lumea pe nevazutelea

Probabil ca multi dintre voi, care mai citit bloguri (gugaliti Magnumize your senses si gasiti zeci de pagini), ati aflat ca in aceste zile se desfasoara un eveniment-promotie organizat de agentia la care prestez (McCann Erickson Group) pentru inghetata Magnum. Cititi voi despre asta, eu nu vreau sa fac reclama evenimentului din care fac parte, desi credeti-ma ca merita. Eu vreau sa va vorbesc despre lumea nevazatorilor.

In intunericul deplin din… sala de degustare sa-i zic, ospatari si ghizi sunt doi nevazatori, Loredana si Cosmin. Prin ei am avut ocazia sa arunc o privire, ce ironie, in lumea lor, in care totul e sunet, pipait, gust si miros. Doar atit, desi ei au in plus simturi de care noi astilalti nu avem habar. O lume cu care noi, astia asa zis normali, in sensul ca avem mai mult sau mai putin toate simturile active, interactionam putin spre deloc. Am aflat de la ei lucruri de care nu aveam habar. Ce stiam despre nevazatori pina saptamina trecuta? Ce stiti si voi: ca se ocupa cu masajul, cu confectionatul de umbrelute de cocktail, ca au un sistem de scriere cu puncte si ca pentru ei s-au instalat semafoarele cu sonor si covoarele alea portocalii cu striatii si puncte in relief. Mai stie cineva ceva in plus?

Cu ocazia acestui eveniment, anume degustarea unei inghetate Magnum pe intuneric, in bezna totala, cu lingurita si ajutindu-te doar de un servetel, am trait si eu, citeva minute, senzatia pe care ei o au de-o viata. Asa cum ei sunt nesiguri pe lumina intr-un spatiu nou, asa si eu, in intuneric, eram dezorientata ca atunci cind noaptea cade curentul si trebuie sa caut luminarea sau o bricheta si, desi stiu unde sunt, ma lovesc de toate mesele si scaunele si usile pina ajung la ele. Niciodata pina acum, insa, nu am mincat pe intuneric. In cel mai rau caz o lampa cu petrol in copilarie sau o lanterna in vacantele cu cortul, dar in bezna totala… nu. N-am avut niciodata frica de intuneric, dar trebuie sa recunosc ca ma inspaiminta o viata intreaga in bezna.

Ca sa inchei discursul despre experienta asta, va spun ca puteti veni oricind sa “vedeti” cu ochii vostri cum e sa fii pentru citeva minute nevazator si sa vezi cu miinile si limba. Garantat inghetata sau mincarea astfel servita va avea alt gust decit atunci cind o primesti in bol frumos decorata sau cind o lingi de pe bat.

Loredana este nevazatoare total incepind din clasa a 2-a. Acum are in jur de 35-40 de ani, e maritata cu un nevazator partial si au impreuna o fetita, Andreea, care vede foarte bine. E unul dintre cei mai decenti si mai muncitori oameni pe care i-am cunoscut, facind cu entuziam mai mult decit i se cere. Cu greu si foarte emotionata m-a intrebat daca pot sa-i dau o inghetata pentru fetita ei, care o asteapta in fiecare seara sa-i povesteasca cum a fost la “slujba”, ce vedete au mai venit, cu cine a mai vorbit. Lore facut atletism in “tinerete” (zic tinerete fiindca nevazatorii se pot pensiona dupa 10 ani de munca), e acum pensionara si face masaj terapeutic, nefiind omul care sa stea sa astepte pensia nefacind mare lucru. E o farima de om, micuta si aparent fragila, imi povesteste care este programul ei zilnic: gateste pentru familie, face piata, spala, calca, face curatenie, asculta audiobook-uri si radio-ul, vorbeste la telefon, duce copilul la sala de sport si la scoala, de unde o si ia. Toate astea par atit de… obisnuite, nimic special, poate mii dintre noi avem acelasi program zilnic. Iar daca noi ne orientam cu ochii, ea se orienteaza cu miinile, talpile, toata pielea corpului, auzul si, cel mai important, memoria. Am constatat cu uimire ca inainte sa-i spun eu ca in spatele ei e un perete, ea l-a simtit. La fel cum a simtit ca in camera e lumina, ca mai suntem inca 2 oameni, desi nu vorbea nimeni. In citeva minute s-a obisnuit cu spatiul, stie unde sunt trepte, unde praguri, unde draperii, unde scaune si mese si se strecoara usor, ocolind obstacolele. Vorbeste frumos, calm, e mereu vesela si bine dispusa, chiar si atunci cind e rupta de oboseala. Cit dureaza evenimentul nostru nu stau o clipa nici ea nici Cosmin, conduc oamenii la mese, serpuind printre draperiile de catifea, ii tin de mina, le spun unde sunt pragurile, unde e scaunul, unde e lingurita asezata pe masa, fac glume cu cei care par incordati si dau senzatia de siguranta tuturor: sunt aici, nu te teme, te conduc eu, o sa vezi ce mult o sa-ti placa, daca ai nevoie de ceva sunt aici, nu te parasesc. Nimeni pina acum nu si-a permis sa faca misto de ei sau sa se comporte golaneste, cum fac de exemplu pustii cu hostesse-le, vazatoare 🙂 Respectul pe care il asteptam cu totii, dupa care tinjim atit, ei il primesc fara sa-l ceara.

Cosmin, celalalt ghid al nostru, tot nevazator, e mai tinar decit Loredana, are vreo 29 de ani si e… tipograf. Lucreaza pentru ANVR (asociatia nevazatorilor din romania), tiparind carti in braille. Mi-a promis ca astazi, cind ne vedem la Van Gogh (gazdele noastre, un restaurant tres chic din centrul vechi, pe care nu cred daca e bine sa-l ratati vara asta 🙂 ), ca aduce cu el o foaie tiparita in Braille si poate invat si eu sa citesc :). A, daca nu stiati, pe cutiile medicamentelor sunt inscrise denumirile si in Braille, in ignoranta mea credeam ca punctele alea sunt vreo stantza din fabrica. A facut judo, ii place, ca si Loredanei, la bowling (wow) si tot de la el am aflat ieri ca exista un sport pentru nevazatori, o specie de fotbal care se cheama golbal (cred ca am retinut corect), in care mingea e putin mai grea si are in ea un clopotel. V-ati fi imaginat vreodata? Si exista campionate de golbal si participa multi nevazatori. Cosmin, spre deosebire de Loredana, a calatorit foarte mult in toata Europa. Ar fi mers in mult mai multe locuri, daca bugetul i-ar fi permis. Invitatii se primesc la asociatie de peste tot, dar banii sunt putini, din pacate. Tipograf fiind, are acces la foarte multe carti, e mai cultivat decit multi dintre colegii si cunostintele mele si are o memorie excelenta, ca si Loredana. Daca e ceva pentru care ii invidiez, e memoria. Retin zeci de pagini, carti, informatii, in timp ce eu car dupa mine o agenda in permanenta, ca sa nu uit cumva ceva. Cosmin e mai infipt, iti spune direct daca are nevoie de ceva, e om dintr-o bucata. La fel de muncitor ca si Loredana, nu se plinge niciodata ca e greu, ca e prea cald sau ca e prea mult de lucru. Atunci cind se va deschide la noi, in toamna, primul restaurant Dans Le Noir, in care se va minca un intreg meniu pe intuneric, va lucra acolo. Deja cei care deschid restaurantul l-au contactat, prin asociatie, si el a acceptat slujba. Cind voi avea informatii, o sa vi le spun, iar detalii despre cum e sa maninci in bezna va poate da Mutsunake, care a fost intr-un astfel de loc in Montreal.

Cred ca as putea sa va vorbesc despre ei inca vreo 10 pagini, dar m-am lungit suficient. Nu uit sa va povestesc si despre vacanta, dar m-a entuziasmat mai tare acest subiect decit insula-plaja-mare-mincare-ferryboat-ruine. Poate pe alocuri am fost repetitiva, dar cred ca este primul post din anul asta in care am stiut de la inceput ca trebuie scris.

nu stii chimie, nu stii ce halesti

Fratilor, traiesc zile grele, cumplite chiar. Pe linga faptul ca e cald de transpira boii si sub limba si pute de zici ca pamintul e un animal viu, care din cind in cind flatuleaza, am si dovada ca nu mai sunt adaptata vietii in continuu progres tehnic, tehnologic, stiintific si filozofic. Am citit de doua ori in magazin si am inteles abia cind am ajuns acasa si am avut acces la dictionarul enciclopedic.

Daca ati fi in fata acestui sondaj pe Conquiztador, sa zicem, ce varianta ati alege?

La prima vedere Benecol din secara cu esteri de stanoli din plante cred ca este:

a) sortiment inovator de piine recomandata oamenilor;

b) un preparat medicamentos validat NASA pentru tratamente in stare de imponderabilitate in vederea rezolvarii unor complicatii ale colului uterin pentru momentele in care Pamintul va deveni neincapator si ne vom muta pe Marte;

c) otrava de soareci;

Bine, acum sa nu fiu rea, nici benzoat sau emulgator nu suna mai bine 😀

Deci mi-am luat aceasta piine, pa sistem, ca doar nu era sa ratez. Vorba aia, ce nu te omoara te face mai puternic.

diabet bey

daca ati vizitat turcia, probabil ca stiti cum prepara turcii ceaiul. daca nu, va spun eu: mai intii se umple samovarul cu apa, cam pina la jumatate, si se lasa pe foc pina da in clocot. cind incepe sa fiarba apa, un sfert din cantitate se foloseste pentru a uda peretii interiori ai ceainicului, dupa care se arunca. se pun frunzele de ceai in ceainic (cam intre un sfert si o treime din volumul acestuia) si se amesteca bine cu putina apa fierbinte. deasupra se toarna restul apei clocotite din samovar, se acopera si se lasa cam cinci-sase minute. impreuna cu frunzele de ceai se poate adauga si zahar precum si citeva felii de lamiie, dar asta nu este obligatoriu pentru ca multa lume prefera ceaiul neindulcit. ei bine, dupa tot procesul asta, ceaiul devine extrem de concentrat, in special daca este preparat cu intentia de-a fi servit de-a lungul intregii zile si nu tot odata. pentru a-l mentine fierbinte de-a lungul intregii zile, se umple samovarul cu apa si se lasa la foc mic (economic) apoi se pune ceainicul cu ceaiul gata preparat deasupra; aburii din samovar mentin ceaiul fierbinte cit timp este nevoie sau pina este servit complet. bine, nu trebuie sa uitam sa reumplem samovarul cu apa, din cind in cind.

ceaiul preparat in modul acesta este aproape imposibil de baut direct, asa cum este in ceainic, el trebuie strecurat si diluat cu apa fierbinte (uneori 1 la 1, alteori 1 parte ceai si 2 sau chiar 3 parti apa), apa care, la momentul servirii, se toarna direct din samovar peste ceaiul concentrat. daca este preparat cum trebuie, ceaiul turcesc este extrem de gustos si cunosc persoane care beau cite 20-30 de paharele pe zi. ceaiul turcesc se serveste in paharele speciale, din sticla, niciodata in cesti de portelan sau cani. unul din motive ar fi ca, in momentul diluarii cu apa, culoarea este singurul atribut care-i tradeaza concentratia; altele nu stiu si nici n-am intrebat. ceaiul concentrat poate fi de la maro roscat pina la negru (functie si de tipul de ceai, nu numai de concentratie), iar ceaiul numai bun de baut este maro roscat transparent. dupa preparare, se adauga, dupa gust, unul sau doua cubulete de zahar si una sau doua feliute de lamiie. bineinteles, acum exista ceainice din inox si masini electrice de preparat ceai turcesc, dar un bautor de ceai versat nu ar ingadui niciodata un asemenea tertip, menit numai pentru infideli; ceaiul perfect trebuie facut, intotdeauna, de mina de om.

oriunde v-ati duce prin istanbul (si, in general, prin turcia), in orice pravalie ati intra, daca va aratati interesat de o marfa oarecare, veti fi intrebat imediat daca doriti un ceai. chiar inainte de-a apuca sa intrebati cit costa marfa respectiva. nu refuzati chiar daca va grabiti, comerciantii turci se mindresc in mod deosebit cu traditia asta si considera o onoare faptul ca ati acceptat un ceai in pravalia lor, chiar daca, in final, n-ati cumparat nimic. mentalitatea turcilor comercianti nu este “baga-i clientului marfa pe git si scapa de el”, ca la noi, ci “cistiga-l ca client pe viata; daca nu cumpara azi, nu-i bai, o sa cumpere miine”. ideea este ca, daca ai baut un ceai in pravalia sa, comerciantul stie ca, data viitoare, cind vei vrea sa cumperi ceva, vei alege pravalia lui in dauna tuturor celorlalte. in plus, dat fiind ca in turcia cam absolut totul se poate negocia, ce poate fi mai placut decit sa va asezati cinci minute pe o lavita, cu un ceai in fata, si sa va incercati talentul de negociator lansindu-va intr-un duel tip cerere-oferta cu un efendi comersant?

cam lunga introducerea. de fapt, altceva voiam sa va povestesc: zilele astea am vazut ceva care m-a lasat mut si doar stiti ca tractorel nu ramine mut cu una cu doua. ma intorceam de la sapanca si eram intr-o statie peco, pe autostrada; facusem plinul si asteptam ca baiatul sa termine de spalat geamurile la masina (treaba care, in turcia, se considera inclusa in pretul benzinei – apropo: uneori, cind iesi de la vreun restaurant, te trezesti cu intreaga masina spalata; daca stergatoarele sint ridicate, e cazul sa lasi un mic bacsis baiatului cu mopul si galeata; daca nu, e clar ca spalatul e inclus in costul mesei). arunc ochii, la intimplare, inspre un magazin de covoare care se margineste cu statia peco si vad un mosneag cam la 75-80 de ani, uscat ca un tir, asezat in lotus pe iarba si cu o tava grea de bronz in fata, in mijlocul careia trona un pahar de ceai si linga acesta, un morman de cubulete de zahar. in dreapta mosneagului, gata pregatita pentru pufait, o narghilea imensa. inainte de fiecare inghititura din paharul de ceai (care era foarte fierbinte, puteam vedea cum se ridicau aburii), mosneagul isi punea un cubulet de zahar pe limba, apoi, cind gura de ceai dizolva cubuletul, tragea un fum lung din narghilea, cu ochii inchisi, si dadea fumul afara pe nas. cind fumul incepea sa se subtieze, mosneagul deschidea ochii si se uita fara o tinta anume pentru citeva secunde, dupa care relua totul de la capat. baiatul terminase de spalat geamurile, ma claxonau alti soferi sa fac loc. i-am pasat o lira baiatului si am tras incet la umbra, sub un copac, sa studiez scena. mosneagul, monument de organizare: cubuletul pe limba, sorbitura de ceai, inchisul ochilor, tras fumul, pauza mica, dat fumul afara pe nas, deschisul ochilor si privitul in neant pentru citeva clipe. totul a durat cam 10 minute, timp in care mosneagul a topit vreo 20 de cubulete de zahar, a tras 20 de sorbituri de ceai si 20 de fumuri zdravene din narghilea. tinind cont de faptul ca intreg ritualul mi s-a parut a fi ceva obisnuit pentru el, ma intreb: de cit timp o consuma mosneagul cuburile de zahar, asa, ca pe semintele de dovleac? si cum de ajunsese la virsta aceea, prada unui asemenea ritual?

Coada la ness(imtire)

Din motive personale m-am aflat astazi, vorba Profetului, “intr-un supermarket din Capitala”. Ca sa cumpar pepeni, cum de ce? Vorbesc serios. Ei, si cum cascam eu ochii de mirare la frumusetea capitalismului de consum, vad doi oameni cu pahare in mana cum paseau, grijuliu si sprintsar, sa nu cumva sa le scape pe jos sau, mai rau, sa nu dea cumva careva peste ei ca de mare porc s-ar fi facut. Mai incolo, pe-o parte, asa cum intri la raion, o coada de cetateni imbracati care mai de care mai traditional, gen cushma fes cojoc de oaie asteptau, cuminti, la mostre. Mostre de ness. Douazeci de oameni cu privirea indiferenta la zarva dimprejur paseau, marunt, pe masura ce se mai livra un paharel. Duduia la dozator era foarte ocupata, o suvita ii cadea rebel, zambetul cred ca era acolo de la Boboteaza incoace, dar mainile ii duduiau din toti pistonii. Cu zahar sau fara zahar? Un pliculet? Doi pliculetzi? Si coada ramanea constanta, unul pleca, altii veneau, ness-ul gratis e cel mai bun.

Ca prin vis mi-au trecut prin fata ochilor toate stand-urile, tonetele, vara in care sor-mea a facut sampling la o firma care comercializa peste afumat. Cred ca si ei tot atunci i-a inghetat zambetul tipic comercial “cu scobitoare”.

Ce-o fi in spatele unui astfel de comportament? Oare acei oameni chiar n-au ness la casele lor? Si daca atat de mult le place ness-ul, de ce nu se opresc in drum la o nessarie, sau cafenea (in termeni mai prozaici) sa isi satisfaca glanda? Care este geschaft-ul? Ramificatiile, am constatat insa, nu pot fi decat sumbre, speculatiile sinistre, concluziile deceptionante privind starea unei natii care cumpara, cumpara, carut peste carut, lucruri numai bune de trecut prin ciur, si prin…

Tine un om la coada, si indeplinesti prima premisa a umilintei. Caci un om care sta la coada se desensitizeaza la frustrare. Nu e acelasi lucru cu programarea porceasca, deci va vine televizorul/masina/patul/nevasta in 5 luni. Programarea porceasca se cheama “amanare a gratularii”. Prin statul la coada, insa, se stabileste un raport inegal, palpabil, interceptabil senzorial, intre cerere si oferta. Vezi bine, domnule cumparator, mai sunt si altii ca tine. Poti oricand se pleci daca nu-ti convine, altu’ti va lua locul. Poti sa cauti in alta parte, iti garantez ca tot la fel vei fi tratat. De cealalta parte, in oglinda, populatia dornicilor nu forteaza alternative ci merge pe-aceeasi punte verificata a suspinelor. E o forma de atasament bolnav, nesigur. Stai, alienat, la coada cu straini care dupa fix cinci secunde incep sa-ti para nesimtiti, care vorbesc tare, care nu s-au barbierit, care put, care nu s-au dus la dentist de la absolvirea facultatii (caci musai toti au absolvit o facultate). Unul e galben, altul e alb, celalalt e rosu si mai ca ai putea sa faci o diferenta intre cele trei licori baute in cursul diminetii, undeva intre pat si baie. Iar tu esti unul dintre ei. Ce spune asta despre tine? Tu nu te poti vedea altfel, n-ai o oglinda dar daca ai avea pun un pariu cu tine ca nu esti deloc diferit. Pe de-o parte e bine, ei ca tine, tu ca ei, toti intr-o aceeasi barca. Pe moment te simti bine, de fapt de aici incepe moartea caprei vecinului. Iluzia macabra este ca o sa murim toti la fel, nu exista decat egalitatea sanselor mizerabile si idiotenia grotesca a unui Rembrandt care ne-a pictat asa, intr-un acces de ironie teribila. Vom muri la coada la viata care nu mai incepe.

Sunt absolut sigur ca si casierul este codas. Si el, cand iese de la servici, merge in alta parte si se pozitioneaza frumusel, la rand, ca “se da ceva”. Cei suficient de varstnici au tatuajul diminetilor comunale asteptand sa vina lapte, carne, branza, oua, “se da la Alimentara”. E o conditionare care s-a petrecut atat de adanc, in constiinta acestui popor, incat indiferent ce, o cacareaza cu ochi in mijlocul strazii, o pana de strut cazuta de pe acoperisul scolii, orice poate crea acel nucleu in jurul caruia sa se formeze o gloata organizata. Si totusi noi nu suntem civici, pe cat de aproape stam, pe cat de bine ne asimilam secretiile sudoripare si aroma ranceda a bunastarii pierdute, pe atat de putine intelegem despre celalalt, despre el ca persoana, ca individ. Identitate de grup, da. Individ in interiorul acestuia, nu. Oi. Dobitoace. Rumegatoare poate. Fiecare isi lasa, la intrare, intr-un locas nevazut, sase straturi de creier si-apoi intra intr-un joc automat in care trecut si prezent se intalnesc, se contopesc, se confunda unul cu celalalt. La distanta unei maini, insa, au aparut toate produsele la PET, si dozator, ale civilizatiei. Nu stii de unde vin. Nu stii cine le-a facut. Nu le-ai muncit nici tu, nici altul. Ala care le-a muncit, ala care le-a transportat iti va vinde tot felul de povesti sinistre despre unde au stat, cum le-a refrigerat, cum i s-a stricat aerul conditionat si de-aia capacelul de Danone e umflat, si cum el le verifica nu doar data expirarii.

Hrana in 2010 vine la capatul unui robinet sau cod PIN. E o lume furajera in care banul, obiectul de tranzitie, e secretagog, si dezirabil. Totul pentru ca, la capatul zilei, sa nu duci o viata mai buna, mai plina, mai cu scop, cu obiect, cu o aspiratie la ascensiune, devenire si transcendenta. Dimpotriva. O viata mai cu ness, si cu imtire, si cu combinatorica celor doua. Intr-un univers al cantarului masluit, si-a ocalei lui Cuza, orice are un pret, dar cele mai bune sunt gratuitatile. Gratuitati la transport. Gratuitati la educatie, la sanatate, la alimentatie, la biserica, la semafor, la muzeu, la cinema, la starea civila si la locul de veci. Daca poti fenta, cumva, circuitul banului in natura se face ca ai castigat, din start, pentru ca nu a trebuit sa dai. Un tain vei da oricum, oricand, oriunde, si creierul tau e setat spre o evaluare de multe ori mizera a corectitudinii de pret. E magia – asa cum o numea Gladwell – a pretului de 0.99. Mai are un pic si costa 1, O unitate, si totusi nu-i inca acolo.

G.

yes we cannes

Daca dorim sa avem termen de comparatie cind deschidem gura sa pronuntam  “autostrada”, atunci cred ca Autostrada dei Fiori este cel mai indicat traseu. Cred ca italienii au inventat linia dreapta, chit ca linia aia insemna sa sape tunele si sa construiasca viaducte, unele la inaltimi considerabile. Aceasta autostrada incepe de la Genova (de fapt nu incepe, continua) si se termina odata cu tara, la Ventimiglia, oras de granita. Cred ca mai bine de trei sferturi din drumul de la Genova la Ventimiglia este fie prin tunel, fie pe viaducte care unesc virfuri sau poale de munti. Nu prea vezi marea, e drept, desi esti destul de aproape de ea, dar vezi, in schimb, multe flori pe margine si pe rigola din mijloc. Se mergea bara la bara cu 140-150 km/h, dar se mergea pe 2 (sau 3) benzi. Ai dracu, nici macar la aglomeratia aia nu mergeau pe banda de siguranta, cum am vazut ca face “firma de securitate autostrada Zip escort” de pe A2 la noi! Deci da. Chiar daca costa (vreo 35 de euro de la Genova la Ventimiglia) macar stii ca ai mers si ai solicitat destul de putin amortizoarele.

De pe la San Remo incep sa apara masinile cu numar de Monaco. Nu sunt toate Ferrari si Maserati, dupa cum nu sunt nici Loganuri. Masini cinstite, Renault, Opel, BMW, nu ultimele modele, nici alea cele mai 4×4.

Si ajungem in Franta. Daca in Italia cind te urci pe autostrada “tragi un loz” si il pui in torpedou, urmind sa-l achiti cind te dai jos, in Franta e plata “la galeata”: pentru directia Nise 2 euro, ca ai trecut de Nise inca 3 euro, pe la Antibes inca 3 euro, pentru Cannes inca vreo 3. Norocul meu ca m-am oprit la Cannes, ca altfel dadeam o sacosa de monede la galetile alea.

Si ajunge romanul nostru la Cannes. Riviera, Coastra de Azur, Raiul pe pamint. Vai de cei care nu sunt tari in ambreiaje si nu-i tine frina. Apropo de frine: autostrada din Franta are pe sectiunile de drum cu panta lunga, linga banda de siguranta, o portiune cu nisip, pentru cei care ramin fara frine. Aka cea mai simpla metoda de oprire, practicata si de jmecherii nostri de Vama Veche: innisiparea de buna voie. Dar macar nu omori coparticipantii la trafic si nici nu distrugi natura! Foarte tare.

Deci Cannes. Am ajuns pe seara. Si, impreuna cu niste prieteni, am zis sa vedem vedem vestita Croazeta, Palaies du Festival si marina. Bai oameni buni! Stiti Mamaia, nu? Cartierul acela limitrof al Constantei, oras de frontiera? Ei bine, in Mamaia se circula lejer la 10 dimineata in plin sezon! Sa mor eu. Desigur, astia de aci, adica arabii care au adus atita faima Frantei (sic!) au alte tipuri de masini decit populatia mamaiasca, dar e acelasi drac: tot blocaj de trafic se cheama. Desigur, aci asta avea loc intentionat, ca iesisera miliardarii la plimbat caroseria pe strasse, sa ia ochii muritorilor. Ce rost are sa va mint: enumar pe sarite, intru sublinierea farmecului local actual, una bucata Ferrari aurit (dada, cum se aude), multe bucate Ferrari cu vopsea mata (ultimul raget in materie de finisaje lux), ceva Cadillacuri, multe Maserati, vreo doua Bugatti Veyron (uritele, alea cred ca sunt facute sa le vezi infuga, cu 400 km/h, nu cu 0,15 cu cit mergeau la defilare), Morganuri spectaculoase, iar printre ele toate marcile posibile si imposibile, de la Skoda la Mercedes si niste cascarabete care aduceau cu Smartul decapotabil si fara contra-aripi (am aflat ce e si cu astea). Deci bara la bara cit tine drumul prin fata hotelurilor de enshpe stele. Doua ore si-ai scapat, topirlanii si-au facut poze cu masina ta in timp ce tu savurezi un ice tea de 100 euro paharelul la Martinez. In sunet de muzica de cobra.

Sa nu va imaginati ca pe trotuare situatia e mai putin inghesuita: neah. Cocoane trecute de a patra tinerete cu catelusul Yorkshire la poseta, dame rusesti cu sandale cu tocuri cum ii plac lu’ tracto si blana alba impecabila pe umeri (era frig seara, doar 20 de grade), barbati cu mantii albe tragind din trabuce cit tevile de esapament in fata si tot haremul de doamne bine imbracate si puradei galagiosi in spate, pasaret venit la discotecile in aer liber, oameni veniti la “odihna”, nelipsitii cersetori care vorbeau o franceza aproximativa (nici nu vreau sa ma gindesc ce neam erau: oricum erau bronzati bine), artisti ambulanti care faceau bratari, portrete, dansau break-dance (unii excelent), gura casca si soferi care pazeau masinile cu numere din care intelegeai doar cifrele.

Toata aceasta multime platea minim 20 de euro in momentul in care deschidea ochii dimineata, doar fiindca ii deschidea acolo. Parcarea, cafeaua, locul pe plaja si o apa plata mai smulgeau intre 50 si 150 de euro, depinde unde stateai. In fata Palatului festivalurilor sa faci plaja te costa 100 de euro sezlongul si 90 de euro ciorba de peste, denumita foarte pompos bouillabaise., un preparat traditional din zona. Deci, cum ar veni, mai scump chiar decit la Mamaia! Exista, desigur, si plaje publice, unde nu te costa nimic, dar nici nu prea ai unde sa pui prosopul daca nu ajungi primul.

Plaja la Cannes are maxim 10 metri latime in portiunile cele mai late. Din fericire e nisip placut la atins. Desi nu toate sufletele vazute si atinse cu o seara inainte faceau plaja, malul era plin de turisti precum cateaua de paduchi. Multa lume, totul functiona cu rezervare: la masade seara, la aia de prinz, la sezlong, la orice. Apa, nu are rost sa comentam, limpede si curata, plina de milioane de pesti de la “hamsii” la peste spada.

alta chestie care a ramas la fel in ciuda schimbarilor climatice: mincarea. Excelenta. Orice ai fi mincat, de la stridii la midii, homari sau tartar, totul era foarte bun. Ce mi-a ramas in cap si o sa-mi ramina pina ma mai duc data viitoare: restaurantul Chez Philippe din Theoule sur Mer, o localitate de dupa Cannes, pe directia Mandelieu-Marseille-La Napoule. Aici am mincat o fiertura de fructe de mare servita intr-o cochilie imensa de stridie (cred), denumita Le Bénitier de Homard, Queues d’Écrevisses Moules en Belle Aurore légèrement Gratiné, a carei imagine o gasiti aici. Ceva absolut senzational de bun la gust. Imi ploua in gura numai cind imi amintesc.

Sa le ia dracu de poze, ca nu reusesc sa le urc aici. Desigur, baietii de la it ma saboteaza. Deci revin cu poze si cu continuarea povestii. Urmeaza St. Paul de Vence, unde se afla si cimitirul in care odihnesc 3 celebritati (or so I heard): Yves Montand, Simone Signoret si Marc Chagall.

Branza si Brazelton

Trecand peste faptul ca cele doua cuvante – unul intens dac si celalalt intens transatlantic – impartasesc o fonetica izbitor de similara, n-ar trebui facuta vreodata blasfemia sa vorbesti, in aceeasi propozitie, despre ravasitul oilor si dezvoltarea copilului in primii 6 ani de viata. Asta, bineinteles, daca nu te tragi din neam de ciobani, caz in care una o conditioneaza pe cealalta (dat fiind ca oieritul este, o stim cu totii, o afacere familiala). Si totusi, in dulcele stil burghez care-mi caracterizeaza sfarsiturile de saptamana de la intoarcerea catre Levant, ieri m-am decis sa-mi plimb familia la festivalul branzei de la Bran. Iar azi am fost spectator tacut si ocazional zambitor la lansarea volumului doi din cartea lui Barry T. Brazelton & Joshua Sparrow “: Touchpoints 3 to 6” in traducerea Sorinei Patrascu. Voi scrie despre aceste evenimente unul in continuarea celuilalt pentru ca firul nevazut ce ne inconjoara se dovedeste a fi unul si acelasi. Am sa ma explic.

Festivalul de la Bran mi s-a parut o atractie de-un anume fel, si-anume nostalgica; am crescut in Ardeal, deci ca urmare sunt un mic impatimit al bulzului, al balmesului (desi noi ii ziceam talmos), al branzei de burduf si-al casului proaspat si afumat. Faceam, ca sa va dati seama cat de adanc mergea obsesia, clatite cu branza usturoasa (la meme jeanette, dar in jargon local), frecata cu marar, ou si zahar. O abominatie, dar cea mai gustoasa. Sau topeam branza in tigaie si intingeam cu mamaliga, iarna cel mai adesea cand veneam de la sanius…ce vremuri…Ne-am suit asadar in masina, cu mic cu mare, si-am purces spre granita dintre Regat si vechiul Kronstadt – cunoscut de unii si sub numele de Brasov. Culoarul Rucar e unul dintre favoritele mele, acolo incepe tara mea de fapt, un pic mai sus de Dragoslavele unde incepe si se schimba aerul, si simt in pori chemarea spre casa. Drumul pe autostrada, pana la Pitesti, a fost foarte placut. Bucata pana la Campulung, groaznica. Aceste contraste, de altfel, sunt de-un pitoresc al lor atunci cand iti permiti sa te relaxezi in trafic, si de felul lor tolerabile. Tolerabila a fost si bucata de dupa Campulung, pana in culoar, unde asfaltul are aceeasi netezime ca si creasta Fagarasilor. Atelajele animale care apareau din loc in loc, santurile de pe margine si carele trase de-un magarus m-au (pe rand) induiosat, enervat, scos din minti si mai ca era sa ma-mperechez cu o oiste, dar m-a ferit frana. Dintr-o curte a iesit un tractor cu discuri de grapat, a facut o mare curba pe ambele benzi, a dat cu discurile de era sa ma insemneze, si-apoi a intrat intr-o alta curte. Agricultura – se pare – in Romania e un sport la fel de extrem ca vanatoarea de maimute paianjen in Guyana franceza cu care as putea sa pun pariu ca ne si inrudim, de departe. Urcusul a inceput apoi suav, am scos un timp excelent pana la Moeciu de unde s-a pus dopul aferent. Ne-am zis noi in barba – sa speram ca nu e coada de la festival. Ei bine da! Era coada de la festival. Si masini pe stanga, masini pe dreapta, masini in rapa si masini cocotate de pupau tarana cu toba de esapament. Oameni veseli veneau cu siraguri imense de covrigi in brate, rontaiau fericiti la porumb fiert de le trozneau bumbii la camasa, copiii chiraiau, pirandele erau toate imbujorate de la criza de frotteurism tocmai gatata, iar in zare un fum, si-o zoiala, de ne-a apucat pe toti curiozitatea. Dar am rezistat. Am trecut in frageda viteza pe langa hoardele pedestre si-am ajuns pana in buricul Branului. Pe stanga, pe-un saivan impromptu (pardon de cacofonie, era un fel de luminis dar totusi se-aflau ciobani pe el), o multime de zici ca daduse cu racheta. Am parcat in parcarea cu plata, unde inca mai erau locuri. Romanul – se stie – e iconom, nu ca noi. Tropa tropa cos de alfe si-un lat de palma mai tarziu am ajuns la intrarea triumfala pe saivan. Care era un podet. Dar nu orice fel de podet. Era un podet ingust, atat de ingust incat abia de treceai doi oameni, unul dus altu’ntors. Si mai era si facut din lemn; trecea peste valea aferenta in care daca s-ar fi intamplat beleaua sa se rupa infrastructura s-ar fi pravalit baba si se mai lasa dracului cu vreo victima. Si totusi nu. Un tigan conducea cu burta astfel ca am avut parte de-un confort relativ. Putea de la o posta a pastrama de oaie, mamaliga si mult, foarte mult fum. Multimea puhoi se organiza la locurile de desfacere ale bunatatilor in gramezi mai ales dezorganizate, dar altfel fara sa se calce pe bombeuri sau sa zici ca se injura ca da-te bai nene mai departe. Dimpotriva, o anumita comuniune plutea o atmosfera, iar emsiul numai ca introduse o domnisoara cu suvite blonde de la Olt care-i trilulilui (cu accent pe i) cu foc in urmatoarele 40 de minute cat ne-am plimbat pe acolo. Am mancat bulz (verificat!). Am cumparat branza (verificat!). Am fost suficient de inteligenti incat sa nu ne intoarcem pe unde-am venit. Cica s-ar fi format blocaje. Eu am vazut inca de cand plecaram ca se intindea coada de masini pana spre Tohan, si ca Mircea cel Batran la Cozia mi-am zambit in barba. Iar azi m-am trezit, m-am pus la camasa si costum, si-am invartit roata pana in Cartierul Francez unde o multime mult mai mica, dar la fel de pestrita s-a lasat manata in lupta de un musiu zis si Andreeeeei Gheorghe (treishpe paishpe si un mic incident cu Emile Bock in cadere libera) pe tema cu pricina. Am sa redau, in urmatoarele, impresii verbatim de la aceasta faina adunare. Vestea buna este ca in audienta se afla niscaiva protipendada, carevasazica se educa, deci carevasazica devine progresista. Iar asta e nu doar bine, ci foarte bine, caci si ultimul dobitoc daca prinde ceva cheag va legitima cultura chiar daca, in sinea-i, n-o va puta practica vreodata. Da, sunt unul dintre aceia care nu poate sa pice de acord ca arta e pentru mase. Aceste vestigii bolsevice se intalneau insa in sala, unde mici scapari fuzionale se mai vedeau pe ici pe colo, unde cate un beizade isi admira iPhone-ul sau se cauta de bilute in nas in timp ce profesorul Sparrow de la Universitatea Harvard vorbea de lucruri de neinteles. Andreea Esca isi plantase o papornita argintie langa scaun si se delecta cu o cafea si-un pahar cu apa (face bine la diureza). Afara, aglutinati in jurul scrumierelor, alti exegeti si exegete sterilizau aerul de potentiali daunatori. Comitetul de primire fusese pus asa, mai intr-o parte, iar emsiul patrula precum buldogul de-o parte si de alta a salii, tacut, martial, la patru ace. Mai dadea din maini, ii mai dezbraca din ochi pe cei de la tehnic. Calitatea a fost pe masura, o secunda am uitat si de branza de la Bran, si de dulcele accent de mahala care-mi ineaca auzul in fiecare zi a existentei mele binecuvantate pe-aceste meleaguri. Dar apoi emsiul deschise gura. Incisivii fusesera candva galbeni, acum lasau loc unei strungarete negre, puturoase iar prin lateral erau de-un maro primitor, acaju si-un pic mahon. Andrei Gheorghe isi baga microfonul in gura, si-apoi elibera ca orice intelectual subtire care se respecta atat de mult incat n-are nevoie sa-si faca dantura cum  ca am sa va dau citire ce scrie in desfasurator…ca un veritabil comedian decazut din gratiile muzei devenit brusc atractie de balci, s-a dat un pic istet si-apoi a invitat turma de vite afara la pascut, cica ar fi trebuit sa-i si laude un pic pe invitati (ha! ha!) dar sa nu intarziati, da? Mars. Si-au marsaluit toate mamicile superbebe si za like catre o cafea rapida, diuretica, si-o tigara sanatoasa dum-dum, in timp ce televiziunile s-au inghesuit sa-i intervievieze pe domniile lor marii oameni de stiinta americani (de-un renume mondial atat de avansat ca au ajuns si pe plaiurile noastre; cu boi). Dupa 20 de minute extrem de lungi mai ales pentru Brazelton, care e de-o varsta cu Romania Mare (nascut in 1918 venerabilul), echipele s-au intors de la vestiare. O domnita mai blonzie isi asteptase, infrigurata, randul la luat reactii si-acum dadea din aripi ca sa se propaseasca la locul de munca. Din spate, cameramanul regla stiti voi ce. Din spatele lui, Andrei Gheorghe, emsiul, exersa un mic lucru manual pe cablul omului. A crezut ca e de ras. N-a reactionat nimeni. A schitat apoi ceva care aducea a tuseu rectal, tot pe la spatele cameramanului. N-a reactionat nimeni. Andrei Gheorghe a trecut la pipait blonzia, care in tot acest timp a ramas cat se poate de serioasa ca doar ce putea sa faca, saraca?

Si-a inceput sesiunea de Q&A, cu pareri astenice ale comisiei prezentante (din acelasi repertoriu de “In curand si la noi la stana, si prin cablu si prin satelit”), si cu musiu emsi la fel de nazdravan, s-a suparat pe o comentatoare cum ca nu stiu ce-a zis despre televiziune, fuga fuguta s-a dus intr-un fotel de unde n-a iesit decat invitat; a facut un banc prost despre Vadim; a observat ca tiganii isi iubesc mai mult copiii; ne-a urat deci bai, sa vina politicienii cu parintii la votat (ca domnia sa, poate nu stiati, n-are expertiza in psihologie dar totusi la politica se mai pricepe), si a incheiat tantric cu pomelnicul sponsorilor (deci daca vreti sa aflati ce face fundatia Cutare, sa mai mergeti pe la Budimex, da?) In pofida tuturor eforturilor organizatorilor, totul s-a terminat cu bine, am facut un mic schimb de carti de vizita cu cine trebuia si-am plecat, aerian, catre casa.

Cum se leaga branza de Brazelton? La suprafata, am putea sa conchidem, ostentativ, ca tarani gasesti pe toate drumurile. Ar insemna, insa, sa jignim taranii, ciobanii, si sa ne lasam fara sa vrem atrasi intr-o xenofobie prost mascata in demagogie. Nu taranismul de mahala uneste cele doua teme, desi anumite stop-cadre din cele doua medii frapeaza prin uniformitatea lor: oameni needucati, egocentrici, abrutizati, cu iluzia de inteligenta dar si de privilegiu, carora “li se cuvine” si care “au cu ce”, intens antipatici si totusi polarizanti, atragand atentia asupra lor pentru ca altfel le crapa pipota . Ceea ce uneste cele doua teme e zbaterea unei generatii care moare lent, ajunsa la sfarsitul varstei a doua, si a celei tinere care da din coate sa isi primeasca locul cuvenit, aflate in competitie, fara cenzor, fara un Parinte care sa-i iubeasca la fel si pe unii, si pe altii. Cand scriu “parinte” cu P mare ma refer la o structura intrapsihica, nicidecum un factor de mediu sau un arhetip colectiv, ci un obiect internalizat anapoda la care si cei in varsta, si cei tineri, se manifesta fara sa vrea la fel. Este opinia mea ca fara o interventie la generatia mea si copiii copiilor nostri vor continua sa perpetueze acelasi dans al egretei grefat pe disocial, pe mitocanie, pe idiotenie si cretinism. Vom genera noi si noi generatii de emsii a la Andrei Gheorghe, pentru care actul cultural e intr-o prelungire asimptotica a impuscatului de buloane in beton. Hahaind ca hahalera, micii despoti patriarhali ai zilelor pe care le traim s-au perindat apoi, pret de o secunda, pe la standurile cu carti; au cumparat “sa se vada” (la kilogram, bien entendu) niscaiva volume pe care le vor livra nevestei, ca si-asa e nevrotica. Sa se educe, domnule, nu ca masculii acestei natii care s-au nascut experti si carevasazica n-au nevoie, dar tolereaza.

G.

Focsani, the final frontier

Soarta si sefa m-au facut sa-mi petrec inceputul de saptamina in minunatul oras moldovenesc Focsani, caruia intimii si apropiatii (buzoieni) ii mai zic si Foshcani. Acolo a avut loc, marti seara, o minune: s-a deschis primul hypermarchet intersectie (ii zic asa brandului francez ca sa nu-i fac reclama, fiindca nu are nevoie). E, si cu ocazia lansarii de deschidere a openingului am trait citeva momente de adinca emotie care cu siguranta vor ramine inhipte in memoria mea (scurta de altfel) spre viitoare retrairi ale clipei.

Unul dintre ele a fost discursul de deschidere al domnului Marean Oprisan, tata judetului si mama orasului, mindru pastor si viticultor al turmelor si viilor zonei din calitatea de presedinte al consiliului judetean. Eu, daca era sa fiu un simplu cetatean francez in vizita prin Moldova (dada, la manastiri, desigur, unde-n alta parte?), care n-am auzit de Marean in viata mea, necum de maretele sale realizari de cind era fotomodel si pina azi m-as fi crucit si daca eram musulman de ce-a scos marean pe goarna. In mare discursul a fost ceva de genul: va multumesc dragii mei constructori si voua baietilor si fetelor de la “intersectie” si tuturor celor care n-ati precupetit nici un efort in realizarea acestui nemaipomenit centru istoric pentru orasul nostru, va multumesc ca mi-ati construit un magazin pe pamintul meu si ca, cu el, imi aduceti bani in tescherea. A zis si o poveste cu el si fracsu de cind au fost ei acu 20 de ani in Italia si au vazut “cel mai frumos supermarket” si cum si-a propus marean sa-i faca lu fracsu supermarket la el acasa. A urat un Dumnezeu sa ne ajute asa, integrativ, si a dat poporului sau voie sa meaga sa admire opera.

M-am simtit ca una vinovata de violare de domiciliu. Domnul marean avea costum albastru inchis, camasa alba si cravata rosie, un trend pe care sa renasca in foscani, caci nu era singurul imbracat in ast mod. Era ca si cum am fi ajuns in Tibet si dam mina cu Dalai Lama care ne invita la masa la un restaurant tinut de sotie si soacra. Sau ca in bancurile in care ea il ameninta pe el “imi iau lucrurile si plec la ma-ta”. Dar cea gresita in film eram eu, restul supusilor lui voda pareau incintati ca asta e statu-quo-ul si m-am gindit ca ce rost are sa gindesc cu pacat despre relatia stapin-supus. Asta e, in democratie poti alege sa fii si sclav si un anume set de reguli de conduita ar putea sa-ti dea si dreptate si sa ti se spuna ca asta e viitorul si adevarata libertate. Ma rog, divaghez.

Blitzurile orbeau poporul ascultator si entuziast, s-a taiat pamblicutza rosie, s-a tras cortina magazinului si urma sa intre Horica Brenciu sa se produca live. Frate, cind a pocnit artificia si s-a tras cortina populatia s-a bulucit printre rafturi, sa viziteze rafturile. Femeile se simteau dintr-o data din nou tinere, atita ulei, atita zahar si orez, sute de borcane mari cu filet, nenumarate bidonase, brinze si berici.

L-au ascultat pe Brenciu cu smerenie, dusi toti 1000 sau 1500 spre fundul salii, neapropiindu-se, aplaudind asa, discret, cu sfiala. In fine, dupa citeva piese au prins ceva curaj si au atacat frontal platourile cu mincare. Bauturica curgea, oamenii se-nsufletea, petrecerea mergea, cu siguranta toti isi faceau planuri cu banii luati pe animalele vindute la tirgul de animale din week-end (am auzit ca foscanenii au vindut bine).

A doua zi, miercuri, deschiderea pt public. Ne-am dus sa vedem. A fost cum nu credeam ca se mai poate: bataie pe uleiul de doi bani dar la superoferta, femei grase care colectau baloanele branduite si stateau cu cite 4-5 in brate la coada imensa, populatie care statea cur in burta la coada cit sa nu mai treaca nimeni printre ei, nehaliti care cumparau pentru tot blocul, parcare plina ochi si circulatia data peste cap pe toata centura micutului orasel. La ora 11, miercuri, nimeni nu muncea in Focsani decit femeile de la casa de marcat si femeile de serviciu, restul serbau noul mort din casa, care le va suge banii precum capusa singele. Dar lumea era bucuroasa, lumea cu foamea de shopping se bucura, si-au pus toala de duminica si da-i printre rafturi la mezeluri si sapun.

Sa terminam cu nebunia si sa ne axam pe ceva mult mai aproape de suflet: mincarea. Am vrut sa mincam traditional moldoveneste (eu sunt fan al acestei zone, cum v-am zis). Am mers la Casa Vrinceana unde ne-a cutremurat meniul traditional: pizza, spaghetti, fructe de mare. Am cerut ciorba de vacuta cu legume si mi-au adus suppa chiara con 4 bucatelli di carne fearta, nema leguma, nema gustu, nema traditione. Am lasat-o jumate, caci imi erea totusi foame si am comandat muschi de vita cu hribi. Hribii erau de mare spectacol, cu adevarat hribi de padure care ti se topeau in gura, buni tare. Muschiul era comestibil, dar nu cum stiam eu ca se poate. O colega si-a luat saramura de crap care a fost bunicica, dar pestele nu era copt pe tabla si pe un gratar cu gaz, se simtea la gust. Un altul a luat pulpe la jar, cam nefacute, o alta colega a vrut bulz moldovenesc si unde nu-mi vine chelnera cu un tuci plin cu mamaliga, kaiser si brinza plus un ochi de ou aruncat in sila on top de simteam ca-mi infloreste o ocluzie intestinala doar de la miros (buna tare amestecatura, dar noi eram deja blazati). Si colac peste pupaza vinul rosu la pahar era cam acru.

Ce sa zic… trist. Am stat la un hotel de cica 4 stele unde aveam cabina de dus cu hidromasaj dar nu se scurgea apa din caditza, stateai printre clabuci pin la glezne. Managera ne-a facut scandal ca nu a fost si ea invitata la deschidere in calitate de “administrator al celui mai frumos hotel din oras”, unde “vin toti oamenii avuti si potenti din oras”. Asa e, veneau. Pe afara arata mai rau decit inauntru, mai ales ca era si lipit de o fabrica, sau dracu stie ce era cobnstructia aia cu geamuri murdare. In acelasi timp cu cocktailul magazinului nostru era o petrecere de burlaca, cu muzica gen kiss fm impanata cu ia-ti mireasa ziua buna si dantzurile de nunta. De mare spectacol, dar biznisu e biznis, vorba lu doamna managera, doar nu era sa tie salonu doi gol sau cu muzica mai usurel. S-a fisticit toata cind s-a apropiat marean si i-a intins o minca zdravana, barbateasca, care i-a strins-o tovaraseste pe a ei. Of, biznisu asta cu vipuri ce ne mai doboara el…

Cit despre oameni, ca nu pot sa m-abtin, nu prea de bine. Femei trecute si urite, muncitorii lenesi si gingavi. I-am rugat sa scoata totusi, macar la deschidere, plasticele de pe iluminatoare (niste guguloaie oribile, albe), ca ramasesera vreo 4 inca ambalate. Dada, ziceau ei, mai repede ziceam eu si la un moment dat eu am vorbit la telefon si ei au plecat. Si dracu i-a mai prins toata seara: ba nu avem nacela, ba ca baiatu ala a plecat, ba ca electricianu a zis ca sa nu se urce, ba ca s-a terminat programu. Cert e ca exact pe scena era un guguloi cu punga si o tona de praf de zidarie pe el. Femeile de serviciu curatau praful cu mopi uscati, ridicau tot praful exact cind trebuia sa vina invitatii, apoi imi reprosau ca praful e de pe scena, de la aparatul de fum. A trebuit sa recableze tehnicii de 4 ori tuburile de artificii, pentru ca erau luate in picioare, maturate, mopuite si mai aveam putin si femeile de serviciu le smulgeau de acolo ca le deranja la spalat.

Hai sa ma opresc ac am birfit destul. Nici macar nu am trait si eu vreun cutremur, am inteles ca e specialitatea zonei erogene a vrancei. Nu m-am calificat. Va dati seama cum e ca din patria vinului sa vrei sa cumperi vin si sa ti se recomande unul facut in Franta?

stia darwin ce stia…

patria skiului – cronica de vacanta 5

7. Ultima zi de ski la Nassfeld

Ultima zi de ski a fost cea mai istovitoare. Am ajuns mai devreme ca de obicei, am plecat cam cu o ora mai tirziu decit de obicei si am mers pe 3 pirtii noi, pe linga cele pe care le stiam deja. Am tras cit am putut, pt ca stiam ca dupa aia mergem la Busteni si eram sigura ca diferenta va fi mare. Si a fost.

A fost si ziua in care am vazut un curcubeu de zapada si prima data in Austria cind am vazut schiori neasiatici oprind pe schiuri pt a face poze (vezi aaa, nu ne batem joc de timp):

 

De asemenea, sus pe pirtie era ceata, dar o ceata/un nor, n-as putea spune exact, dar e personaj de poza, cum vedeti aci, in spatele meu:

Uite inca ceva: o spartura in nori, prin care reusea sa treaca o ultima raza de soare:

8. Informatii di tat felu

a) Ski pass. Informatii despre preturile permiselor de ski gasiti pe site-ul oficial nassfeld.at. Pirtiile in Nassfeld se deschid din 1 decembrie si se inchid pe 6 aprilie. Virful de sezon este intre 23.12-06.04, deci aproape 4 luni. Intre 1 si 23 decembrie preturile sunt mai mici nu numai la cartelele de ski, dar si la cazare si mincare. Avantajul este ca pirtiile sunt la fel de bine intretinute, doar ca mult mai libere, desi nu sunt toate deschise (v-am spus ca, de exemplu, pirtia FIS Carnia era verde si pascuta de vaci in 19 cind am ajuns noi, iar in 23 se schia pe ea fara probleme). Pe mine, ca am nimerit intre sezoane, permisul pe 6 zile m-a costat cam 165 de euro, din care as fi primit inapoi 10 euro daca il predam la plecare pt a fi reprogramat (ceea ce nu am facut).

b) Cazare. Preturile sunt pentru toate gusturile si buzunarele, de asemenea si pt toate preferintele. Poti sa stai pe pirtie sau in oras, la pensiune, hotel sau cabana, in padure sau linga padure, sa ai demipenssiune, pensiune completa sau fara masa. De la 2 la 5 margarete sau stele, gasesti tot ce vrei. Poti inchiria camera cu bucatarie sau fara, poti sta la hotel cu servicii SPA si piscina acoperita sau poti sta la o cabana si sa te gospodaresti singur. Unele cabane izolate asigura piine proaspata dimineata, cum era si cazul nostru: lasai o plasa textila pe care scria Brot agatat intr-un anumit cui din exteriorul cabanei de cu seara (inauntru era un carnetel in care scria cite piini si de care fel vrei) si dimineata gaseai plasa in acelasi loc cu piine in ea. Daca imi aduc bine aminte de povestile batrinilor, cam asta faceau laptarii pe vremuri in Bucuresti daca lasai sticlele pe treptele de la intrarea in casa.

Chiar si daca alegeai sa stai la 15 km de pirtie, autobuzul era gratuit pina acolo, daca aveai schiuri sau placa cu tine.

Catalogul oficial cu toate preturile se gaseste aici

c) Preturi de echipamente. Intersport avea 2 magazine in zona, de unde se putea si cumpara si inchiria echipament de ski/snowboard. Nu erau singurele locuri de cumparat si inchiriat, mai existau inca vreo 20 de alte magazine, printre care Solle (tinut de o familie de schiori care aveau si scoala de ski si minimarketul si inca nu stiu cite cabane in zona). Preturile difereau mult la vinzare (daca iei de pe pirtie e mai scump, daca cumparai acelasi obiect din oras putea fi si cu 100 de euro mai ieftin), la inchirieri diferenta era inversa: cu cit erai mai departe de pirtie cu atit preturile erau mai mici, nu la nivel de sute de euro, dar era o diferenta. Treaba gindita, as zice. Fiecare magazin avea cel putin 2-300 de perechi de schiuri si bocanci pe care le tineau doar 1 an la inchirieri, dupa care le vindeau la second hand sau le aruncau.

Schiurile erau intre 100 si 1000 de euro. Se gaseau mult: Head, Atomic, Elan, Salomon; de la Rossignol se gaseau doar variantele scumpe, de peste 400 de euro.

Bocancii erau de la 100 de euro pina pe la 500, daca am retinut bine, toate firmele de mai sus mai putin Rossignol.

De inchiriat skiuri plus bocanci pt 6 zile pe mine m-a costat cam 90 de euro. 

d) Restaurante. In Tropolach si Hermagor erau foarte multe restaurante. Unele deserveau exclusiv clientii hotelului din care faceau parte, altele serveau si a la carte. De obicei, pt un eveniment cum e Craciunul sau Revelionul, e bine sa va interesati din timp si eventual sa va rezervati loc la restaurant, ca sa nu aveti surprize. Oricum nemtii si austriecii petrec pina la maxim miezul noptii orice sarbatoare de gen, mai ales intr-o zona de ski, pt ca pe 25 decembrie si 1 ianuarie la ora 8:30 lumea e pe pirtie si schiaza. Scopul vacantei fiind schiul, nimeni nu sacrifica o zi de ski ca sa se indoape si sa bea in nestire (ma rog, ai si posibilitatea sa bei pe pirtie, am intilnit o gasca de vreo 5 sirbi care a baut un butoi de bere in timp ce eu abia am tras o Caprioara zburatoare – jagermeister cu red bull, dupa care au luat-o frumusel pe pirtie in jos de credeam ca se fac praf toti: unu n-a cazut si nici beti nu pareau. Mincarea la restaurant te costa cam cit te costa si in Romania, mai mult sau mai putin. Cu 15-20 de euro maninci un prinz bun si cu vreo 35 o cina copioasa. Preturile sunt asemanatoare si la restaaurantele din preajma pirtiilor. Mincarea de baza e snitelul si gulashul, bautura de baza berea, se bea mult Jagatee (ceai cu mult Stroh/lichior de ierburi/rom), se bea si ciocolata cu alcool (mult), mai putin vin. O bere e cam 3 euro, un red bull cam 3.5 euro, un ceai cu alcool vreo 4, un cocktail cu red bull in jur de 5.

Mincarea in magazine e nitel mai ieftina decit la noi (mincarea pt o saptamina cu 5 feluri de cascaval, spaghete, sosuri, campari, jagermeister, 2 sticle de vin, legume si tzshpe feluri de cirnati plus oua si unt ne-a costat cam 130 de euro, si a fost multa mincare pt doi oameni, 3 pungi mari pline)

e) suveniruri. Se gasesc in orice magazin si minimarket. De la ursuleti, soricei si alte animalute de plush la cani, magneti de frigider, lingurite decorative, insigne, pinuri branduite, produse facute manual, rame de tablouri, alcool traditional austriac samd. De la 3 la 30 de euro gasesti tot felul de nimicuri haioase pe care sa le iei ca amintire sau cadou.

      ******

Monica voia sa stie daca diferenta intre a schia in Austria si a schia in Romania e mare. Raspunsul e ca nu e mare, dar uneori e gigantica. Si nu e numai pirtia si cit de (ne)ingrijita putea fi ea. E vorba si despre atitudinea celor care veneau pe ea. Am vazut oameni in bocanci care sapau cu virful in pirtie, ca sa vada cit de gros e stratul de zapada. De ce? Pentru ca puteau, pt ca nimeni nu le spunea ca nu au ce sa caute in locul ala, ca nu au voie sa sape pirtia si ca in general distrugind ceva care altora le produce bucurie e o lipsa de respect, o mirlanie, o mitocanie. Nu le zicea nimeni sa se opreasca, nu au primit nici o amenda, nu se sinchisea nimeni de ei. Mai erau oamenii care mincau si aruncau ambalajele: nu doar pe pirtie, peste tot. Am vazut cosuri de gunoi arhipline si cu gunoi in jur: fiind dimineata am presupus ca nimeni nu le luase de acolo de ieri, sau poate de alaltaieri. In bucatica de padure in care am intrat vedeam tot felul de afise inaltatoare: padure proprietate a statului, nu faceti focul in padure, padurea este plaminul planetei etc etc bla bla bla: so what if it is? Ce ne pasa noua? Unde sa arunc, m-a intrebat un nene la care m-am uitat intr-o dunga? Asa e, unde sa fi aruncat? Cosuri arhipline (cred ca vara pute ca la glina, noroc ca acum era frig), putine, unele ingropate in zapada. Nu vom fi niciodata civilizati daca nu suntem constrinsi. As fi vrut sa vad 100 de politisti comunitari care sa dea amenda oricui arunca un bat de chibrit pe jos. Unde, imi sopteste o voce din capul meu, in Romania? In 5 ani politistii astia si-ar putea cumpara o cabana din spagi. Asa e. Prin urmare, decit sa admir frumusetile romanesti sublime, cum ar fi o brindusa cu radacinile intr-o conserva si un ghiocel itindu-se dintr-o cutie de red bull, mai bine ma duc intr-o padure care nu e proprietatea statului roman, ca sa-si bata toti joc de ea, ci intr-un domeniu al statului austriac, unde existe zeci de insi platiti sa aiba grija de fiecare piatra si creanga de copac. Cind in Poiana Brasov vor veni 50 de oameni iarna, ceva se va schimba in bine; pina atunci, nu exista comparatie intre Romania si Austria.

Ma gindeam cu voce tare acum citeva zile si spuneam ce misto ar fi, ca tot vrem sa ne  branduim tara, sa zicem despre tara noastra ca e “tara in care afli ce nu stiai ca poate face masina ta, ce nu stiai ca poate suporta nasul sau stomacul tau: daca vrei strazi gen traseul Paris-Dakar (ca tot l-au anulat), simtiti-va invitati la noi”. Ar putea prinde. Daca vor sa experimenteze evul mediu fantastic ii putem duce in satele neelectrificate din Apuseni; daca vor sa patrunda gustul flegmelor sa mearga la Mamaia si sa nu lase spaga; daca vor lux kitschos cu poleiala de ciungi, exista casa poporului; daca vor sa-si caleasca rezistenta la stress, oferim sezur in Bucuresti la prima ninsoare (pt orice eventualitate e bine sa aiba 4×4).

Daca tot suntem atit de buni la a face prost orice lucru, sau la a nu face nimic, de ce sa nu scoatem si bani din asta? Welcome to Romania, the land we dont’t give a shit for. Or about.

la munti ani! – cronica de vacanta

Bine v-am regasit. La multi ani de Craciun, Revelion si Sf Ion, un pachet promotional 3 in 1, cum ne place noua, romanilor 😀 

Cu o cafeluta in fata si o tigarica intre degete viu sa ma realatur echipei de blog. Nu prea am folosit calculatorul, telefonul, televizorul si alte device-uri, nu prea am abuzat de fapt de nimic altceva decit de mincare, bautura, carti, somn si zapada. Si gerul a cam abuzat de mine, dar inca am toate degetele si celelalte extremitati rozalii si la locul lor.

Evident, urmeaza poze, povesti si povestiri despre: Austria, Viena, Salzburg si regiunea Nassfeld-Hermagor, trecatoarea Passo Pramollo dintre Austria si Italia (care mi-a multiplicat tensiunea pe cind am coborit-o), despre un tur de Udine pe timp de ploaie in ajunul Craciunului, despre Busteniul autohton si pirtiile de pe Valea Prahovei, despre vecinii aproape minori de vila din Busteni care ne picurau house in urechi de pe la 3 dimineata iar noi le serveam Parazitii de la 10 dimineata si multe alte bazne.

 1. Bucuresti-Timisoara

Trec peste aglomeratia, pietrele si gropile din drum, sunt sigura ca nu va intereseaza, ca doar aveti televizoare si astea sunt deja old and mandatory newz. Drumul pe la Caransebes este pe atit de frumos ca peisaj, pe atit de naspa ca parcurs, mai ales ca pe o raza de vreo 20 de km in jurul minunatului oras Craiova ningea cu clabuci, se circula greu si evident ca romanii cu gipuri, suvuri si alte tancuri considerau ca este umilitor sa-ti iei cauciucuri de iarna sau sa mergi cu mai putin de 80 pe drum calamitat (pacat ca s-a anulat Dakarul, cu unii dintre ai nostri am fi avut sanse). Cu calm si cu Nelu (nelu este masina cu care am fost, un touareg 4×4) am razbit si in prima seara, dupa vreo 9 ore, am ajuns la Timisoara, destinatia din ziua cu pricina. Cu Prison Break inoculat subtil respectivelor gazde, care toate sarbatorile au umblat sa-si dea jos de pe net macar seria 1, cu un mic dejun in 4 cu mincare pentru 10 am pornit-o spre Cenad-Budapesta-Viena, destinatia din a doua zi.

2. Viena, 17 dec. 2007

Cam inorat, dar caldut, fara soare, dar nici cu ninsoare, am ajuns in Viena pe la 5 dupa amiaza, ne-am cazat si am pornit pe Karntner Strasse, sa vedem daca intre timp au invatat austriecii conceptul de non stop: nemti caposi, nici vorba de asa ceva, la maxim 7 toate magazinele erau inchise, doar beculetele stradale au licarit pina pe la 10, dupa care toata lumea acasa sau la circiumi.

Initial voiam sa mincam snitelul gigant de la Figlmueller, dar din motive numai de ei stiute ambele restaurante din jurul domului erau inchise.Cu o foame carata in spate din Romania, ne-am instalat pina la urma la Plachutta, unde am mincat de trei ori mai mult decit era necesar, dar specialitatea casei era prea buna ca sa nu urmezi mareata vorba “mai bine sa-mi fie rau decit sa-mi para rau”. Adica asta:

Supa de vita cu taitei de casa la primul fel (x2) plus carne fiarta de vaca cu 4 feluri de garnituri (ceva cu cartofi la cuptor, hrean, dovleac, piure si spanac, insirate precum vedeti mai jos:

 

Daca ajungeti prin Viena, nu ratati macar unul dintre restaurantele astea: va asigur ca nu veti regreta o clipa alegerea.

Proaspat indopati precum gistele unguresti am strabatut printr-un ger adevarat drumul pina la parcarea subterana de la Opera, unde Nelu ne astepta cumintel ca sa ne duca spre Mariahilfer, unde aveam sa inoptam. A doua zi urma sa plecam spre Salzburg.

– va urma –