Strig unu, strig doi, strigoi

A devenit o forma de eliberare, o solutionare gordiana a tuturor dezbaterilor. Ma refer la ad hominem, atacul la persoana cum i se zice pe romaneste in deja titratul limbaj “esential” al omului umblat prin anticamere. Iau, in preambulul discutiei urmatoare, editorialul lui CTP din Gandul in care reactioneaza fata de cetateanul Mircea Badea, care l-a declarat mort (???) pentru domnia sa pe sus-numitul cetatean Popescu.

Undeva, departe in memoria mea deja, stateam de vorba cu un gazetar, un facator de revista. Financiara, nici mai mult nici mai putin. Si ma plangeam, vorbind agale, de vidanjul din jurnale. Ii spuneam mai, ar trebui ca presa sa pastreze un cap compas spre educatie, sa aduca in mintea individului nu doar realitatea, o reflectie poate fidela a mizerie, dar si instrumente prin care acea realitate sa devina, nu sa decada. Mi-a raspuns sec bai Mutsunake, tu nu intelegi ca in capitalism cererea face oferta. M-am gandit, deci, daca poporul cere sange hai sa ne taiem venele? Daca poporul cere scandal hai sa ne certam? Daca poporul cere sa ne punem lumanare si-apoi sa testam teoria lui Newton in timp ce ne usuram o sa ne angajam plenar? Trebuie ca undeva libertatea se opreste, dar daca libertatea se opreste unde ar trebui sa fie asta? In viata? In moarte? Ne repliem postum?

Eperienta mea de cititor de presa a ultimilor doi ani a devenit, incremental, frustranta. Nici inainte n-am fost mare consumator de material print, n-ar fi incaput vraful de hartii printre alte hartii, laptop, carti, pixuri, foi volante; imi faceam insa, si inca il practic, obiceiul de-a trece presa prin mana cu rigurozitate dimineata de dimineata. Am invatat obiceiul in perioada mea de jurnalism, era prajitura de la cafea cand ajungeam la Realitatea, si-am aplicat asta si cand am ajuns sa fac cercetare in psihiatrie, sunt undeva la 30 – 40 de jurnale mainstream de psihiatrie in limba engleza, si fiecare publica, in folio, lunar undeva la 15 – 20 de articole, dintre care unele chiar merita cercetate. Iata deci ce magazin de jucarii pentru o minte iscoditoare! Si – nu ma indoiesc – si Romania merita o elaborare intelectuala de gen.

Era o vreme cand citeam Jurnalul National. Nu mai pot. Pur si simplu nu mai pot. In vremurile bune era un Sturmer, in prezent e doar o placa de patefon crapata care traieste cu impresia ca va supravietui declinulului actualului presedinte. Cel mai rau imi pare de Razvan Barbulescu, un om pe care l-am cunoscut, si care m-a publicat acum 16 ani, pe cand eram doar un pusti, iar jurnalul se numea Curierul National la care Razvan era redactor sef, impreuna cu raposatul Ralu Filip. Gandul, dizidentul format cand echipa lui CTP a parasit Adevarul (cumparat, si in curand falimentat de Dinu Patriciu, comme d’habitude), a reusit o vreme sa ma tina aproape, indeosebi Lelia Munteanu care in zilele ei bune e o editorialista fenomenala, si pana si intr-o zi proasta scoate un text totusi digerabil (desi pe alocuri, ca si ale subsemnatului uneori, sunt piese fara cap si fara coada, scurte rant-uri, descarcari nervoase in fata absurdului). Dar Gandul a ramas doar online (si el), face politica ProTV-ului si deci oscileaza intre stiri de ora 5, si stiri de ora 7, iar unele subiecte sunt puramente intangibile.

Evenimentul Zilei ramane o alternativa, dar e un ziar subtire. Subtire nu pentru ca e “oficios”  – cum ii spun, fratern – ceilalti. Ei si ce-i rau in a fi oficios? Problema e ca in EvZ se scrie de cele mai multe ori slab, Cartarescu o fi un novelist cat de cat exersat dar ipostaza de columnist ii pica strident, ca budigaii unei babe, n-am avut niciodata rabdare sa trec de prima faza a dansului, este unul dintre farisei care periodic isi aduce aminte de intelectualitate, de faptul ca Onorabilul i-a citit Levantul timp de doua mandate s.a.m.d.  Vladimir Tismaneanu, omul cu raportul asupra comunismului, inca nu si-a publicat (din cate stiu eu, scuze daca e o inadvertenta) munca asupra perioadei “ceausiste”, ca raportul domniei sale (citit de mine, il am in extenso in posesie) trateaza cu deosebita minutie anii 40, 50, si 60 intr-o mai mica masura. Iar in EvZ trece greu, hipopotamic, prin subiecte.

Romania Libera, si mister Turturica, e doar umbra scanteii lansata de legendarul Petre Mihai Bacanu, primul newsman care a mancat bataie la mineriade, un veritabil soarece de presa, un vizionar in felul lui dar – in prezent – notoriu absent din dezbaterea publica sau publicistica, incerc frecvent dar nu-mi aduc aminte nimic din scrierile sale asa cum, uneori, imi mai strapunge mintea raposatul Dumitru Tinu (bine, de Tinu ar fi trebuit sa scriu la Adevarul dar PMB si DT sunt contemporani, erau pe pozitii de adversitate in anii ’90), si din PMB nu mi-a ramas nimic.

Academia Catavencu? Facuta praf, Catavencii si Dinescu au decolat frumos de la sol, o vreme chiar il apreciam pe Maestru pentru scurtul sprint prin literatura; dar s-a plictisit, a revenit la B-sides, la materiale care cel mult ii aprind doua sinapse si nici alea foarte puternic, tot ce-a trebuit (ca si pe vremuri cand mi-era sef si lucra cu Prigoana) a fost sa-l pishte un pic Patriciu si Cartianu si s-a suparat ca vacarul pe sat. Ei si de-atunci se futu, vorba Andreei Esca, traiasca frizura ei, casca.

Dilema Veche nu m-a atras, e precum o matracuca batrana care se da cu parfum fin, ceva nu se leaga in toata politica editorialista iar apoi umbra lui Plesu la Plevna troneaza, mecatronic, peste restul piticilor (iar Plesu, sinceri sa fim, nu e Alba ca Zapada). Plesu are momentele lui sprintare in care pana si pe el il ia cu lehamite statura-i de matahala, ramane un fin constructor de argumentatie; tehnic impecabil ramane insa la fel de sterp ca dunele Dobrogei, nu-mi aduc aminte ultima oara cand a produs ceva memorabil.

Ce-i uneste pe toti acesti oameni, firul nevazut, e ca sunt zdrobiti moral, au pasiunea unei moluste cand vine vemea sa se apuce de treaba, indiferent de ce parte a Fortunei se afla par a fi, ubicuu si deopotriva, anencefali. In editorialul lui din aceasta dimineata Cristian Tudor Popescu, in dialogul platonic cu mai tanarul (promitator) Badea Mircea, are suflul greu al ermitului fata cu prostimea, silit sa-si apere bucatica lui de pestera din care de multi nu-i mai arde sa iasa.

G

O poveste cu prefabricate

Scriu urmatoarele intr-o continuare tangentiala la seria de articole flambate despre cunoscutul biolog evolutionar si etolog Mark Hauser de la Harvard University lansata de Boston Globe, continuata de Harvard Magazine si finalizata, in KO, de NY Times in legatura cu acuzatii cum ca Hauser si-ar fi falsificat o parte din cercetari. Pentru cei interesati in teoria mintii (Theory of Mind), modele de constiinta si neuroni in oglinda Hauser este un nume de referinta. L-am citat la randu-mi recent intr-un material despre cu totul altceva (vezi “In Romania nu pot fi…”). Neindoielnic vestea m-a luat prin nepregatite si chiar daca nu articolul lui despre moralitatea psihopatilor e in chestiune, totusi merita facuta o varia.

In primul rand, fac o digresiune pe fond, neurostiintele si ramurile lor aplicate (neurologie, psihologie, psihiatrie, biologie, zoologie etc) sunt un domeniu tanar, fragil, si intens exploatat (a se citi “abuzat”) de ambii poli ai dezbaterii originilor vietii si-a universului (prin regresie logica). Iacata deci ca oricare dintre noi care publica in acest domeniu risca sa-l discrediteze daca joaca murdar la orice moment, cunoscut fiind ca vom fi sub ochiul critic al publicului. Si in al doilea rand pentru ca, spre deosebire de “echipele rivale” noi, cei ce alegem sa cercetam si sa chestionam certitudini, refuzam “revelatia” ca mijloc de deceptie. Neindoielnic ii suntem la randul nostru supusi, mintea omului adora sa imagineze lucruri uneori intens neadevarate. Dar constrangerile sunt acolo, regulile despre predictibilitate si reproductibilitate bine impamantate, si nu in cele din urma nevoia unui consens intre egali cu caracter cenzor si unitar. Stiinta continua sa fie o hegemonie, din pacate, si pe numele luate de reper, Eminenta, Centru de putere si-asa mai departe se afla si axa Estica (McGill, UofT, Columbia U, Florida U, Brown U, Harvard U). Steaua Nordului din acest Carul Mare este, intr-adevar Harvard. Scandalul, plecand de acolo, cu atat mai sangerand.

Dar sa ma intorc la povestea lui Hauser si aplicatiile ei la peisajul romanesc. In urma cu 15 ani Hauser si-a cladit un nume pe o serie de lucrari controversate in care afirma ca nu doar oamenii au constiinta, incepand cu – acum – infama “Self Recognition in Primates: Phylogeny and the salience of species-typical features” (Auto-recunoasterea la primate: filogenie si salienta unor trasataturi tipice de specie), publicata in nici mai mult nici mai putin revista Academiei de Stiinte Americane (PNAS). Aceasta teorie se baza pe observatii etologice la un lot de lei tamarini la care Hauser, folosind o grila de codificare a reactiilor comportamentale, insista ca se pot recunoaste in oglinda. A te recunoaste in oglinda impune o constrangere anipotetica, anume ca exista constiinta reflexiva de sine (o instanta pe care Dan Dennett si Doug Hofstadter o postuleaza magistral din debutul cartii lor seminale The Mind’s I, anume ca spunem “am un creier” si nu “sunt un creier”). La vremea respectiva insa Gordon Gallup, omul care inventase testul cu oglinda folosit de Hauser pentru experimentele lui pe tamarini cu alti 25 de ani in urma, a criticat sever metodoloogia si, practic, desfiinta concluziile lui Hauser; nu exista nici o umbra de dovada, sustinea Gallup, ca in acele casete pe care Hauser le-a pus la dispozitie pentru recenzori exista argumente pentru o atare concluzie.

Saptamana trecuta decanul Universtatii Harvard, Michael D. Smith, anunta ca o ancheta interna facuta foarte discret a identificat cel putin 8 categorii de greseli etice si profesionale in munca profesoului Hauser care, intre timp de altfel, a fost si suspendat pentru un an, timp in care se asteapta ca scandalul iscat sa se “raceasca”. Printre ele s-ar numara depozitarea inadecvata a datelor, elaborarea unor concluzii fara suport empiric adecvat si, ce este cel mai grav, publicarea de lucrari fara datele care sa le sustina.

Deci plastografie.

Luand povestea lui Hauser drept punct arhimedic, carevasazica acel loc fix in spatiul cartezian dupa care pot, gravitational, sa mut si Universul, nu pot sa nu imi aduc aminte de cazuri din trecutul nostru recent in care diversi posesori de titluri universitare de cel mai inalt grad ale medicinei romanesti au fost chemati la bara fie pentru plagiat (Beuran? Sinescu?) fie pentru falsificarea dosarelor de promovare (Oprescu? Diculescu?). La randu-mi – si o spun fara perdea – mi-am inceput facultatea de medicina ca ucenic de “vrajitor”, anume am scris “carti din carti” asa cum imi remarca de curand, cinic, o directoare a unui mare spital din Romania la care ne-am dus cu un proiect de cercetare. La vremea respectiva, deci pe cand aveam 18, 19 ani, nu eram familiarizat cu tot ce inseamna proprietate intelectuala si intelect al proprietatii, si nu m-a deranjat sa reproducem pasaje intregi din Anatomia lui Grey, sa reproducem fara drept de apel schite originale, unele dintre ele, ale altor autori; o faceam pentru “studentul roman oropsit” care n-avea acces la “alt fel” de literatura. Patru ani am facut asta. Sase tratate de medicina in care apar drept “colaborator si editor”. Inca le trec in CV-ul meu, vorbesc despre munca mea dar certifica si nemernicia autorilor care au subsemnat la ele. Dintre ele doar doua sunt activitate originala sub bagheta unei Doamne (cu D mare) doctor care, rarissim in Romania, chiar stie neuroanatomie.

Asa se intampla in Romania. Cercetarea originala e nu doar opresata, e otravita. De multe ori protocoalele sunt prefabricate, cifrele pe care le vezi aberante, nu reprezinta o munca de standard sau de reproducere. Arhivele sunt pe hartie. Hartiile sunt depozitate in diverse camere, la diverse depozite pe diverse platforme. Accesul la ele de multe ori e ingradit de manageri cu sange albastru de partid a caror paranoia e ca, daca lasa “datele” din mana s-ar putea ca ele sa fie folosite impotriva lor. Nu aparem decat punctual, in cateva nise, in cercetarea internationala si inca suntem o aparitie exotica acolo unde avem problemele cele mai mari, poate, din Europa. Lista pacatelor noastre e lunga, mult mai lunga decat cele 8 ale lui Hauser, si in bunul, si rarul caz in care vreun om de academie iese sa denunte asta o face cu agenda delatorie, sa-i omorim pe micuti, sa-i facem de ras, si daca-i facem de ras deturnam atentia de la propriile noastre potlogarii.

Intr-un mail sosit ieri de la David Weisstub, chair-ul onorific al IALMH (Academiei Internationale de Drept si Sanatate Mintala) unde merg, periodic, sa imi prezint cercetarea, imi spune:

“This year has been a wonderful experience for all of us in exchanging with all of you in constructing a myriad of intellectual occasions for continued dialog (Anul acesta a fost o experienta minunata pentru noi toti pentru ca am putut schimba impresii cu voi toti si am putut construi ocazii intelectuale pentru dialog continuu…)

Catre asta tind. La asta trebuie sa aspiram.

G

baile felix si otilia

Stiti ca eu, cind ma returnez din vacante, va dau aici niste hinturi, niste poze, niste fleacuri. La mine e simplu: vara plaja, mare, bere, scoici, lene, iarna ski, sport, zapada, soare, febra musculara.

Sa incepem cu vestile bune: a luat sor-mea la facultate, aaa, asta…, mi-am perfectionat skillsurile (neah!) de skior incepator prin implinirea frumoasei etati de 29 de zile pline de umblat cu scroambele pe pirtii. Deja abordez cu maxim tupeu pirtii negre din Austria (la alea rosii romnesti nu stiu daca fac fata, de alea negre nici nu mai vorbesc, ca inca nu m-am perfectionat suficient cit sa schiez pe pietre si bidoane de redbul). Iar ma lungesc, iar aberez. Deci e cum v-am mai spus: am mers la ski in Austria.

Continuam cu vestile bune. Batrinetea si surmenajul ne-au determinat sa alegem anul acesta, ca statiune balneo-skioristica, un fel de Baile Felix ale Austriei, un orasel de vreo 500 de cladiri, sa zicem, denumit Bad Gastein, sau baile Gasteinului. In fapt s-a retinut ca in valea respectivului riu ies la suprafata niste ape termale. Si cum aceste ape deja calde sun bune nu numai la spalat, ci si la incalzit, atras turisti, facut bani, in jurul izvoarelor cu apa calda s-au construit cladiri, a luat nastere mai intii un catun, apoi un sat, oras, cnezat, voievodat, care a atras alti cneji, voievozi si glazi locali si, in fine, dupa 300 de ani a devenit domeniul de ski Gastein din domeniul si mai mare Ski Amade din regiunea si mai mare Salzburgerland din, ca sa finalizam glorios, Imperiul de Rasarit 😀

Vestile bune continua. Punctele centrale ale acestei statiuni sunt urmatoarele: baile publice, zise si Felsen Therme, cazinoul si pirtiile de ski si snowboard. Ordinea ultimelor doua e aleatorie, dar cert e ca apa termala ramine pe primul loc. Si cum peste tot in lume unde e apa termala e baza de tratament si, deci, pustimea aflata in rasaritul virstei a patra e aici in elementul ei. Dar acum am priceput eu cum naiba de sunt austriecii astia asa de verzi si la 85 de ani. Le-am dibuit secretul si vi-l dezvalui: fumat, bautura, sauna x n ori/zi, iar bautura, fumatul, masajul, sauna, bautura si putin antren cu dans la barul hotelului seara! Sa-mi cada ochii daca va mint. Va zic imedia si cum am prins aceasta taina, desi e cu dezvaluiri umilitoare despre mai sus laudatele mele neinfricari pe pirtii:

Intr-a cincea zi de ski am ajuns pe pirtie neincalzita. Cum va ziceam mai acum vreo 2 ani ca am probleme cu genunchii, am ajuns destul de repede in virful unei pirtii negre, care pt necunoscatori inseamna panta abrupta. Si n-am fost in stare s-o cobor pe skiuri, m-am suparat pe mine si am decis ca nu e cazul sa insist si mai bine imi iau o zi libera de ski. Era si foarte frig si batea un vint de creasta care imi taia fata. Si-am coborit pe la 11 acasa, la baza (de tratament). Acolo, in curte, era chindie mare. Tot complexul de sanatate era de nefumatori, dar cum 95% dintre pacienti erau fumatori, se fuma in foarte multe locuri. La drum de zi preferatul loc era foisorul din curte. Aici erau strinse vreo 8 babe in halate si slapi, se vedea ca veneau de la bai si framintat de masaje, caci erau imbujorate toate, serveau tigari si snapsuri in aer curat. Plecau pe rind inapoi la bai, mai faceau o tura de sauna+dus rece+sauna si reveneau la foisor. Si plecau altele si tot asa. Cind zic baba sa stiti ca nu ma refer la doamnele respectabile de 50-60 de ani, ci de alea care nasteau cind incepea primul razboi mondial! Slabe toate, vorbitoare de germana aproape toate, single toate samd. Printre ele, un baiat cu pletute a la David Coverdale, suplu si bine intretinut, cam la vreo 50 si ceva, venit cu mami si buni la bai, statea si el cu fetele, facindu-si cu ochiul cu o albaneza tinerica dar exagerat de grasa in partea inferioara a trupului, de la git in jos, care in seara recedenta se certase in sala de mese cu prietenul ei, un betiv sirb cu trelig supraelastic extrem de imputit atit ca aspect, cit si ca duhoare. Toti, fara exceptie, veseli, bine dispusi, joviali, ma invitau sa particip la chermeza lor. Sau ma rog, asta intelegeam eu din body language-ul lor.

Seara aveau program de antren: de la ora 18:00 era cina, care dura juma de ora. De la 19 la 22:15 era deschis barul, unde se vindea bere la halba, schnaps si vin, de sarbatori punch si probabil aveau si ceaiuri. Barul era impartit in doua de o usa glisanta automata: la nefumatori eram noi patru romanasi, iar la fumatori restul!

Deci beti, fumati, iubiti-va liberi si prindeti suta!

Va ziceam ca a doua atractie este cazinoul. Plin de italieni din aia cu ifos, cu pantofi cu botul lung si camasi sifonate asortate la blugi de firma. Peste 50 cu totii, nervosi si concentrati. Cum am semintie buna in mine, dupa ce am pierdut vreo 70 de euro m-am calmat si nu am mai jucat, dar linga mine o tanti a cistigat cu un full servit vreo 500 de euro (ca nu se calificase dealerul) pentru ca in urmatoarea jumatate de ora sa piarda vreo 6000. Ok, am zis, o fi vreo treaba si-n sportul asta, dar eu nu sunt chiar asa pasionata de sport.

A treia atractie a domeniului este skiatul. Din pacate este unul dintre cele mai slabe in care am fost. Anul trecut am fost in aceeasi regiune Ski Amade, dar intr-o zona mult mai buna si cu mai multe legaturi (respectiv Flachau). Acuma eu sunt romanul tipic caruia ii place mult intr-un loc pe care nu si-l permite decit o data pe an, dar nu se poate abtine sa nu comenteze. Skipass-ul e mai scump cu 4 auro decit anul trecut, ca efect al crizei probabil. Aici nu prea se preocupau baietii de preparat pirtii cum ma obisnuisem eu. E drept ca pe 24 cind am ajuns eu era zapada doar in poze, dar pe 25 la prinz, cind a incetat sa existe foehn-ul (un vint mediteranean care baga caldura peste Alpi) a inceput sa ninga cam cum ninse la noi astea doua zile si s-a facut zapada perfecta. Doar o bucata mica din pirtia de jos avea tunuri de zapada, dar nu le-au pornit deloc 9 zile cit am stat noi acolo. Dar de schiat se schia binisor, mai ocoleai o piatra, mai o limba de pamint, mai derapai pe gheata, dar ok. De peisaje nu are rost sa va mai spun. Nici de faptul ca padurile alea, desi atit de populate cu omenire iarna, sunt populate si de vietuitoare necuvintatoare, de la capre, iepuri pina la ursi: le vedeam urmele in timp ce urcam cu gondola.

Partea buna la regiunile astea mari de ski din Austria e ca nu ai doar una sau doua pirtii de coborire, ci zeci de variante, intinse pe zeci de km. Poti sa urci de cite ori poti si sa cobori unde te duce pirtia. Skipass-ul acopera o zona mult mai mare decit ai putea acoperi tu intr-o luna. Treaba gindita. Motiv de invidie, fiindca as vrea sa trag o fuga in week-end la noi pe Valea Prahovei sa facem citeva coboriri. Parca vad ca o sa stau 25 de min la coada pentru 5 min de schiat. Dar deh, asta e, bine ca macar e zapada.

Asta a fost un post inceput acum vreo saptamina, scris aiureli, editat aproape zilnic pina cind azi i-a sosit sorocul. Simt ca daca nu il las sa apara acum, nu mai apare in veci. Iertati, deci, lipsa de coerenta. Am incercat, dar jugul activitatilor remunerate ma ucide. Cu titlul zici c-am baut apa dupa Catavencu…

O gripa de porc

Gata, doresc a spune oficial. Mi-a ajuns. Ce adunatura de natantoci sunt medicii din tara aceasta? Oare ne-am tampit cu totii?

Se ia un subiect cat se poate de simplu. Ai un virus din familia gripei (influenza). Acest virus se propaga de colo colo si atinge proportiile unei pandemii. O pandemie e ceva “mare”. Prin comparatie, endemia e ceva mic, acolo, limitat la locuitorii din Almasul Mic, si nu s-a auzit vreodata sa fi ajuns pe la Milcov. Pandemia a trecut de mult de Milcov si-a ajuns deja la Peking, si Jakarta, si New York, si Paris, si Londra, si Madrid, si inapoi la Almasul Mic. Pandemia e, asadar, definita multi-stratificat, prin a) intinderea epidemiei, la randu-i data de contagiozitate si rata mutatiilor si b) trecerea barierelor “naturale” in calea unei epidemii, recte munti, vai si petece de apa. Ca sa ai o pandemie, virusul trebuie sa mearga, furisat, prin intermediul acelor oameni care sunt mobili sociali de-a lungul meridianelor.

Sa fie clar, asadar, ca in definirea pandemiilor nu intra sub nici o forma altceva decat acea calitate a vectorului de-a trece de la un muritor la altul, si de-a contamina populatii variate. Letalitatea virusului, agresivitatea acestuia in termen de lezare de organ, morbiditatea si mortalitatea asociate sunt toate variabile care, de obicei, sunt in continuitate, dar nu obligatoriu, cu contagiozitatea. Pe romaneste, daca virusul se transmite usor de la om la om nu-i musai ca o sa-i si omoare pe amandoi, dar nu strica sa fi precaut, caci contagiozitate mare = (de multe ori) agresivitate crescuta.

Vine un moment in viata oricarei pandemii cand aceasta si-a atins varful de glorie si se stinge. Va fi omorit poate suficienti oameni incat rezervorul s-a stins; populatia va fi dobindit imunitate, si-atunci contagiozitatea scade sub pragul necesar mentinerii acestui “foc”; virusul va fi mutat, se va fi modificat, in sensul scaderii agresivitatii lui, si-atunci va ramane cantonat doar in zone favorabile lui s.a.m.d.

Pana la mijlocul secoului XIX singura linie de aparare impotriva acestor agenti infectiosi era speranta in Doamne Doamne (sau Allah, sau Buddha, sau Quetzalcoatl, dupa caz); necunoscute stiintei, inframicronice ca dimensiune, virusurile traiau poate doar in imaginatia unui nebun. Malthus ar zice ca din acest echilibru pe muche ecologica, intre agresogenii lumii si viabilitatea populatiei oamenilor, ecosfera se afla intr-o zona mult mai buna decat acum, 200 de ani mai tarziu, cand de la cateva sute de milioane am ajuns spre 7 miliarde de suflete, toate “valoroase” intelectual. Noroc cu un domn doctor, Jenners, care – fara a sti ce e acela un virus – a demonstrat totusi ca scarificarea cu variante inactivate de germen ajuta omul sa nu contacteze variola. Variola e o boala monstruoasa, in fata careia gripa noastra porcina paleste prin comparatie. Astazi este eradicata, desi raman bine ascunse si la Est, si la Vest, fiole cu virus originar numai bune de folosit ca arma biologica.

Gripa ucide, totusi, la randu-i cu foarte multa eleganta. A ucis si in 1918, anul Marii Uniri, cand tata, Dumnezeu sa-l ierte, avea 1 an. A ucis si in 1968. A ucis si cand cu povestea cu SARS si cu gripa aviara, acum 6 ani. Nu trebuie sa fi facut atata amar de scoala medicala incat sa admiti pericolele care deriva dintr-o pandemie cu gripa, desi poate un pic de lectie de pedagogie n-ar fi stricat incat toti acesti babalaci ai Sanatatii Noastre sa cugete mai bine inainte sa deschida gura in public. Unul a remarcat, spontan, ca 20 de mii de morti e mizilic, si sa zicem mersi daca scapam cu doar atatea decese (Prof. Cercel, 2009). Altul s-a fofilat, in urma cu o luna, de la a raspunde presei cu privire la refuzul sau de a se vaccina (Ciuhodaru, 2009). Mai de curand, insusi presedintele onoratului Colegiu al Medicilor din Romania, onoratul prof. Astarastoae, a enuntat ca e o impietare la adresa eticii medicale sa obligi omul sa se vaccineze (Astarastoae, 2010). Eu, daca n-as fi medic, i-as baga in aia a mume-sii pe toti si mi-as spune speranta in Zeul Banana. Pe cine sa crezi? Dupa cine sa te iei? Si ce autoritate are o televiziune, sau alta, sau presa, sa decida asupra problemei?

Fac o paranteza pentru a-l lasa pe domnul Christopher Hitchens (traducerea imi apartine) sa povesteasca despre chestiunea vaccinarii contra virusului  polio in India, Calcutta, in 2001. Virusul este responsabil de o alta boala sinistra care atinge sistemul nervos, polio-mielita. ”

“[…] cu aceasta ocazie, fusese trimis din partea UNICEF sa promoveze cauza in cruciada […] impotriva epidemiei de poliomielita. Multumita muncii unor cercetatori precum Jonas Salk, este posibil in zilele noastre sa imunizezi copiii impotriva acestei maladii teribile la un pret neglijabil, cativa centi sau pennies cat costa sa administrezi doua picaturi de vaccin oral in gura unui bebelus. Descoperirile din medicina au reusit sa puna la o parte groaza de variola, si toata lumea astepta ca se va intampla la fel si cu poliomielita.  […] Oamenii din Bengal, femeile in particular, au fost foarte entuziasmati si chiar ingeniosi. Mi-aduc aminte o reuniune a unei comisii in care gazdele din Calcutta au pus la cale fara nici o rusine sa se alieze cu prostituatele din oras, pentru a duce vaccinul si in cele mai indepartate colturi ale societatii. Adu-ti copilul – se spunea – da-i picaturile si nu pune intrebari. […] Totul mergea bine […] dar apoi am inceput sa auzim de un zvon. In anumite locatii periferice, fanaticii musulmani incepusera sa imprastie o poveste ca de fapt picaturile erau un complot. Daca luai acel medicament sinistru din OCcident, o sa fii lovit de impotenta si diaree.[…]”

Christopher Hitchens – God is Not Great (2007)

Povestea e mult mai lunga si cu consecinte teribile. In Nigeria, de exemplu, zona declarata “libera de polio”de OMS, exact aceeasi atitudine a facut ca, in 2005, poliomielita sa secere nenumarate vieti. Dar ce vorbesc eu? Atitudinea Vaticanului fata de bolile transmisibile sexual (STD’s) e in continuare una bizara, in care prezervativul e unealta diavolului.

Si tot aidoma pare, si la noi, acest vaccin impotriva gripei porcine. De ce il refuza insa medicii? Raspunsul e foarte simplu. Se tem. Dar de ce se tem? Si daca au motive clare sa se teama, ce inima au ei sa nu impartaseasca aceste scrupule cu toti amaratii aia care, atinsi de isterie, fac cozi nenumarate la Institutul Bals? Nu cumva ne aflam cu totii intr-un mare rahat de malpraxis? Cum suna “toate dobitoacele si-au facut serul, dar “prietenii-stiu-de-ce”, nu”?

In fapt vaccinul, trebuie spus, este un produs foarte sigur. Contine proteine virale care confera imunitate. Nu contin cod genetic. Nu risti sa faci boala nici daca vrei. Poti sa faci 1000 de doze simultan, tot dracul ala e. Tot imunitatea aia o sa o ai. Dincolo de reactiile locale secundare, doar cateva au potential de risc ridicat, iar una dintre ele in particular frizeaza paranoia medicala, si stupefiant pentru mine nimeni nu i-a dat nume, sau a discutat despre ea. Anume posibilitatea ca aceste proteine, cu activitate imunologica, la un grup foarte restrans de persoane pot sa declanseze o boala inflamatorie demielinizanta numita “poliradiculonevrita” sau boala Guillain – Barre. Acum, BGS e foarte foarte rara. Mai mult, exponential mai rar se moare, sau se ramane cu sechele, din asta, desi e o afectiune serioasa, care pune individul la pat pentru cateva saptamani, care presupune paralizie, adica nu-i de glumit. Acest lucru trebuia discutat, si explicat, populatiei parte a unui proces de educatie a maselor, si-a prostimii.

Vaccinarea nu e obligatorie nicaieri in aceasta lume cu exceptia politicii nationale de vaccinare la copilul mic. Pentru restul, Dumnezeu cu mila! In cunostinta de cauza, eu, individ liber al acestei lumi, constient fiind de riscuri, pot sa aleg sa nu ma imunizez. Pot sa aleg sa obtin imunitate pe cale naturala, facand boala (cazul probabil al subsemnatului si a altor colegi de la Municipal care au anticorpi anti AH1N1 dupa ce-au facut, fara sa fi stiut, boala toamna trecuta si sunt okay). Sau, dimpotriva, pot sa aleg sa ma imunizez. Este si cazul gripei sezoniere. Si-acolo, lumea poate nu stie, poti sa faci BGS. Si nimeni pana acum din comunitatea medicala n-a facut bulbuluci de gura, alimentand o isterie de-un grotesc preistoric in vreme ce cu-nimic-mai-brejii infectionisti devin persecutorii unui experiment Milgram gargantuan si ajung sa trimita mesaje in tara ca “nu-i nevoie de consimtamantul parintelui pentru vaccinarea copilului minor”. Domnilor, pour la bonne bouche, ati luat-o complet prin cucuruz? Medicul n-are voie sa atinga copilul nici cu un varf de pana fara acordul scris al parintelui, altfel face puscarie. Daramite sa-i injectezi un ser, fapt traumatic si prin fapta, si prin continut. Implementeaza mijloace de carantina cumsecade in spital, fa provizii de medicatie antivirala ca alternativa la vaccin, pune la punct centre de criza si  foloseste politia, la o adica, pentru ca aceste lucruri sa fie respectate in comunitate. Dar nu uita nici un moment sa educi, sa educi, sa educi. Altfel niciodata, dar niciodata personajul anonim caruia nu i-a suferit anusul la moartea “vedetei” (Dumnezeule!) nu va fi inteles ce l-a manat, in ziua aia de duminica, sa stea zeci de ore la rand pentru un fis mediatic, dincolo de care nu ramane cu nimic mai putin imunitate la gripa porcina.

Din pacate asta nu-i confera imunitate nici la prostia lui, nici la prostia domniilor voastre. Colegiul Medicilor din Romania, sa ma ierte Dumnezeu, si-a aratat o data in plus diletantismul prin conflictul comunicational cu Ministerul Sanatatii. Cine gireaza aceste situatii care impieteaza securitatea nationala? MS sau CMR? Daca domnul Astarastoae are o pasiune pentru bioetica si etica medicala, si militeaza pentru consimtamant informat (ca si subsemnatul de altfel), ce-ar fi sa inceapa prin mobilizarea ciracilor domniei sale sa participe cu mai mult entuziasm la acest proces?

G.

St. Paul de Vence et Grasse

Ramasesem datoare cu continuarea jurnalului. Foarte aproape de Cannes se afla micuta, dar cocheta localitate Grasse, supranumita si Capitala Europeana a Parfumurilor.

Cei care au citit “Parfumul” de Suskind stiu cu siguranta despre ce vorbesc. Cei care nu au citit, sa profite de ocazie s-o faca, fiindca merita.

Aici puteti vizita trei celebre uzine de extragere a parfumului din flori si fructe, Fragonard (cel mai mare), Galimard si Molinard. De aici esentele de parfum au doua directii: spre marile case de parfumuri, alea de moare duduile dupe dinsele, si spre magazinele lor de desfacere, de unde cumpara cunoscatorii (eu nu am vazut inca la noi in tara vreo duduie sa zica ca isi da cu Fragonard, dar cu Hermes da :D)

In afara de fabricile de parfumuri, aici se poate vizita si muzeul international al parfumurilor, cu o colectie impresionanta de retorte, sticlute, povesti si instalatii prin care, apasind un singur buton, puteai simti aroma din imagine. Tare, nu?

Si in afara de miresme puteti minca foarte bine la orice cafenea din centru, unde poate aveti noroc sa va cinte si niste muzicanti ambulanti (rusi, in cazul meu, foarte buni).

Ca sa nu mai vorbim de strazi si alei, pe care e o placere sa te plimbi, chiar si fara sa cumperi nimic.

Partea buna in aceste muzee este nu doar ca poti atinge orice exponat vrei, inclusiv vitrine, dar poti face si fotografii, cite vrei tu.

La doar 20 si ceva de km de Cannes, spre interiorul tarii, se afla localitatea St. Paul de Vence, unde St. Paul este numele localitatii, iar Vence este regiunea, probabil un fel de judet mai mic.

Este de fapt o cetate, cu ziduri inalte, situata pe virful unui deal. Aleile din interiorul cetatii sunt inguste (cam la vreo 2,5 metri maxim), iar magazinele situate pe o parte si pe alta sunt in marea lor majoritate buticuri de arta, magazine de suveniruri si cafenele. Nu se intra cu masina decit pina la poarta, unde se afla o parcare destul de incapatoare, dar cel mai bine e sa folosesti parcarile cu fise de la baza dealului, in afara cetatii.

Plimbarea prin cetatea locuita, habar nu am daca e medievala ca Sighisoara noastra au ba, este senzationala, desi solicitanta fizic. Preturile sunt mari la orice, ca e sapun, un bibelou sau o inghetata, dar garantat nu veti plinge dupa nici un cent. Totul este pitoresc si de bun gust. Daca aveti drum pe acolo, chiar daca ocoliti citeva zeci de km, mergeti s-o vedeti: dureaza 2 ore si amintiri veti avea pentru o viata.

Din pacate mie exact acolo mi s-a terminat bateria la aparatul foto, asa ca nu am decit citeva imagini, pina data viitoare cind voi ajunge acolo.

Ar trebui sa urmeze articolul despre Bolzano/Bozen, Italia. Alt oras care merita vazut.

Milano, pamint romanesc

Mi-ar fi placut sa spun cu mindrie ca am intilnit multi romani in Milano. O spun, in schimb, cu tristete si scirba, pentru ca multi din cei intilniti acolo erau indivizi pe care i-as fi privit cu aceleasi sentimente si in Bucuresti sau la Polul Nord. Foarte putini turisti, foarte multe scursuri. Multi care stateau pe trotuare injurind trecatorii, multi care scuipau pe strada, multi care pur si simplu zaceau jegosi pe ghizduri de fintini. Putini turisti, veniti sa vada Domul si sa admire monumente. Cu siguranta multi dintre romanii de acolo au procedat ca noi: au incercat sa vorbeasca mai putin romaneste si sa ocoleasca aglomeratiile.

Sa nu ma intelegeti gresit: romanii nu sunt majoritari in Milano, dar reusesc sa-si puna amprenta cumva pe locurile ocupate. Erau, de asemenea, foarte multi asiatici, si se vedea ca nu dintre bogatanii acelui continent. Iar italienii, din cite am vazut, nu sunt natia cea mai ordonata si mai curata din Europa. Au, din pacate sau din fericire, o mostenire artistica extraordinara. Dar inclin sa cred, ca si in cazul egiptenilor si al grecilor, ca alta natie a creat toate acelea, si din asta n-a mai ramas tipenie. Dar poate exagerez.

Nu vreau nici sa ma lansez in discutii de genul: tiganii ne fac tara de ris. Cred ca suntem destul de priceputi noi insine, romanii neaosi, albi ca brinza, la asta, nu e musai sa dam vina doar pe tigani. Tot asa cum, desi urasc sa ascult muzica arabeasca de sculat cobra din cos de la Martinez, pe croazeta de la Cannes, nu inseamna ca sunt pentru interzicerea petrecerii timpului liber si al cheltuirii de milioane de euro a acestora in zona respectiva. Daca aia au banii si astialalti au pusculitele goale, ce sa facem? Traditiile se schimba, curatenia nu mai e obligatorie peste tot, graffitti e considerata mai mult arta decit mizgalire de pereti si tot asa, depinde de tusa. Productia de fake-uri e sponsorizata chiar de brandurile fake-uite. Unde era mai inainte ceva, acum s-a altoit cu altceva. Daca e bine sau rau nu pot sa judec eu, poate revenim la traditia conform careia apa dauneaza organismului. Cu atitia cercetatori, avem sanse sa constatam ca jegul chiar ne protejeaza ca un scut 🙂

* * * * *

Domul din Milano, ca toate domurile Europei, este in permanenta restaurare. Schelele au ajuns deja sa faca parte din peisaj, ca si reclamele care le acopera. De exemplu, la Milano acum pe Dom am vazut labartat un mesh imens cu Maybelline. Deh, capitala modei si a fitzelor, mi-am spus eu. Piata din jur era plina de porumbei, niste sute de oameni si gunoiul produs de toti acestia. Galeria cu magazinele de fitze era inchisa, din pacate sau din fericire. In mjlocul galeriei acoperite era un pian si citeva scaune din platic pe care stateau oameni si ascultau concertul. Sute de altii roiau in jur, vreo doi sau trei admirind galeria, restul facindu-si poze. Negri din cel mai negru soi incercau sa vinda chinezarii de bilci, cum vezi prin toate parcurile si la noi: yo-yo din cauciuc in culori tipatoare, masinute din plastic, maimutoi dintr-un soi de plastilina, avioane cu telecomanda, bete fluorescente de toate culorile etc.

Doua restaurante-pizzerii te imbiau sa iei un loc la masa si sa te linistesti pe terasa racorita cu aer conditionat. Mincare buna, vin bun, atmosfera placuta, din fericire fara muzica (sau poate ca era in surdina, acoperita total de zgomotul multimilor care se preumblau prin zona).

Seara am petrecut-o la Mercure, un hotel frumos si dragut amenajat, fix la iesirea de metrou Lima. In jurul acestei iesiri m-am simtit fix ca la metroul de la Eroilor, numai ca vinzatorii ambulanti nu au gherete din termopan si nu vad flori, ci cearceafuri pe care stau fake-uri Vuitton si D&G, ochelari de soare, umbrele si alte prostii. Spatiu rezervat minoritatii de culoare. Minoritatea romaneasca era si ea bine reprezentata, asigurind efectele olfactive de urina si jeg: siniora, siniora, prego… imi bag pula-n mata cu italiencele masii, a dat-o el repede pe straineza daca a vazut ca e ignorat. M-am intors brusc, a inteles c-am inteles, dar n-am scos o vorba. Si asta sub geamul camerei de hotel, pe un petic de iarba roasa si uscata, neudata cu lunile decit cu ingrasaminte organice.

Povestea e misto si cu locurile de parcare. Sistemul e urmatorul: te duci la tutungerie si cumperi niste hirtii verzi de 1 sau 2 ore si gauresti ora si ziua in care stationezi pe locul public. Noaptea e gratuit. Noi am ajuns fix cu 3 ore inainte de noapte, dar la vreo 5 tutungerii canci bilete de parcare. Ne-a asigurat receptionerul ca nu e problema cu ridicatul masinii, mai ales ca a doua zi era duminica, sa fim linistiti. Lasa, frate clientule, ca merge si asa, nu-ti face tu griji. Dar avind in vedere fauna care se odihnea prin preajma, aia care ridica masini erau ultima mea problema…

A doua zi dimineata, in jur de ora 9, am avut o alta surpriza. Cum spuneam, am inoptat pe unul din bulevardele principale. Care bulevard al capitalei modei (prostului gust) duminica dimineata in plin sezon turistic era flancat de-a stinga si de-a dreapta de sute de saci negri de gunoi care-si asteptau rindul la groapa. Si cred c-au mai asteptat mult si bine, ca nu parea sa se miste ceva, si sigur ar fi fost nevoie de citeva zeci de masini sa ia toate mormanele. Acuma, eu nu pot sa cred ca romanii sunt cei care coordoneaza sistemul de colectare a deseurilor menajere. As putea sa trag chiar concluzia ca romanii aia de soi rau s-au mutat la Milano tocmai fiindca acolo au gasit oamenii la fel de delasatori ca si ei.Timpul trece, turistu’ merge si asa.

Trist si suficient cit sa ma convinga ca nu mai am ce cauta acolo.

de la Portile de Fier la Venetia – var.1

Se prea poate ca virsta incepe sa-si spuie cuvintul: ma bucur ca am revenit acasa. Cred ca e primul concediu din care ma bucur ca ma returnez. De vazut am vazut multe si probabil ca as mai fi vazut daca as mai fi stat. Dar am vazut si lucruri care, sa fiu decenta, m-au obosit. La fel cum ungurii din Ungaria nu sunt fani ai ungurilor din Romania, tot asa eu nu sunt fan al romanilor din afara tarii. Dar sa vorbim despre lucruri frumoase si sa va spun pe unde am fost, poate va inspira sa mergeti.

Am strabatut cu piatra-n gura Serbia, Croatia si Slovenia, fara piatra dar cu oarece scirba o buna parte din Italia si cu nerabdare Franta. Am revazut cu aceeasi placere Austria si Ungaria. Am revenit acasa si am luat in piept, in nas si-n nerv traficul romanesc, drumurile noastre despre care acum citiva ani parca spunea domnul Basescu ca nu e o necesitate sa se transforme in autostrazi, mizeria noastra si saracia, turnuletele palatelor din Arad si Dolj, padurile superbe si muntii cu caciuli de nori. Nu vreau s-o dau in poezie ieftina, dar a fost, cred, pentru prima oara cind m-am trezit muta de uimire in fata frumusetii Romaniei. Dar despre asta poate cu alta ocazie. O portiune destul de lunga in Serbia se merge pe malul drept al Dunarii, si peste apa se vede Romania absolut superb.

Pentru cei care merg spre Italia, la capsuni, la cumparaturi, leisure sau la furat, cel mai scurt drum este Drobeta Turnu-Severin (judetul Mehedinti, nu Caras Severin cum zice neshte colegi mai culti) – Portile de Fier – Belgrad (S) – Zagreb (HR) – Ljubljana (SLO) – Trieste (I). Nu se plateste nici o taxa de viza sau de acces in Serbia, desi e vama si punct de control pasapoarte, dar se plateste drumul, nu foarte mult, contravaloarea a citiva euro (n-am retinut exact citi). De la Smederovo, cam cu vreo 60 de km inainte de Belgrad incepe autostrada, de pe care nu te mai dai jos pina in Franta. In granita sunt afise in sirba cu recompensa de 1.000.000 euro (daca am retinut bine) pt prinderea lui Radko Mladic. Mi-as fi dorit sa fiu norocosul cistigator, de ce sa mint :). O veste buna: se poate plati cu euro, desi cursul este stabilit de incasator, deci mult mai mare decit la orice banca sau casa de schimb (pe care, insa, nu stiu unde le poti gasi).

Drumul e bun, destul de putin aglomerat (am prins noi, cei de pe contrasens insa nu ar putea spune acelasi lucru). Noi am plecat pe 1 august, exact in ziua in care toti romanii din Spania si Italia veneau acasa in vacanta, astfel ca la toate vamile dintre Italia si Romania erau cozi de cite 4, 5 sau chiar 6 km. Daca noi am stat cam 45 de minute in fiecare vama, desi aveam in fata doar 30-40 de masini, nici nu stiu sa calculez cam cite zeci de ore stateau oamenii aia la coada. Asta ar fi cam primul dezavantaj, din fericire doar temporar.

Despre urmatoarea tara, Croatia, nu va pot spune decit ca e poate putin mai frumoasa, vazuta de pe autostrada, decit Serbia. Nu am vizitat nimic, daca nu ma insel nici macar nu ne-am oprit sa mincam. Am fi putut intra in Zagreb, dar ne grabeam sa ajungem in Italia si apoi, destinatia finala, Franta. Poate data viitoare.

Al doilea dezavantaj ar fi ca sunt foarte putine moteluri de autostrada. Daca locuri de mincat s-ar mai gasi, desi putine si destul de respingatoare, locuri de dormit canci. A trebuit sa mergem aproape 1100 de km pe 1 ca sa ajungem sa dormim in Slovenia, la Ljubljana, intr-un motel din oras, pentru ca singurul motel de autostrada era in aceeasi curte cu un casino, deci full. Dar ajungem si acolo. In parcarile destul de mari ale acestor restaurante de autostrada erau zeci, sute de masini ai caror posesori mincau pe capota ce-si adusesera de acasa sau cumparasera de la chiosc. O droaie de copii si foarte multe rulote si masini de familie asigurau coloana sonora. Am vrut sa oprim la popasul Plitvice (unde se poate si dormi), dar nu am gasit loc de parcare, asa ca nici macar n-am mai incercat sa aflam daca se poate dormi! Multi dormeau in propriile masini, cu copiii gramada (multi olandezi si sirbi, in special).

Ljubljana este un oras foarte scump. Nu l-am vizitat (inca) deci nu pot sa va spun cit e de frumos, dar de scump va garantez ca e. Am dormit la periferia orasului, cam la 1,5 km de autostrada, intr-un motel de 3 stele foarte dragut si superb aranjat (Ikea style, dar inspirat), la care ne-a costat 110 euro camera dubla, cu tot cu micul dejun. Am dormit in centrul Vienei si al Budapestei cu 90 de euro inclusiv mic dejun la 3 stele (e drept, era oferta, dar si aici era week-end). Motelul se numeste A Hotel si din pacate nu are site.

Slovenia e in UE si se poate plati cu euro fara probleme (vezi info despre raportul cu alte valute aici http://www.bsi.si/en). In holul hotelului am gasit zeci de pliante de promovare a tarii, a orasului, a imprejurimilor. Unul dintre ele era despre o pestera aflata destul de departe, fara indoiala cu nimic mai spectaculoasa decit a muierii, a ursilor, scarisoara sau alte citeva zeci de astfel de grote romanesti. O alta era despre o rezervatie si crescatorie de cai lipitani, gasiti citeva info aici. Nu va mai zic de traseele de biciclete on si off road de zeci si sute de km, inclusiv o brosura consistenta cu nenumarate pensiuni si trasee pentru biciclistii care aleg sa-si petreaca vacanta pe cele doua roti. Excelent. Aici chiar imi doresc sa revin cit mai curind.

Daca ati ajuns in Ljubljana inseamna ca ati ales sa mergeti prin Slovenia si, in consecinta, sa platiti taxa de autostrada. Dar pentru a ajunge la Trieste mai e o varianta, care ocoleste Slovenia, si anume prin Rijeka. Eu n-am fost, dar au fost niste prieteni de-ai nostri, care ne-au comunicat ulterior doua aspecte: GPS-ul a facut ca toate visele si i-a bagat prin oras, desi exista si posibilitatea sa nu intre si ca acolo au vazut niste viaducte construite la inaltime care i-a lasat masca. Pe linga faptul ca ai fi avut ocazia sa vezi marea, prima oara dupa ce ai iesit din Romania. Poate data viitoare o iau pe acolo, desi e o portiune de vreo 50-60 de km fara autostrada, de la Rijeka la intrarea in Italia.

Peste Trieste sar, fiindca l-am ocolit, si ajungem la Venetia, primul oras italian vizitat. Am plecat cu regrete, as fi vrut sa vizitez colectiile Guggenheim si Palatul Dogilor. Dar un puhoi de oameni se imbulzea permanent in vaporase, gondole, alei, poduri, podete si punti, faleze si barci incit m-au lasat nervii. Pe linga ca ar fi trebuit sa stau la coada multe ore ca sa iau biletele. Venetia mi-a placut foarte mult, pentru ca imi plac orasele vechi si mai rup si ceva istorie. Suficient cit sa fi asteptat cu nerabdare sa ajung aici. Am aflat cu o umbra de regret sa nu exista extrasezon in Venetia, prin urmare probabil ca va mai trece ceva vreme pina sa vad acele muzee.

Nu mi-au placut gondolele. Adica nu pot spune ca erau urite, desi semanau, vorba altui prieten cu niste dricuri, dar urasc tigania gondolierilor de a sta pe un covor persan care pare adaugat ulterior. Si nici nu cinta si sunt imbracati ca orice particular, daca ii vezi la o terasa nu stii ce sunt. Foarte putini au costume traditionale.

Nu mi-a placut mirosul de igrasie inerent, dar pot sa accept ca face parte din farmecul lacustrei localitati. Ce bine ca mi-a placut Bacovia, aveam cuvinte sa descriu ce vedeam, desi ciolanul ud se coclea la 40 de grade in loc sa dirdiie la -10.

Am servit un prinz excelent la Laguna Blu, din pacate mi-e greu sa va spun unde anume este (pe linga Rialto, pe stradute). Este unul din cele doua restaurante in care chelnerii sunt romani unde va pot spune ca am mincat bine si am fost serviti excelent (celalalt este in Ungaria). Copiii astia erau chiar foarte tari (un el si o ea), aveau o masa de romani, una galagioasa de geriatrici italieni, vreo dua de nemti si una de francezi si cu toti incercau sa vorbeasca pe limba lor. De cele mai multe ori le iesea. Mincarea buna, ne-au si recomandat ce sa luam, desi ne-au garantat ca totul se face local si e foarte bun. Bacsisul e inclus in nota, dar nu s-a suparat nimeni ca am lasat doi euro peste 🙂

Am iesit din Venetia si am pornit-o spre Milano, unde voiam sa inoptam. Si rau am facut, dar despre asta poate miine.

PS: Am reusit sa adaug citeva poze. Am redenumit postul cu var.1 in coada.

Depresii de calatorie

La sugestia Tovarasului Tracto, am decis sa va impartasesc impresiile de calatorie de pe meleaguri vietnameze.

Pentru a ne indeplini cu succes sarcinile de plan si pentru a stabili noi relatii bilaterale, inteleapta conducere a luat harta-n mina, s-a scarpinat moderat in cap, a produs o analiza profunda a situatiei economice actuale in lumea capitalista si a decretat (adinc, asa cum orice conducere inteleapta o face): sa fie Vietnam. Si a fost Vietnam, ca aici nu sintem la Casa de Cultura, la cercul prietenilor gherghefului.

Asa ca, impinsi din avion in avion, mincind fuse orare precum calu’ lu’ Fat Frumos halea jaru’, am aterizat – la ceas de inserat – in Hanoi.

Surpriza numelui de Romania afisat cu mindrie pe pasaport si prezenta unei vize achizitionate regulamentar inaintea acestei (prea lungii) calatorii a produs o reactie prietenoasa din partea tovarasilor care pazesc aceasta tara minunata cu oameni luptatori. Nu stiu inca ce impresie a produs un Xin chao (seen chow) pe care l-am pronuntat din toti bojocii in semn de bun gasit.

Pina acum, toate bune si frumoase. Partea interesanta incepe de-abia de aici incolo. Dupa scurta pauza regulamentara in care un numar de tigari au fost sudate la foc automat (deh… Nobody is perfect si la mine pe buletin n-am identificat asa ceva) m-am imbarcat in limuzina pusa la dispozitie cu generozitate de gazdele mele contra umilei sume de 40 (patruzeci) parai (dulari, bacsi, coco – alegeti voi cuvintul cunoscut) si am purces spre hotel.

As spune ca asta a fost prima surpriza pe care am avut-o referitor la Vietnam. Dulari ?! Parca acu’ 40 de ani tovarasu’ Ho lupta contra acestei hidre imperialiste… Sau …?

In sfirsit.

Revin in limuzina (marca Benz. Mercedes Benz) unde sint uimit de agilitatea cu care tovarasii vietnamezi minuiesc nenumaratele scutere, mofe, motorete si motociclete prin stinga, dreapta, fata si spatele automobilului care se deplaseaza cu viteza V catre destinatie.

Pe drum – in afara acestor vehicule – am fost depasiti de mijloace de deplasare produse de firmele Audi, BMW si Mercedes care m-au facut sa ma simt ca acasa. Doar ca densitatea de Q7 si X6 e mult mai mica raportat la numarul de doua-roti care populeaza strazile.

Asa cum spuneam, increderea in soliditatea sistemului socialist si a proprietatii poporului asupra mijloacelor de productie mi-a fost zdruncinata inca de la aflarea pretului limuzinei, dar drumul pe DN1-le Hanoiului mi-a provocat revelatia finala: tovarasi, fu*ra astia si comunismu’ asta. Cantitatea de reclama pe unitatea de retina bate si ce vezi pe Magheru’.

Drumul a continuat intr-o maniera pasnica inca vreo 10 minute pina cind am atins granitele orasului frate si prieten Hanoi. Moment din care lucrurile au luat o cu totul si cu totul alta turnura.

N-am sa intru in detalii legate de respectarea culorii rosii (optionala) a semaforului, de legea prioritatii de orice si oriunde, de prestarea a aproape oricarei activitati pe scuter (vorbitu’ la telefon c-o mina si tinutu’ copilului pe ghidon cu cealalta e de domeniul uzualului)… Am sa va spun doar ca – daca eram la volan – intram clar la genocid dupa primul kilometru. Si am condus suficient prin Buhuresty…

Ajuns la hotelul pe care gazdele mele mi l-au pus la dispozitie m-am simtit ca acasa. In sensul ca pentru 145 USD am primit cam ce as fi primit, in Jakarta, pentru 90.  Aceasta unitate de cazare si alimentatie, stindard al turismului hanoian clasificata la cinci stele de organele de resort se afla situata pe Valea Cascadelor. Da, ati citit bine: pe Valea Cascadelor.

… desi, daca stau sa ma gindesc mai bine,  acolo nu vezi atita gresie, faianta, baterii de dus si ghivete pe metru patrat

Coplesit de emotia calatoriei (incheiata, in mod absolut surpinzator pentru mine, fara incidente in trafic – in sensul ca nici macar o oglinda n-a fost afectata, darmite 5-6 vinzari pentru Yamaha…) m-am intrepat (dupa luarea in primire a camerei) catre barul unitatii. Unde, contra sumei de 4.75 USD (TVA si serviciu neincluse) am primit o bere locala.

La halba.

Cu aceasta mi-am incheiat ziua furtunoasa (pentru ca tovarasii bucatari si-au incheiat programul la orele 21, ceea ce m-a impiedicat sa iau contactul cu delicatesele culinare locale).

A transmis din Hanoi pentru andreanum dot org corespondentul de la fata locului, Oπ

PS: inca astept, de 10 minute, cuminte ca tovarasele barmanite sa-si termine sesiunea de nintendo DS si sa-mi aduca nota.

Basarabie, revolutie becala

Atunci  cand toate resursele bunei ratiuni te-au parasit, nu-ti ramane poate decat simtul umorului. Atunci cand nedreptatea tipa de la usa ca din gura de sarpe, atunci cand iti vine sa dai – vorba lui Ducu Bertzi – cu cutitu’n’chiatra, hazul de necaz poate iti va oferi acea “muche” pe care sa-ti impingi piciorul, o tentativa poate inutila de a escalada muntele dar care iata acum are o noua sansa. Dupa umor vine insa intunericul. Vine aplecarea umbrei nesfarsite, destinul extinct al hotararii care isi arata, din nou si din nou, omnipotenta in grup fata de protestul ca individ. Este ce se intampla, in aceste zile, intre romani. Intre toti romanii. Romani comunisti, romani liberali, romani romani si romani neromani, romani aromani si megledoromani, romani cu un R sau doi de R, sau trei de R sau fara nici unul ramas, romani plecati, romani veniti, romani ramasi, romani impinsi, romani trasi, romani care trag, romani in care se trage, romani vii si romani pe moarte, romani pe cale sa dispara, romani pe cale sa apara, romani care traiesc in anul 9 sau in anul 2009, peste care au trecut 20 de ani sau poate 2000 de ani, sau peste care n-a trecut nimic, au ramas doar buturugi mici sa rastoarne Carul Mare, romani care striga spre Basarabia sau la care se striga in Basarabia, romani cu steag, romani fara steag, steag cu stema, steag fara stema, steag cu gaura sau romani cu gaura, gaura de glont, gaura neagra, gaura de speranta, gaura cu cap de bour sau pur si simplu capete de boi, umbre ale marelui URS ursul nostru, sperietoarea noastra din dulap, tara smirnovilor si-a saniutelor siberiene, gubernia ivanilor si-a volodilor. Probabil ca in Rusia suscitam un interes enorm, le-a placut de dealurile noastre, le-o fi placut de femeile noastre, le-o placea de Mihai Eminescu sau de umbra lui Horia pe la Tebea catre care trag, poate simt chemarea latinitatii pe care-au pierdut-o de cand cu hunii, poate au ciuda ca ce Volga lor, dar ce Dunarea noastra, poate asa cum pe noi ne-au invatat la scoala despre Steluta ce-a de sus poate asa i-a invatat si pe ei despre Burebista, si Decebal si Per Scorillo, si trag la Sarmisegetuza ca musca la cal. Cert e ca undeva in gena noastra s-a strecurat viermele comunismului, mancatorul cel de creiere si de natii, adevarata Umbra, unde mai e apoi hazul necazului dupa ce te-a atins zambetul voroninului, cel care rimeaza cu Venin?

Basarabenii nu merita ca, in 2009, cand ceasul lor a venit, peste Prut sa observe unii ca – citez din memorie – si de ce ne-ar interesa soarta lor ca doar s-au pisat sfinteste pe podurile noastre de flori, ei cu ale lor, noi cu ale noastre. Aceiasi observatori se plang ca duceml ipsa de valori, morala si atitudine. Halal! Basarabenii nu merita ca la fruntea Romaniei sa se afle un Traian Basescu, Descalecatorul, Covarsitorul si Intai-Infieratorul plagii comuniste si in acelasi timp frate de latifundiar de Ghiol si Techir. Nu merita ca singura discutie dusa acum este una de carton, anume ca optiunea lor de libertate ar fi cumva pe o linie de sinonimie cu propunerea de extrema dreapta, unionista, pe care eu unul o consider desueta. E o rana ca Basarabia a fost luata cu japca atunci cand a fost luata. E imposibil sa o repari fara sa observi cicatricea urata care s-a format intre timp. Romanii trebuie sa mearga inainte asa cum le-a fost scris, iar scris a ramas ca Basarabia a crescut intre timp intr-o republica independenta, una cu noi si totusi distincta, identitara in aspiratii si autonoma. E ca si cum intr-o zi ai vedea ca ti-a crescut copilul, nu-l mai poti intoarce la san, nu-l mai poti baga in uter, nu-l mai poti desparte intr-o spermie si un ovul, e om, dar nu e de capul lui.

Am auzit, saptamana aceasta, multe momente in care se propunea aruncarea “copilului cu tot cu apa din cada”, fie ca vorbeam de tentativa hulpava de a internaliza conflictul de la Chisinau, fie ca vorbeam de delatiunea petrarca a unuia ca Vali Stan care sugera ca Romania sa-si vada de interesele ei. Basarabia este interesul Romaniei indiferent daca ii spuneam Basarabia sau Republica Moldova. Acelasi om care l-a salutat pe presedintele ungar ca si-a vizitat minoritatea din Ardeal acum sugera sa ne limitam doar la “cetatenii” romani de pe pamant basarabean. Unul n-am vazut dintre guvernantii nostri, cu exceptia lui Cristian Diaconescu de care raman in continuare placut impresionat, n-a iesit sa puna vreun punct pe “i”. Lista de reactii ar fi trebuit sa atinga tot esichierul politic, ar fi trebuit ca Romania sa fiarba asa cum corect este sa fiarba, sa fiarba si sa le sfaraie calcaile si sa nu doarma noptile cand “pacientul” lor are un copil bolnav, prins intre o viata, si-o moarte, inmultita poate cu sutele.

Ce-am primit in schimb? Am primit micile diversiuni becale de care nu pot decat sa ma despart urgent, imi sunt indiferente. Nu cu Gigi Becali se va rezolva problema justitiei romanesti. Si-am mai primit si anuntul principelui Radu, devenit mai recent “al Romaniei”, la presedintia Romaniei. Prin asta Domnia Sa urmareste poate sa intinda pronia regala asupra institutiei prezidentiale al carei blazon s-a pierdut ireversibil si spera ca aceeasi acoperire misterioasa de relatie si revelatie care l-a transformat la fata se va propaga si la alti enoriasi. L-as vota pe Radu al Romaniei daca ar exista, vreodata. Mi-e teama insa ca privesc un miraj, un romantic incurabil pregatit sa iasa de sub umbra Principesei dupa ce-a facut doua stand-ups si un Happy Hour. Romania are nevoie de regalitate, nu de un Principe la Cotroceni. Romania are nevoie de o Familie Regala, inafara politicii si cel mult patron spiritual pentru domeniul nevraxial al valorilor noastre. Familia Regala trebuia sa reactioneze fata de Basarabia, trebuia sa reactioneze fata de lipsa de reactie proprie politicianului colhoznic de pe la noi. S-a pierdut printre cuvinte spuse emfatic si deflatic.

Vreau ca intr-o zi cainele rosu din vecini sa ramana doar o amintire.

Vreau ca teroarea totalitara, si amenintarea blanda a bolsevismului, sa fie izolata dincolo de ziduri unde putrefactia va ramane singura scapare.

Gandurile noastre merg catre toti prietenii nostri, una cu noi, oameni cu aceleasi atitudini, aptitudini, dorinte, preferinte, dar care zilele acestea duc pe umeri bolovanul sisific al dorintei de schimbare. Singurul lor gest, acela de a iesi pe strada, de a verbaliza oprobiul fata de perfidia comunistului Voronin, este ilustrativ si o buna palma data intregului “europenism” care ne-a cuprins de la o vreme. Asta inseamna Uniunea voastra Europeana? Sa uitati de unde va trageti, unii sau altii, si sa admirati mai degraba cu cine v-o trageti, si cine v-o trage mai bine?

G.

stafuri de calatorie

Am primit astazi un mail de la www.voiajuri.ro, un site de calatorii la care m-am abonat acum vreo 2 ani, daca imi aduc bine aminte, cind cautam niste locuri mai neumblate de romani pentru vacanta.

Dar nu despre site-ul voiajuri voiam sa va zic, desi merita mentionat, ca se gaseste pe el ce vrei si ce nu vrei, ca la orice agentie care se respecta, ci despre newsletterul primit de la ei azi prin e-mail. Care da link catre un Ghid de calatorii in perioada Pastelui 2009 (si nu numai) incropit de Ministerul Afacerilor Externe. Pentru unii dintre noi informatiile sunt de prisos, pentru altii unele sunt chiar utile iar pentru altii sunt vitale.

MAE ne avertizeaza, de exemplu, despre riscul de jaf/furt care ne paste prin Bulgaria daca stationam noaptea pe marginea drumului, care e procedura in caz ca ti se retine permisul auto, ca in Cehia e obligatoriu sa ai farurile aprinse tot timpul (ca si in toate celelalte tari UE, de fapt), ca inainte de a ajunge in Costa Rica trebuie sa faci niste vaccinuri, fiindca s-au semnalat numeroase cazuri de malarie etc etc. Cititi-l si vedeti care e treaba, ca nu e degeaba.

O initiativa buna spre foarte buna. Se poate accesa si www.mae.ro (puteam sa zic direct de acest link, dar eu am aflat despre acest ghid de la voiajuri).