co-mu-ni-ca-re. musai

Doamnelor si domnilor, comunicarea este importanta. Vorbele conteaza, mai mult decit ati putea crede vreodata. Orice cacat de nimic lasat sa pluteasca sau acoperit, cindva va iesi la suprafata si va produce mai multe valuri decit o doza zdravana de TNT intr-un pahar cu apa.

Detaliile ne omoara. Eu stiu asta, fiindca am un talent deosebit sa nu spun lucrurile care i-ar deranja pe ceilalti. Or astea toate, mici si maruntele, care au talentul de a se stringe-n ciorchini, devin in scurt timp apasatoare. Si mai e ceva de care trebuie sa tineti cont: asa cum ne invatau marii filosofi, e recomandabil sa te cunosti pe tine insuti. Dar nu ai nici o sansa sa faci asta nici daca esti psihiatru. Pentru ca mecanismul uman de protectie, sau firewall-ul, ca sa vorbesc pe intelesul pustilor, e mult mai elaborat decit rudimentara noastra invatatura despre viata, astfel ca te trezesti ca tu ii spui seara iubitei “nu ma deranjeaza ca n-ai venit la intilnire, inteleg ca a trebuit sa stai la birou peste program desi nu primesti un leu in plus pentru orele suplimentare”, dar peste vreo 2 saptamini faptul ca ea a schimbat programul tv de la meciul de cacat pe care il urmareai dezgustat si fara chef te face sa te infigi in beregata ei (in gind, de cele mai multe ori, din fericire) si sa spumegi aparent fara motiv. E, nu e fara motiv, asa iti spune tie ceva din tine ca esti ofticat, desi tu nu ai aparent habar. Inca vreo 3-4 faze din astea si faptul ca ea e blonda, exact cum iti place, are gene lungi si perfecte, e buna la pat si gateste extraordinar, chiar mai bine decit maica-ta, nu mai conteaza asa mult. Conteaza ca trebuie, simti tu ca trebuie s-o tii cumva din scurt, sa-i mai arzi cite una (tot in gind, sper), sa o mai tii nitelus in suspans.

Deci, cum ziceam la inceput, mai bine te certi zilnic cu ea, daca nu puteti sa va spuneti lucruri cu vorba blinda. Nu va temeti de ruperea relatiei daca aveti o cearta doua pe zi: daca se rupe de la niste vorbe, se va strica oricum mai tirziu de la niste ne-fapte, ceea ce e olecutza mai dureros decit pare.

Deci astazi, dragul meu prieten, as vrea sa-ti spun ca acum patru luni, cind ai venit mirosind a parfum proaspat acasa, am crezut ca ai fost la alta. Nu ti-am zis-o fiindca n-am stiut cum. As fi putut sa fac o gluma, dar n-aveai chef. Puteam s-o iau in tragic, sa te asez pe canapea si sa-ti spun grav “trebuie sa vorbim”, dar m-ai fi ignorat din cauze de oboseala. Puteam sa incep direct, ca la interogatoriu, cu “de unde vii la ora asta”, dar eu nu fac asa ceva, desi as vrea, dar nu-mi iese. Sau puteam sa iti sugerez ca ceva e in neregula, sa-ti spun ca as vrea sa-mi spui ce mai e nou, daca E ceva nou, daca s-a mai scimbat ceva or something, dar nu-mi iesea nici o formulare pe loc si cu cit aminam mai mult, cu atit paream mai preocupata sa-ti zmulg ceva, si asta ma deranja si cred ca si pe tine. Asa ca, dupa o ezitare de citeva secunde, timp in care citeva mutre mi-au traversat figura, ti-am sarit in brate, te-am sarutat si ti-am spus doar “ce parfum dragut ai azi”. Iar tu te-ai relaxat brusc si m-ai intrebat ce mincam azi. De atunci ti-am pindit fiecare zimbet, fiecare miscare, te-am urmarit pe facebook si pe strada, ti-am cautat prin agende si ti-am analizat litera cu litera statusul de messenger. De atunci am inceput sa te urasc si cred ca te urasc si astazi, fiindca eu cred ca m-ai inselat si nu mi-ai spus.

Ulterior am aflat ca venisei binedispus acasa, fiindca plecasei de la birou cu o ora mai devreme, cu gindul sa ma inviti la film si apoi undeva la un restaurant, sa serbam primul nostru an impreuna. Dar n-am mai apucat, fiindca eu deja de atunci incepusem sa te pindesc, tu te-ai saturat, si treaba s-a terminat.

Vezi, de-aia e bine sa spui mai bine decit sa tii in tine Viata e ca o cutie de ciocolata, vorba lui Forrest Gump. Nu stii niciodata ce gasesti in ea. Dar de gasit, gasesti sigur Ceva, pe cind in capul tau poti gasi orice, multe de orice, de fiecare data alt orice si de obicei mai rau decit Ceva-ul real.

DanceMasters 2010 – dans, performanta, eleganta

Daca aveti drum in zona Tineretului, sau daca in loc sa ramineti blocati prin nametii patriei preferati sa vedeti un regal de dans sportiv, atunci va dau un hint: aveti ce vedea la Polivalenta in acest week-end.

In urma cu vreo 6 ani, niste domni pe care am avut nu doar onoarea, nu numai placerea, ci astea amindoua la un loc si inmultite cu 1000, sa-i cunosc, respectiv Virgil, Gigi si Bogdan, s-au apucat ei sa organizeze in Romania, la Sala Polivalenta, un concurs international de dans sportiv. Cei trei fiind antrenori si fosti dansatori, participind la nenumarate concursuri prin toata lumea cu elevii lor si fiind genul de oameni care tin relatiile calde, pasienta le-a iesit. Au organizat an de an acest festival, din ce in ce mai mare, cu participare din ce in ce mai de top, ajungind anul acesta ca din primele 26 de perechi campioane ale lumii la noi sa vina vreo 6 (daca am datele corecte si nu sunt deja mai multe). Nici un club de dans sportiv (latino si standard) nu poate ignora acest concurs.

„Am crescut această competiţie de la an la an şi am reuşit performanţe extraordinare pentru dansul sportiv românesc. Anul acesta, deşi este unul de criză, datorită renumelui competiţiei ne aşteptăm să se înscrie în concurs peste 1000 de perechi din mai mult de 20 de ţări ale lumii, şi pentru prima dată vom avea reprezentare de pe 4 continente. Totodată, s-au înscris deja în competiţie un sfert din perechile din Top 24 Mondial”, spune Bogdan.

Cit despre noi, profanii, aia care ne uitam la rochii, bijuterii si ne miram cum or putea sa se sincronizeze chiar atit de bine cei doi dansatori, ei bine noi vom avea parte de un show care se anunta extraordinar simbata si duminica asta, la Sala Polivalenta. Tango, cha-cha, vals vienez, rumba, samba etc: avem ce vedea!

Date despre bilete si costuri gasiti pe http://www.dancemasters.ro/index-dm.php sau pe www.bilet.ro .

Saptamina trecuta s-au desfasurat, tot acolo, Campionatele Nationale de Dans Sportiv. Trebuie sa va spun ca eu nu mai mersesem vreodata la un astfel de eveniment si ma asteptam, ca la noi la Romanica, sa fie sala goala si atmosfera in cel mai fericit caz de meci de baschet intre licee. Ei bine, m-am inselat. Si m-au impresionat atit de tare copilutii de 6 ani, care dansau cu atita seriozitate, controlindu-si permanent tinuta si atitudinea, incit m-am inamorat definitiv de acest sport. Dar trebuie sa va dau si vestea proasta: performanta presupune enorm de multa munca. Si cind spun enorm, apai sa stiti ca exact la sensul propriu al acestui cuvint ma refer.

Asadar, daca doriti sa vedeti ceva ce n-ati mai vazut, sau ati vazut la televizor, de obicei pe posturi straine, ca la noi targetul televiziunilor e fan fotbal si cam atit, atunci veniti la DanceMasters 2010.

pe vremea cind eram eu pice – partea a 2-a

Da, am vazut filmele lui Mungiu&co, Amintiri din epoca de aur. Scenariul e construit avind la baza legende urbane. Despre una dintre ele cu siguranta ati auzit, anume despre aia cu porcul viu in apartamentul de bloc. Eu aveam vecini care cresteau pui pe balcon, la etajul 7. Aveam de asemenea vecini care taiau porcul in spatele blocului, pe linga bara de batut covoarele aflata in vecinatatea ghenei (constructie din beton in forma de melc).

Ca sa supravietuiesti in sistemul supercentralizat si egalitarist, in care toata lumea locuia in case aproape identice, utilate aproape identic, trebuia sa ai idei.

Toti aveam in casa o butelie, pentru desele situatii in care gazele se opreau. Cine avea doua butelii era deja boier si putea sa “inchirieze” una de sarbatori vecinilor care nu aveau nici una. Chiria era de fapt un troc: dau butelie pe carne, pe oua, pe cartofi, brinza, lapte etc. Butelia in sine nu era a ta, insa. Te duceai cu ea goala la centru si primeai la schimb o alta, plina, care de multe ori nu mergea. Cazuri de explozii au fost nenumarate, dar se spunea, daca se spunea, ca au explodat oalele minune, de unde a ramas si legenda ca oalele sub presiune sunt periculoase.

Pentru serile fara lumina aveam luminari (cele de la botezuri si nunti se pastrau cu sfintenie nu fiindca asa zisese popa, ci fiindca erau lucruri utile si de stricta necesitate) sau lampi cu gaz lampant. Lampile astea vad ca acum au mare cautare in magazinele de design interior, dar cum gazul lampant nu se mai gaseste decit pe la sate, acum folosim in locul acestuia o luminarica pastila. Desigur, nimeni nu-si mai face lectiile acum la luminare, dar m-am obisnuit de atunci sa citesc la lumina slaba, un bec de 20W imi e suficient, iar lumina puternica de neon ma oboseste groaznic.

Sigurantele electrice erau pe baza de patroane si bebelusi (asa le spuneam eu, aratau ca niste fiole din ceramica alba cu capul din metal). Astea, din cind in cind, de la fluctuatiile de tensiune, cred, faceau poc si trebuia schimbate sau reparate. Orice om prevazator avea in casa patroane, in sertarul de la bucatarie, cit mai aproape de tabloul cu patroane. In acelasi sertar era luminarea, chibriturile, un ghemotoc de cilti, un fir de litza (sirma subtire), letconul si firul de fludor, ciocanul, citeva cuie si banda izolatoare. Cine stia sa repare patroanele, ca si cei care stiau sa repare masina dacia, erau niste mici vedete, se poate spune ca erau mici intreprinzatori care se descurcau capitalist intr-o lume socialista. Si atunci faceai bani buni daca erai destept. Majoritatea stiau ce e de facut pentru supravietuire.

In casele noastre ar fi fost groaznic de frig. Caloriferele erau mai mult suporturi pentru ghivecele cu flori, chiar si atunci cind erau calde abia atingeau temperatura camerei. Dar omul s-a descurcat. Cine avea bani cumpara un calorifer electric cu termostat. Astea erau ceva nemaipomenit, dar consumau de te lua dracu’. Mai existau aerotermele, resourile (pe care se putea si gati) si, o culme a talentului romanesc in inventica, motanii. Motanii erau simplu de confectionat si orice copil stia sa-l faca. Se lua o caramida de BCA (de gasit peste tot in santierele blocurilor) si se zgirma suprafata cit mai adinc cu o surubelnita, sapind in ea un sant. Prin sant se punea o rezistenta (un fir in forma de arc, pentru astia mai mici). Se lega la priza printr-un stecher. Cind il bagai in priza, rezistenta se incingea si caramida de BCA se incingea si ea si emana caldura. Daca aveti parinti care au stat in camine, intrebati-i cum se incalzeau si va vor povesti despre ceva asemanator. Era periculos sa lasi motanul nesupravegheat, dar se mai intimpla, mai ales ca la camin nu plateai curentul. Alta varianta de incalzire era cu aragazul. Daca aveai butelie nu prea-ti dadea mina sa prapadesti gazul pe incalzire, nu fiindca ar fi costat mult s-o umpli, ci fiindca la centrul de butelii aveau rar butelii pline. Dar cu gazele te mai incalzeai, mai ales daca stateai la etafele inferioare si avei presiune cit de cit constanta. Cind era ceva de gatit la cuptor toata familia se muta in bucatarie: eu si sora-mea cu caietele, tata cu o carte, mama isi vedea de ale ei, pisica pe sub aragazul cu 4 picioare si 3 ochiuri, si daca as fi avut ciine probabil ca isi gasea si el un loc, desi bucataria noastra era mica de tot, de nici acum, dupa remobilare, nu incap mai mult de 3 oameni in ea.

Viata la tara

Cine avea rude ciobani, avea si lina sa-si faca haine mai calduroase decit puloverele si paltoanele din supraelastic de gasit in comert. Bunicii mei de la Giurgiu aveau citeva oi, pe care le dadeau la cioban si de la el primeau periodic: lapte, brinza, lina. Atunci cind mergea la stina cu caruta sa ia brinza si laptele, in cotele stabilite, bunicul se oprea la balta si taia si niste papura papura. Papura se tesea in rogojini. In familia sateasca treburile erau bine stabilite si clare: femeia gatea si torcea lina, facea presuri, stergare si covoare pentru pereti si facea urzeala pentru rogojini, iar barbatii faceau vinul, tuica, urcau porumbul si griul in hambar si faceau rogojinile. La sapa si la cules mergea toata familia, inclusiv copiii si vecinii.

Procedura cu lina era foarte greoaie. Stiu asta fiindca, de mica, am luat parte la asta. Lina venea in saci de cinepa, murdara si plina de scaieti. Se lua fiecare ghemotoc si se spala si se descurca si se scoteau firele rupte si mizeriile. Apoi lina se spala la riu (in cazul nostru in Dunare). Se punea sa se usuce pe ziare, pe prispele acoperite sau in poduri, daca aveai norocul sa nu ai soareci. Pisicile erau de uz comun pentru toata comuna si erau mai bine vazute decit ciinii. Dupa ce se usca trebuia daracita, adica trecuta prin niste furci si facuta valatuci. Valatucii astia erau depozitati in casa, linga soba, urmind a fi torsi. Dar inainte de a fi torsi, erau moi si aterizai in siguranta pe ei atunci cind sareai in pat (asa cum faceam noi, copiii). Se lua o bucata de valatuc si se infigea intr-o furca. Apoi, cu ajutorul unui fus (sau sucitor, de la care cred ca s-a dezvoltat ulerior titirezul), lina se torcea apoi si se transforma in fir. Firul era ghemuit sau sculuit (sculul era un fel de ghem relaxat si se obtinea manual prin infasurarea palmei si a cotului cu firul. Dupa ce se obtinea un colac de ata, acesta era inodat, ca sa nu se incurce). Si dupa aceea, vara, bunica ne croseta pulovere, veste, ciorapi si manusi cu un deget din lina intepacioasa. Tin minte si acum ce mult ma indispuneau manusile alea de la care ma mincau miinile si fularele care imi faceau rani pe git. Dar deh, decit sa-ti fie frig, mai bine te scarpinai.

Pot sa va povestesc in amanunt, daca va intereseaza, cum se teseau rogojinile, presurile, stergarele si giulgiurile pentru inmormintari, cum se coseau fetele de masa din etamina si stergarele de pereti (de pus deasupra icoanelor), cum se brodeaza, cum se lucreaza cu andrelele si iglita (asa i se spunea crosetei pe vremea copilariei mele), cum se faceau sacii din cinepa, cum se prindeau soarecii cu o ulcea de pamint si o nuca, cum se face o candela din paharul de mustar, cum se faceau plapumile din lina sau fulgi si cum se facea amestecul de balegar, pamint si apa care constituia podeaua casei si prispa. Si, peste toate, stiam cum se taie gainile si porcii, desi la porci nu prea ma lasa bunicul sa performez…

O sa va povestesc, cindva, daca aveti chef sa aflati, cum erau vacantele noastre de munca la tara.

Imi pare rau ca am scris asa de dezlinat, dar cind imi aduc aminte de perioada aceea toate gindurile se bulucesc sa iasa deodata si scriu cite o frintura din fiecare. Cindva, poate, o sa am timp sa le pun intr-o ordine, dar pina atunci macar sa nu le uit 🙂

doua zile pline. fara luna

Prima parte

Pe scurt, despre ce am mai facut. Am fost la Constanta sa organizez o conferinta.

Prima chestiune importanta, din pricina genocidului de neuroni provocat, a fost calatoria Bucuresti-Constanta, tur-retur, cu trenul caruia i se spune impropriu rapid. Sau, ma rog, probabil rapid in vreo limba moarta si disparuta inseamna calm, molcom, lent, puturos sau ceva de genul. Ma uit si la jucatorii de fotbal de la rapid si parca sa zic ca tot lent se misca 😀 Asta a fost un rautacizm gratuit, are bataie spre rapidistii mei, se stiu dinsii care.

De mult mi-am dorit sa parvin in viata, asa ca m-am simtit cocoana de oras si mi-am luat bilet la clasa 1. Mai tineti minte anul trecut cind am plecat la Cluj tot cu cls. 1 si mi-am jurat ca nu mai fac prostia? Ei bine, n-am invatat nimic, tot nu m-am declasat sa merg la a 2-a. Si iar mi-am luat teapa. Dar sa dezvolt.

Trenul meu se numea Rapidul 681 Bucuresti-Mangalia si pleca din Nord la 14:00 ca sa ajunga la Constanta la 17:45. El n-a plecat la 14:00 si nici n-a ajuns la 1743. A plecat la 14:02 si rapiditatea de pe parcurs i-a fost rasplatita cu o nesperata si neasteptata intirziere de peste o ora, mi-e lene sa calculez, dar am intrat in Constanta la 18:56. Dar ajungem si la Constanta, deocamdata sa va zic de tren.

Vagonul meu, singurul de cls. 1, era si singurul la care aerul conditionat nu functiona. “Am avut cadere de tensiune si trebuie resetat sistemu’ cind ajungem in Constanta”, mi-a zis doamna controlor. “Da puteti sa mergeti la a doua, ca acolo e 23 de grade”, a mai adaugat ea prietenoasa. Nu aveam cum sa merg acolo fiindca aveam urmatoarele premise: a) in trenurile noastre se fura, b) aveam 8 bagaje mari, c) la a doua nu mai erea locuri. Asa ca am stat la 50 de grade, cu apele siroind pe mine. N-are rost sa va zic ca am ridicat tonul, m-am manifestat, eram un cetatean indignat, am folosit zeci de argumente de platitor si beneficiar de servicii, i-am amenintat ca nu voi mai merge cu cfr-ul, ca nu mai… ma rog, ce zice omul la nervi. Cind mi-am dat seama ca imi consum singura si ultima farima de energie, topita si-aia, mi-am pus niste muzica si m-am virit in scaun. Norocul meu ca aveam pantaloni lungi, altfel cred ca ma pastea o hepatita de la curatenia de acolo. Colac peste pupaza, doi pensionari vizavi de mine au conversat despre pensii, puncte, recalculari, procente si alte chestii financiare pina la Medgidia. Linga mine un ins plinut nadusea vizibil, iar de pe la Ciulnita a inceput sa puta, pentru ca de la Fetesti sa candeasca grav pina la Cernavoda, unde a dat Ford si-a coborit. Tot e ceva ca n-am avut copii.

Bind eu un litru de apa in 2 ore si reusind sa scap prin pori de doar un sfert, inevitabil a trebuit sa merg la toaleta. Aici peisajul era familiar. Cu ala din copilarie, cind mergeam cu personalul de 2 dimineata la Sinaia. Sau cu ala din trenul clasa a 3-a dintre Iasi si Roman. Ma rog, exagerez, dar nu si la miros si scirba. Iarasi hepatita pindea si iarasi ficatul meu a iesit invingator. Ba chiar mi-am luat din gara o punga de chipsuri si am reusit sa halesc vreo 5 din ei, ad labam, in acel cuptor insalubru, fara sa vomit. Dupa care a trebuit sa ma opresc, caci era prea mult.

Am reusit sa ajung cu sanatatea intacta si datorita coloanei sonore, asigurata de formatia vocal-instrumentala Mastodon, albumul Crack the Skye, de mare spectacol, il recomand cunoscatorilor. Fiind olecuta mai dur in exprimare reuseam, macar in timpul pieselor, sa nu-i aud pe mosii din Muppet’s vorbind de pensii si daca inchideam ochii parca nu vedeam nici mizeriile de caroserii ambulante care zburau pe linga trenul meu rapid, pe drumul vechi de la Bucuresti la Constanta. Caci trebuie sa stiti, cei care nu stiti, ca 225 de km de cale ferata se fac in 5 ore, cu aproximatie (am calculat si intirzierea care e inclusa). Daca facem un calcul simplu, se merge cu 45 km/h in medie, dar de fapt exista si pauze prin halte in care trenul sta si asteapta. Asteapta sa treaca trenul in sens invers, cu care imparte aceleasi sine. Timp in care nu vezi tipenie de muncitor, utilaj sau alte semne cum ca s-ar munci pe sine. Nimic. Nada. Pauza. Si exista si portiuni in care trenul se tiriie ca o rima bleaga, beata de caldura, cu maxim 25 km/h, cum face de la Lehliu la Bucuresti, 60 km in 2 ore.

Peisajul. Peisajul adica ce se vedea din tren era compus, ca si frumusetile patriei noastre in general, dintr-o multitudine de imagini: sate si catune tiganesti, cu copii care faceau cu mina trenului, in soare, copii zdrentarosi dar incintati ca pe la ei prin curte trece un tren albastru. Sate pustii, cu ulite prafuite, cu tractoare si treieratoare rosii parcate printre pruni, naiba stie cum or fi ajuns acolo. Lanuri de griu cu pete rosii de maci in ele, valuri-valuri in soare si vint. Orase inghesuite, cu blocuri crapate si de pe care curgea varul, case cu acoperisuri cenusii de stuf rascopt, tigle rosii sparte, oglinzi de tabla unele stralucitoare altele plumburii, copaci tunsi la piele, niste cioturi erecte din pamintul galben, locuri de joaca ca niste instalatii din muzeele avantgardiste londoneze, ca paienjeni de fier contorsionati, cu picioroangele azvirlite spre cer in deriva, alandala, in care cite un copil gasea loc cit sa dezlantuie greierele de metal. Cimpuri de ciulini cu flori mov, turme de oi si vaci, liniste si riuri cu marginile pline de plastic verde, petice si crengi aduse de viituri. Pe linga toate astea trece trenul meu albastru, reconditionat si incins de soare.

Vedeam peisajul printr-un geam aburit, transpirat. Vi-l atasez mai jos. Clasa 1, ce curu meu…

Daca inca nu v-ati plictisit, va voi mai povesti si despre Constanta si intoarcerea la Bucuresti. Si voi mai merge pina in 15 iulie si la Tulcea, Galati, Slobozia si Braila, deci am a va povesti destule. In plus, tot data viitoare trebuie sa va prezint doua carti senzationale, una noua, alta veche, si despre o librarie cu un librar vorbaret.

two sides to every country

Bucureşti, limita parcului Herăstrău (vizavi de Ambasada Chinei), unde sute de chinezi îşi gătesc ciorbe şi borşuri zilnic, spălînd rufe în Herăstrăul secat, întinzînd rufele pe garduri şi prin tufişuri:

Şi aceeaşi ţară, 150 km mai sus, în Poiana Braşov, mai precis în curtea cabanei Postăvaru, un peisaj care să ne facă să uităm de urîţenia şi griul oraşului mai sus menţionat, în care trăim:

think pink

Minunea asta de mai jos domiciliaza in Bucuresti, Gradina Botanica. N-am vazut ceva mai frumos decit pe stampele japoneze. Se numeste cires japonez (lat. Prunus serrulata).

Mai meritam si cite o gura de oxigen, din cind in cind.

hohoho, a venit Moshu’

Vreau sa va dau o veste buna tuturor: exista un cadou pe care toti il veti iubi, daca il veti primi sau darui.

Se numeste baby tree. Daca as avea si altceva la indemina decit telefonul meu, care face poze de detaliu execrabile, mai ales pe lumina asta, v-as arata niste bebelusi de copacei (nu sunt chiar copacei, sunt cactusi si plante cu frunze carnoase) de ati muri dupa ei. Dar, fiindca nu prea cred sa-mi iasa poze ca lumea, o sa va trimit pe site la www.botanique.ro ca sa aflati despre ce este vorba.

Dupa care, fiindca stiu ca nu numai pisicile sufera din cauza curiozitatii, va atasez niscai poze cu ai mei (asa nasoale si neclare cum sunt ele) si niste poze dintr-un fisier primit de la dna Patricia Pop, cea care se ocupa cu vinzarea acestor gigilici in Romania.

Si acum, poze cu cei mai frumosi bebei de plante:

Plantuta in sine e mare cam cit o unghie de la minuta unui copil, unele oleaca mai maricele, dar nu cu mult: maxim 1 cm fiecare. Si costa cam 12 euro bucata.

Ce vedeti mai jos sunt print screens din prezentarea copaceilor-medalion, cum arata ei acum si cum vor arata cind vor creste mari.

Cum v-am zis: eu am primit 4 si o sa-i port dupa mine mereu pina ii fac mari si ii transplantez in alt ghivecele. Mor de dragul lor.

Sper ca si la voi Moshu a fost la fel de generos si sugubat 🙂

hohoho, a venit Moshu'

Vreau sa va dau o veste buna tuturor: exista un cadou pe care toti il veti iubi, daca il veti primi sau darui.

Se numeste baby tree. Daca as avea si altceva la indemina decit telefonul meu, care face poze de detaliu execrabile, mai ales pe lumina asta, v-as arata niste bebelusi de copacei (nu sunt chiar copacei, sunt cactusi si plante cu frunze carnoase) de ati muri dupa ei. Dar, fiindca nu prea cred sa-mi iasa poze ca lumea, o sa va trimit pe site la www.botanique.ro ca sa aflati despre ce este vorba.

Dupa care, fiindca stiu ca nu numai pisicile sufera din cauza curiozitatii, va atasez niscai poze cu ai mei (asa nasoale si neclare cum sunt ele) si niste poze dintr-un fisier primit de la dna Patricia Pop, cea care se ocupa cu vinzarea acestor gigilici in Romania.

Si acum, poze cu cei mai frumosi bebei de plante:

Plantuta in sine e mare cam cit o unghie de la minuta unui copil, unele oleaca mai maricele, dar nu cu mult: maxim 1 cm fiecare. Si costa cam 12 euro bucata.

Ce vedeti mai jos sunt print screens din prezentarea copaceilor-medalion, cum arata ei acum si cum vor arata cind vor creste mari.

Cum v-am zis: eu am primit 4 si o sa-i port dupa mine mereu pina ii fac mari si ii transplantez in alt ghivecele. Mor de dragul lor.

Sper ca si la voi Moshu a fost la fel de generos si sugubat 🙂

prima carte citita

Am primit o leapsa de la nenea cosmos.

Daca ma tine memoria bine, cred ca prima carte a fost una de povesti de Andersen si prima poveste Alba ca Zapada. Sau poate asta era cea care mi-a placut cel mai mult.

S-ar putea sa ma insel, totusi, si prima sa fi fost o carte de povesti de la tata, foarte veche si jerpelita, in care cea mai frumoasa poveste se chema Fulg de Nea, despre o printesa cu inima inghetata din imparatia de gheata subpaminteana, care ajunge cumva, cu ajutorul bonei, in imparatia oamenilor cu inima calda de deasupra. Parintii ei o reneaga si se decreteaza in imparatia de gheata tabu subiectul Fulg de Nea. Ea, ajunsa sus, vede cerul albastru si florile si bogatia de culori si se indragosteste de un tinar chipes, cu care face si un copil. pentru ca acum avea sufletul cald, vrea ca parintii ei sa-si cunoasca nepotul. Ajunge inapoi in imparatia de sub pamint, cu o floare prinsa in par, si pe masura ce inainta totul in jur se topea, inclusiv inimile oamenilor inghetati.

Nu stiu de cine e scrisa povestea, erau multe in cartea-fara-coperti, despre Buteasa, Zaganu, tarimul Biharia. Am cartea la mama, trebuie s-o caut, imi aduc aminte ca avea si desene alb negru pe care am considerat necesar sa le colorez cu creioane si carioci.

Prima carte de care imi amintesc sa o fi primit cadou de la tata a fost tot una tot veche, de la anticariat, The Ingoldsby Legends, cu coperta tare imbracata in matase albastra, in care paginile galbui si groase aveau prima litera foarte mare, aurita si stilizata, iar marginile foilor erau, de asemenea, aurite. O carte pe care am citit-o, evident, multi ani mai tirziu si cu dictionarul in brate.

Prima carte pe care am facut-o cadou, tot tatalui meu, a fost Cintec despre mine insumi/Song of Myself a lui Whitman, cu care nu stiu ce s-a intimplat fiindca nu o mai avem. Era o carte mare, foarte groasa, cu o coperta cu verde… Cred ca eram in clasa a noua.

Sa ia leapsa cine vrea 🙂

Shut up and listen pt. VI: One