa fiu prima. La orice, nu conta, trebuia sa fiu cea mai buna. Desi nu aveam conditie fizica la fel de buna cu a altor colegi, ma chinuiam ca la sport sa ies in fata. Stiam deja sa scriu si sa citesc si nu era o problema sa fac bastonasele alea penibile pe zeci de foi de caiet tip.1. Dar nu voiam sa le fac! Mi se parea penibil sa fac acele semne pe caiete intregi, cind eu stiam deja sa scriu cuvintele de mina, cind scopul acelor cirlige era sa te inveti sa scrii! Si am refuzat cu obstinatie, orice ar fi zis invatatoarea. Era deja care pe care. Si pina la urma am reusit sa ma impun: ma punea sa citesc Scinteia de la cap la coada in timpul orelor. Zilnic. Zeci de pagini. Daca nu reuseam, primeam pedepse: de serviciu la tabla, colector de maculatura, sticle si borcane sau alte sarcini de-astea serioase. Care nu-mi placeau, si invatatoarea stia. Normal ca nu reuseam de multe ori sa citesc toata mizeria aia de ziar, dar ma straduiam si pina la urma mi-a iesit (saream peste anunturi, citeam citeva pe sarite si cind ma intreba din ele ii spuneam ironic ca sunt doar un copil si nu am retinut toate anunturile, doar citeva). Treptat, mi-am dat seama ca daca esti corect pici de fraier, asa ca am inceput sa-mi folosesc din ce in ce mai mult imaginatia sa inventez fente. Tot de atunci dateaza o intimplare oribila: eu sunt stingace, mi se trage de la mama care si ea e la fel. Firesc, incepusem sa invat sa scriu cu mina stinga. Dar la scoala comunista pe care am facut-o eu si unde nu aveai dreptul sa fii cumva mai altfel decit ceilalti, nici ca frizura, nici ca haine si nici macar ca inteligenta, m-au obligat sa invat sa scriu cu dreapta. Cum m-au obligat? Cu cantul riglei peste degete, care au ramas de atunci nitel strimbe pe ici pe colo. Si am invatat sa scriu cu dreapta. Am invatat atit de bine, incit nu doar ca nu mai pot scrie absolut nimic cu stinga, dar cu dreapta am ajuns sa fac caligrafie. Din ambitia de a nu ma recunoaste niciodata mai prejos. Vreyi sa fim toti la fel: ei bine, eu nu voi fi niciodata ca voi.

Cind m-am mai marit si ainceput moda comentariilor la romana, care se lasau mostenire din tata in fiu si se invatau pe de rost, am vrut iar sa fiu altfel. Mi le scriam singura, aveam acces la biblioteca noastra de acasa dar si la cea a unei vecine, Michaela, care avea tot, absolut toti autorii care se studiau la scoala, plus volume intregi de critica. Citeam, faceam fise, compilam, analizam si scriam comentarii imense, lungi de cite 10-12 pagini, de ma injurau colegii cind le dadeam sa copieze dupa ce luam cite un 10. Si nu le invatam pe de rost, iar la ora de ascultare intotdeauna improvizam si, culmea culmilor, aveam impresii si pareri care contraziceau opinia unanim acceptata. Ca de exemplu, nu-mi place Sadoveanu. Mi se pare atit de fad si de cretin incit am refuzat sa mai citesc altceva in afara de chestiile obligatorii, fragmentele alea din manual. Nu zic ca era bine, trebuia sa invat inca de pe atunci sa fac si ceva compromisuri, dar nu am vrut sub nici o forma sa citesc asa ceva. Si multi altii. Mi-aduc aminte de o bucata dintr-un manual, se chema senin de august si era despre un baiat care tinea in brate o gisca lila si care merge pe un pod si sare in aer. Mi se parea cumplit sa scrii despre asa ceva. Ma tot gindeam ce naiba putea sa fie in sufletul acelui copil care mergea linistit cu o gisca la subrat si bum, dintr-o data pateaza frunzele copacilor si sperie pasarile care leneveau ca deh, era august si senin. La naiba, aveam cosmaruri si eu Nu voiam sa am cosmaruri.

La liceu am intrat cu emfaza copilului caruia parintii nu i-au zis niciodata: nu ai voie. Am vrut sa fac liceul la Magurele nu doar fiindca atunci era cel mai bun, dar mai ales fiindca era departe de oras, la 8 km, traversai un cimp si invatam in aceeasi cladire cu facultatea de fizica. Desi in scoala generala uram fizica si nici cu matematica nu prea ma aveam bine, am dat, desigur, la mate-fizica. 6 ore de-alea, 6 din alelalte pe saptamina si nici o ora de gramatica (nici una pe trimestru macar, doar o ora de literatura si atit, ca fizicienii nu se ocupa cu vorbitul, ei doar calculeaza si scriu cu x, serpisori, scheme si egaluri). Alegerea s-a dovedit buna. Intr-a noua si a zecea am mers la olimpiada la mate, fizica si parca si la chimie. Nu am trecut de faza pe municipiu fiindca mi se parea incredibil sa lucrez din gazeta matematica niste probleme infernal de grele in timp ce colegii mei stateau la o tigara, sau la film sau pur si simplu flecareau sau cintau la chitara. Asa, de palmares, faptul ca luam o proba era ok, dar sa muncesc din greu, inca citeva ore pe saptamina, acasa la cite un profesor, doar pentru a fi buna la matematica careia nu-i vedeam nici o aplicatie practica, mi se parea ilogic. Ca am aflat ulterior ce bine e sa ai capul bine ordonat, chestie pe care o face matematica, asta e altceva.

As putea continua asa zeci de pagini. Vreau ma opresc aici, deocamdata. Dar vreau sa stiti ca dupa ce am trecut de 17 ani am vrut din ce in ce mai multe lucruri. Nu toate bune, cum s-a dovedit ulterior. In afara de vointa, oricit de mare ar fi ea, mai e nevoie de ceva, dar asta am invatat-o tirziu, si niciodata pe deplin.

exista o lista…

1. Cind eram mica, de prin clasa a IV-a incepind, gaseam pe dulap in bucatarie, o data la citeva zile, o lista de cumparaturi lasata de mama. Era pentru cind veneam de la scoala, pe la prinz. Aveam de cumparat jumatate de pachet de unt, 6 oua, 2 sifoane si ceva parizer de la complex. Bani nu primeam, mi se dadea in schimb o sacosa cu sticle verzi de bere, sticle de lapte de-alea cu gura larga, borcane de iaurt si borcane normale, de conserve. Pe alea le vindeam la centrul de colectare din spatele complexului, pe ele primind un bonulet din carton pe care scria cu pixul, ingrosat, valoarea sticlariei. Cu bonuletul ma duceam in fata complexului, la aprozar, de unde achizitionam, pe lista, civilizat, untul, ouale si parizerul. Primeam rest in bani. Cu restul veneam acasa, lasam cumparaturile, luam sifoanele goale si mergeam la centrul de sifoane si le umpleam. Dupa aia faceam temele, apoi la joaca (nu neaparat asta era mereu ordinea), apoi Mihaela la 8 fara 10, o jumatate de film si la 10 culcarea.

2. Vremea aia a trecut, dar am ramas cu lista. Acum, de fiecare data cind plec in concediu, trebuie sa-mi fac liste: de farmacie, de haine de luat, de creme si creme de baie, samd. Chiar si cu lista aia tot ma trezesc in mijlocul marii ca nu am nu stiu ce crema absolut indispensabila, care nu se mai gaseste nicaieri in lume si bluza aia verde cu buline, singura care mi-ar fi anihilat raul de mare!

3. Acum, de cind astept nepotul sa-si faca aparitia (deocamdata ii e foarte bine acolo, papica si somnica la adapost), am vazut ca avem lista de achizitii de chestii absolut necesare: carucior, biberoane, masa de infasat, patut etc. Mai mult, avem lista pentru fiecare linie din lista mare! Respectiv, lista de vreo 10 optiuni de carucioare, fiecare cu gadget-urile lui, cu plusuri si minusuri, apoi lista de patuturi – la fel, lista de hainute, pampers, lapte praf etc. Avem, de asemenea, lista de prieteni, rude si colegi care au nascut mai demult si care pot da imprumut diverse de pe la copiii lor, inclusiv sfaturi. Cauta, suna, vorbeste pe mess, cerceteaza pe site-uri, compara, mai cere un sfat, mai corecteaza un pret, mai negociaza, mai intreaba… slujba de mama, ca si aia de copil, e cu norma intreaga!

Eu cred ca as fi in stare sa-mi pun pe frigider o lista cu orele de alaptat, daca ala micu’ nu ar manifesta o pofta de mincare de aprox. 80 de decibeli. Noroc ca natura isi face treaba, la inceput, la livrare produsul bebe e perfect echipat cu memorie. Pe parcurs, insa, bateriile te lasa, e nevoie de un levier mai mare, iar la final tot la service si achizitionat piese de schimb ajungem. Ma gindesc ca daca as fi fost nevoita sa retin, in loc sa notez, fiecare lucru pe care il am de facut, poate as fi avut si astazi o memorie buna. Cu alte cuvinte, daca nu stiam sa scriu, daca eram analfabeta, aveam memorie mai buna 🙂 Nu ride, ca si la tine e la fel!

In Nomine Patris

Aveam poate 10 ani. Pana atunci fusesem invatat ca nu e voie sa injuri. Chiar si tata, fie-i tarana usoara, cand il apucau nabadaile, si asta era un eveniment foarte, foarte rar, nu se lega decat de Precista si de Maica Ma-sii. Pe care el isi dorea in acel moment sa le…la conditional optativ in varianta prescurtata. Mama, saraca, avea o vorba care eluda cu buna stiinta vorba scarbavinca, anume ea nu isi dorea la conditional optativ decat “facu-i si dregu-i”. Ba chiar ii si spunea tatii ca ce tot ii zici cu facu-i si dregu-i. Doar ca tata nu intelegea cum vine sa-i facu-i Maica Ma-sii. Parca nu se lipea la fel de limba. Nu inmagazina acelasi naduf, aceeasi dorinta de-a da cu basca de pamant. Unde mai pui ca tata nu purta basca iar palaria “de lucru” luase de la o vreme o culoare gri, violet, azurie pe unde-o tot batusera vanturile, ploile. Se confunda cu pamantul din care luase nastere inclusiv capul tatii si unde urma sa se intoarca “dupa cum este scris”. Cine a scris asta trebuie ca a facut o observatie foarte isteata mai ales daca a auzit de Pygmalion si de snoava privind statuile de marmura peste care poti sa sufli duh. Mergand pe firul liberei asociatii trebuie spus ca, probabil tot pe la 10 ani, eram foarte animat de aceasta posibilitate a suflarii de duh mai ales cand tuseam foarte puternic din cauza siropului de ceapa, remediu natural si bun la toate mai ales la guturai. Apreciam gustul, de la miros imi venea sa vars. Nu intelegeam cum ceapa, altfel atat de rosie si usturoasa, si mai ales cu miros caracteristic, se putea transforma intr-o asemenea licoare. Pentru mintea mea de copil asta intra, cu siguranta, in atributiile miraculoase ale mamei mai ales ca stiam de mama lui Ion Creanga ca se pricepea la inchegatul apei cu picioare de vitel. Noi nu faceam piftie de vitel, sau de curcan, iar piftia de porc mie personal nu mi-a placut niciodata foarte tare. Tata in schimb se dadea in vant dupa ea, si dupa ghearele de gaina din supa. Priveam fascinat cum le rontaia cu multa pofta si odata i-am zis, tata Gheorghe da-mi si mie sa mananc o gheara. A zambit la mine cu niste ochi verzi ca otava si mi-a intins o bucata, aburinda. Am ramas foarte deceptionat. Ghearele de gaina, am aflat atunci, nu contin nimic gustos. E doar zgarci, piele, si nimeni cu mintea la cap n-ar trebui sa manance asa ceva. Inca nu pricepeam ca tata manca partea asta de gaina ca noi sa putem manca inima, si pipota, si copane fripte. Dintre toate lucrurile pe care el le manca entuziast n-am ajuns sa apreciez decat buretii usturosi fripti pe sare, pe soba, si cartofii facuti in jar de curpeni. Si slanina la tepusa. Si catanele. Un om care mai statea cu facu-i, si dregu-i, in gura mai ales cand se gandea la Maica Ma-sii (adica bunica unei persoane pe care n-am cunoscut-o niciodata, dar sigur ii facuse ceva tatii de era atat de suparat pe ea) putea sa aiba, totusi, momente de mare delicatete in care fara sa fi avut nevoie de pravoslavnicia mamii era imbibat, pana la refuz, cu bun simt. Nu bunatate. Bun simt. Daca a putut da, a dat fara sa ii para rau. Ocaua lui era mai mare decat cea cu care primea, si radea cu aceeasi ochi cand mai veneau oameni sa vanda diverse, si le dadeam grau sau ovaz sau cartofi la schimb. Mama se tot plangea ca o sa ajungem la sapa de lemn dar nu l-ar fi induplecat. Pentru mine a fost totusi mare mirare, caci pe cat era tata de darnic pe atat era de auster cu propria-i persoana, ca si cu cei din jur. Nu te-ar fi razgaiat vreodata. Nu ti-ar fi dat un ban nemeritat. Cinci lei de la el erau CINCI lei de la el. Cand dadea un “tudorel” era o desfatare fara de seaman mai ales ca, hitru cum era, te chema tot timpul la el in casuta si apoi se cauta in chimir si acolo, unde se ascundeau toate secretele lumii, gasea mereu ceva pentru tine si pentru nimeni altcineva. Avea si un ceas de buzunar argintiu pe care nu te lasa sa-l tii, si un briceag cu plasele de cerb pe care te lasa sa-l folosesti dar numai ca sa tai paine, sau branza, sau legume cu el. La lemne nu. Doar alun. Briceagul cu plasele stia sa faca fluierice si arcuri dar numai in mana tatii. Era briceagul lui. Avea un asemenea simt al proprietatii incat si ultimul capastru ii stia numele, si ii recunostea firea. Uneori ma gandeam ca daca cineva ar trebui sa moara ca sa devina mancare ar fi bine sa moara de mana unuia ca tata la care cand te uitai intelegeai mersul lumii, firea lucrurilor, binele si raul care se desfaceau si se infasau la loc asa cum tragea tata cu coasa. Intins. Linistit. Rece. Melodios. Bine ascutit ca sa ramana miristea joasa. Moartea, cand ar fi venit sa vina, asa ar fi trebuit sa vina, ca lama unei coase dimineata, cand e iarba uda. Ca un fel de mirare, un semn de exclamatie la ultima intelegere, anume ca s-a terminat. Si nu e rau ca s-a terminat. E bine ca s-a terminat. E bine ca incepe. Tata nu se simtea constrans de chingile vietii pentru ca o traia cu aceeasi resemnare cu care traiau mielutele, si viteii, si manzuletii pe care cand ii dadea, si doar atunci, il vedeam ca sufera ca dupa un copil. Ii placeau caii. Ii placeau caii pentru ca, la fel ca si el, stiau cum se coboara lemnele taras de la munte si puteau sa rabde de foame, de sete poate, si tot nu-si lasau povara. Tare ii mai placea sa ii ingrijeasca si cand mi-a dat tesala, intr-o zi, ca sa scot turitsa din coama iepei mi-a aratat cum se face si zicea asa, dragul tatii, asa. De aici incepea intelegerea lui. Exista lucruri care se fac “asa” si exista lucruri care se fac “asa“. Deosebirea era, in fapt, prapastia de netrecut peste care n-am putut trece vreodata anume ca n-am putut face lucruri decat “asa”. In felul in care le-am deprins. In felul in care le-am aflat. In felul in care a ramas in mine amintirea.

Aveam poate 10 ani. Si-aveam niste prieteni cu care jucam carti. Unul dintre ei, care acum e mare vlajgan, insurat si plecat in Australia de ani lungi, foarte multi, facuse niste bani de hartie. O hartie era 100 de lei. Erau si hartii mai mici, si hartii mai mari. Si jucam carti, noi intre noi, veri si prieteni. La masa lor ramaneam cel mai mic desi “ma dadeam mare”. E un sentiment bun sa te dai mare, parca ai fura timpul, parca ai creste dar ai ramane in urma, parca te-ai feri de coasa din otava. Si totusi eu pierdeam la carti, sau mai trisa unul si nu-mi dadeam seama, si ramaneam fara bani. Iar Dan, care imaginase sutele de lei de hartie, ma sicana ingrozitor. Bascalia nu se inventase inca la noi in curte inafara de a unuia dintre noi la care restul lumii se uita, la unison, cu dezaprobare. Dar Dan facea bascalie si in mine fiecare remarca lasa urme adanci, sau cel putin asa le vedeam eu. Mic si mandru. Mandru si mic. Si intr-o zi n-am mai rabdat si, rosu tot de furie, i-am trantit cea mai grea ocara pe care as fi putut-o eu spune.

Impertinentule!

Asa i-am zis. Impertinentule. A ramas de pomina. La fel cum a ramas de pomina acel conditional optativ al ta-tii, la adresa unei femei, maica ma-sii, pe care a pomenit-o pana in ziua in care s-a stins, dupa ce toate vorbele plecasera. A fost felul lui de-a-si lua “la revedere”.

GD

Cele mai inocente

Iti promit un lucru. In urma-ti, cand te uiti, ai sa descoperi poate cu adevarat o perioada in care nici nu stiai nimic, nici nu-ti pasa de asta, nici ca aveai nevoie nici ca ti-ar fi folosit la ceva. Este cu adevarat o varsta a inocentei, cand intre zidurile invizibile intre care toti traiam tu ai reusit sa recreezi o vale, si-un munte, si-un rau si un rand de aluni, si poate ca mai incolo existau ciuperci si randuri de cartofi, si corcodusi si mere si un pod al casei din aer curat pe care sa poti sa ti-l declari castel. Si-o bulboaca. Neaparat o bulboaca. Iar daca ai catusi de putina imaginatie poti, plecand de la acest crampei pe care il pasesti cu piciorul si-l explorezi cu simturile, sa reconstruiesti o intreaga galaxie din fundul gradinii care sa nu se intersecteze vreodata cu scene de absurd. Si sa ramai acolo, intr-un marsupiu al ordinii realizate.

Cum ar fi lumea de-ar fi un orizont al privirii prin ochi de inocent? Si nu e un lucru pe care sa ti-l doresti uneori? Sa traiesti o nostalgie adanca, profunda, dureroasa a uterului comfortabil din carele te-ai extras, si sa blestemi si locul unde-ai ajuns si trauma plecarii?

Et in Arcadia ego.

O moralitate inocenta, pot sa remarc aici si acum, cu greu admite grade comparabile de rau si alegerea intre doua dintre ele, cu alte cuvinte existenta unui “bine relativ”. In primul rand ca inocentul nu cunoaste rau, sau rele intentii. Necunoscand rau, sau rele intentii, va face totusi rau sa va fi apt de cele mai dure erori de planificare. A fi bun si inocent nu inseamna a fi perfect la fereala de restul fortelor Universului. Si-atunci din toate punctele de vedere crima inocenta savarsita inafara unui discernamant formal (cum ar fi, de exemplu, ca un om de Cro Magnon sa ia carne de la Carrefour si sa iasa cu ea in stupefactia generala a lumii?) cu greu poate fi ignorata ca fi fiind crima, pe de alta parte inocenta e o circumstanta aparte, quasi-imposibil de demonstrat in zilele noastre. Cu toate acestea dupa ce preotul Corogeanu si calugaritele de la Tanacu au rastignit o alta maicuta schizofrena, si au efectuat diverse “proceduri” de extragere a dracului din dansele, se poate spune ca au comis in cele din urma o crima cu inocenta. Nu cu premeditare sau, daca a fost cu premeditare a fost una in vederea luarii unei scurtaturi catre un Rai unde nu exista schizofrenie. A fost o crima alba.

Caderea, cu alte cuvinte admiterea ca exista rau, si potential echivalent de rau, si ca poti face rau, ca sta in puterea ta, si in interioru-ti trebuie sa deliberezi uneori indelung care e calea de urmat, una deloc evidenta in situatii unde “alegi intre doua rele”, altfel spus sa alegi doar un bine relativ, avortonul regretabil al doua situatii diforme, vin mult in urma inocentei. Cantam, pe vremuri, un cantec ale carui reverberatii prindeau sens doar dupa suficient de multe beri…odata am ucis o vrabie, am tras cu prastia in ea si-am lovit-o….pe urma o zi, si-o noapte intreaga, am tot plans-o si am tot jelit-o.

Aceasta nu e o invitatie la scaderea pragului de constiinta pentru a aprecia poezie sontoroaga, ci luarea in discutie a unei calitati complet aparte la om, aceea de a adasta, indelung, asupra calitatii vietii de a fi un “avut” in acelasi timp cu propria-ei existenta. Natura nu e posibila decat daca vietatile care traiesc in dansa nu deliberaza moral de fiecare data cand aleg sa omoare pentru varii motive. Poate fi o crima atroce pentru un pescarus sa fure oua de broasca testoasa, si totusi o face. Uneori un tigru mai scapa prin mangrove si omoara nu una, nu doua, ci douazeci de gazele chiar daca nu-i era chiar foame, intr-o nebunie a sangelui autentica. Anumite specii de babuini sunt si mai destepti. Sunt fructifagi, se imbata, se cearta, se bat, se omoara, si-apoi manifesta chiar regret si sunt izolati comunitar cu alte cuvinte fac penitenta pentru faptele lor. Dar nimeni, inafara de om, nu delibereaza moral a priori si a posteriori si, mai ales, nimeni nu regreta o “pierdere a inocentei” ca si cum inocenta ar fi existat vreodata, sau ar fi fost buna la ceva.

Adeseori se face o confuzie teribila aici, anume inocenta ar fi sinonima cu imacularea, abilitatea particulara a mintii unui copil sa fie “ferita” de rau si, cu adevarat, inspre Bucuria unui Creator cu B mare si C mare caci doar mai incolo, cand ajungi la pubertate, da raul in tine (se pare). Or noi psihiatrii stim, de exemplu, ca rautatea exista de mult mai devreme dar capata proprietati reflexive, devine la persoana I, undeva in a doua copilarie. Si-atunci poti suspiciona ca inainte ca ea sa fie reflexiva exista o inocenta, una pe care o au si marii psihopati care, in ciuda unor fapte atroce pana peste abilitatea de-a intelege, au “”constiinta in granitele beatitudinii disociate de violenta. Si – paradoxal – rautatea este una dintre fortele care imping gena la deal pe muntele perpetuarii. Virulenta. Infectiozitate. Agresivitate. Cumva nici una dintre aceste proprietati ale vietii la cele mai mici niveluri nu contine in radacina lexicala un “bine” intrinsec. Natura nu sufera de un altruism inocent si cu exceptia micului nostru colt delirant se desfasoara dupa reguli deloc facilitatorii. Nu exista “trai bun”, nu exista protectionism inafara comunitatilor sociale care chiar daca se angajeaza intr-unul o fac cu scop bine creionat, anume ca moartea unui membru costa mai mult decat viata lui.

Dar omul bun, fie el definit ca a depasit varsta inocentei, a devenit maculat, cunoaste raul, l-a si facut, inevitabil, si devine un bun deliberator cu privire la calitatea morala a unui fapt. Maestrii experientialului ar spune ca trebuie sa faci mult rau inainte sa inveti ce-i acela binele. Uita-te bine imprejur, multe dintre frunzele de pe jos respecta tocmai aceasta regula, sunt produsul de serie sub care sunt ascunse mii de experimente esuate. Si-atunci o veritabila maturitate nu poate avea loc decat dupa varsta marilor greseli, a marilor tampenii, a faptelor fata de care omul tinde sa manifeste regret. Suferinta, deci, e inevitabila ba, mai mult decat atat, poate aparea un paradox Zeno in aceea ca, in urmarirea fericirii (fie ea definita ca o broasca testoasa) tu, alergatorul, vei fi mereu cu un pas in spatele acesteia ba, mai mult, date fiind premisele acestui text, vei alerga cu spatele, tanjind la un timp de mult apus, inevitabil terminat.

G

De aer si umbra

Timpul copilariei se stinge. Unde sunt anii tablelor incinse, si-ai privarului in soare, si-ai desfacutului de cucuruz in timp ce ploaia batea in burlane… Curtea isi arata pietrele dezvelite peste care au trecut mai multe potcoave decat la Plevna si uneori, daca inchid ochii, pot sa fac acel drum inapoi caci aproape totul e la fel cum era si acum 20 de ani, la fel cum era si-acum 80 de ani. Locul unde am crescut e un spatiu magic care mai sta in picioare deloc datorita mie, si nu gasesc putere in mine sa contribui ca adult la el pentru ca mi-as sacrifica iluzia, anume ca e un cocon oferit, si nu proprietate mie, in care se intamplau toate minunile pagane la care poate visa un prichindel curios ce se intampla dincolo de altar, si de ce cantorul are scrisul frumos la caiet dar mai ales de ce isi tuguie buzele atat de hazliu cand vine vorba de Fecioara Maria. Sunt pe atat de necredincios pe cat era mama de credincioasa, cu atat mai mult cu cat credinta ei a avut dintotdeauna un iz de mister si apostazie; mama nu s-a uitat cu ochi buni la biserica pe cata vreme seara s-a culcat ortodoxa si dimineata s-a trezit greco-catolica. Pe cata vreme popa vine, popa trece, si oricat si-a dorit ea sa isi inteleaga Caderea in cele din urma nu rugaciunile i-au adus alinare, ci bunatatea pe care a reusit sa o sadeasca la timp. Daca mama ar putea sa fie o religie, ar fi religia mea. Am crezut si cred in ea, in abilitatea ei incredibila de a povesti, si-a spune poezii, si-a reflecta lumea prin ochi albastri desprinsi din Luceafarul de Seara, luminarii unei minti deloc prafuite de secolul care s-a scurs peste ei iar astazi doi taciuni peste care trebuie sa sufli ca sa le mai afli secretele. Mainile nu mai pot sa duca o lingura la gura dar la trecerea prin rascruci mama ramane consistenta cu propriile-i invataturi, si-si face o cruce asa cum si-o mai aduce aminte. Stramba, mica, reflexa, e ca si cum si-ar da “buna-ziua” cu cel cu care presupune ca se va vedea candva, nu foarte departe, si sa-l Fereasca daca nu-i da ce i se cuvine caci eu unul om mai bun n-am cunoscut vreodata. Desi cu siguranta exista om mai bun, si cu siguranta mama n-a fost cel mai bun om posibil, ci doar asa cum s-a priceput ea la diferite momente. Sansa a facut ca sa ne nastem, si ea si noi toti imprejuru-i, intr-o lume a Mortii si Renasterii privita prin aceasta vale ingusta a Pacatului si Iertarii. Oare ne va fi iertat mama pentru toate relele de le-am facut, cu sau fara voia noastra? Si, mai ales, pentru ca ne-a sadit acest ghimpe al curiozitatii de-a sti, de-a afla, de-a cerceta, de-a fi si drac de e nevoie doar ignoranti sa nu fim. Un exemplu scurt. Vorbeam deunazi de viata si de moarte, caci cu un om aflat la raspantia dintre ele mai aspru decat vreodata ce poti discuta cu interes, cursul valutar? Si veni vorba de Taica, adica bunicul mamei, adica un om nascut tare tare de mult si care cand dadea sa moara l-au pus “in locul mesei”. Si eu intreb ce e aia “locul mesei” si mama raspunde, cu pauza de suspense, ca e locul unde se mananca. Adica il pun pe masa? Nu, il pun in locul mesei, pe jos, pe podina, caci se considera ca acolo, la masa, unde se rup painile si se bea vinul, si se roaga omul in fata trudei mainilor lui se va fi adunat toata sfintenia casei macar ca acolo sunt curati pe maini, si pe fata, narozii. Si nu poti sa nu-i dai dreptate, e de foarte bun simt. Si din nou pauza de suspense, mama se pierde din nou iar luminariile palpaie ca si cum mintea i s-ar retrage in recesuri doar de ea stiute in timp ce zidurile cad, si geamurile se sparg, si din casuta nu mai ramane decat o podina rece, geluita, sub un cer inalt si curb precum irisul mamii, iar pe jos un muribund gasind alinare in locul mesei, inconjurat de sfintenia mainilor curate dimprejur. Si-apoi voca mamei se intoarce, si ghicind ca noi, si-acum dupa toti acesti ani, tot mai facem greseala de-a lua de bune vorbele ei isi incheie povestea cu o voce voit plata, de banc sec…”dar nu-l lasau foarte mult acolo”

Caci chiar de-a fost pacatul pacatelor mama ne-a lasat, copii fiind, sa ne jucam de-a cantorii si sa pocim cat ne-a tinut gura cantece bisericesti, si Crezuri, si toate celalalte trasnai care deriva din a purta gulerul rigid al canonului bisericesc; si daca a putut sa ne fenteze Postul lung cu o bucata de carne bine prajita in tigaie a facut-o, si daca a putut sa infuzeze nevoia de “bun simt” inaintea a orice altceva a facut-o. Omul e bun, dar nu neindoielnic. Si nu exista adevarati saraci cu duhul. Respecta-ti munca, si unealta, si mancarea pe care o pui pe masa, mergi catre carte si catre cuvant. Cat timp e spus cu sinceritate, cuvantul nu poate fi pacat, oriunde il vei indrepta. Omul se trece. Bucuria de-a fi langa el, suferinta de-al pierde sunt toate momente prafuite ale unei roti a timpului mult mai lunga decat poate privirea sa o cuprinda, macar de-ar fi ea luminarica precum a mamii.

Vom trai noi oare sa dam mai departe ce-am primit? Cadouri ramase ascunse in toti acesti ani, astazi poate doar povesti de le-om spune vreodata unei alte perechi de ochi careia nu-i va veni sa creada, si ne va cere acel cot de minune, si Sfinte Vineri, si Matusi Duminica, si capre cu trei iezi palpabile ca mieluta din gradina, si piei de porc fermecate si cotoroante calare pe maturi precum cea care putea oricand sa se intoarca impotriva turului pantalonilor care s-au asezat cine-stie-unde si erau pantalonii buni, dragutul mamii. Nota catre sine. Cand porti pantaloni buni, nu te aseza cine-stie-unde. Nici pana azi nu-mi iese tot timpul. Dar traiesc cu senzatia ca exista “pantaloni buni”, unii pe care ii port rar dar cand ii port la randu-mi sunt purtat intr-o lume a calitatii aparte in ziua in care, cu soare si aer rece, curat, te vei spala pe fata si-apoi te vei pieptana, si te vei imbraca frumos impreuna cu toti ai tai intr-o mare familie in care lumina colinda de la unul la altul, toti tineri, frumosi, asa cum mintea vrea sa-i retina, si nu-mi pasa cum ii spune acelui loc, in acea zi, dar ce zi ar fi, nu? Si in mintea mea s-a intamplat de sute, de mii de ori, nimic nu ma impiedica sa merg oricand in acest Rai cu ai mei, si cu mine de altadata de mana. Taietorul inca mai are cuie in el din ziua in care le-am batut acolo, si nucul nu si-a revenit dupa scandurile batute cu interesul manifest de-a face o casa printre crengile-i, si tigle nu mai sunt pe casuta dar pasii nostri goi inca nu s-au sters de-atatea ploi, iar ciresul e taiat dar o creanga inca se mai apleaca, fantomatic, peste casa ca sa iti poti da drumul, cu grija, pe ruginiul boltii. Acolo ne-a vrut mama, pe acoperisul lumii ba chiar mai sus, si cocotati-va, copii, pe unde va vine si cu ce va vine; de-ar fi vrut sa ne tina in pimnita n-ar fi trebuit decat sa ne trimita acolo si ne-am fi dus, dar astazi ma gandesc ca ne-a dorit acea amintire, din varful Universului, si mai ales uitandu-ne de sus la cei ramasi in urma, jos, in Curte. Si-apoi la intoarcere remarca in timp ce blidele se umpleau cu mancare…cati ca voi…cati ca voi…

G.

baile felix si otilia

Stiti ca eu, cind ma returnez din vacante, va dau aici niste hinturi, niste poze, niste fleacuri. La mine e simplu: vara plaja, mare, bere, scoici, lene, iarna ski, sport, zapada, soare, febra musculara.

Sa incepem cu vestile bune: a luat sor-mea la facultate, aaa, asta…, mi-am perfectionat skillsurile (neah!) de skior incepator prin implinirea frumoasei etati de 29 de zile pline de umblat cu scroambele pe pirtii. Deja abordez cu maxim tupeu pirtii negre din Austria (la alea rosii romnesti nu stiu daca fac fata, de alea negre nici nu mai vorbesc, ca inca nu m-am perfectionat suficient cit sa schiez pe pietre si bidoane de redbul). Iar ma lungesc, iar aberez. Deci e cum v-am mai spus: am mers la ski in Austria.

Continuam cu vestile bune. Batrinetea si surmenajul ne-au determinat sa alegem anul acesta, ca statiune balneo-skioristica, un fel de Baile Felix ale Austriei, un orasel de vreo 500 de cladiri, sa zicem, denumit Bad Gastein, sau baile Gasteinului. In fapt s-a retinut ca in valea respectivului riu ies la suprafata niste ape termale. Si cum aceste ape deja calde sun bune nu numai la spalat, ci si la incalzit, atras turisti, facut bani, in jurul izvoarelor cu apa calda s-au construit cladiri, a luat nastere mai intii un catun, apoi un sat, oras, cnezat, voievodat, care a atras alti cneji, voievozi si glazi locali si, in fine, dupa 300 de ani a devenit domeniul de ski Gastein din domeniul si mai mare Ski Amade din regiunea si mai mare Salzburgerland din, ca sa finalizam glorios, Imperiul de Rasarit 😀

Vestile bune continua. Punctele centrale ale acestei statiuni sunt urmatoarele: baile publice, zise si Felsen Therme, cazinoul si pirtiile de ski si snowboard. Ordinea ultimelor doua e aleatorie, dar cert e ca apa termala ramine pe primul loc. Si cum peste tot in lume unde e apa termala e baza de tratament si, deci, pustimea aflata in rasaritul virstei a patra e aici in elementul ei. Dar acum am priceput eu cum naiba de sunt austriecii astia asa de verzi si la 85 de ani. Le-am dibuit secretul si vi-l dezvalui: fumat, bautura, sauna x n ori/zi, iar bautura, fumatul, masajul, sauna, bautura si putin antren cu dans la barul hotelului seara! Sa-mi cada ochii daca va mint. Va zic imedia si cum am prins aceasta taina, desi e cu dezvaluiri umilitoare despre mai sus laudatele mele neinfricari pe pirtii:

Intr-a cincea zi de ski am ajuns pe pirtie neincalzita. Cum va ziceam mai acum vreo 2 ani ca am probleme cu genunchii, am ajuns destul de repede in virful unei pirtii negre, care pt necunoscatori inseamna panta abrupta. Si n-am fost in stare s-o cobor pe skiuri, m-am suparat pe mine si am decis ca nu e cazul sa insist si mai bine imi iau o zi libera de ski. Era si foarte frig si batea un vint de creasta care imi taia fata. Si-am coborit pe la 11 acasa, la baza (de tratament). Acolo, in curte, era chindie mare. Tot complexul de sanatate era de nefumatori, dar cum 95% dintre pacienti erau fumatori, se fuma in foarte multe locuri. La drum de zi preferatul loc era foisorul din curte. Aici erau strinse vreo 8 babe in halate si slapi, se vedea ca veneau de la bai si framintat de masaje, caci erau imbujorate toate, serveau tigari si snapsuri in aer curat. Plecau pe rind inapoi la bai, mai faceau o tura de sauna+dus rece+sauna si reveneau la foisor. Si plecau altele si tot asa. Cind zic baba sa stiti ca nu ma refer la doamnele respectabile de 50-60 de ani, ci de alea care nasteau cind incepea primul razboi mondial! Slabe toate, vorbitoare de germana aproape toate, single toate samd. Printre ele, un baiat cu pletute a la David Coverdale, suplu si bine intretinut, cam la vreo 50 si ceva, venit cu mami si buni la bai, statea si el cu fetele, facindu-si cu ochiul cu o albaneza tinerica dar exagerat de grasa in partea inferioara a trupului, de la git in jos, care in seara recedenta se certase in sala de mese cu prietenul ei, un betiv sirb cu trelig supraelastic extrem de imputit atit ca aspect, cit si ca duhoare. Toti, fara exceptie, veseli, bine dispusi, joviali, ma invitau sa particip la chermeza lor. Sau ma rog, asta intelegeam eu din body language-ul lor.

Seara aveau program de antren: de la ora 18:00 era cina, care dura juma de ora. De la 19 la 22:15 era deschis barul, unde se vindea bere la halba, schnaps si vin, de sarbatori punch si probabil aveau si ceaiuri. Barul era impartit in doua de o usa glisanta automata: la nefumatori eram noi patru romanasi, iar la fumatori restul!

Deci beti, fumati, iubiti-va liberi si prindeti suta!

Va ziceam ca a doua atractie este cazinoul. Plin de italieni din aia cu ifos, cu pantofi cu botul lung si camasi sifonate asortate la blugi de firma. Peste 50 cu totii, nervosi si concentrati. Cum am semintie buna in mine, dupa ce am pierdut vreo 70 de euro m-am calmat si nu am mai jucat, dar linga mine o tanti a cistigat cu un full servit vreo 500 de euro (ca nu se calificase dealerul) pentru ca in urmatoarea jumatate de ora sa piarda vreo 6000. Ok, am zis, o fi vreo treaba si-n sportul asta, dar eu nu sunt chiar asa pasionata de sport.

A treia atractie a domeniului este skiatul. Din pacate este unul dintre cele mai slabe in care am fost. Anul trecut am fost in aceeasi regiune Ski Amade, dar intr-o zona mult mai buna si cu mai multe legaturi (respectiv Flachau). Acuma eu sunt romanul tipic caruia ii place mult intr-un loc pe care nu si-l permite decit o data pe an, dar nu se poate abtine sa nu comenteze. Skipass-ul e mai scump cu 4 auro decit anul trecut, ca efect al crizei probabil. Aici nu prea se preocupau baietii de preparat pirtii cum ma obisnuisem eu. E drept ca pe 24 cind am ajuns eu era zapada doar in poze, dar pe 25 la prinz, cind a incetat sa existe foehn-ul (un vint mediteranean care baga caldura peste Alpi) a inceput sa ninga cam cum ninse la noi astea doua zile si s-a facut zapada perfecta. Doar o bucata mica din pirtia de jos avea tunuri de zapada, dar nu le-au pornit deloc 9 zile cit am stat noi acolo. Dar de schiat se schia binisor, mai ocoleai o piatra, mai o limba de pamint, mai derapai pe gheata, dar ok. De peisaje nu are rost sa va mai spun. Nici de faptul ca padurile alea, desi atit de populate cu omenire iarna, sunt populate si de vietuitoare necuvintatoare, de la capre, iepuri pina la ursi: le vedeam urmele in timp ce urcam cu gondola.

Partea buna la regiunile astea mari de ski din Austria e ca nu ai doar una sau doua pirtii de coborire, ci zeci de variante, intinse pe zeci de km. Poti sa urci de cite ori poti si sa cobori unde te duce pirtia. Skipass-ul acopera o zona mult mai mare decit ai putea acoperi tu intr-o luna. Treaba gindita. Motiv de invidie, fiindca as vrea sa trag o fuga in week-end la noi pe Valea Prahovei sa facem citeva coboriri. Parca vad ca o sa stau 25 de min la coada pentru 5 min de schiat. Dar deh, asta e, bine ca macar e zapada.

Asta a fost un post inceput acum vreo saptamina, scris aiureli, editat aproape zilnic pina cind azi i-a sosit sorocul. Simt ca daca nu il las sa apara acum, nu mai apare in veci. Iertati, deci, lipsa de coerenta. Am incercat, dar jugul activitatilor remunerate ma ucide. Cu titlul zici c-am baut apa dupa Catavencu…