despre o zi din viata unui clan. al meu

Aseara am avut nunta in familie. In clan, mai bine zis, fiindca suntem atit de multi incit denumirea de familie e prea strimta. Mame, tati, bunici, unchi si matuse, nepoti, veri, mai multi veri, verisoare, rude nedefinite si prietenii lor, care dupa niste ani devin parte din familie.

Mie nu-mi plac nuntile si nu le frecventez, fiindca muzica tare, mincarea excesiva, fumul gros si zbieratele oamenilor care au dat pe git un pahar in plus sunt insuportabile. Trebuie sa te imbraci frumos, matusile te intreaba cind le chemi si pe ele la nunta ta, discutiile sunt aproape toate despre cine a mai murit, cum era cutarica, ce fusta urita avea tanti cutare la biserica, ce frumoasa e a lu’ nea si ce urita a lu’ alalalt nea, ce grea e viata si ce bine ca ne-am revazut cu asa fericite prilejuri ca sa mai birfim nitel si sa bem ceva mai mult.

E, nunta de ieri mi-a placut.

Nu era propriu-zis o nunta, ci o cununie cu petrecere in coada. Cununia a fost, la “civila de la 6”, scurta si plina de un fals aer solemn. Badigardul, duduile de la prezidiu, portarul, fotografa si inca cineva, parca, erau toti organizatori de astefl de evenimente. Cred ca si-au impartit sala, destul de maricica, in sectoare: daca stateai in fata la intrebarea aia cu raspuns prestabilit, erai al duduilor, treceai mai in lateral te lua badigardu’, stateai la poza te prelua fotografa, ai terminat cu poza si mamele isi stergeau lacrimile de fericire intervenea portarul sa te grabeasca sa faci acoperisul de flori si sa pregatesti orezul, in timp ce mirii erau chemati la pupitru pt. acte, situatii, inminari de documente si tragere de timp, ca sa nu se prinda ce surpriza ii asteapta la iesire. Si cum programul se termina, bugetar, la 14 si era deja 1330 si afara era o mare de lume impopotonata si zgribulita, solemnitatea momentului s-a dus dracului, ca sa nu facem ore suplimentare. Haideti, mai repejor, haideti doamna luati copilul ca trage de alea, haideti domnu mai repede cu podu de flori ca mai asteapta lume, hai hai, uscheala ca am vazut ca voi citeva sute numai primavara asta care a inceput ieri.

Afara te prelua echipa outdoor: cei care au iesit sa mearga in fund la mese, pregatiti sampania si bomboanele, tineti doamna copilul ca face naibii vreo nefacuta pe aci, hai si lautarii cu cerseala congelata pe corzile alea prea intinse de vioara, hai si cu acordeonu’, cinta si matale si cinsteste ziua sa aiba noroc ala micu, tudorele fii cuminte ca ne bate tanti asta care si asa se uita urit de cind am venit. Domnu’ aveti grija cu sampania, haideti grupul urmator, va pregatiti, dvs sunteti de la 2 fara 10, mergeti pe dreapta, ca domnii sunt inainte si astia abia au iesit, haideti domnule mutati-va in spate, blocati aicea pe domnii, hai lautare iar in fata ca au venit prospaturile, astia par mai avuti, au adus mireasa cu bmw-ul, au parcat si in fata intrarii, mireasa e cu umerii goi, barbata-su e la talie si vinat la fata si cu miinile inclestate, soacra mare e toata o blana si doi-trei domni bine la vreo 60 de ani privesc de sus si nu vorbesc decit din ochi, superior si dezgustat, ca nu e nimic mai urit decit sa-ti zica rastit un nea cu fata de instalator, la nunta lu’ fiu-tau, cind esti cel mai tare din parcare, ca tre sa te dai mai la gard, ca mai ai doua nunti in fata si blochezi traficu’.

Dupa ce am ajuns in fundul curtii, sub o copertina transparenta, ca incepuse sa si ploua nitel, s-au deschis sampaniile, s-au halit bomboanele si gata, hai, toata lumea…. toata lumea unde? Planul era ca dupa formalitati sa ne ducem in gradina botanica pt. kitchosagurile alea de poze in natura. Dar ploua si pozele ies naspa pe ploaie 🙂 La restaurant (tot din clan si patronii restaurantului, norocul nostru) era de-abia de la 3 si ceva. S-a sunat si ne-am anuntat mai devreme.

Asa ca la 2 toata lumea era prezenta la restaurant, unde nu era nunta cu sarmale, ci bufet suedez, occidental.

Mai intii toata lumea s-a dezghetat cu o tarie, care whisky, care tuica, citeva doamne cite un campari orange, gravidele apa plata la temperatura camerei iar copiii au primit ciocolata calda sau ceai, dupa virsta.

Asa, bun, si-acuma ce facem? Ca muzica era de la radio si televizorul mergea pe MTV. Ei, si unde nu da mireasa o fuga pina acasa si aduce laptopul cu muzica preferata a mirilor. Traditionalele lautaresti, multa muzica greceasca, dan spataru, komornyc, mirabela, voltaj (de pe vremuri), hi-q, populara cu vicoveanca si alea oltenesti, teleormanene si citeva prelucrari manelisto-lautaresti cu iz de funny (gen aia cu mi se rupe stanga, sa mor daca inteleg de ce le plac oamenilor asemenea versuri). Un “purpuriu” de vreo 2 ore care a mers in bucla vreo 9 ore (ca atit am rezistat eu). In mod normal mi-ar fi iesit pe nas, dar de data asta era din filmul ala!

Oameni buni, nu va mint. Parintii au topait toata ziua, de la 3 ziua la 12 noaptea, s-au luat in brate, au incins hore, au dansat cu nepotii, au alergat dupa ei pe linga mese. Si noi, astia de 25-35 de ani, stateam ca babalicii la mese, beam, fumam si povesteam, ca ne vedem rar. Ai nostri parinti, pensionari cu acte-n regula, erau mai vii si mai veseli ca noi, desi nici noi nu eram apatici si tacuti, doar statici si foarte vivace si locvace de pe scaunele proprii. Copiii nu mai voiau acasa desi le trecuse de multicel ora de culcare, bunicii erau calare cu ei peste mese, pe sub scaune, pe la bar, prin toalete, copiii se tirau pe gresie, bunicii dupa ei. Da, frate, asta e familia mea si ieri au fost chiar foarte veseli, fericiti, comunicativi. Nimeni nu vorbea urit, nimeni n-a tipat la copii desi aia mici erau in goana permanenta, printre pahare si farfurii, nu s-au ofuscat muierile ca de ce aia danseaza cu al ei si de ce pe ea n-o invita nimeni la hora; oameni trecusti de 60 de ani, care deveneau ieri neamuri, parca se stiau de cind lumea, se bucurau impreuna, s-au spus povesti din armata, din copilarie, ne-am adus aminte de ai de nu mai sunt, de verile la tara, de pescuitul pe dunare, de cum a fost la colectivizare, de sopirle, de revelioanele in familie de pe vremea aia, s-au spus bancuri pe care nu le-am mai auzit de la gradinita si de care bunicii rideau cu lacrimi, toti mindri de nepotii lor, de familie, de realizari mai mult sau mai putin notabile. Lumea a fost fericita. Eu am fost fericita. Astia sunt ai mei, sunt mindra de ei si ii iubesc 😉

A trebuit sa promit matusilor ca ma fac si eu nevasta, cind o fi sa fie, dar mai precis la primavara. Speranta lor e in mine, altfel cind ne mai vedem noi sa ne distram asa bine? :p

Deci va doresc si voua o primavara frumoasa si vesela si cu familii minunate. A mea a inceput bine!

a.

poveste

Iesise putin sa-si ia tigari. Pina la chiosc nu era mult, citeva sute de metri, dar afara ninsese si naiba stie de cite ori urma sa cada pina ajungea acolo. Desigur, fiind in perioada de concedii, nu iesise nimeni sa dea zapada, nici macar el, gindea ea, ramasa acasa si aprinzind ultima tigara din pachet, pe care el i-o lasase ei. Il urmarea cu gindul: acum coboara cu liftul, parca si aud declicul motorului de ascensor vechi cum depune cutia pe arcul amortizor, acum deschide usile din interior, mai intii pe cea din dreapta, care are miner, apoi pe cea din stinga, care n-are, apoi impinge cu putere usa grea de metal. A ajuns in hol, merge cei 3 metri pina la scari, arunca un ochi in cutia de scrisori desi stie ca nimeni nu mai trimite felicitari de Craciun, nici macar cu intirziere, apoi deschide usa gra si murdara de la intrare, care are perdeaua veche prinsa in doua bare de metal, sus si jos, saluta pe vecinul care tocmai isi cauta cheile prin buzunare, si iese pe alee. Acum se gindeste incotro s-o ia: spre statie, unde sigur e un non-stop, dar care nu are mereu tigarile pe care le fumeaza ei, sau in partea cealalta, spre chioscul mic, dar mai indepartat, unde vinzatoarea ii cunoaste si le tine deoparte un cartus de marlboro doar pentru ei. Cred ca va merge spre statie, fiindca e lenes si afara e frig si daca e sa gaseasca acolo va fi mai incintat, macar a facut economie la citiva pasi. Si oricum stie ca il astept, stie ca deja am fumat ultima tigara si il astept. Dar sa vedem, zise ea si se uita pe geam. El era acolo, in mijlocul aleii, stind pe loc, usor aplecat dar nefacind nici o miscare. Parea ca a incremenit acolo. Paralizat, nu facea nici un pas, nici o miscare. Hai ma… apuca intr-o directie. E frig afara. Iar eu abia te astept inapoi. Dar el nu se misca. Plecase hotarit sa vina repede, promisese ca nu va sta mult si nici nu va intirzia pe altundeva. Mergea repede la chiosc, lua tigarile, venea inapoi acasa.

Au mai trecut citeva zeci de secunde si tot nimic. Ea se tot uita pe geam, de fapti isi lipise nasul de geam, fiindca era prea frig sa-l deschida si de la etajul 5 vedeai prea putin din alee daca nu te ridicai pe virfuri si nu te uitai prin partea de jos a geamului. Ii vedea doar partea de sus a trupului, capul descoperit si umerii pe care aruncase un fular moale si cadrilat, care inconjura de doua ori gulerul mare si blanos al paltonului.

Forma numarul. Din camera cealalta incepu sa sune telefonul, cu soneria personalizata. Pe ecran aparu Iubi si poza ei. La dracu, bine ca si-a lasat telefonul acasa… A fugit iarasi la geam si s-a incruntat cind el era tot acolo, tot in aceeasi pozitie, inghetat precum omul de zapada murdar si strimb pe care il facusera copiii in ajun.

Deschise geamul si striga enervata: hai, ce faci, nu vii odata cu tigarile alea??

El ridica capul si se uita fix la ea. Se uita fix, intocmai cum pina atunci fixase probabil vreo virgula de mizerie de pe zapada. Se uita la ea cu privire egala, dreapta, fix in ochii ei si vedea ceva ce nu mai vazuse. In hainele ei de casa, curate dar urite, ea statea in geam, vadit nemultumita si ii tot facea semne spre chioscul cel mai apropiat. Hai, du-te si ia-mi tigari si vino inapoi, e frig, mi-e frig, ce naiba faci, ce-ai ramas asa, ai patit ceva, ti-e rau? Hai ma, zau, termina cu glumele astea, mi-e frig, inchid geamul dar nu mai sta asa. Vrei sa vin jos?

Vreau sa vina jos? De ce-ar veni? Si daca ar veni? Cu ce-ar schimba asta ceva? Oare va veni? Va veni pentru mine sau pentru pachetul ala de tigari?

Inainte ca ea sa coboare a plecat sa ia tigari. S-a intors repede si n-au mai vorbit niciodata despre asta. Trecuse, totul era bine din nou, ea era fericita si pentru el asta era tot ce conta.

a.

am vrut

Eu mereu am vrut cite ceva. Cind vreau ceva ma transform parca si fac tot ce pot si uneori si ce nu pot (si stric lucruri) pentru a obtine ce vreau. Nu stiu de ce fac asta, citeodata imi doresc lucruri pe care e mai bine sa nu le am, sa nu mi le doresc.

Cind eram la gradinita nu voiam sa dorm dupa-amiaza. Am fost un copil plin de energie, care ar fi sarit si ar fi alergat tot timpul. Faptul ca de la 1 la 4 trebuia sa dormim ma facea, imi aduc si acum aminte, sa imi ies din minti. Dar nu voiam sa dorm, si pt asta am facut mii de genuflexiuni, drept pedeapsa, pentru c nu poti tu, plod de 3-4 ani, sa ma faci pe mine educatoarea ta sa stau spazesc dormitorul fiindca tu sari in pat in loc sa stau cu colegele la o tigara si-o cafeluta, intr-o binemeritata pauza. Eu cred ca stiam ca le enerveaza teribil sa nu doarma cineva, si cred ca intentionat nu voiam nici sa incerc sa dorm. In afara de o singura educatoare, Cristina Mocanu, tin minte si acum cum o chema, nu am tinut la nici una dintre ele. Babe acre, cu mustati negre si gene smulse si trasa in locul lor o urma de dermatograf, isterice daca nu faceai cum voiau ele si autoritare. Cred ca de atunci am ramas cu o furie aproape incontrolabila in a ma proteja de excesul de autoritate, de orice fel ar fi ea. Cristina era buna si blinda si stiu ca ei ii povesteam cum ma invata bunicul sa citesc si sa scriu cifrele. La 5 ani, cind am terminat gradinita, in grupa mare, voiam sa o apar de ea de birfele batrinelor doamne ciufute si care isi revarsau asupra noastra ura fata de barbatii si copiiilor care probabil nu dadeau doua parale pe ele. Am vrut sa fiu altfel, mi-am asumat si am platit cit era nevoie pentru asta. Le-am muscat de miini, le-am tras cu sutul in glezna “din greseala”, le povesteam copiilor despre Iisus Hristos (din ce-mi povesteau bunicii vara, in vacante), am facut tot ce am putut, cu mintea mea de atunci, ca sa le fac sa stea ca pe ghimpi in prezenta mea. Parea ca voi vedeni un copil oribil, pretentios, insensibil, care cind vrea e in stare sa bata cu pumnul in masa, care ridica tonul si nu voia sa doarma.

In scoala generala am vrut sa fiu prima. La orice, nu conta, trebuia sa fiu cea mai buna. Desi nu aveam conditie fizica la fel de buna cu a altor colegi, ma chinuiam ca la sport sa ies in fata. Stiam deja sa scriu si sa citesc si nu era o problema sa fac bastonasele alea penibile pe zeci de foi de caiet tip.1. Dar nu voiam sa le fac! Mi se parea penibil sa fac acele semne pe caiete intregi, cind eu stiam deja sa scriu cuvintele de mina, cind scopul acelor cirlige era sa te inveti sa scrii! Si am refuzat cu obstinatie, orice ar fi zis invatatoarea. Era deja care pe care. Si pina la urma am reusit sa ma impun: ma punea sa citesc Scinteia de la cap la coada in timpul orelor. Zilnic. Zeci de pagini. Daca nu reuseam, primeam pedepse: de serviciu la tabla, colector de maculatura, sticle si borcane sau alte sarcini de-astea serioase. Care nu-mi placeau, si invatatoarea stia. Normal ca nu reuseam de multe ori sa citesc toata mizeria aia de ziar, dar ma straduiam si pina la urma mi-a iesit (saream peste anunturi, citeam citeva pe sarite si cind ma intreba din ele ii spuneam ironic ca sunt doar un copil si nu am retinut toate anunturile, doar citeva). Treptat, mi-am dat seama ca daca esti corect pici de fraier, asa ca am inceput sa-mi folosesc din ce in ce mai mult imaginatia sa inventez fente. Tot de atunci dateaza o intimplare oribila: eu sunt stingace, mi se trage de la mama care si ea e la fel. Firesc, incepusem sa invat sa scriu cu mina stinga. Dar la scoala comunista pe care am facut-o eu si unde nu aveai dreptul sa fii cumva mai altfel decit ceilalti, nici ca frizura, nici ca haine si nici macar ca inteligenta, m-au obligat sa invat sa scriu cu dreapta. Cum m-au obligat? Cu cantul riglei peste degete, care au ramas de atunci nitel strimbe pe ici pe colo. Si am invatat sa scriu cu dreapta. Am invatat atit de bine, incit nu doar ca nu mai pot scrie absolut nimic cu stinga, dar cu dreapta am ajuns sa fac caligrafie. Din ambitia de a nu ma recunoaste niciodata mai prejos. Vreyi sa fim toti la fel: ei bine, eu nu voi fi niciodata ca voi.

Cind m-am mai marit si ainceput moda comentariilor la romana, care se lasau mostenire din tata in fiu si se invatau pe de rost, am vrut iar sa fiu altfel. Mi le scriam singura, aveam acces la biblioteca noastra de acasa dar si la cea a unei vecine, Michaela, care avea tot, absolut toti autorii care se studiau la scoala, plus volume intregi de critica. Citeam, faceam fise, compilam, analizam si scriam comentarii imense, lungi de cite 10-12 pagini, de ma injurau colegii cind le dadeam sa copieze dupa ce luam cite un 10. Si nu le invatam pe de rost, iar la ora de ascultare intotdeauna improvizam si, culmea culmilor, aveam impresii si pareri care contraziceau opinia unanim acceptata. Ca de exemplu, nu-mi place Sadoveanu. Mi se pare atit de fad si de cretin incit am refuzat sa mai citesc altceva in afara de chestiile obligatorii, fragmentele alea din manual. Nu zic ca era bine, trebuia sa invat inca de pe atunci sa fac si ceva compromisuri, dar nu am vrut sub nici o forma sa citesc asa ceva. Si multi altii. Mi-aduc aminte de o bucata dintr-un manual, se chema senin de august si era despre un baiat care tinea in brate o gisca lila si care merge pe un pod si sare in aer. Mi se parea cumplit sa scrii despre asa ceva. Ma tot gindeam ce naiba putea sa fie in sufletul acelui copil care mergea linistit cu o gisca la subrat si bum, dintr-o data pateaza frunzele copacilor si sperie pasarile care leneveau ca deh, era august si senin. La naiba, aveam cosmaruri si eu Nu voiam sa am cosmaruri.

La liceu am intrat cu emfaza copilului caruia parintii nu i-au zis niciodata: nu ai voie. Am vrut sa fac liceul la Magurele nu doar fiindca atunci era cel mai bun, dar mai ales fiindca era departe de oras, la 8 km, traversai un cimp si invatam in aceeasi cladire cu facultatea de fizica. Desi in scoala generala uram fizica si nici cu matematica nu prea ma aveam bine, am dat, desigur, la mate-fizica. 6 ore de-alea, 6 din alelalte pe saptamina si nici o ora de gramatica (nici una pe trimestru macar, doar o ora de literatura si atit, ca fizicienii nu se ocupa cu vorbitul, ei doar calculeaza si scriu cu x, serpisori, scheme si egaluri). Alegerea s-a dovedit buna. Intr-a noua si a zecea am mers la olimpiada la mate, fizica si parca si la chimie. Nu am trecut de faza pe municipiu fiindca mi se parea incredibil sa lucrez din gazeta matematica niste probleme infernal de grele in timp ce colegii mei stateau la o tigara, sau la film sau pur si simplu flecareau sau cintau la chitara. Asa, de palmares, faptul ca luam o proba era ok, dar sa muncesc din greu, inca citeva ore pe saptamina, acasa la cite un profesor, doar pentru a fi buna la matematica careia nu-i vedeam nici o aplicatie practica, mi se parea ilogic. Ca am aflat ulterior ce bine e sa ai capul bine ordonat, chestie pe care o face matematica, asta e altceva.

As putea continua asa zeci de pagini. Vreau ma opresc aici, deocamdata. Dar vreau sa stiti ca dupa ce am trecut de 17 ani am vrut din ce in ce mai multe lucruri. Nu toate bune, cum s-a dovedit ulterior. In afara de vointa, oricit de mare ar fi ea, mai e nevoie de ceva, dar asta am invatat-o tirziu, si niciodata pe deplin.

tusica va informeaza

de azi sunt oficial matusa. Cam de pe la 9 jumate, cind a fost zarit patutul transportator ce tinea in el un bebel infofolit intr-un scutec. Patutul cu copchil in el tranzita culoarul plin de oameni in trening, femei gravide, femei care insoteau femei gravide, asistente nervoase, medici relaxati, eu si soacra sora-mii. Venea de la sala de nasteri si mergea la sala… de dupa nastere, un fel de pepiniera bine populata cu bebeli proaspeti, cumintei, chiar si cite 2 intr-un patut.

Mi-a zis mutsunakele, mindru tata de baiat (parca era si mai inalt oleaca decit de obicei, oricum ecartamentul bratelor era mai mare sigur, de la faptul ca i s-a dilatat oleaca peptul, in zona inimii, pentru neghinitz): uite-l, e primul de acolo, pe raftul de sus (el n-a zis raft, dar eu asta am inteles). L-a recunoscut din prima. Mie copiii mi se parea ca-s toti identici, macar frati de-o mama toti daca nu si de tata: toti legati ca niste coconi, in alb, aliniati frumos in patuturi. Da, dar din momentul in care l-am identificat, ala micu a devenit al nostru. Cred ca acum l-as recunoaste si eu imediat din multimea de plingaciosi sau somnorosi.

zau daca mai conteaza altceva azi. in afara de betia de diseara, desigur 🙂

a fost odata…

ca niciodata, ca daca n-ar fi fost nici eu n-as fi avut ce povesti.

La 12 ani, in 1989, eram in clasa a VII-a la scoala la care ieri am fost sa votez. Acum, scoala noastra este roz (la propriu) si avea o curte mare cu pruni si un super teren viran, unde faceam orele de P.T.A.P. si mai jucam noi fotbal, ambele in noroi, ca deh. P.T.A.P. insemna Pregatirea Tineretului pentru Apararea Patriei si insemna ca noi, tinerii pionieri, trebuia sa stim sa tinem o arma in mina si, la o adica, sa aparam patria la baioneta. Aveam si recuzita: uniforme albastre (niste salopete de cacat, din tergal, adica din material sintetic), pusti din lemn, lopatele Lineman cu care invatam sa sapam transee, ranite (pentru cind urma sa mergem ca soldatii, in cirduri, spre razboiul unde urma sa ne aratam maiestria, dar care n-a mai apucat sa se intimple) si niste gamele din aluminiu (eu aveam de la bunicu’ din razboiul adevarat unele cu care faceam furori atit la scoala unde erau piese autentice, cit si la tara, in cotetul de gaini, unde servea de cutie de cuie). Salopetele nu erau personalizate, erau doar in folosinta noastra, ele apartineau poporului si dracu stie cite generatii de pionieri le purtasera inainte ca noi sa le mototolim prin noroaie. Era, oricum, mai bine sa le jegosim pe alea decit hainele noastre, si asa putine si urite, ca asta era trendu’.

Tot in 89 faceam practica agricola. Si aceasta era o atributie patriotica a noastra, a copiilor. Daca eram cuminti si merituosi, nu mergeam la cartofi si porumb, ci la rosii, ardei si eventual fructe.

Fac o paranteza: in afara de practica agricola, aveam cu totii dare de maculatura, sticle si borcane si plante medicinale. Imi cer iertare de un milion de ori de la cei care au apucat sa se trateze naturist cu coada soricelului culeasa de mine: nu aveam de unde sa culeg asa ceva decit daca mergeam la tara, asa ca culegeam dracu stie de ierburi cit de cit asemanatoare. La fel cu frunzele de dud pentru viermii de matase. In plus, cine statea sa culeaga saci de plante medicinale in singura zi din saptamina libera, cind aveam 15 minute de desene animate si 25 de minute racheta alba, ciresarii, pistruiatul sau toate pinzele sus la televizor, la lumea copiilor??? Nu fentam grav la castane, ca aveam in fata blocului, dar mai trageam un pic la cintar cu ceva pietre, ca eram 20 de copii cu datorie de castane la scoala si doar 2 castani :D. Cit despre sticle si borcane, aveam cota de dat la stat, obligatorie. Dar sticlele si borcanele erau si o foarte buna moneda de schimb, inlocuind banii: cu borcanul mergeai la centrul de colectare (in spate la complex). Pe el primeai un biletel de carton, scris cu pixu’: 25 de bani (parca). Cu biletelele adunate mergeai in complex, adaugai cartela de ratie si luai oua, lapte sau unt.Inchis paranteza.

Poate ar fi interesant de adunat darile pe care le aveam de dat sau prestat statului si partidului: fondul clasei, creta, bureti, tabla, extra pentru diverse excursii obligatorii, extra pentru tabere oarecum obligatorii (nici ei nu erau chiar absurzi), extra pt 1 si 8 martie si de ziua lu’ tovarasa (si toate tovarasele, dintr-a V-a), extra pentru cravate, uniforme si inele de pionier, trese si snururi (pentru premianti) si uniforma ordinara (aia cu puchitele si sortulet albastru), si prestatii: munca patriotica in parc 1 din 2 duminici (duminica era singura zi libera) de la 7 dimineata, PTAP-ul de care vorbeam – 1 data pe luna, practica agricola de toamna, participarea la manifestarile de 23 august, a caror pregatirea incepea pe la sfirsit de iunie, dari: sticle si borcane, maculatura (multi colegi si-au aruncat bibliotecile ca sa nu fie nevoiti sa presteze bani in loc de hirtii), plante medicinale… cred ca mai era cite ceva, dar naiba le mai stie. Aveam, totusi, doar 12 ani si traiam din plin toate chestiile astea, de care gaseam tupeul sa-mi bat joc.

Deci practica agricola, ca iar m-a furat peisajul si ma injura coae telectualu’. Eu am nimerit, nu mai stiu daca intr-a VII-a sau a VIII-a, cind traiam deja in libertate (loool), pentru prima data la cules de capsuni si cirese la Magurele. Ne duceau cu un autobuz cum inca mai puteti vedea pe liniile preorasenesti (ikarusurile galbene erau lux), primeam cosuri de nuiele de 50 de kg pentru cirese si ladite din sipci de lemn pentru capsuni. Atunci am facut pentru prima data o cura mineralizatoare, cum ne recomanda dieteticienii: am mincat cu totii zeci de kilograme de capsuni si cirese. Cum spuneam, gaseam intotdeauna modalitati de fraudare, fiindca ne controlau ca la iesirea din abataj sa nu fi dosit pe sub bluzica sa ducem acasa fructele poporului 😀

Si-n 89 ni s-a indeplinit visul. In iarna aceea, pe 17 decembrie, ne intorceam din excursia de iarna obligatorie la Piriul rece. Eram toata clasa in autocar, condusi de profu’ de sport, un golan narcisist, dar deosebit de apreciat atit de fetele de-a VIII-a, cit si de tovarasele profesoare pentru cit de stilat ii venea treningul albastru, vatuit. Si atunci am vazut pentru prima oara, in plopii de la intrarea in Bucuresti, mere. Erau mere agatate de crengile plopilor, pentru ca o vorba foarte cunoscuta a lu’ tovarasu’, fostu’ nostru tatuc, era ca “o sa vedeti voi …. cind o face plopu’ mere si rachita micsunele”. Cum foarte putini romani stiu ce e aia rachita si cu atit mai putin micsunelele, plus ca nici nu era sezon de asemenea delicatese, s-a ales solutia plop+mere. Autocarul a fost oprit la intrarea in Bucuresti si niste tovarasi foarte seriosi au facut perchezitie in el, ne-au luat la toti numele si adresele si ne-au intrebat unde am fost, cu cine ne-am intilnit si unde lucreaza parintii. Pe vremea aia era foarte important unde lucrau parintii si pe ee functie. Ce faza: ca si azi!

Din halimaiul general din autocar s-a ales praful, dintr-o data ne-am dat cu totii seama ca se intimpla ceva. Fiind mici, nu ne spunea nimeni ce, dar ne-au spus sa mergem pina la scoala pe stradute cit mai ocolite. Acuma zau, pina in Dr. Taberei era ceva de mers, mai ales daca ocoleai. Desi frig tare in autocar (cred ca nici nu se inventase aerul conditionat), soferul transpirase. Profesorul, care pina atunci bulanise cu sirg o tovarasa de breasla, amutise si el si ne-a interzis sa mai vorbim intre noi. Am tacut toti si dintr-o data ni s-a facut frica. Foarte frica. Parintii ne asteptau plingind in fata scolii, pititi pe linga copacii de la intrare. Ne-au luat de mina si ne-au dus acasa, fara sa ne spuna de ce ne bruscheaza si nu ne spun care e treaba. N-am avut voie afara in seara aia, desi planuiam sa povestim vecinilor de la bloc ce tare fusese excursia. N-am mai avut voie afara, de fapt, pina dupa Craciun, pe 26 decembrie, cind viata gri de cartelist si tristetea imensa a vietii noastre parea ca au ajuns la capat. In 21 sau 22 decembrie a fost prima seara in care am avut voie sa ma uit la televizor pina la incheierea emisiei, care s-a petrecut undeva pe dimineata, fiindca se incinsesera camerele tvr. Am vazut in 25, noaptea, executia lui Ceausescu si-mi aduc aminte ce gituiti de emotie incercam si nu reuseam sa tipam prin casa Ole, ole, Ceausescu nu mai eee. Mama era consemnata inca din 20 la spital, la garda, am mai revazut-o in ianuarie. Tata a primit dispensa sa stea cu noi, copiii, care eram 5: eu cu sora-mea, vara-mea si alti doi veri, ai caror parinti au fost consemnati “pe front”. Ce ne mai bucuram cind vedeam, pe Steaua, trasoarele, care ni se pareau artificii. De atunci pling cu o emotie de nestapinit de cite ori vad artificii. Pentru ca atunci le-am vazut pentru prima oara.

Dar despre zilele acestea merita sa povestim mai multe, pentru ca, nu stiu din ce motiv, imi revin periodic in minte cu o claritate la care nu ma asteptam, dupa 20 de ani. Cred ca atunci ne-am maturizat noi, astia, pionierii, ca soimii erau inca prea pici.

se pare ca… vom continua.

pe vremea cind eram eu pice – partea a 3-a

Pe vremea cind eram eu pice, pe vremea asta de afara se facea tuica (oamenii gospodari o faceau in octombrie, dar la noi se bea mult si daca o faceam din octombrie pina la Craciun o terminam :D). Era, desigur, ilegal sa faci tuica in ograda proprie, dar, desigur, toata lumea facea vin si tuica in spatele casei, mascat. Vechilii statului, si aia oficiali si aia ne-, stiuti cu totii de toata lumea, stiau ce se intimpla si poposeau pe inserat pe la toti sa-si ceara partea. Desigur, numai popa avea tupeul sa-i spuie bunica-mii in Ajun de Craciun “ai bre, Balaso, da’ tot coaste-mi dai? Baga si tu o pulpa, niscai cirnati, ai facut si toba?”, in rest astialalti erau discreti: ei doar treceau pe acolea asa, sa-ntrebe de sanatate. Si-i dadeai, desi naiba sa-i ia daca stiu ce s-ar fi putut intimpla daca nu-i dadeai. Probabil respectivul zgircit cu statul si partidul l-ar fi facut de ris la crisma satului, duminica, exact cind babeledoamnele, mamaile, erau la biserica. Sau nu-si mai faceau drum cu pensia, sau ma rog, poate il duceau chiar la zdup pentru operatiuni ilegale pe teritoriul patriei.

La tuica se facea un foc din lemne special depozitate pentru asa ceva. Deasupra focului se punea cazanul de arama, cumparat din vara de la tiganii caldarari care aveau drum in fiecare vara prin sat. Tiganii veneau cu carutele, in valuri (stiu fiindca printre ultimii din vara veneau aia cu bilciul si aveau inghetata de vanilie la cazan) si de lingurari lua bunica linguri de lemn si facalete, cirlige de rufe, funduri de mamaliga si tot felul de alte de-astea din lemn, iar de la zlatari luai aur si linguri de aluminiu si alpaca. Tot ei faceau si service, in caz ca ti se strica ceva prin gospodarie: cind aveai de reparat cazanul de tuica faceai cu ochiul tiganului al mare, de obieci acelasi, si stia omul ce are de facut. Nu mai tin minte cum il chema pe omu’ nostru, dar era un tigan batrin absolut senzational, care seara facea bairam cu ai lui la marginea satului, prilej pentru noi copiii sa fugim de-acasa si sa mincam mamaliga cu zahar la ei, in jurul focului. Dar am divagat, ca de obicei, v-am zis ca amintirile mele sunt ca niste tablouri si odata intrata in ele fiecare steluta ma fura :).

Deci cazanul se punea pe foc, si-n el fierbea borhotul (fructele lasate de la cules in butoaie, la soare, sa se borseasca). Din cazan iesea un tubulet, din arama, drept sau spiralat, prin care aburii de alcool fierti se condensau si curgeau apoi intr-un recipient. Tubuletul era de fapt format din mai multe tubulete, ca sa nu bata la ochi in extrasezon. Si astea erau prinse una-ntr-alta si lipite cu coca, pentru izolatie. Aveam coca mereu linga cazan, ca in cazul in care rasufla pe undeva sa lipim repede. Si la gura tubului ma gaseam eu, care gustam “sa vad daca a iesit bine”. Desigur, cind tataie sau unchi-miu nu erau pe faza. Daca voiai mai tare tuica, o mai treceai odata prin instalatie si iesea palinka. Dar la noi la tara se bea mai soft, la maxim 10-15 grade. Si-n focul de sub cazan (care putea sa stea si pe pirostrii) ne punea tataie cartofi, mere si porumb la copt.

Cu vinul povestea era mai misto. Incepea cu culesul. La cules de orice se facea claca, adica eu si ai mei venim la tine la cules, apoi tu si ai tai veniti la mine. Se facea, prin urmare, gasca mare, din care nici copiii de 5 ani nu lipseau. Ne stringeam la 5 dimineata si porneam spre cimp, la vie, cu carutele, ca-n Morometii. Fiecare avea o plasa ecologica din pinza cu ceva de mincare pentru prinz, pe baza de mamaliga, brinza si rosii. Rasaritul ne prindea deja muncind. La 12 femeile intindeau presuri sub inevitabilul nuc din mijlocul viei si pe ala se minca. Barbatii atentionau si cite o citirica dupa masa, si unii dintre ei prestau si o ora de somn de frumusete, alaturi de copii, daca era frumos afara.

Cosurile de nuiele pline cu struguri se puneau in covata, care era un fel de butoi in forma de barca adinca, cu findul rotund si cu o gaura intr-o parte, cu robinet. Se desertau cosurile in covata asta si barbatii si copiii urcau in ea sa storceasca, cu picioarele goale, strugurii. Asta era cea mai fun parte pentru noi, care ne faceam negri din cap pina in picioare si asa eram si-n prima zi de scoala. Ce iesea din robinet era mustul, cel mai senzational must posibil. Desigur, daca ma aude careva de prin DSP imi da si-o amenda, retroactiv, pentru nerespectarea normelor de igiena. Dar ce distractie era… cum topaiam noi in covata, cum mai chiraiam si se somn trageam noaptea aia.

va mai povestesc cind mai prin oleaca de timp 🙂

pe vremea cind eram eu pice – partea a 2-a

Da, am vazut filmele lui Mungiu&co, Amintiri din epoca de aur. Scenariul e construit avind la baza legende urbane. Despre una dintre ele cu siguranta ati auzit, anume despre aia cu porcul viu in apartamentul de bloc. Eu aveam vecini care cresteau pui pe balcon, la etajul 7. Aveam de asemenea vecini care taiau porcul in spatele blocului, pe linga bara de batut covoarele aflata in vecinatatea ghenei (constructie din beton in forma de melc).

Ca sa supravietuiesti in sistemul supercentralizat si egalitarist, in care toata lumea locuia in case aproape identice, utilate aproape identic, trebuia sa ai idei.

Toti aveam in casa o butelie, pentru desele situatii in care gazele se opreau. Cine avea doua butelii era deja boier si putea sa “inchirieze” una de sarbatori vecinilor care nu aveau nici una. Chiria era de fapt un troc: dau butelie pe carne, pe oua, pe cartofi, brinza, lapte etc. Butelia in sine nu era a ta, insa. Te duceai cu ea goala la centru si primeai la schimb o alta, plina, care de multe ori nu mergea. Cazuri de explozii au fost nenumarate, dar se spunea, daca se spunea, ca au explodat oalele minune, de unde a ramas si legenda ca oalele sub presiune sunt periculoase.

Pentru serile fara lumina aveam luminari (cele de la botezuri si nunti se pastrau cu sfintenie nu fiindca asa zisese popa, ci fiindca erau lucruri utile si de stricta necesitate) sau lampi cu gaz lampant. Lampile astea vad ca acum au mare cautare in magazinele de design interior, dar cum gazul lampant nu se mai gaseste decit pe la sate, acum folosim in locul acestuia o luminarica pastila. Desigur, nimeni nu-si mai face lectiile acum la luminare, dar m-am obisnuit de atunci sa citesc la lumina slaba, un bec de 20W imi e suficient, iar lumina puternica de neon ma oboseste groaznic.

Sigurantele electrice erau pe baza de patroane si bebelusi (asa le spuneam eu, aratau ca niste fiole din ceramica alba cu capul din metal). Astea, din cind in cind, de la fluctuatiile de tensiune, cred, faceau poc si trebuia schimbate sau reparate. Orice om prevazator avea in casa patroane, in sertarul de la bucatarie, cit mai aproape de tabloul cu patroane. In acelasi sertar era luminarea, chibriturile, un ghemotoc de cilti, un fir de litza (sirma subtire), letconul si firul de fludor, ciocanul, citeva cuie si banda izolatoare. Cine stia sa repare patroanele, ca si cei care stiau sa repare masina dacia, erau niste mici vedete, se poate spune ca erau mici intreprinzatori care se descurcau capitalist intr-o lume socialista. Si atunci faceai bani buni daca erai destept. Majoritatea stiau ce e de facut pentru supravietuire.

In casele noastre ar fi fost groaznic de frig. Caloriferele erau mai mult suporturi pentru ghivecele cu flori, chiar si atunci cind erau calde abia atingeau temperatura camerei. Dar omul s-a descurcat. Cine avea bani cumpara un calorifer electric cu termostat. Astea erau ceva nemaipomenit, dar consumau de te lua dracu’. Mai existau aerotermele, resourile (pe care se putea si gati) si, o culme a talentului romanesc in inventica, motanii. Motanii erau simplu de confectionat si orice copil stia sa-l faca. Se lua o caramida de BCA (de gasit peste tot in santierele blocurilor) si se zgirma suprafata cit mai adinc cu o surubelnita, sapind in ea un sant. Prin sant se punea o rezistenta (un fir in forma de arc, pentru astia mai mici). Se lega la priza printr-un stecher. Cind il bagai in priza, rezistenta se incingea si caramida de BCA se incingea si ea si emana caldura. Daca aveti parinti care au stat in camine, intrebati-i cum se incalzeau si va vor povesti despre ceva asemanator. Era periculos sa lasi motanul nesupravegheat, dar se mai intimpla, mai ales ca la camin nu plateai curentul. Alta varianta de incalzire era cu aragazul. Daca aveai butelie nu prea-ti dadea mina sa prapadesti gazul pe incalzire, nu fiindca ar fi costat mult s-o umpli, ci fiindca la centrul de butelii aveau rar butelii pline. Dar cu gazele te mai incalzeai, mai ales daca stateai la etafele inferioare si avei presiune cit de cit constanta. Cind era ceva de gatit la cuptor toata familia se muta in bucatarie: eu si sora-mea cu caietele, tata cu o carte, mama isi vedea de ale ei, pisica pe sub aragazul cu 4 picioare si 3 ochiuri, si daca as fi avut ciine probabil ca isi gasea si el un loc, desi bucataria noastra era mica de tot, de nici acum, dupa remobilare, nu incap mai mult de 3 oameni in ea.

Viata la tara

Cine avea rude ciobani, avea si lina sa-si faca haine mai calduroase decit puloverele si paltoanele din supraelastic de gasit in comert. Bunicii mei de la Giurgiu aveau citeva oi, pe care le dadeau la cioban si de la el primeau periodic: lapte, brinza, lina. Atunci cind mergea la stina cu caruta sa ia brinza si laptele, in cotele stabilite, bunicul se oprea la balta si taia si niste papura papura. Papura se tesea in rogojini. In familia sateasca treburile erau bine stabilite si clare: femeia gatea si torcea lina, facea presuri, stergare si covoare pentru pereti si facea urzeala pentru rogojini, iar barbatii faceau vinul, tuica, urcau porumbul si griul in hambar si faceau rogojinile. La sapa si la cules mergea toata familia, inclusiv copiii si vecinii.

Procedura cu lina era foarte greoaie. Stiu asta fiindca, de mica, am luat parte la asta. Lina venea in saci de cinepa, murdara si plina de scaieti. Se lua fiecare ghemotoc si se spala si se descurca si se scoteau firele rupte si mizeriile. Apoi lina se spala la riu (in cazul nostru in Dunare). Se punea sa se usuce pe ziare, pe prispele acoperite sau in poduri, daca aveai norocul sa nu ai soareci. Pisicile erau de uz comun pentru toata comuna si erau mai bine vazute decit ciinii. Dupa ce se usca trebuia daracita, adica trecuta prin niste furci si facuta valatuci. Valatucii astia erau depozitati in casa, linga soba, urmind a fi torsi. Dar inainte de a fi torsi, erau moi si aterizai in siguranta pe ei atunci cind sareai in pat (asa cum faceam noi, copiii). Se lua o bucata de valatuc si se infigea intr-o furca. Apoi, cu ajutorul unui fus (sau sucitor, de la care cred ca s-a dezvoltat ulerior titirezul), lina se torcea apoi si se transforma in fir. Firul era ghemuit sau sculuit (sculul era un fel de ghem relaxat si se obtinea manual prin infasurarea palmei si a cotului cu firul. Dupa ce se obtinea un colac de ata, acesta era inodat, ca sa nu se incurce). Si dupa aceea, vara, bunica ne croseta pulovere, veste, ciorapi si manusi cu un deget din lina intepacioasa. Tin minte si acum ce mult ma indispuneau manusile alea de la care ma mincau miinile si fularele care imi faceau rani pe git. Dar deh, decit sa-ti fie frig, mai bine te scarpinai.

Pot sa va povestesc in amanunt, daca va intereseaza, cum se teseau rogojinile, presurile, stergarele si giulgiurile pentru inmormintari, cum se coseau fetele de masa din etamina si stergarele de pereti (de pus deasupra icoanelor), cum se brodeaza, cum se lucreaza cu andrelele si iglita (asa i se spunea crosetei pe vremea copilariei mele), cum se faceau sacii din cinepa, cum se prindeau soarecii cu o ulcea de pamint si o nuca, cum se face o candela din paharul de mustar, cum se faceau plapumile din lina sau fulgi si cum se facea amestecul de balegar, pamint si apa care constituia podeaua casei si prispa. Si, peste toate, stiam cum se taie gainile si porcii, desi la porci nu prea ma lasa bunicul sa performez…

O sa va povestesc, cindva, daca aveti chef sa aflati, cum erau vacantele noastre de munca la tara.

Imi pare rau ca am scris asa de dezlinat, dar cind imi aduc aminte de perioada aceea toate gindurile se bulucesc sa iasa deodata si scriu cite o frintura din fiecare. Cindva, poate, o sa am timp sa le pun intr-o ordine, dar pina atunci macar sa nu le uit 🙂

pe vremea cind eram eu pice – partea 1

Desi debordez de maturitate si de ceea ce englezii numesc wit, neuitind sa ma laud si cu modestia-mi, sa stiti ca si eu am fost copil. Eu am fost, insa, copil in alt secol, ba chiar si in alt mileniu. O sa ma opresc inainte de a vorbi despre tinerii din ziua de azi asa cum vorbeau mosnegii din vremea mea despre mine. Aia macar nu aveau dreptate, dar asta s-a vazut abia cind am ajuns mare si s-a dovedit ca daca ai clontul un pic mai mare, corzi vocale puternice si ceva prin cap, nu mult, dar ceva acolo, e mai bine decit sa puti de desteptaciune doar in cadrul bine delimitat de calota craniana si pe muteste.

Deeeci, eu am fost mica. N-o sa va mint si sa spun ca am fost un copil chinuit. Ceea ce traiam nu era neaparat un chin.

Da, era frig in case iarna, dar era misto ca dormeam in pat cu plapuma de la bunica, plapuma de la strabunica, paltonul meu, al mamei, vreo 2 paturi chinezesti din par de camila si citeva perne mari si destul de tari, din care ieseau fulgi care te intepau. De aici mi-a ramas obiceiul de a nu dormi cu perna, obicei bun, care m-a ajutat. Spuneti-mi mie de cite ori v-ati dorit sa va culcati imbracati si parintii va certau ca nu se face? Ei bine, pe mine ma indemnau sa dorm asa, cu ciorapi in picioare si pijamale croite de bunica din finet cu captuseala! Citi n-ar da azi budigaii de poplin pentru niste pijamale sanatoase, groase, calduroase si moi? E, eu le-am avut. E drept ca pareau necalduroase la vremea aia.

Da, mergeam la cozi. Nu era neaparat placut sa stai niste vreo 7-8 poate 9 ore la o coada de plase. Coada nu era cu oameni decit in ultima faza, cind prin fundul magazinului se baga ceva. In rest, erau niste plase personalizate asezate in sir indian. Stiam, de exemplu, daca tanti Geta sau domnu Iorga, vecinii de palier, erau inaintea noastra la coada de la Macelarie, de unde luam brinza si adidasi, si era pricina de pricaz ca pe noi “nu ne-a anuntat”. Sa nu va imaginati ca era dezordine. Nu, plasele erau insirate pe o sfoara. De usa macelariei se lega o sfoara care era apoi trecuta prin baierele plaselor. Ala care venea ultimul mai intii de toate isi insira plasa pe sfoara, dadea binete la lume, daca era, isi scotea de sub pardesiu scaunelul de pescar pliant si deschidea ziaru’. Daca nu era nimeni, n-avea rost sa stai tu ca prostu singur: mergeai acasa si urmareai de pe geam care e treaba cu coada, in timp ce cu gazele incalzeai si casa cit de cit *gazele era bine sa le tii supravegheate, fiindca se opreau des, atunci cind aveau suficienta presiune sa dea o flacaruie mica si galbena). Ei, si acuma ia ginditi-va voi cum e seara coada de la maxi taxi! Este ca stai frumusel la coada si cind aterizeaza cusca pe roti la usa ei se face buluc? Ei bine, atunci era ordine si disciplina. Parintii mei zic ca era de la calorii: cind stai la coada la pielite de pui e clar ca nu tipenie de calorii in stomac si daca e si frig deja nu-ti vine sa te pui cu ailanti flaminzi. De la foame oamenii devin violenti si dupa ce ca esti vai de capul tau sa-l ai si spart era contraproductiv.

Coada era zilnica si se forma seara, dupa ora inchiderii magazinului. Atunci fiecare familie isi aseza frumusel plasele la diverse cozi. Aprovizionarea se facea in jur de 4 dimineata. La ora 5 si jumatate cel tirziu erai acasa, cu cumparaturile gata, apt sa te schimbi si sa pleci la job. Nu-i asa ca v-ati intrebat de unde le-a venit astora de acum ideea de a tine magazinele de haleala deschise noaptea? E, de-aici vine.

La scoala ziua incepea cu imnul “Trei culori”. Daca vremea era ok, imnul era cintat de intregul colectiv al scolii in careu. Careul era de fapt curtea scolii, in care se ordonam frumos pe clase, cu sefu’ de detasament si de grupe in fata. In mijlocul careului se inalta  pe catarg (doar la ceremonii) tricolorul, calcat proaspat de elevele din clasele mai mari la ora de bucatarie si pregatire casnica, sau de parintii acestora. La 15 septembrie sau dupa vacanta de iarna (cind venea mos Gerila si la mama la serviciu se facea pom si copiii tovarasilor muncitori primeau ciocolata, o banana si o bluzica) primeam tema de dupa vacanta: compunere “cum mi-am petrecut vacanta”. Groaznic, 8 ani am tot scris cum mi-am petrecut vacanta, desi mi le petreceam in aceleasi locuri: la mare sau la tara! Atunci m-am invatat eu sa inventez, pentru primele secunde in care colegii ascultau si isi rupeau pielitele de la unghii de oftica. Dupa care au inceput sa ma cunoasca si n-a mai mers. Intr-o zi am descris ce gust are banana coapta. Toti colegii erau cu bale la gura, dar doamn tovarasa s-a prins ca blufez, fiindca ea stia cum e banana si nu era deloc cum descriam eu. Dar nu am disperat, am gasit mereu alti si alti copii dispusi sa ma creada.

Cind eram mica mincam rahat. Sunt convinsa ca toti ati mincat rahat, si unii dintre voi maninca si azi, chiar daca se cheama delight (Doamne, ce prostii imi vin in cap). Rahatul era depotriva prajitura, cadou, instrument de santaj si ingredient de cozonac. Rahatul de pe vremea aia era fie tare ca scoarta de copac, fie moale ca o coca si pe deasupra avea zahar pudra. Rahatul se lipea de cerul gurii si daca era verde sau roz iti colora limba si dintii.Acum o saptamina am luat o cutie de rahat. Avea ambalajul aproximativ la fel cu ala de pe vremuri, cind se facea economie la culorile rosu si galben si majoritatea lucrurilor erau maro, gri, verde kaki sau cu puchitele. Avea acelasi gust. Incredibil, dar tot asa tare pe margini si moale cu gust lesinator de dulce la interior. Ati vazut voi azi vreun copil de 9 ani sa zgirme in cozonac dupa bucatele de rahat? Mai maninca astia cozonac?

mai vreti? mai am, sa stiti 😀

despre diverse lucruri, dar mai ales despre Lilu

N-am mai scris de mult. In unele perioade abia daca am apucat sa citesc ce-au scris prietenii de aici, nici pomeneala sa citesc si alte bloguri. Nu ca nu as fi avut ce zice, in fiecare zi mi se intimpla lucruri care merita, mai mult sau mai putin, sa fie scrise aci, sa le citeasca lumea si sa le comenteze. Avem in tolba si lamentari, si chestii misto, de pe la job sau de pe strada. Nespuse, ele se pierd sau isi pierd farmecul. Odata petrecute lucrurile, daca nu scrii despre ele inca sub impresia starii pe care ti-o creeaza, la un timp oarecare ramine doar fapta, fara a mai simti nevoia s-o impartasesti. Unele ramin, altele, cele mai multe, se pierd.

Nu am avut timp de mai nimic in afara de munca si stat cu catelusa. Aaa, nu stiati ca am o catelusa? Ei bine, da, exista Lilu. Are 4 luni si ceva, nascuta fiind dumneaei pe 1 iunie. O avem fix din 18 iulie, cind era o piticanie pufoasa si timida. Acum e ditamai dihania, care musca, latra si cerseste. Ca orice catel.

Dupa ce ajungi acasa rupt in gura de la jobul dun icseluri si cabluri, poate ti-ai dori sa zaci pe canapea, cu un pahar de vin in brate. Ei bine, nu. Fiindca dupa ce a dormit toata ziua, micuta are chef de joaca. Care durata a chefului de joaca creste exponential, de la zi la zi. La inceput scapam de ea dupa 10 minute, acum nici dupa 45 nu respir. Ture de alergat prin casa dupa o minge de tenis culeasa de la BCR Open, multe multe ture. Si abia DUPA ce a obosit copilu’ si s- asezat sa-si/ti roada papucii, poti sa te duci sa te speli pe miini, sa te schimbi in haine de casa si sa maninci ceva. Si ea vine gramada peste tine, latrindu-te si`milogindu-se sa ii arunci ceva de pe masa ta: o rosie cherry, un castravete, o frunza de salata, orice, numai sa imparti si cu ea. NOT. Dar are un intreg arsenal de tehnici de cersit, fata stie ce vrea, e clar si nu se lasa orice i-ai face sau zice 🙂

Undeva pe sub breton se vad niste ochisori ca doua bilute negre. Aici mincam eu o bucata de ciocolta iar ea isi luase privirea de catel batut de soarta si flamind. A mers (de data aia), i-am dat si ei o bucatica mica si mai inainte de a o minca a minjit tot covorul cu ea, ca sa ma satur.

As putea vorbi ore in sire despre ea, e cea mai mare noutate a lunii in care am lipsit de aici. Iaca doua poze de pe cind eram mult mai pice ca acum. O sa va tot naucesc cu ea, sa stiti, va previn 😀

Scrisoarea UnU

Cand cu mina morcovita sara scuip in lumanare,
Doar Antena 3 urmeaza lung-a timpului carare,
Caci perdelele-ntr-o parte cand le dai, de la salon,
Gidea-asterne peste toate serioasa sezatoare,
Stan, Ciutacu si Ciuvicul si Ilie Serbanescu:
Din noianul de iutuburi un audio file se-xtrage
Marinarul e de vina! din multimea de torace se aude!
Sa ne lase! Sa se duca! Ne-a distrus! Cu el nu-i pace!
Si refuz sa-mi iau pastila, si refuz sa ma dau dus
Marinarul e de vina! Stai, ca asta am mai spus.
……………………………………………………………………
Dar deodat-un ins se misca… cel intai si singur. Iata-l
Cum din Badea face-o bila, iar din muc ii face-o toarta!…
…………………………………………………………………..
Iar din lumea asta mare, noi, turbati de licurici,
Ne scapam vorbind pe sticla despre soareci si furnici;
Microscopice covoare, negi, nebuni si magistrati
Ne-nmultim de generatii tot la fel de cracanati;
Musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu drotul,
In aceast-emisiune ne-nvartim uitand cu totul
Cum ca tara asta-ntreaga e o pata cit galeata,
Si-ndaratu-i si-nainte-i numai rating se arata.
Precum pulberea se joaca in imperiul unui spot,
Mii de creieri aschilambici ce cu raza inceteaza,
Astfel, intr-a veciniciei noapte pururea adanca,
Avem trupa, avem raza, care tot mai tine inca…
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbra-n intuneric,
Caci e vis al nefiintei intelesul cel himeric…

Acest text este un pamflet si este inspirat de Eminescu de la Ipotesti si de Mihai Gidea de la Antena 3.