trei orase in trei zile

Slujba mea obliga, si bine face, la deplasari prin orase. Tot slujba ofera, pe buna dreptate, si o diurna, nu conteaza cit, cita vreme e. Am facut o preumblare rapida in 3 orase: marti la Ploiesti, miercuri la craiova si azi, joi, la Constanta. Trei orase diferite, din 3 regiuni diferite, dar destul de asemanatoare prin 3 caracteristici: mizerie, lucrari la strazi prin centru (a se citi blocaje, nervi, praf, moloz, trafic dement) si tencuiala cazuta la cele mai frumoase case si cladiri din centrul vechi si norocul de a gasi mincare buna.

Daca despre primele doua nu are rost sa vorbesc ca daca va uitati pe geam vedeti si singuri, despre aia cu mincarea merita sa zic vreo doua vorbe.

Ploiesti. Dupa o goana absolut oribila prin, probabil, cel mai urit oras din lume, in care pute si colcaie jegosii (ciini, oameni si alte dobitoace) pe trotuare si soferii idioti atit pe strazi cit si pe trotuare, dupa ce m-am delectat cu pancarta tantosa a “Muzeului judetean de stiintele (sic!) naturii” (am si poza, dar ma abtin), terminind treaba la timpul mesei am decis sa ospatam cum se cuvine pe undeva pe linga muzeul ceasului – o cladire superba si, desigur, total neglijata, cel putin pe-afara, ca inauntru n-am (mai) intrat. Si am gasit o casa frumoasa, renovata, decorata cu gust si care era si cam plina la ora aia (semn ca inauntru e ce trebuie de mincare) si am mincat o ciorba deosebit de buna, cu niste chips-uri absolut dementiale si am atentionat niste ciucuri nefiltrate (sau nefiltrati, pt. cunoscatori) de foarte buna calitate. Am adastat vreo ora, apoi am dat iarasi piept cu minunatul deneunu si ne-am returnat la birou, caci intilnirile vin peste tine, nu stau dupa.

Am luat de pe drum, de pe la Pucheni, cea mai buna si gustoasa si calda piine neagra, din care a ciugulit jumatate colega mea cea proaspat gravidutza.

Dar aveam amintiri mixte: oribile alea vizuale, sublime alea gustative. Si ne pregateam pt. Oltenia, vericule, care urma a doua zi, si cind stiam ca o sa fie alta incercare cu ciini, moloz si, cu ceva noroc, o mincare decenta cu sau fara praz, ca nu speram la mai mult.

Si am ajuns si la Craiova. Dupa scenariul stiut: intii muncim, apoi ne veselim, ne-am invirtit vreo 2 ore prin mirobolantul oras la fel de plin de statui si head&shoulders cu mihai viteazul precum e iasiul plin de stefani mari si sfinti de toate dimensiunile. Fromoase cladiri vechi transformate in second hand-uri si magazine cu de toate, un centru vechi plin de boarfe la usi, parasute pe strazi, fete grasuta si patachine viu colorate, o piata centrala cu tarabe cu martisoare si o expozitie de masini de la ford cocotate pe platforme in fata prefecturii. Cu ocazia lucrarilor la nu stiu ce pasaj sau strapungere sau autostrada suspendata, s-a dus dracului tot centrul ala boem si plin de circiumioare, si acum stradutele alea arata ca lipscaniul nostru mai acum vreo 30 de ani, adica deplorabil. Dupa vreo inca o ora si ceva de cautat un loc cu lume in care sa putem minca, fiindca deja era cam ora 2 si ceva dupa-amiaza, vazind noi ca nu e chip sa ne lipim pe undeva, am deci sa plecam si sa mincam la Slatina, poate acolo e ceva mai bine. Si invirtindu-ne noi vreo 20 de minute ca sa iesim cu masina, caci s-au schimbat si niste sensuri si s-au mai transformat in pietonale niste bulevarde, am razbit pe calea Bucuresti, de care din punct de vedere culinar ne era nitel dor. Si ce sa vezi, mergind noi asa oblu, unde nu ne iese in cale, pe dreapta, un restaurant El Greco care cam gemea de lume. El Greco am zis noi, probabil or avea si mincare greceasca! Haidem! Si am mers.

Ce urmeaza e rupt din visele cu mincare ale flamindului din om. Mai intii ca locul era foarte placut la infatisare, deloc agresiv, cu draperii care delimitau spatii, cu o ospatarita tatuata foarte foarte simpatica. Dupa care am vazut meniul si ni s-au scurs ochii dupa ciorbe, miel, berbecut, feta saganaki si lasagna, ca suntem cosmopoliti. Nimic cu praz.

Feta saganaki a fost mai buna decit multe din Grecia. Salata de cruditati a fost atit de bine intocmita incit nu am simtit nevoia sa-i adaug nici macar un virf de sare (si eu cirtesc des la d-astea), salata de vinete de la inceput a fost mana cereasca, iar vinul a desavirsit un prinzo-cina absolut de exceptie. Din ce mi-au spus colegii, si ciorba de burta si de perisoare fusera bune, vericule, precum si mielul, porcul si lasagna. Am plecat binecuvintind poporul oltean si pe tinara glumeata care ne-a servit. Pina la Slatina, adica vreo 50 de km, am vorbit, evident, despre cit de bine am mincat, ce frumos a fost si cum o sa mincam noi aici si mai bine cind vom reveni.

Si ajunseram in orasul domnului, Slatina, un oras cum nu se poate mai naclait si mai plin de gropi si de sensuri unice printre darimaturi. Urit e putin spus. Dar in uritul ala de oras am gasit nirvana. Am gasit-o si am mincat-o urgent. Nirvana este de mincare, se gaseste pe undeva prin centru, la o cofetarie tinuta de un simplu Atlet Albanez. Am pus pe facebook astazi ceva despre, mai pun si aici fiindca nu aveti voie sa ratati daca ajungeti pe acolo (si aveti gps).

Luati de-aici postul fetei asteia Laura Sararu, pe care repet ca n-o cunosc, dar i-am gasit blogul si am citit despre braga si halvita de aici. Cautati dupa “atletul albanez” pe net si aveti ce citi vreo ora 🙂 Nu mai insist, ca-mi ploua in gura, dar putin tot dau: halvita era aia pe care o stiam eu de acum 30 de ani, cu gustul ala, cu napolitana aia geniala deasupra, cu textura aia alba si fina si care se intinde, cu gustul ala absolut dulce si minunat dupa care iti merge de minune un pahar cu apa rece; braga era dulceaga si prafoasa la gust, rece si delicioasa asa cum vindeau la noi pe strada in Uranus pe vremuri, acum zeci de ani; inghetata era atit de fina si de buna fara sa fie lesinator de dulce; iar rahaturile cu trandafiri, lamiie, afine, nuci sau naiba mai stie, ca am luat din toate, moi si pufoase, prafuite cu zahar si aromate de-ti lingeai degetele si nu-ti venea sa le speli ca sa mai simti aroma pe ele! Nu, nu exagerez deloc, chiar deloc, am martori oameni batrini care s-au luminat cind le-au gustat! Si din toata cumparatura n-a mai ramas nimic  in seara aia. Da, asa de bune, da.

Am ajuns acasa tirzior, rupti de oboseala si plini de cadouri dulci. Am dormit neintoarse vreo 5 ore, ca urma Constanta.

Dupa ce ne-am hurducanit pe strada autosoarelui vreo 1 jumate am ajuns in orasul pazit de vapoare. O scurta vizita prin port, pe linga solizuri si comisionari vamali, apoi prin centru, pe la plaja sa vedem care e treaba, pe la mal ca asa e mersul, stiti treaba, apoi ne-am parcat imparateste la un restaurant central, turcesc Keptan Baba.

Bai si unde incepuram sa comandam care humous, care ayran, care tabouleh-uri (care lipsea, dar i-am gasit repede inlocuitor niste salata de masline verzi condimentate de mare senzatie), care pide de 2 feluri, adane si salate si coaste de berbecuti si smintina cu carne si lipii umflate si am crapat in noi pina n-a mai ramas nimic. Dupa care o cafea de-aia de care trebuie, la nisip, si niste apa cu minunatiile alea de deserturi insiropate. Si dezbatind noi istoria turcilor in romania si de-aiurea ca niste oameni mari ne-am intins iar la drum, si facuram 1 ora jumate pin la bucuresti si inca pe-atit din pantelimon pina acasa, ca deh, era meci si suporterii aveau prioritate.

Si dupa ce-am comis trei zile mincaruri din ce in ce mai bune, m-am razvratit plenar cu o salata de cruditati home made fara sos, dar cu un ardei iute tocat marunt-marunt, de care nu m-am putut abtine sa nu cer de la Kir Baba, si-am avut rabdare si chef sa stau o ora si ceva sa tocmesc ast hrisov, ca sa stiti sa nu gresiti cind va duceti si voi pe unde-am fost eu.

Si-am incalecat pe-o sa si fumez ultima tigarea si cam asta fuse zioa. Na!

La Prishtina si inapoi

Nu am mai scris o vreme pentru ca am fost plecat. Unde? Unde scrie in titlu. Ma veti intreba ce oi (voi, in anumite parti ale tarii) fi cautat pe-acolo, dupa ce unii dintre voi (oi, in anumite parti ale tarii) mi-au urat sa ma intorc viu acolo, sau pur si simplu m-au facut nebun de legat. Ba cand au auzit ca intentionez sa conduc pana in Kosovo s-au mai si incrancenat, cum ca mai bine ma aruncam cu o parasuta improvizata, ca sansele tot la fel de bune erau sa scap doar cu niste cucuie. Ce-am cautat eu acolo?

M-am dus sa le antrenez oamenii. Ha ha, o sa va hliziti manzeste, te-ai dus sa-i inveti cum se se omoare mai bine? Nu. M-am dus sa-i antrenez sa ii recunoasca mai bine pe aia care au probleme de sanatate. Se cheama cercetare. Oamenii, cand au probleme in comunitatile lor, au si alte optiuni la indemana, pe lumea aceasta, decat isteria televizata. Pot sa caute raspunsuri, sa foloseasca unelte standardizate, sa gaseasca raspunsuri la intrebari si macar sa genereze o “stare” de cunoastere reproductibila, una de la care sa plece normalitatea. Or in Kosovo, aceasta tarisoara inca nerecunoscuta de Romania si-o alta tara europeana, uit care, oricum la fel de importanta ca si noi in marea ecuatie a lucrurilor, exista interes pentru cunoastere. Probabil pentru ca o duc mult mai rau decat noi. Probabil pentru ca sunt o societate inca organizata pe principiul cursei de soareci, aici e cascavalul, pe-aici intra rozatorul. Dar mai e ceva acolo. Disperarea, aia pe care noi o afisam cu atata melodramatism, cu atata teatralitate, cu o asemenea sfarseala existentiala, la ei se petrece, e sub radar, in schimb oamenii au inceput sa se preocupe.

Au inteles un lucru elementar. Ai date de sanatate mintala, ai inceputul accesului la resurse. Poti sa mori si de foame, daca “statistica oficiala” nu e elocventa, daca nu reflecta o realitate factica, si inca una coerenta narativ, degeaba povestesti pe la colturi ce drame petreci tu intre granitele tale. Nu-i va pasa nimanui. Si nimanui nu-i pasa de Romania. Nici de tine, nici de tine. Si cu siguranta nimanui nu-i pasa de el. Ne frangem mainile, ne rupem hainele, ne aratam cu degetul intr-o bacanala penibila sperand ca starnim poate mila cuiva. Nu exista mila si daca ne imaginam ca noi o ducem rau, si ca Vestul o duce bine, si ca exista vreundeva acest exces de marinimie sociala incat sa vina cohorte de maicutse Tereza sa ne ajute, suntem buni de buline.

Iesitul din Romania e simplu. Dintotdeauna a fost simplu. Intr-o ora, pe cand se ridica ceata de pe rapitsele catre Giurgiu, eram la bulgari. Intri la bulgari si incepe stressul. Acesti producatori de muraturi si serbet au descoperit secretul venitului stabil la bugetul de interne. Semnele de circulatie. Pui semne de circulatie anarhic, din belsug, lipsit de orice rationament, aici o curba mica, aici un pod lung de cinci metri. Cu cat mergi? 80 la ora? Nu, mon cher. Mergi cu 40 la ora. Pune frana, tsusti radarul, stop, “spid problem, amenda, permis, banka”. Am incheiat citatul. Cat? Mainile fac gestul universal de frecat hartia. Omul ridica din umeri. Tu dai 20 de Euro. Omul nu mai ridica din umeri. Iti face cu degetul, oh nebunaticule, atentie ca suntem multi, si toti la fel de zelosi. Si sunt. Tu n-ai fi, daca ai castiga probabil 100 – 200 de Euro pe zi din vamuiala? Daca intelegerea e ca 50% merge la buget, tu ramai cu un venit frumusel pe luna, statul ia si el o halca bunisoara, si viata-i dulce. Drumurile in Bulgaria sunt frumoase si de obicei ferite de acneea aceasta endemica de-o intalnesti pe la noi. Au si autostrazi. Au si multe, multe localitati formate din maxim 10 case si de obicei numai 2 locuite. Dar te obliga sa reduci viteza? Da. Iti blestemi zilele si vecinii? Evident. Dar cand credeai ca mai rau nu se poate, ajungi la granita cu Macedonia. Asta, bineinteles, daca esti masochist, ca mine, si mergi catre Kosovo, de-acolo de unde se zice ca Tudor Chirila si compania “s-au intors barbati”, pe cand Vama era veche. In Macedonia, cred, doar 50 de oameni au masini. Restul au motocositoare, carute, magarusi, se pare ca sunt si multi biciclisti prin munti, am vazut eu niste semne de circulatie, si in rest vegetatie si salbaticie de-aia, frumoasa, impenetrabila, ireversibila. Cum s-ar zice pe la noi, pe la ei te mananca lupii daca faci o nefacuta. Si mergi, si mergi, drumu-i fain, GPS-ul te arata fix prin centrul cucuruzului pentru ca in Macedonia cred ca e un sport local, anume cum sa complici cele 3 drumuri importante catre localitati inexistente pe harta, sau de preferinta in creierul fundaturii. N-ai radare, dar nici n-ai de ce sa ai pentru ca toata Macedonia e o lunga serpentina, cu exceptia unei bucati de autostrada pe axa Atena – Belgrad care mai si costa bani dupa ce ca nu e deloc semnalizata, sau logica, sau deprivata de politisti. Politistii macedoneni sunt shmekeri, au niste Dodge Caliber impresionante, si sunt la fel de entuziasti cum sunt cainii nostri vagabonzi. Comparatia nu ne sperie, este vorba de-o…bacterie. Dar daca credeati ca in Macedonia este rau, bine ati venit la sarbi. La sarbi am ajuns pentru ca m-am ratacit in Macedonia. Si la dus, si la intors. Dar cand m-am ratacit la dus mai si mergeam in Kosovo, si cand m-au intrebat am zambit si-am raspuns, naiv, Prishtina. Ai carte verde? N-am. Cumpara de-acolo. Cat costa? 110 Euro. CAT? 110 Euro, uite-aici caietul dictando cu preturi, scrie negru pe alb 110 #@#$. Zis si facut, noroc ca aveam bani la mine in caz ca dau de vreun lacom pe drum, si eu cum sunt mic si generos nu m-am putut abtine, si-apoi o iau, besmetic, pe drumul “alternativ” catre Prishtina, unul care trece din Presevo, Serbia in Gjilan si-apoi mai departe, prin pustie, catre capitala acestei “provincii autonome” de-i zice tara. In Gjilan am aflat ca sunt multi copii, si toti ies la drumul mare. E posibil ca-i scot in astfel de excursii de grup ca sa-i acomodeze cu mijloace de locomotie bazate pe combustie interna. La inceput m-am intretaiat, intr-o curba, cu vreo 10. Ma uit, incetinesc, trec mai departe. La vreo 20 de metri, alti 40 coborau veseli pe mijlocul strazii. Incetinesc, trec lesne printre ei, si-apoi o iau din nou pieptis. La alti 40 de metri, vreo 80 de copii veneau agale pe tarmac. Incep sa intru la banuieli, incetinesc, verific ca am usile blocate si-apoi ii strabat, agale, ca pe o turma de miei. Numai bine credeam ca am scapat, ca ce-mi vazura ochii. Dupa o curba la stanga, curba la dreapta, cateva sute de copii se ivesc in campul meu vizual. Am incremenit. Dar ce optiuni aveam? Inapoi la politistul sarb care imi zambise carnasier, la vama? Sau poate la alalaltul, macedonean, care ma cautase la bagaje si cu lanterna pe sub masina? Nicidecum. Si-am trecut asa, tacut, printre ei. Cred ca la final, cand am terminat cu hemoragia de copii, trecusem printre vreo 800, cel putin. Niciodata n-am vazut atatia la un loc. M-au impresionat. Apoi din nou pustiu, si motocositoare care trag diverse carute, si o viata mai mult sau mai putin idilica, in urechi comentariul unui general american pe un documentar BBC facut in anii ’90, despre Milosevic, cum ca oamenii astia sunt tampiti, se bat pe niste pietroaie, si chiar asa e, sunt niste pietroaie dar ce pietroaie, si-apoi intrarea in Prishtina la capatul al 11 ore de drum.

Bagdad? Nu, dar aproape. Un trafic infernal, bara la bara ca la noi ar fi fost relaxat, frumos parfumat. Un giratoriu care cred ca era cea mai nou aditie tehnologica la acest spatiu unde cedeaza dreapta e strict o regula de politete. Am mai stat trei sferturi de ora. Am ajuns la hotel cu usurinta dupa ce-am intrebat un musiu la alt hotel despre cum as putea sa ajung la celalalt hotel cu acelasi nume.

Iar despre restul povestii, altadata.

GD

1/2 Dead Can still Dance

Buna dimineata de dupa Pasti,

Am lipsit mult, dar puteti considera ca am revenit odata cu primavara.

Exista perioade in care nu te poti aseza la birou sa scrii chestii pe blog pentru ca nu ai timp nici sa faci treaba pentru care esti (sau nu) platit. Eu tocmai trecui printr-o astfel de perioada, pe care consider ca am parasit-o cu succes. Am revenit, deci, pina la urmatoarea perioada plina de evenimente.

De unde vine titlul? Pai la sfirsitul lunii martie mi-am luat 3 ore seara sa merg la Sala palatului sa vad un concert. Era vorba de o jumatate (vocala) din celebra Dead Can Dance, o trupa pe care o ascultam in vremea liceului si a facultatii. Brendan Perry a tinut un concert absolut superb, pentru ca vocea i-a ramas aceeasi, la fel si feeling-ul.

Despre inceputul lui aprilie, ce sa va spun… am muncit de mi-au sarit capacele. Asa cum deja stiti, pentru o scurta perioada, trofeul FIFA a fost prin Romania. Nu va zic cum a iesit, ca asta ati putut citi prin presa, dar va zic ca s-a muncit ca la balamuc. Dintre toti cei implicati as vrea sa aduc o lauda tirzie celor de la Aeroportul Otopeni, inclusiv firma de handling Menzies, care au lucrat asa cum nu prea se lucreaza in Romania: nemteste, aka ceas, aka brici, aka super. Si pentru ca bila alba face casa buna cu aia neagra, as avea de dat un bobirnac BGS-ului, dar nu foarte dureros, fiindca pina la urma treaba a mers bine si nu se face sa arunci cu oua cind toti ceilalti azvirl cu flori.

Inca un mit s-a naruit: chiar si avioanele prezidentiale cad! Groaznic! Si naiba s-o ia de treaba, tot la rusi cazu si asta al polonezilor…

Pentru cei interesati: inca traiesc, sunt bine, ma refac dupa vreo 2 saptamini cam greutze, incerc sa recuperez Pastele lucrat de 1 Mai muncitoresc, sper sa-mi si iasa. Trag dupa mine de vreo 2-3 saptamini o raceala, mi-a aparut si o carie, ne-am mutat cu sediul in Piata Romana si, ce e cel mai important, de astazi redeschid sezonul la Yahoo Messenger! Cred ca pina la urma titlul se refera si la mine 🙂

Va doresc spor la treaba,

a.

Ay ay ay ay

Si pentru ca El Jeffe a declansat competitia si s-a desfatat cu Zapatta, noi am decis ca, in conditiile astea, n-avem cum sa punctam (macar de-o Cupa Oraselelor) decit daca merem la antipozi, la soare…

Asa c-a fost Puerto Rico…

…si ne-au ajuns blestemele competitiei, pen’ ca ne-a plooat cu bulbuci.

Dar cu gluga-n cap (fara efect)  si cu batista pe lentila, tot am infrint:

… sper (cred ?)

Ia de vedeti si jurizati

(S-) a trecut Madonna

Nu sunt fan Madonna, am fost petru spectacol. Vax, am fost fiindca am primit cadou bilete, asta-i adevarul. Despre show in sine am cuvinte frumoase, mai putin despre vocea protagonistei, dar despre organizare am injuraturi de umpli doua basculante.

Am fost la acest spectacol fiindca voiam sa simt gustului norilor de praf, sa stau doua ore sa iau un pahar de suc cu 5 lei, dupa ce in prealabil am stat la coada la jetoanele de 5 lei vreo 20 de minute, pentru ca apoi sa stau 25 de minute sa caut budele, pe care nu le-am gasit pina la finalul (rabdarii mele, pe la 23:00). Am inghitit, impreuna cu ceilalti probabil 79.999 de insi, praful din “parcul” Izvor, mareata ctitorie a epocii de au, ag si ca(cat). La cit de abundent era acel pamint pulverizat, eu cred ca Vaghelia a si platit bani sa-l fabrice. Iar coana mare a facut economie la fumul de scena, vizibilitatea catre mareata sa figura fiind obturata natural, ca asa stim noi, romanii, sa venim in intimpinarea dorintelor marilor staruri americane.

De unde pacatele mele a iesit praful ala, atitea tone de pamint pisat de tenisii atitor zeci de mii de suflete?? Nici pe coclaurii Baraganului-cel-traditional-necultivat nu cred ca se gaseste atita praf cit a zburat in valatuci in zona 0 a acestui nenorocit de oras.

Am fost la spectacol sa aud zbieratele conitei de 51 de ani, care se tine excelent (cu exceptia bratelor) si care a reusit sa faca, totusi, show. Cu maaaare ajutor de la lumini, lasere si led screens. Si, desigur, de la dansatori. Melodiile cintate live de dinsa… ma abtin sa le caracterizez, vor aparea probabil pe net.

Am fost la Madonna ca sa vad ce misto nu ai voie sa intri la metrou pe la statia Izvor la 23:08 – metrou al carui program a fost prelungit special pentru acest spectacol – pentru ca din cauza pericolului de atentat cu bomba (nu rideti, asa mi-a zis un politist) s-a decis ca statia sa se redeschida abia la 01:30. Cind spectacolul era clar ca se va trmina abia la 23:30 :). Deci de ce s-a mai lungit programul la metrou, totusi? Ca sa merg cu turma, ca vitele, pina la Unirii sau Eroilor??

Rugaciunea unui om cu bulinute pe plamini: Doamne, da tu Doamne ca la Guano Apes sa ploua! Sa ploua cu atitea spume incit aia veniti doar pentru bere sa stea acasa.

  

cele 3 faleze

V-am promis ca scriu. Cele trei faleze sunt Tulcea, Galati si Braila. O Dunare murdara precum privirea multora curge prin toate trei, de la coada sirului la cap. Barje de tot felul si salupe cu viteza se misca lent sau repede.

Mai intii Tulcea. Nenorocul calatorului care vine in Tulcea fara masina este ca trebuie sa vina cu microbuzul sau autocarul. Dupa cum ii e norocul. Daca e sa ai noroc vii, ca mine, cu un autocar chinezesc, in care ai aer conditionat chinezesc, un DVD player chinezesc si chiar si LCD chinezesc. Tot noroc se cheama sa prinzi, ca mine, un sofer atent si bun, care nu da radioul la maxim decit pina la iesirea din Bucuresti. Si nici nu depaseste aiurea si nici nu se da mare speriind bidiviii putere ai carutelor. Daca e sa n-ai noroc, nimeresti intr-un minibus, inghesuit si naclait intre insi care vorbesc tare si gesticuleaza cu degetele in ochii tai, chiar daca ai castile pe urechi si-o carte in brate. Caci tren, pacatele noastre, nu mai este, o raposat de ani buni, de cind de la Medgidia terasamentul e atit de varza incint rar se mai incumeta cite o locomotiva sa-si care vagoanele pe el. Si oricum, in epoca vitezei sa mergi o suta si ceva de km cu 5, hai 6 km/h e sinucidere curata. Ca nu s-a vazut inca tren pe carbuni cu ventilatie.

Si mai e un ghinion pentru noi, pietonii calatori, anume acela ca intram in Tulcea ocolind prin zona industriala. Inainte de a vedea Dunarea si faleza vezi blocuri gri, murdare, darapanate, vezi mizerie pe strazi si alei, vezi saracia lucie care e stapina in regula prin locurile astea. Dar centru e dragut, faleza e curata, desi putin lasata in paragina. Doar docherii si pescarii, proprietarii de barcute, nave si pontoane sunt alerti si spala, curata si deretica, cu gindul ca poate cineva se urca sa mearga in Delta. Dincolo de animatia de pe mal, in oras caldura domneste. Pe la prinz rar vezi oameni pe strada. Dupa prinz ii gasesti pe la terase, pe balcoane sau prin parcuri, pe unii chiar in spatele blocului, intre vecini, cu niscai beri in fata. Se bea mult. Se bea si se fumeaza si se caineaza soarta grea. Nu e de lucru. Daca pica santierul, unde lucreaza multi, se duce dracului tot orasul nostru, mi-a zis un tataie intimplat pe linga o circiuma. Imi pare rau de Tulcea, fiindca e un oras la care eu tin de mult, de cind era mult mai mic, mai mizer si mai sarac decit acum. Aici stau oameni pe care ii stiu de o viata si care nu stiu cum dracu reusesc sa se descurce, cu familie si copii, cu 1200-1300 de lei pe luna. Ca si pe pamint.

.

Galatiul este un oras atit de frumos, in zonele prin care m-am umblat eu (faleza si zona studenteasca), incit faptul ca e populat cu niste specimene puturoase de te ia groaza te face sa-ti aduci aminte de bancul ala cu Dumnezeu cind a dat multiple bogatii Romaniei. Rar mi-a fost dat sa vad oameni mai lenesi si mai dezinteresati decit aici. Cu parere de rau, am avut de-a face cu niste tovarasi, vreo 4 la numar, care s-au angajat sa faca o treaba, si eu la rindul meu m-am bazat pe ei, si s-au prezentat la treaba cu vorba veche stramoseasca: aseara s-a stricat, asta e, ce sa-i faci, se mai strica lucrurile. La ce bun sa ne sugrumam bunatate de neuron, ca doar nu s-o darima cerul daca am promis si nu ne tinem de cuvint. Recunosc ca s-ar putea sa fiu subiectiva si sa judec majoritatea prin prisma unei minoritati, dar am fost atit de socata incit nu-mi doresc vreodata sa mai ajung pe aici. In special nu cu treaba, ca in interes de turism nici nu incape discutie sa merg. Scump (un hotel de 3 stele mi-a luat 71 de euro pe camera si m-a dat afara a doua zi la 12, desi eu aveam treaba acolo pina la 14:00. Asa ca am defilat foarte elegant cu papornita cu chiloti unde am avut treaba. Ca tiganu cu toate boarfele in caruta) si cu ifos. Cum e mai rau.

Braila e alta poama de oras cu o bucatica foarte frumoasa. Faleza, din zona primariei, e foarte plina de oameni in plimbare, sunt fintini si un ring mare cu scena pentru rolleri. Dragut. Dar cum ai iesit din centru esti in Ferentari. Si aici respira mizeria si saracia din fiecare piatra, iar de dupa piatra se ivesc fete sumar imbracate cu baieti care iti fac cu ochiul dintr-un mercedes cu numar de bulgaria. Asfintitul de la balconul hotelului Belvedere (foarte dragut si curat), cu muntii Macinului in fundal si tapsanele verzi care par ca intra in apa si liziera verde sunt singurele lucruri pe care merita sa le iau cu mine in fotografii. Le vedeti mai jos.

Mi-am promis ca nu voi mai fotografia mizeria. Dar asta nu inseamna ca nu pot vorbi despre ea. Si pt ca totusi gara Braila merita, iata un instantaneu, doua:

Daca nu scria titlul Braila, ati fi ghicit care din cele citeva sute de gari romanesti este? Exact.

Depresii de calatorie

La sugestia Tovarasului Tracto, am decis sa va impartasesc impresiile de calatorie de pe meleaguri vietnameze.

Pentru a ne indeplini cu succes sarcinile de plan si pentru a stabili noi relatii bilaterale, inteleapta conducere a luat harta-n mina, s-a scarpinat moderat in cap, a produs o analiza profunda a situatiei economice actuale in lumea capitalista si a decretat (adinc, asa cum orice conducere inteleapta o face): sa fie Vietnam. Si a fost Vietnam, ca aici nu sintem la Casa de Cultura, la cercul prietenilor gherghefului.

Asa ca, impinsi din avion in avion, mincind fuse orare precum calu’ lu’ Fat Frumos halea jaru’, am aterizat – la ceas de inserat – in Hanoi.

Surpriza numelui de Romania afisat cu mindrie pe pasaport si prezenta unei vize achizitionate regulamentar inaintea acestei (prea lungii) calatorii a produs o reactie prietenoasa din partea tovarasilor care pazesc aceasta tara minunata cu oameni luptatori. Nu stiu inca ce impresie a produs un Xin chao (seen chow) pe care l-am pronuntat din toti bojocii in semn de bun gasit.

Pina acum, toate bune si frumoase. Partea interesanta incepe de-abia de aici incolo. Dupa scurta pauza regulamentara in care un numar de tigari au fost sudate la foc automat (deh… Nobody is perfect si la mine pe buletin n-am identificat asa ceva) m-am imbarcat in limuzina pusa la dispozitie cu generozitate de gazdele mele contra umilei sume de 40 (patruzeci) parai (dulari, bacsi, coco – alegeti voi cuvintul cunoscut) si am purces spre hotel.

As spune ca asta a fost prima surpriza pe care am avut-o referitor la Vietnam. Dulari ?! Parca acu’ 40 de ani tovarasu’ Ho lupta contra acestei hidre imperialiste… Sau …?

In sfirsit.

Revin in limuzina (marca Benz. Mercedes Benz) unde sint uimit de agilitatea cu care tovarasii vietnamezi minuiesc nenumaratele scutere, mofe, motorete si motociclete prin stinga, dreapta, fata si spatele automobilului care se deplaseaza cu viteza V catre destinatie.

Pe drum – in afara acestor vehicule – am fost depasiti de mijloace de deplasare produse de firmele Audi, BMW si Mercedes care m-au facut sa ma simt ca acasa. Doar ca densitatea de Q7 si X6 e mult mai mica raportat la numarul de doua-roti care populeaza strazile.

Asa cum spuneam, increderea in soliditatea sistemului socialist si a proprietatii poporului asupra mijloacelor de productie mi-a fost zdruncinata inca de la aflarea pretului limuzinei, dar drumul pe DN1-le Hanoiului mi-a provocat revelatia finala: tovarasi, fu*ra astia si comunismu’ asta. Cantitatea de reclama pe unitatea de retina bate si ce vezi pe Magheru’.

Drumul a continuat intr-o maniera pasnica inca vreo 10 minute pina cind am atins granitele orasului frate si prieten Hanoi. Moment din care lucrurile au luat o cu totul si cu totul alta turnura.

N-am sa intru in detalii legate de respectarea culorii rosii (optionala) a semaforului, de legea prioritatii de orice si oriunde, de prestarea a aproape oricarei activitati pe scuter (vorbitu’ la telefon c-o mina si tinutu’ copilului pe ghidon cu cealalta e de domeniul uzualului)… Am sa va spun doar ca – daca eram la volan – intram clar la genocid dupa primul kilometru. Si am condus suficient prin Buhuresty…

Ajuns la hotelul pe care gazdele mele mi l-au pus la dispozitie m-am simtit ca acasa. In sensul ca pentru 145 USD am primit cam ce as fi primit, in Jakarta, pentru 90.  Aceasta unitate de cazare si alimentatie, stindard al turismului hanoian clasificata la cinci stele de organele de resort se afla situata pe Valea Cascadelor. Da, ati citit bine: pe Valea Cascadelor.

… desi, daca stau sa ma gindesc mai bine,  acolo nu vezi atita gresie, faianta, baterii de dus si ghivete pe metru patrat

Coplesit de emotia calatoriei (incheiata, in mod absolut surpinzator pentru mine, fara incidente in trafic – in sensul ca nici macar o oglinda n-a fost afectata, darmite 5-6 vinzari pentru Yamaha…) m-am intrepat (dupa luarea in primire a camerei) catre barul unitatii. Unde, contra sumei de 4.75 USD (TVA si serviciu neincluse) am primit o bere locala.

La halba.

Cu aceasta mi-am incheiat ziua furtunoasa (pentru ca tovarasii bucatari si-au incheiat programul la orele 21, ceea ce m-a impiedicat sa iau contactul cu delicatesele culinare locale).

A transmis din Hanoi pentru andreanum dot org corespondentul de la fata locului,

PS: inca astept, de 10 minute, cuminte ca tovarasele barmanite sa-si termine sesiunea de nintendo DS si sa-mi aduca nota.