Cochilie

Il redescopar cu o amara placere pe Andrei Plesu de la o vreme. Venirea lui Marga la ICR a prilejuit nu doar glume, momente histrionice de-ale lui Cartarescu si mici impielitari de-ale lui Liiceanu dar si cugetari, pe alocuri spumoase, in cele din urma infrante ale lui Plesu. Pe cat de aplaudat, mi-e teama dar zic de aceasta data, domnul Plesu se afla intr-o mare eroare.

A se citi textul dansului “Patriotism“. Musai obligatoriu. Altfel urmatoarele isi pierd din context.

Uite pe mine ma macina un gand de multi ani, cam de cand i-am citit pe Viktor Frankl si Primo Levi si marturiile lor din lagarele naziste. Raportul prizonieri – gardieni in 1943 era de 400 la 1. Sa presupunem ca acel 1 avea o mitraliera cu 100 de cartuse pe teava si ca mitraliera tragea, nu stiu, 60 de cartuse? pana cand pica Fritz. Si sa presupunem ca ochea perfect si omora cu fiecare cartus un om. De ce n-au atacat 400 de oameni un om pentru ca 360 sa traiasca? Ce facea diferenta? Raspunsul lui Frankl (mai putin al lui Levi) in scrierile sale e ca acei 400 de oameni erau infranti, anihilati ca grup, resemnati si fatalmente convinsi ca e destinul lor sa treaca prin asa ceva.

Anii ’50 – ’60 in Romania au fost dificili. Domnul Plesu cu siguranta i-a trait. S-a nascut fix la 4 ani de la faimosul 23 August cand, ziceau manualele comuniste de istorie, am intors armele si i-am invins (mai ca aproape de unii singuri) pe nazisti. In perioada copilariei sale precoce trebuie ca domnul Plesu a avut o impresie macar viscerala de epurarea intelectualilor, trebuie ca i s-au plimbat Volgile negre pe strazi prin tinerete cand mergea la scoala. Trebuie ca domnul Plesu ca si alti pacienti de-ai mei care au trait vremurile respective a fost pus sa se ridice in picioare si sa spuna cu voce tara buna ziua ma cheama Plesu Andrei si apoi sa decline profesia parintilor si originea lor sanatoasa, or ba. Era oribil, un domn imi spunea cum a fost dupa ce tatal lui, un mic comerciant apreciat, a fost luat cu duba si condamnat la 9 ani de inchisoare cum trebuia, la fiecare inceput de zi, sa spuna ma cheama cutarica si tatal meu e dusman al neamului. Curajul era nu doar o comoditate cat mai degraba o nebunie, o iluzie de eroism; pentru majoritatea cu capul pe umeri ratiunea iti spunea sa faci o gaura foarte adanca in pamant si sa te bagi in ea. Sa-i spunem procesului coquillage, facerea de cochilie. Iar in timp ce oamenii cu minim de cap sporulau Republica Socialista Romania a desavarsit un sistem al anti-ierarhiilor; unul in care pozitiile cheie, nodurile de retea, leadership-ul (fie-mi scuzat cacofonicul anglicism), directorii de fabrici si uzine nu aveau alte calitati decat gena zdravana de zglie: tata taran mama filatoare. Cunosc cateva exceptii notabile, iti imaginezi ca ar fi fost imposibil ca o tara mastodont ca Romania sa functioneze intr-un aparat de gangavi, analfabeti si, plastic spus, tampiti. Dar de sus pana jos aparatchick-ii insoteau ca o iedera fiecare creanga de lateralizare sociala, Securitatea si-a dezvoltat mijloace extraordinare (si inca patente) de a invalui individul intr-o onctuoasa paranoia prin deja cunoscutele “note informative” intr-atat incat – apropo de Frankl si Primo Levi – in 1990 raportul informatori/informati era de 4:1. Fagurele era quasi perfect.

Cand domnul Plesu scrie despre privilegiul intelectualului de a se “retrage” am o reactie aproape viscerala. In mintea mea de om nascut in comunism, crescut in ultimii ani ai comunismului, trait in anii ’90 prin trei mineriade si patru devalorizari ale leului, nepot de garda regala si “copil de intelectuali” intre care unul foarte oropsit pentru originile lui intens nesanatoase a ma “retrage” nu numai ca nu e o optiune, e mai degraba o blasfemie. Cand vine momentul mai exact in care sa te retragi la depo? (nu ca domnul Plesu nu are dreptul la o retragere pensionara planificata, dar macar sa fie una totala, nu ca aceea a unui batran curvet care se hotaraste ca, gata, de maine e prea batrana pentru sex anal).

Din pacate legendara rezistenta intelectuala romaneasca e un fis, si-un parfum vremelnic de sulf. Nu pentru ca nu a existat, nu pentru ca n-ar fi nume pe care apologetii se vor grabi furibunzi sa le scuipe. Nu. Ci pentru ca la fel ca si in fotbal eroii nostri au jucat extraordinar, dar au mancat bataie la puncte. In momentele decisive ale unei lupte evolutionare pentru cultura “nemuritorii” au luat-o viguros la sanatoasa in turnuletele lor de fildes si au pus infrangerea rusinoasa pe seama vremii. Cand a fost nevoie de educatie titanii nostri au scris tone pe tema educatiei, dar n-au educat. N-au facut altceva decat sa selecteze o susa ciudata, grotesca de intelectual de apartament sau/ mai nou/ un fel de biblio-hipster care nici macar ignorant nu mai poate fi numit cat zombie, cel mult, cineva care formal intelege si memoreaza tot ce-a zis domnul Plesu dar e inapt, inabil sau pur si simplu indolent in a-l critica.

Ce sa-i ceri? Sa iasa sa protesteze? Un mos cu barba alba in piata Universitatii? Asta e marele curaj al careului de asi ai culturii de sub Carpati? Ca NU s-au dus la un eveniment cultural ca dupa aceea sa poata arunca sageti in liniste la blandul Ben al Institutului Cultural Roman, pana la urma “omul cu bani”? O sa-i pese cuiva de curul intors ostentativ, ca de multe alte dati, al angeleologului? In cele din urma charisma omului Plesu nu poate acoperi coloana vertebrala franta a omului de cultura Plesu. E ca in bancul cu Stefan cel Mare cand vin turcii, azi zice aduceti-mi camasa rosie maine zice aduceti-mi pantalonii maro.

Imi e teama ca prea multi ganditori romani, daca nu cumva majoritatea, traiesc un scrupul existential care le sta ca un furuncul pe cap in timp ce se imbraca invariabil in maro. Curajul ar presupune mai mult decat pareri exprimate prin diverse camere in preajma liotei de fani, sau prin cafenele unde sunt tratati ca nano-semi-zei. Unde s-a dus cultura romana cand domnul Plesu a fost ministru? Inca imi rascolesc memoria dupa o mare realizare a domniei sale atunci cand christic ridica piatra.

Vedeti voi, pe mine asta ma doare (inca) foarte tare. Goliciunea. Asa ca vine unul sau altul si se plang ca viata e greu mi s-a luat si inca de mult. Pentru mine ecuatia e foarte simpla, suntem in plina extinctie in timp ce acela pe care-l vilificam, ignoramus-ul, cocalarul, manelistul, romanul verde, paranoicul, jihadistul, parlamentarul cu patru clase, milionarul cu mortii ma-tii in gura, acela prospera. Prospera pentru ca e adaptat. Prospera pentru ca intelege lucruri despre lume pe care melcul docent de cochilie nu le pricepe dar indrazneste sa faca o teza de doctorat despre asta.

Eu aleg sa nu ma retrag, domnule Plesu. Asta inteleg eu din titlul compunerii dumneavoastra, cam singurul lucru la care ma pot raporta. Nu sunt patriot, sunt cel mult filofil, gnosofag si sincer nu prea-mi plac oamenii printre care traiesc. Daca nu am grija singura solutie pentru viitorul copilului meu e exilul, batranetea mea la fel va fi un fiasco in grija viitorilor medici de aici (vor mai ramane oare cativa si pentru oasele mele), am sa citesc tot un fel de Pravda si-am sa cant imnuri de partid si asta pentru ca batranii de azi, domnule Plesu, stau prin vastele cazemate asteptand fatidic, inca, sa vina cineva sa-i salveze. Ce sa le mai cerem, m-ar intreba cineva, n-au facut destul ca au trait, si ca au invins?

Au invins CE?

Oamenii care au facut revolutia nu au fost ei. Media de varsta a celor din strada era 20 de ani, oameni nascuti doua generatii dupa ei, copiii lor care s-au uitat cu stupoare cum vreme de 20 de ani parintii lor n-au facut nimic inafara de coquillage, adaptare si o surda supusenie. Anno 2013 si au trecut din nou 20 si plus de ani de atunci, iara singura solutie a domnului Plesu e repozitionarea strategica.

Multumim. Din suflet. Multumim.

G

cugetarea zilei

cei care spun ca mayasii au facut calendare impresionante n-au vazut, in mod sigur, macar unul facut de pirelli.

O poveste cu prefabricate

Scriu urmatoarele intr-o continuare tangentiala la seria de articole flambate despre cunoscutul biolog evolutionar si etolog Mark Hauser de la Harvard University lansata de Boston Globe, continuata de Harvard Magazine si finalizata, in KO, de NY Times in legatura cu acuzatii cum ca Hauser si-ar fi falsificat o parte din cercetari. Pentru cei interesati in teoria mintii (Theory of Mind), modele de constiinta si neuroni in oglinda Hauser este un nume de referinta. L-am citat la randu-mi recent intr-un material despre cu totul altceva (vezi “In Romania nu pot fi…”). Neindoielnic vestea m-a luat prin nepregatite si chiar daca nu articolul lui despre moralitatea psihopatilor e in chestiune, totusi merita facuta o varia.

In primul rand, fac o digresiune pe fond, neurostiintele si ramurile lor aplicate (neurologie, psihologie, psihiatrie, biologie, zoologie etc) sunt un domeniu tanar, fragil, si intens exploatat (a se citi “abuzat”) de ambii poli ai dezbaterii originilor vietii si-a universului (prin regresie logica). Iacata deci ca oricare dintre noi care publica in acest domeniu risca sa-l discrediteze daca joaca murdar la orice moment, cunoscut fiind ca vom fi sub ochiul critic al publicului. Si in al doilea rand pentru ca, spre deosebire de “echipele rivale” noi, cei ce alegem sa cercetam si sa chestionam certitudini, refuzam “revelatia” ca mijloc de deceptie. Neindoielnic ii suntem la randul nostru supusi, mintea omului adora sa imagineze lucruri uneori intens neadevarate. Dar constrangerile sunt acolo, regulile despre predictibilitate si reproductibilitate bine impamantate, si nu in cele din urma nevoia unui consens intre egali cu caracter cenzor si unitar. Stiinta continua sa fie o hegemonie, din pacate, si pe numele luate de reper, Eminenta, Centru de putere si-asa mai departe se afla si axa Estica (McGill, UofT, Columbia U, Florida U, Brown U, Harvard U). Steaua Nordului din acest Carul Mare este, intr-adevar Harvard. Scandalul, plecand de acolo, cu atat mai sangerand.

Dar sa ma intorc la povestea lui Hauser si aplicatiile ei la peisajul romanesc. In urma cu 15 ani Hauser si-a cladit un nume pe o serie de lucrari controversate in care afirma ca nu doar oamenii au constiinta, incepand cu – acum – infama “Self Recognition in Primates: Phylogeny and the salience of species-typical features” (Auto-recunoasterea la primate: filogenie si salienta unor trasataturi tipice de specie), publicata in nici mai mult nici mai putin revista Academiei de Stiinte Americane (PNAS). Aceasta teorie se baza pe observatii etologice la un lot de lei tamarini la care Hauser, folosind o grila de codificare a reactiilor comportamentale, insista ca se pot recunoaste in oglinda. A te recunoaste in oglinda impune o constrangere anipotetica, anume ca exista constiinta reflexiva de sine (o instanta pe care Dan Dennett si Doug Hofstadter o postuleaza magistral din debutul cartii lor seminale The Mind’s I, anume ca spunem “am un creier” si nu “sunt un creier”). La vremea respectiva insa Gordon Gallup, omul care inventase testul cu oglinda folosit de Hauser pentru experimentele lui pe tamarini cu alti 25 de ani in urma, a criticat sever metodoloogia si, practic, desfiinta concluziile lui Hauser; nu exista nici o umbra de dovada, sustinea Gallup, ca in acele casete pe care Hauser le-a pus la dispozitie pentru recenzori exista argumente pentru o atare concluzie.

Saptamana trecuta decanul Universtatii Harvard, Michael D. Smith, anunta ca o ancheta interna facuta foarte discret a identificat cel putin 8 categorii de greseli etice si profesionale in munca profesoului Hauser care, intre timp de altfel, a fost si suspendat pentru un an, timp in care se asteapta ca scandalul iscat sa se “raceasca”. Printre ele s-ar numara depozitarea inadecvata a datelor, elaborarea unor concluzii fara suport empiric adecvat si, ce este cel mai grav, publicarea de lucrari fara datele care sa le sustina.

Deci plastografie.

Luand povestea lui Hauser drept punct arhimedic, carevasazica acel loc fix in spatiul cartezian dupa care pot, gravitational, sa mut si Universul, nu pot sa nu imi aduc aminte de cazuri din trecutul nostru recent in care diversi posesori de titluri universitare de cel mai inalt grad ale medicinei romanesti au fost chemati la bara fie pentru plagiat (Beuran? Sinescu?) fie pentru falsificarea dosarelor de promovare (Oprescu? Diculescu?). La randu-mi – si o spun fara perdea – mi-am inceput facultatea de medicina ca ucenic de “vrajitor”, anume am scris “carti din carti” asa cum imi remarca de curand, cinic, o directoare a unui mare spital din Romania la care ne-am dus cu un proiect de cercetare. La vremea respectiva, deci pe cand aveam 18, 19 ani, nu eram familiarizat cu tot ce inseamna proprietate intelectuala si intelect al proprietatii, si nu m-a deranjat sa reproducem pasaje intregi din Anatomia lui Grey, sa reproducem fara drept de apel schite originale, unele dintre ele, ale altor autori; o faceam pentru “studentul roman oropsit” care n-avea acces la “alt fel” de literatura. Patru ani am facut asta. Sase tratate de medicina in care apar drept “colaborator si editor”. Inca le trec in CV-ul meu, vorbesc despre munca mea dar certifica si nemernicia autorilor care au subsemnat la ele. Dintre ele doar doua sunt activitate originala sub bagheta unei Doamne (cu D mare) doctor care, rarissim in Romania, chiar stie neuroanatomie.

Asa se intampla in Romania. Cercetarea originala e nu doar opresata, e otravita. De multe ori protocoalele sunt prefabricate, cifrele pe care le vezi aberante, nu reprezinta o munca de standard sau de reproducere. Arhivele sunt pe hartie. Hartiile sunt depozitate in diverse camere, la diverse depozite pe diverse platforme. Accesul la ele de multe ori e ingradit de manageri cu sange albastru de partid a caror paranoia e ca, daca lasa “datele” din mana s-ar putea ca ele sa fie folosite impotriva lor. Nu aparem decat punctual, in cateva nise, in cercetarea internationala si inca suntem o aparitie exotica acolo unde avem problemele cele mai mari, poate, din Europa. Lista pacatelor noastre e lunga, mult mai lunga decat cele 8 ale lui Hauser, si in bunul, si rarul caz in care vreun om de academie iese sa denunte asta o face cu agenda delatorie, sa-i omorim pe micuti, sa-i facem de ras, si daca-i facem de ras deturnam atentia de la propriile noastre potlogarii.

Intr-un mail sosit ieri de la David Weisstub, chair-ul onorific al IALMH (Academiei Internationale de Drept si Sanatate Mintala) unde merg, periodic, sa imi prezint cercetarea, imi spune:

“This year has been a wonderful experience for all of us in exchanging with all of you in constructing a myriad of intellectual occasions for continued dialog (Anul acesta a fost o experienta minunata pentru noi toti pentru ca am putut schimba impresii cu voi toti si am putut construi ocazii intelectuale pentru dialog continuu…)

Catre asta tind. La asta trebuie sa aspiram.

G

amintiri netraite si umbrele prezentului. cum mi-am petrecut vacanta

Am fost in concediu. Am batut cale lunga, si pe uscat si pe apa. Am demarat simbata dimineata din destul de curatelul curatelul oras Chitila, in care salasuiesc de ceva vreme. Racoare, chiar bine, putina aglomeratie, mult entuziasm.

Intr-o ora treceam granita pe la Ruse, in minunata patrie a bulgarilor, despre care nu mi-am schimbat parerea in rau, ba s-ar putea, comparativ cu alte tari, s-o schimb in bine. Oricum, in acest moment, din punctul meu de vedere, Romania e sub Bulgaria, din mai multe puncte de vedere. Dar sa nu divagam, ca nu despre bulgari e vorba, n-am ajuns inca sa imi fac vacanta la ei, in mediu aproape exclusiv romanesc, printre manelisti cu masini scumpe.

Din Bulgaria am trecut in Grecia, unde am stat aproximativ 8+2 zile, adica 8 zile intr-un loc si 2 pe drumuri sau vizitind.

Trec peste vacanta din insula, despre care poate oi vorbi in alt post, fiindca e o insula bijuterie si merita. Imi aduc aminte ca de pe vremea cind citeam Legendele Oplimpului imi imaginam cum arata lacasul zeilor, unde se razboiau ei cu muritorii si pe unde si-a lucrat Heracles muschii decapitind niste lighioane. Apoi, pe vremea cind incepusem sa pricep cite ceva din lume si am auzit de baietii aia destepti, care se imbracau in cearceafuri, vorbeau discutii si inventau filosofia, imi imaginam cum arata Atena, dealul Acropolelor si stilul, credeam eu, la relanti al unui popor care mai mult gindeste decit sapa pamintul. Mi-am dorit ani in sir sa ajung in Atena, si iaca sortii au decis ca a sosit momentul implinirii dorintei mele.

Dar pe ciine, atenieni, se pare ca am ajuns mult prea tirziu! E ca-n amorul pe internet: vorbesti intii in scris, apoi vezi o poza fotosopata, apoi vorbesti la telefon, impresia e puternica, constati ca va potriviti, ca nu mai ramine decit sa va petreceti restul zilelor impreuna, forever, apoi vine si clipa in care va vedeti, constati ca el e chel, cu burta, cu picioarele strimbe si curu mare, sau ea e sasie, spalacita, cu nasul mare si i se cojesc degetele de la picioare, pe linga ca are cosuri si-n cur si nu se rade la subsuori. Unde te mai duci de-acolea? Ce-i zic: fa, te-am dorit, mi se parea ca esti zina, dar de fapt esti urita si putzi, uita tot ce ti-am scris, uita-mi nr de telefon, sau lasa ca oricum mi-l schimb sa fiu sigur? E, cumva asa, poetic, am patit eu cu Atena.

Aveam rezervare la un hotel din centru, nu in buricul metropolei, mai pe la periferia centrului extins, respectiv vreo 10 euro taxiul pina la Acropole, ca sa fiu mai exacta. Dar, iarasi, pe ciinele atenian, drumul pina in centru trecea pe un bulevard presarat cu bombe din 20 in 20 de metri! Adica benzinarii si magazine cu butelii, haine si piese auto, showroomuri auto si crisme la parterul blocurilor urite si mari. Strazi inguste, pline de un puhoi de oameni foarte colorati, de la negru la maro inchis, nici unul nu semana cu Platon, Apollo sau macar cu Caravaggio, care nu era chiar o frumusete. Oameni uriti in marea lor majoritate. Mizerie, jeg, putoare, case in paragina din care venea un miros fetid, de beci in care s-au stricat 2000 de ani cartofi cu brinza. Femei urite, cu curu’ mare si mustati. Barbati incovoiati la mese inalte, savurind primul rind de ouzo sau de bere la 9 dimineata, zeci de taverne de la parterul blocurilor erau pline la ora aia. Am zis ca e poate doar o impresie, om fi nimerit intr-o zona mai aparte, mai muncitoreasca, desi rar am vazut oameni care sa munceasca mai bine cu un kil de bere la bord.

Si-am ajuns in preajma Acropolelor. Cum ruinele au program de vizitare, ne-am urcat pe dealul alaturat. Orasul se vedea frumos, intins pe dealuri ca o patura pestrita, peste care calarea o alta patura mov cu rosu si portocaliu, ca apunea soarele si cam asa arata cerul. Dar cind te uitai in jur… vedeai patura de mucuri de tigara si cioburi si puzderia de tovarasi de toate natiile si rasele care stateau intinsi pe stinci, vorbind si discutind, facind poze sau pur si simplu, bind si fumind, ca Moromete in Poiana lu’ Iocan. Toti, dar absolut toti puteau de te traznea, cred ca de la efortul de a escalada pietrele extrem de alunecoase, mai ales pentru sandalele mele cu talpa de talpa. N-aveam alta sansa decit s-o iau pe cioburi, peste care am calcat precum fachirii, si-am iesit la fel de nevatamata ca dinsii.

Acropolele in sine le-am vizitat a doua zi, de dimineata, si am fost printre primii, dupa o haita de coreeni sichinezi, desigur. Norocul nostru ca astia pozeaza fiecare piatra (cred ca vor sa construiasca ceva asemanator la ei si au nevoie de detalii), asa ca am ajuns sus alaturi de prima suta de clienti vizitatori. Ruinele sunt remarcabile si, desigur, in renovare. Mucuri de tigari din abundenta, desi erau aportul modernitatii, nu cred ca atenienii fumau Marlboro. Hirtii, ambalaje, de asemenea. Puhoiul era de fapt mai multe puhoaie, fiecare cu ghidul ei, cu limba ei si cu tinuta ei. Toate monumentele de pe acest deal merita vazute, macar sa vedem si noi cu ce se ocupau altii pe cind la noi activau plenar getii si gepizii, care in loc sa inalte cazemate, zgirmau in glod sa-si faca casa din chirpici.

In jurul Acropolisului se gaseau comercianti agreati, cu ghereta, la care vindeau suveniruri citiva greci si multi indieni, negri si alte neamuri de prin alte parti, care vindeau chestii din mina (umbrele chinezesti din hirtie, evantaie si palarii) sau de pe cearceaf (ceasuri rolex la 10 euro, ochelari de soare de marca in varianta plastic, genti luivuiton, prada samd din vinilin de buna calitate – samd nu e un brand, pt cine nu stie, dar nu mai retin eu ce vindeau aia). Pe acestia din urma, din cind in cind, atunci cind temperatura si fluxul de pedestri o permiteau, ii alergau politistii cu scuterele si motoarele prin padurici si pe alei. Istorie, circ, Vuitton si Law Force.

Aceeasi poveste trista, dezamagitoare pentru mine, dar parca la alta scara totusi, a fost Roma. Da, am fost si la Roma, tot in scopuri culturale. Scopul erau doua: Caravaggio, pictorul meu preferat, si Bernini. Bernini amvazut, Caravaggio ba. Dar asta intr-un episod urmator, intrucit mi-e foame, merg in vizita la prieteni si inca nu am plecat de la birou.

De lapidare

Lapis. Piatra. Lapidare. A arunca piatra. “Cine e fara de pacat sa arunce primul cu piatra”. Iisus. Allah, Mohammed. Crestinism. Islam. Hadith. Sharia. Ei sunt rai. Noi suntem buni. Ce barbari, cum pot sa-si omoare femeile adultere cu pietre? Soraya M. Cititi cartea. Sau mai bine vedeti filmul. Efectele vizuale sunt graitoare. Nu strica niciodata sa ti se (mai) faca (o data) rusine ca esti om, prinde bine sa-ti aduci aminte, indiferent de originile tale sau de lupta ta pentru bunatate, sau bun-simt, ca la o adica si mainile tale vor fi ridicat cel putin un bolovan de-a lungul vietii tale. Si mai devreme, sau mai tarziu, ai sange pe maini.

Dar sa nu ridici piatra pentru ca la randu-ti esti privit “pacatos”? Uite un gand cu adevarat tulburator mai ales ca in 99% din cazuri procesul de intentie subiacent e acela ca ai putea fi chiar tu, in alta lume, un alt timp, o alta Soraya. Si in Biblie, Noul Testament, exista un moment Kodak in care o femeie adultera urma sa fie omorita cu pietre, si-apoi vine Rabbuni si spune vorbele ramase ulterior profetice. Am sa gandesc astazi, aici, cu “voce tare” asupra anti-lapidarii, si-am sa gandesc lapidarea in termeni de “de ce cu pietre, de ce nu cu foc, sau cu decapitare”. In fond si la urma urmei moartea rituala reprezinta o epopee morala in care “binele” si “raul” nu sunt altceva decat tuse groase pe o realitate mult mai adanca, a dreptatii percepute prin exemplu. Executia in sine vine ca o concluzie a unei legi care e legitimata o data in plus ba, mai mult, capata proportii redundante, reduplicative, aperceptive. Cine a vazut o lapidare se va gandi, poate, de doua ori inainte sa preacurveasca. Cine si-a pierdut o mana ca era hot va avea dubii daca merita sa si-o piarda si pe a doua etc. Sa-mi fie cu iertare daca cumva, prin asta, pare ca in vreun fel ader la astfel de solutii. Nu sunt pentru pedeapsa cu moartea. Discriminarea femeilor imi ridica parul pe spinare, intr-o astfel de lume eu nu m-as fi nascut dat fiind ca mama si matusa-mea au fost primele iesite “din sat” la scoli la Bucuresti. Iar lapidarea ca forma de pedeapsa imi pare o abominatie. Nu stiu insa de ce gandesc asa. Caut pe cat posibil neutru sa gasesc motive in culturi alternative, si la distanta unele de altele, unde discriminarea este faptica, femeile oprimate, lapidarea posibila si in 2010 AD, si in 2010 BC.

Cu siguranta intr-o lume moderna, progresista, cu “dragoste de aproape” acel stai, nu da cu bolovanul, empatizeaza, si tu le ai pe ale tale, va declansa un moment dubitativ, poate are dreptate, sa nu ne lasam dusi de val, si mai ales sa nu ridicam bolovanul. Sa nu judecam daca nu vrem sa fim judecati. Sa nu condamnam. Sa nu hulim impotriva aproapelui, noi n-am mers in galosii lui, poate daca eram ca el faceam si noi aceleasi greseli, poate ca are dreptul la o a doua sansa, poate ca se caieste. Poate ca nu e chiar un om atat de rau in adancul sufletului lui.

Cea mai grea problema este notiunea de pacat, si greseala. Aici risc din start o descalificare a oricarui argument ulterior caci in elucidarea notiunii de pacat il includ si pe al meu si-atunci, pe cale de consecinta, exista si la mine un raport la “pacat” personal pe care il iau drept martor. Fara a avea o notiune ego-morfa, personalizata, ancorata empiric, despre “pacat” esti condamnat la aderarea de urgenta la un sistem de imprumut. La persoana I pacatul reprezinta o abatere de tip “incercare si eroare”. La persoana a II e o abatere de la calea ce buna. De unde stiu eu care este “calea cea buna”? Si de unde stii tu? Sau, si poate cel mai important, de unde stie el? Cu siguranta omnipotenta impune, aristocratic, si omniscienta, si-atunci invariabil “calea cea buna” devine calea lui cea buna. Semi-potenta, sau potenta pana la un punct finit, rupe canonul obligativitatii ca “binele” absolut este reprezentarea unui “bun” absolut, implicit. Asta presupune ca in acest Univers, pe acest Pamant, in acest colt de galaxie, exista un “bine” care circula, si este remanent datorita si multumita prezumtiei unui Prim Miscator. Este in fapt, si de drept, prima axioma de la care pleaca orice exercitiu de reprezentare a Divinului. La acest bine, pe care sa ni-l imaginam ca un tramvai, cautam cu totii sa calatorim mai mult sau mai putin cu bilet. A crede intr-un Proferator de bine e imposibil fara sa crezi in Proferator. Facerea de bine reprezinta o validare a Paragonului primar. Ciudat insa, exista o eroare implicita, un paradox cuantic pana la urma, caci nu vom fi pastrat niciodata memoria primului om care s-a ars bagand mana in foc. Nu stim cum il cheama. Si cu siguranta nu-i atribuim calitati mitologice. N-a ramas in memorie deci s-a stins. Cu siguranta si el e un Dumnezeu uitat, ca multi altii. Lista exemplelor poate continua, in fapt si de drept in 90% din timpul nostru pe Pamant, in vietile noastre, deciziile “bune” n-au calitate morala ci intervin intr-o rutina de ergonomie sociala si personala. E bine sa te imbraci cald cand afara e frig. E bine sa verifici focul si gazele inainte de-a pleca in concediu s.a.m.d. Acest “bine” deriva dintr-o calitate unica a lobului nostru frontal, si comuna pana la un punct cu alte mamifere, de-a anticipa consecintele faptelor noastre. Ce stabileste “binele” sau “raul” devine, pe cale de consecinta, un corolar direct al unei actiuni anticipate si satisfacerea unei nevoi. Satisfacerea unei nevoi, de la nivel instinctual pana la cel cognitiv si metacognitiv, sufera constrangerile legii lui Darwin. Marul nu este “bun” pentru ca este rosu. Rosu inseamna copt. Copt inseamna bun pentru tine. Deci marul este rosu pentru ca este bun. Si-atunci, daca intelegi acest raport de putere, poti sa desparti binele de Primul Miscator, si de nevoia de dogma. Pericolul insa de-abia de aici incepe.

Privitor la lapidarea femeilor adultere cu siguranta orice om cu “bun” simt va avea o reactie de aversiune imediata daca face trimitere la natura lui umana, la binele qualic din el. Este ceea ce o buna parte din filosofiile disidente vor afirma, ca in om rezida un bine cu aceleasi calitati magnetice ca si polii pamantului, si nu poate fi de inspiratie divina. Binele este un “post-product”, la fel cum dieta bogata in banane este buna pentru cimpanzeu, la fel cum infanticidul este bun pentru reproducerea leilor. Din pacate nimeni n-a demonstrat de exemplu ca, la om, uciderea cu pietre a femeii creste rata de ovulatie a celorlalte femei din comunitate care, iata, vor naste apoi mai multi copii. Si-atunci? Soraya ii intreaba pe lapidatorii ei bine, bine, dar de ce imi faceti asta? (altfel spus, unde e binele in asta). Raspunsul este simplu: “e legea lui Allah”. Punct. Aici ai putea sa te opresti si sa iti faci bagajul din discutie. Daca e lege, e bine. Daca marul e rosu, e bun. Nu ai calitatea de a judeca dat fiind ca si tu, de exemplu, crestin sau evreu sau divinator al lui Pocahontas Zmeul, faci la fel, adica executi o serie de miscari pe tabla de sah cosmica a vietii tale in virtutea unui Reprezentant. E interesant, totusi, de observat ca nicaieri in Coran nu apare un dictum al lui Allah prin care Creatorul sa incapaciteze femeile adultere prin bolovaneala. Legea lui e a lui Allah, ci e sharia care e un fel de lege a lui Allah. Utilitarianul s-ar opri sa contempleze “binele” pentru un grup de oameni care sunt gata sa sacrifice o femeie care a umblat cu mai mult de un barbat, odata stabilit sacramentul casatoriei. E tabu. Tabu la fel cum umblatul cu mama ta, sau cu sora sau fratele tau, sau cu ruda ta de gradul I, sunt tot tabu. E tabu, si nu de inspiratie Divina. Acelasi Dumnezeu care, putativ, a poruncit 10 sau 20 sau 100 de injonctiuni pentru om (nu fura, nu omori, nu ravni la magarul frateluii tau) le-a incurajat, cu enorma generozitate, tuturor celorlalte forme de viata. Traim, fatalmente, in mijlocul unei naturi perverse care se ocupa chiar acum, in timp ce tu citesti, cu un debaclu infinit de homosexualitate, ambiguitate sexuala, promiscuitate, oportunism, travesti, consangvinizare, emergenta si extinctie, si-asta in vazul lumii si-al firii. Nu se poate sa creezi un Univers in care totul adera unui ciclu vital, al nasterii, evolutiei, climax-ului si peri-climax-ului, si-al mortii, dar la om sa te opresti si sa zici stop. Tabu. “Nu” e bine. Ba, mai mult, presupunand ca omul are calitate de pastor al Turmei ar trebui sa se scandalizeze pana la ictus privitor la toate aceste turbulente dimprejuru-i, de la falicitatea gimnospermelor pana la substratul din mierea albinelor. Si n-o face. Si pentru ca nu o face inseamna ca suntem incapabili de acel “bine” de inspiratie asa-zis divina. Suntem in schimb perfect capabili de-acel “bine” aplicat noua, rasei umane, toate 6 miliarde de suflete, un bine care e comensal, memetic, la specia noastra si nicicare alta. Penicilina buna pentru noi e mortala pentru streptococ. In replica, binele streptococului sau al plasmodiului de da malaria nu pot fi discriminate ca fiind cumva “de rang minor”. E stricta utopie Zen. Intr-o reclama la servetele un calugar se fereste sa calce pe-un gandac, il ia cu grija, si-l depune pe veranda de la templu si-apoi zambeste fericit. Binele cosmic a fost respectat. Apoi stranuta. Ia un servetel din cutia de pe masa, isi sufla nasul, si-apoi fade to black, si-apoi un urlet. Pe cutia de servetele scria “germ killers” (bactericide).

Mai stiti de crucificarea de la manastirea Tanacu? Romania, 2005. La doua milenii, aproximativ, de la mutatul dracilor in turma de Porci din povestea cu acelasi nume. Povesteste Maica Arcaleanu:

Chiar fratele ei a insistat sa ramana la manastire, ca sa ne rugam pentru ea. Pentru a o putea duce la preot, in biserica, am legat-o de o cruce cu lanturi la maini si la picioare, peste prosoape. I-am trecut lanturile peste brau si am unit zalele cu niste lacatele mici pe care le-am gasit in magazie. Tot timpul slujbei am legat-o la gura cu leucoplast, pentru ca tipa incontinuu

Persoana cu pricina nu era posedata. Avea schizofrenie, fusese tratata de schizofrenie, renuntase la tratament in perioada de Post pentru ca a crezut ca “asa este bine”. Cine i-a spus ei ca este bine? Tu? Eu? Nu. Nici macar nu putem da vina pe Biblie sau pe Iisus. Putem da vina tot pe un fel de sharia, interpretarea literala a unei dogme care circumscrie cautarea binelui ca proces intr-o beatitudine a “gata, am aflat binele, si-acum il practic cu orice risc”.

Ce ne separa ireversibil de orice alta primata este aceasta abilitate de a organiza un sistem de nevoi pre-procesuale, redundante, care urmeaza apoi a se propaga de la generatie la alta, de la individ la individ, ce-i drept profitabile pentru comunitate, dar in cele din urma, si fara urma de arbitraj, bolnave. Religia este un morb. Mortal. Dar asta nu descalifica religia, si orice rastalmacire a unei atare afirmatii e departe de linia pe care o aleg aici. Lapidarea femeii in sharia, circumcizia clitoridiana la unele femei din Africa sau preputiala in iudaism si islam, trimiterea vaduvei sa arda pe rug in la fel de infamul suttee, exorcizarile din crestinism si notiunea de Pacat, fie el originar sau secundar, pentru care se poate arde in Iad pana la sfarsitul lumii, conceptul de Diavol sau shetani sau sheitan, si-asa mai departe, sunt “bune” in relativismul einsteinian al propriei dogme. Aici e de fapt linia foarte alunecoasa a darwinismului social, pentru care am fost acuzat de neofascism si admirator al eugeniei. Nimic mai departe de mine, trebuie sa fii bolnav sa faci o astfel de inferenta. Dar ca o comunitate sa renunte la practicile ei nu e doar o functie de revelatie, asa cum au practicat-o misionarii din Africa de exemplu. Epidemia de HIV nu s-a stins doar pentru ca Vaticanul a insistat pentru abstinenta in loc de medicamente si prezervative. In Congo si Rwanda nu s-a oprit genocidul dintre hutu si tutsi doar pentru ca proaspat-convertitii hutu au primit pamanturile aristocratiei tutsi, acei nobili care la primul census belgian au fost definiti ca avand “minim 10 vaci si nas lung“. Si-aici trebuie spus. Nu e nimic mai periculos pe acest pamant decat intrepatrunderea de tip “intelligent design” dintre evolutionism si creationism. De-aia spun ca dupa Darwin nu exista nimic, si orice e “reinventat” dupa Darwin e condamnat sa fie detrimental. Darwin a vorbit de evolutie prin selectie naturala. Leibniz a vorbit de cum noi suntem povestea de succes a tuturor acelora dinaintea noastra care au favorizat transmiterea genelor pe care le purtam, drept care suntem, indubitabil, supravietuitori in “cea mai buna dintre lumi”. Pe de alta parte prezenta unora, sau altora, pe o anume linie de filiatie nu confera drept genic asupra celuilalt asa cum au sugerat eugenistii inceputului de secol XX (si, mult inaintea lor, spartanii) decat daca oferi un Stalp, un Prim Miscator, un Proferator, un Creator. Doar asa apare un Bine care divide, care incita, care ofera legitimitate si lege crimei, si segregarii nu doar pe baza rasiala, ci culturala, regimentara, si in cele din urma identitara de grup. Tu, ca musulman, nu omori un evreu ci omori un om. Tu, crestin, nu mergi in Iraq sa lupti contra terorismului musulman ci impotriva irakienilor. Coliziunea sistemelor de credinta e un derivat inevitabil care, din pacate, chiar daca preteaza la pasiuni uneori istovitoare nu va fi unul veritabil, autentic, de “dialog intre egali”. Si-asta pentru ca ne folosim de-o realitate, anume ca suntem inegali, si extrapolam asta in inegalitate de drepturi si de sanse. Efortul lui Thomas Payne, si-apoi Jefferson (un ateu feroce) de-a lasa mostenire o Constitutie prin care se garanteaza dreptul la “viata si urmarirea fericirii” au fost, in cele din urma, sugrumate sub o America din ce in ce mai ecleziasta, la paritate cu Wahabitii Arabiei Saudite. Ce spun e ca lapidarea, la nivel simbolic, exista si nu doar in povestea Sorayei M, nu doar in Iran, nu doar in Islam. Exista ubicuu, acolo unde acest demers de cautare, de devenire, de ridicare a fruntii omului din tarana care zice-se ca l-ar fi fatat, este abandonat in favoarea unui Adevar gasit, si acceptat. In numele acceptarii neconditionate a acestui adevar, in numele proferarii lui, in numele executarii  lui cu titlu absolut, nu exista decat perspectiva unei eventuale apostazii, care cheama la lapidare.

G

Cartile pe care le-am uitat

Oamenii pe care i-am cunoscut. Fetele pe care le-am mangaiat. Visele iscate de ei, valuri care se sparg ca lacrimi la marginea ochilor care astazi se uita, strain, la copertile cartii. Cat am citit? Pe cine am citit? Si cat de vinovat sa ma simt, uneori, cand imi dau seama ca nu am memoria de  a-i tine pe toti mai aproape. In fiecare noapte se perpetueaza masacrul amintirilor mele despre unii, sau altii, fara regula, nediscriminat. Aceste personaje duc o lupta idioata, fara de popas, de a ramane, de a nu se petrece. Victoria lor ultima, pe care toti si-o aduc aminte, probabil cu oarecare satisfactie, este ca s-au impus a fi scrisi pe-o foaie de hartie ba, mai mult, s-au impus a fi replicati, ca virusurile, pe sute, mii, sau uneori sute de mii de copii. Cartile care s-au scris dar mai apoi au fost si citite. Cartile care au schimbat maini, sau buzunare. Cartile care au furat viata unui copil intr-un pod de casa cu o tigla inlocuita, cine stie de cine, cu o bucata de geam asa ca puteam vedea fara lanterna paginile prafuite, cacate de soareci, roase de cari.

E un gest de initiere primul contact contaminant, explorarea copertii inocente stand in miezul prafului precum o vagina fecunda, iar dedesubt totusi e infectia pe viata. Condamnarea la indoieli, si intrebari, retorte despre “bun simt” si diferente intre “bine si rau”, “oportun si neoportun”. Intre tine, si celalalt simbiont al ideilor, nu exista timp ci doar o perioada de incubatie care lasa acea idee, acolo, asteptand ca o samanta panteica sa fie preluata de urmatorul rumegator. Creierele noastre nu se nasc decat cu o regula simpla, de aspirator, de furnicar. Cauta. Cauta. Cauta. In vrem ce furnicarii cauta furnici, care contin diverse protozoare care le invadeaza sistemele nervoase, noi devoram idei inmagazinate in cele mai ciudate forme, de multe ori redundante, saturate; idei noi, idei vechi, idei care ne desteapta si idei care ne tampesc, ne polueaza abilitatea de a ramane deschisi la altele. Putem deveni obsedati de-o idee, ne putem lupta cu ea sau cu amintirea ei. Putem sa ne lasam prada ei si pur si simplu inchidem pravalia, si plecam la plimbare cu aceasta amanta teribila, aceasta calugarita care in cele din urma ne va devora capul dupa acuplare.

Caci toate cartile, daca supravietuiesc suficient de mult, isi vor uita autorul. Si culmea e ca autorul a sperat, in vreme ce mana-i mergea scrijelind simboluri, ca impreuna cu ele va parcurge Paradisul Promis, si ca acel Cuvant patriarh care s-a aflat la inceput ii va ramane partener docil, pana la capatul lumii. Dar Cuvantul e inselator. Si l-a inselat pe om, pe acela care l-a rostit intaiasi oara si asta pentru simplul motiv ca, evoluand comensal intr-o mare hormonala a perpetuarii speciilor, a devenit auto-reflexiv (ce ironic!) la timp pentru a realiza ce festa grosolana ii jucase hazardul. Dintre toate optiunile posibile intr-o natura luxurianta a trebuit sa fie tocmai maimuta.

Traim. Mancam. Muncim. Adunam. Impartim. Ne urmarim drive-ul. Ne satisfacem instinctele. Nu ne separa decat o creanga de moluste, sau de cetacee. Asta, si slujba la altarul Cuvantului. Preocuparea noastra obstinata cu nutrirea lui, cu igiena lui si mai ales cu dezvoltarea lui in veritabile ciupercarii intelectuale (le spunem “scoli”) ne fac sa fim o curiozitate a Universului caci oricand, si azi, si maine, am putea sa ne intoarcem la sistemele de semnalizare simple. Agresivitate. Urlet. Ragait. Cules purici din parul partenerului. Tinut in brate cu ceilalti membri ai turmei cand ploua afara. Nu avem nevoie de cuvant cat el are nevoie de noi. Suntem pasari colibri momiti de un nectar al Florii care de fapt conduce la polenizarea unei vorbe.

Cartile pe care le-am uitat. Nu. Cartile care m-au uitat. Ideile care m-au parasit. Si senzatia ingrozitoare uneori ca fara ele sunt mai putin, mai sec, mai gol. Aceasta teribila dependenta care face sa indeplinesc, dar si voi langa mine, criteriile pentru o veritabila tulburare psihica, o dependenta de “substanta”. Da, am dezvoltat toleranta. Da, cand nu citesc o vreme sufar ceea ce s-ar putea chema sevraj. Am uneori un craving teribil de carte. Da, o buna parte din timpul meu e petrecuta fie in cautarea, procurarea, fie recuperand dupa consumul unei carti, sau realizez ca am nevoie de mai mult pentru a obtine acelasi efect. Da, am citit in momente in care ar fi putut fi periculos pentru sanatatea mea, sau in detrimentul agregarii sociale. Da, am continuat sa citesc chiar daca stiam toate de mai sus. E o boala fara de leac si singura mea strategie de a ramane sanatos, in obiceiurile mele bolnave, e sa minimez sansele ca, intr-o zi sa fiu dovedit de cuvant. Ma feresc de abuzul de cuvant. De intoxicatia de idei. De amestecul necontrolat de cuvinte mai ales unele care “nu se potrivesc cu altele”. Daca ma imbat cu propriile mele idei, incerc sa fie idei bune; pur si simplu am ajuns prea varstnic pentru mahmureala betiilor cu idei tampe. Nu impart instrumentar cu alti dependenti. Vorbesc cu ei despre problemele noastre de consum, dar fiecare cu siringa lui. Noi stim ca ideile fac rau uneori acelora predispusi la a devora. Mai bine ramanem sceptici. Mai bine ne indoim, mai bine vehiculam anti-idei si ne refugiem in absurd tocmai pentru a remarca margina dura dintre cuvant si NE-cuvant. Anti-cuvant. Necuvantul e materia noastra neagra, densa, onctuoasa, noaptea devenirii noastre si pacura constiintei din care ne-am iscat. Din necuvant venim, in necuvant mergem. Ne amestecam genele noastre firave, minuscule incat ar incapea toate pe-un varf de ac, cu acest Leviathan cosmic, unul care n-are nevoie de oxigen pentru a traversa galaxiile, si-unul care cand va ajunge la destinatie, intr-o zi, va fi pastrat, in tusa unei litere – sa zicem Aleph sau Alpha – memoria unui copil care l-a rostit, mirat, la adapostul tiglelor intre care-si facuse loc si-un ciob de geam, intr-o toamna.

G.

DanceMasters 2010 – dans, performanta, eleganta

Daca aveti drum in zona Tineretului, sau daca in loc sa ramineti blocati prin nametii patriei preferati sa vedeti un regal de dans sportiv, atunci va dau un hint: aveti ce vedea la Polivalenta in acest week-end.

In urma cu vreo 6 ani, niste domni pe care am avut nu doar onoarea, nu numai placerea, ci astea amindoua la un loc si inmultite cu 1000, sa-i cunosc, respectiv Virgil, Gigi si Bogdan, s-au apucat ei sa organizeze in Romania, la Sala Polivalenta, un concurs international de dans sportiv. Cei trei fiind antrenori si fosti dansatori, participind la nenumarate concursuri prin toata lumea cu elevii lor si fiind genul de oameni care tin relatiile calde, pasienta le-a iesit. Au organizat an de an acest festival, din ce in ce mai mare, cu participare din ce in ce mai de top, ajungind anul acesta ca din primele 26 de perechi campioane ale lumii la noi sa vina vreo 6 (daca am datele corecte si nu sunt deja mai multe). Nici un club de dans sportiv (latino si standard) nu poate ignora acest concurs.

„Am crescut această competiţie de la an la an şi am reuşit performanţe extraordinare pentru dansul sportiv românesc. Anul acesta, deşi este unul de criză, datorită renumelui competiţiei ne aşteptăm să se înscrie în concurs peste 1000 de perechi din mai mult de 20 de ţări ale lumii, şi pentru prima dată vom avea reprezentare de pe 4 continente. Totodată, s-au înscris deja în competiţie un sfert din perechile din Top 24 Mondial”, spune Bogdan.

Cit despre noi, profanii, aia care ne uitam la rochii, bijuterii si ne miram cum or putea sa se sincronizeze chiar atit de bine cei doi dansatori, ei bine noi vom avea parte de un show care se anunta extraordinar simbata si duminica asta, la Sala Polivalenta. Tango, cha-cha, vals vienez, rumba, samba etc: avem ce vedea!

Date despre bilete si costuri gasiti pe http://www.dancemasters.ro/index-dm.php sau pe www.bilet.ro .

Saptamina trecuta s-au desfasurat, tot acolo, Campionatele Nationale de Dans Sportiv. Trebuie sa va spun ca eu nu mai mersesem vreodata la un astfel de eveniment si ma asteptam, ca la noi la Romanica, sa fie sala goala si atmosfera in cel mai fericit caz de meci de baschet intre licee. Ei bine, m-am inselat. Si m-au impresionat atit de tare copilutii de 6 ani, care dansau cu atita seriozitate, controlindu-si permanent tinuta si atitudinea, incit m-am inamorat definitiv de acest sport. Dar trebuie sa va dau si vestea proasta: performanta presupune enorm de multa munca. Si cind spun enorm, apai sa stiti ca exact la sensul propriu al acestui cuvint ma refer.

Asadar, daca doriti sa vedeti ceva ce n-ati mai vazut, sau ati vazut la televizor, de obicei pe posturi straine, ca la noi targetul televiziunilor e fan fotbal si cam atit, atunci veniti la DanceMasters 2010.

Prajiturica socialista

Michael Moore: Do you have any suggestions for me?
Wall Street Professional: Don’t make any more movies.

Am vazut aseara cel mai recent documentar marca Michael Moore: “Capitalism: A Love Story”. Majoritatea stiti deja de domnul Moore in urma faimoasei sale retorte de-acum 9 ani: “Shame on you, Mister Bush!” (Sa va fie rusine, domnule Bush!). Tot ce se poate ca aici a fost sursa originara de inspiratie pentru povestea cu pixelul albastru si Dinu Patriciu, atata doar ca MM arata un deget catre decizia de a obfusca detalii ale atacurilor de la 11 Septembrie de catre administratie, in vreme ce noi rontsaim tema pocnitului copiilor poporani.

Moore s-a luat, de-a lungul anilor, de o multime de pietre pretioase ale Visului American, incepand cu justitia oarba (And Justice for All), regimul armelor si munitiilor (Bowling for Columbine), conducerea iluminista la opaits (Fahrenheit 9-11), sistemul de sanatate ultra-performant (Sicko) si, iata, acum, minunata organizare a muncii si distributiei bunurilor. Nu am sa fac o disectie amanuntita a filmului, de-asta exista critici literari. Opinez ca are momentele lui, asa cum le-am invatat la lectia cu nuvela lui Vlahuta, si reuseste acolo unde Sicko a esuat lamentabil. Problema pe care o pune, insa, rezoneaza in narile mele cu un parfum intens de amoniac, e putreda precum Danemarca. La ce se rezuma, in fapt?

Anume ca nu exista o omonimie intre capitalism si democratie, personaje de genul Doctor Jekyll/ Mister Hyde (premisa 1), capitalismul e o tulburare adictiva in care de unde ai mai mult vrei mai mult (premisa 2) si, in cele din urma, sistemul obez la propriu si la figurat sucomba si risca a strivi furnicutsa muncitoare, daca aceasta nu se aduna in forme de auto-guvernare komsomolista de tip sindicat (premisa 3).

Moore are dreptate sa observe toate aceste lucruri in apusul de soare al creditelor sub-prime in imobiliare care au prabusit, cu un fasait sinistru, bursa de pe Wall-Street. Aidoma are dreptate sa observe incontestabilul absurd de remuneratie, in care un pilot de avion castiga mai putin decat un muncitor pe banda rulanta la o fabrica de paine. Suna cunoscuta situatia? Putreziciunea, insa, e ceea ce traim noi la randu-ne, strangand infrigurati din basca in timp ce ascultam predica egalitatii sociale. Moore imagineaza o lume, la fel cum multi dintre cei de stanga o fac, a painii si-a pestilor care se inmultesc prin fotosinteza, a Cartei Drepturilor lui FDR in care toata lumea musai sa aiba de lucru, de mancare, si de sanatate. Dusa la extrem, aceasta strategie seamana izbitor cu minima cana de orez implementata intr-o anume cartulie rosie a lui Mao care sigur a adus China la 1.3 miliarde de capete ovale, cu ochi mijiti, si o crestere economica viguroasa pe ruinele Vestului. Proletariatul, oraselele “blue collar” (gulere albastre, versiunea lor de “clasa muncitoare) sunt deplanse a fi tratate inechitabil de rechinul financiar intr-o trimitere romantata la acel loc vulnerabil in fiecare dintre noi: copilaria. Daca tata a fost strungar si mama filatoare, sa nu ti se umfle vana gatului cand vine capitalistul feroce si iti fura banii? Si apoi sa faci ce-a facut Toma Alimos?

Notabil, exista un moment in “Cap. / A Love Story” pe care n-am sa-l divulg, dar ma folosesc de semnificantul sau, care invalideaza intreg filmul. Naivitatea omului de rand, observa Moore, este de a incurajat, tacit, loteria imbogatirii sperand ca intr-o zi se va afla si el printre acei 1% “cei mai bogati ai lumii”. Morcovul inaintea magarului face ca acesta sa urmeze o cale marcata de caznele produsului in plus, si-a manipularii unui chilot mereu carpit, mereu murdar, sa incapa osanza din ce in ce mai mare. Departe de noi sa ducem rationamentul pana la capat, anume sa ne uitam la consumul per capita a tuturor cetatenilor Statelor Unite, asa amarati si cu gulerasul albastru cum sunt dansii, si in fapt si de drept sa ne intoarcem la veritabila problema, cea careia eu ii spun prajiturica socialista.

In cofetariile copilariei noastre se aflau doar un numar limitat de prajituri, cu un numar si mai limitat de calorii. In acelasi timp, lipsa flagranta a publicitatii despre dulciuri prepunea o doza de miracol de fiecare data cand mancam un ecler, sau o savarina. De eugenii nu mai vorbesc, sau de Brifcor, sau de Pepsi. Zilele cand beam un Pepsi la crashma, ca mi-l lua Tata impreuna cu rachiul lui traditional, erau mirifice pentru ca habar n-aveam de “brand-ul” Pepsi. Zeci de ani mai tarziu, in paradisul Wal-Mart-ului canadian, am descoperit cu oroare sticlele de Cola no-face-no-name-no-number, toate rafturile de “soda” formate din orice aroma + sifon la sticla PET, dar si consumatorii compulsivi de pe Dambovita (si inainte, si dupa plecarea-mi) care pentru ca pot isi vor cumpara, musai, toate tampeniile, nediscriminatoriu, doar pentru a-si asigura creierul deprivat de dopamina si predispus la anxietate axiala ca ei “au cu ce”, ca “isi permit”. Si nu e doar mancarea, e totul. Domnul Moore incearca sa vanda o clasa muncitoare crestina, austera ba chiar de inspiratie neo-protestanta, in timp ce publicul sau e de-un epicureeanism desantat. Acum 2 ani, la Boston, ne-am oprit sa cumparam o inghetata. Am cerut – vai noua! – “regular size” (dimensiune normala) ca sa ne trezim cu doua ligheane, la propriu, incondeiate cu topping, frisca, fursecuri, bilute, sprinkles, si-un linguroi generos cu care sa ne hranim burdihanele pentru doar 3.99$. Doar 4 dolari. 12 RON. Americanul de rand, trebuie spus, consuma cel mai mare nivel de calorii per dolar castigat, altfel spus la american 1 dolar are o quota metabologena maxima, la fel cum sansele sunt foarte mari ca ala nu e dolarul lui, si ca de fapt dolarul ala nu exista. Ce exista in schimb e celula lui adipoasa.

Sa revenim cu picioarele pe plaiuri mioritice. Cum o fi la noi? Dupa 50 de ani de asteptat americanii, iaca-ta ca ne-am americanizat. Mancam la KFC si la Mec (sic!). De imbracam la Zara, si-am trecut cu brio prima copilarie a pantalonilor cu turul pana la pamant catre era blugilor cu crapatura la curea, prespalati si-acum cu multe buzunare. Tot romanul de cartier stie ce e aia o “tsoala de marca” pe care si-o afiseaza cu demnitatea unui curcan la varf de faza fertila, la fel de bine cum isi umfla parbrizul cu toate crucile sfintilor Frati Petreusi. Cat de mare sa fie golul din sufletul omului daca e nevoie de toate aceste porcarii? Noi, si nimeni altii, am impins oameni in Parlament care sa ne reprezinte aceasta foame, aceasta lacomie latenta. Noi, si nimeni altii, am invocat asupra-le aceasta calitate de-a deturna fonduri ultuitoare intr-o tara in care, inca, milioane de oameni n-au descoperit hartia igienica dar au telefon mobil.

Pericolul crucial al oricarei comunitati este cand isi depaseste resursele in raport cu consumul, sau cand acest consum devine disproportionat la nevoi. Centrii foameii din creierul nostru sunt suficient de agresivi, si agresogeni, incat sa anihileze orice concept logic, sau umbra morala, vis-a-vis de dorinta de a avea, si-a asigura, o satietate perena. Inevitabil de ei sunt legate si alte circuite, de conditionare comportamentala, de frica, de formare a compasului cognitiv, si de functii executive, tocmai acelea care ne dau voie sa avem discernamant, si viziune asupra viitorului si consecintelor faptelor noastre. “Trai decent” – una dintre formularile paradigmatice din Carta lui Roosevelt, e in fapt un domeniu atat de iluzoriu tocmai pentru ca lasa la mila Domnului homeostazia decentei.

E decent sa ai frigiderul plin, sau economii la banca, sau sa poti sa-ti hranesti familia? E indecent ca eu sa arunc un kilogram de banane doar pentru ca in Vrancea, sa zicem, sunt familii care mor de foame? Ce spune prajiturica socialista? Uite de exemplu Bill Gates a ajuns cel mai bogat om din lume si-apoi a dedicat cea mai buna parte a averii sale scopurilor caritabile in tari africane. Warren Buffett sa-i urmeze, oare? Ce sunt dispusi sa faca miliardarii Romaniei? Sau ai Rusiei?

Acum doua zile am fost, pentru prima (si ultima) oara la un meci de fotbal pe stadion. M-am amestecat in multime. In spatele meu, la doi metri, un copil striga tulburator la oamenii de pe teren. Ce tata il lasase oare din mana? Acolo era locul lui, intr-o joi seara? Si, cu riscul de-a fi crud, si dur, si rau si toate la un loc, si gandindu-ma la Tiger Boom-ul din Irlanda, de ce-a vrea sa aibe acest copil mai multi bani, mult mai multi, eventual sa-i dau banii mei? Ca sa mearga la si mai multe meciuri?

Resursele deriva din moravuri, si le alimenteaza pe acestea. O tara in mizerie nu va fi ajuns asa din cauza acelui 1% care a furat 95% din bani, sa zicem, ci datorita restului de 99% care au generat atare moravuri. Gandeste-te, inainte sa ceri orice, nu doar daca ti se cuvine, ci daca ai nevoie de el. Cu adevarat. Urasc piramida nevoilor lui Maslow, de exemplu. Dar sunt un utilitarian. La ce iti trebuie o masina care consuma 20 de litri la suta pe autostrada? Sau o vila cu 40 de camere pentru familia ta cu 3 membri? Nu zic sa dai 1 leu cersetorului de la semafor, dar cum de mai apoi arunci restul pachetului de biscuiti cainelui comunitar? Esti mai apropiat de-un caine, decat de-un seaman de-al tau? De ce injuri tiganii si le dansezi manelele? De ce proferezi o credinta sontoroaga, dar ignori cu buna stiinta gradientul dintre bine si rau? Si chiar de-ar fi simonia o podoaba capilara, catre ce finalitate construiesti sute, mii, zeci de mii de biserici si Catedrale de Mantuire intr-un oras unde se moare din cele mai perverse motive?

N-ar fi mai bine ca aceia care isi doresc cu spume o catedrala mai bine sa-si faca o Arca, si sa plece cu ea? Biblic, nu?

Mie dati-mi prajiturica socialista, si lasati-mi inegalitatea sociala. M-am saturat de lupi in haine de oaie, si de bolsevism de amvon predicat de catre occidental, sau de catre ministeriabil. Nu vreau binele celor multi, vreau binele adecvat fiecaruia in parte. Vreau lege, corectitudine, si vreau acel drept constitutional care iti asigura doar “urmarirea” fericiri, dar nu ti-o garanteaza. Vreau dreptul meu de-a fi nefericit, de a-mi fi foame, de-a fi esuat, de-a nu fi bun la acel ceva, si de-a invata ceva din asta.

G.

Tumultus sermonis

Un domn, nu-i spun numele, la televizor. Parlamentar. De frunte. Un om cu viziuni liberale, privire limpede. Costum albastru. Cravata rosie, parul grizonat. De pe limba i se rostogolesc, netulburat, expresii “MOAB” (mother of all bombs) cum ar fi “structurare”, “criza”, “am putut sa fac doar atat ca parlamentar”, “declaratie politica”, “pericol”, “acord”. Un om, ce sa mai incoace incolo, de isprava.

Ispravile dansului in Romania anului 2010 sunt indubitabile. Si-a trait viata dupa placerea domniei sale. Anterior lui 1989, acelasi domn – aud (surse neoficiale) – era secretar la CC. O tanara speranta. Un om care ar fi ajuns sus in scala ierarhica a sistemului ceausist. Nu spun comunist, aceasta discutie n-are a face cu dogma, cu doctrina, cu culoarea sangelui varsat pentru prinosul de recunostinta. Spun ceausist pentru ca dincolo de scheletul de stanga sistemul totalitar in care majoritatea ne-am nascut si-am crescut a iscat tendinte demente in multi dintre functionarii acestuia, opresati, agresati dar si opresatori, agresori. Cica “se vorbea deja de el” in anii ’80. Ce ironie, si-atunci ca si-acum nu veritabila valoare conteaza ci micul renume de budoar pe care reusesti sa ti-l faci. E o tendinta napoleoniana, nu neaparat balcanica, dar tot marca dictaturii de mare rafinament. Loaza, da, dar loaza cu charisma. Acum, sa fim bine intelesi, vorbim de o persoana careia n-are sens sa ii impietam numele. Ba chiar as indrazin sa zic ca nici macar nu vorbim doar de o persoana ci de o multime de persoane care s-au trezit, in 1990, ca din cenusa gloantelor imprastiate pe pereti trebuie sa-si faca o viata. E foarte posibil ca sufletul lor a fost dintotdeauna aproape de democratie si ca in ceausism se prostituau. Acesti oameni si-au redobandit, tot ce se poate, demnitatea. De ce sa gandim rau despre ei? De ce sa proiectam asupra-le sentimente biciznice, pernicioase, cum ca macar pentru un moment ei s-ar fi aflat de cealalta parte a realitatii sordide in care se traia. Acest domn parlamentar, intamplator, face excelent acordul dintre subiect si predicat. Gramatical are cusur, dar limba-i moale si carnoasa, nicidecum robocopizata (scuzati licenta) asa cum fusesera desenati activistii de partid in randul nostru, pe vremuri. Si-o fi facut si autocritica, in urbi et orbi, si iacata cum exuda populism, si popularitate.

E foarte posibil, cumpatez uneori, ca daramarea regimului a insemnat, politic, un pas inapoi din multe puncte de vedere. Prin analogie, in ultimii 20 de ani am jucat tot cu echipa de rezerve devenite brusc vedete. Care mai de care si-a incropit un CV, o cariera, s-a dus, s-a intors, pe banii unuia sau altuia. S-au cizelat, s-au rafinat, au invatat de unde sa-si cumpere haine, ceasuri, telefoane mobile. Nu pot sa uit imaginile caricaturale ale parlamentarilor anilor ’90+ cum isi afisau GSM-urile (da, dragi copii, asa se chemau pe atunci) oriunde, cum si le puneau ei pe masa, cum uitau ei sa le puna pe “Silent” in diversele sedinte in care se aflau. Nu era o simpla penibilitate, ci o cacofonie bine planificata, primordiala, coconul din care urmau sa iasa acestia de-i vedem astazi. Focurile sacre ale cursurilor de limba engleza, conjugarea din ce in ce mai fluenta a verbului “focusare humanum est”, eu focusez, tu focusezi, ei focuseaza, toate au contribuit la paiata care, indubitabil, afiseaza mult mai multe functii in 2010 decat afisau la inceputuri, in 1990.

Si nu, nu sunt lichele, cel putin nu in sensul strict al cuvantului. Se doresc a fi monte-cristi (sic!) si vantura, cu mic cu mare, flamura razbunarii si cum se afla, vezi Doamne, intr-o perpetua lupta de stornare a trecutului de care se dezic ca Petre de Iisus pana cand canta cocosul de trei ori, numai bine ca mai apoi sa pupe mana putinilor autarhi ramasi la carma. Nu, nu suntem o tara condusa de multi. Si-asta in momentele astrale in care suntem o tara condusa. Am intalnit, recent, un termen in semiologia psihiatrica ce pare a descrie perfect situatia in care ne aflam. In psihopatologia tulburarilor de limbaj , cand balbaiala cronica e insotita de fobia de a te balbai, ingustarea vocabularului la acele cuvinte care inca mai ies cum trebuie, si limba curata, inteligibila, se rezuma doar la o pasareasca patetica, trista, care tine loc de limbaj, se spune ca individul are tumultus sermonis. Predica tumultos, dar nimeni nu-l aude. Nimeni nu-l intelege.

Metafora balbismului institutional ar fi un simplu exercitiu de semantica aplicata daca, din pacate, nu si-ar regasi argumente nenumarate in prestanta administratorilor nostri de bloc. Printre picaturi, in acest maldar, regasim alte tinere sperante, oameni ale caror valori capitalizate de dansi devin imprumutate de popor, care se identifica ancitipativ cu acestia. Nu sunt doar noi Hagi, Nastase, Nadia. Macar de-ar fi. Sunt majoritatea potarnichile fugite din ograda acestor porci din Ferma Animalelor dar care, chiar si la distanta, sunt deposedati de cronologia succesului lor, cronologie care aici e prezentata ca si cum ar fi originat tocmai in aceste adversitati cretine. Plecand de la povestea cu profetul si tara lui sustinem, obstinat si cretin, ca originea noastra intelectuala distincta e rezonul (sic!) pentru care un procent altfel infim al acestei natii, undeva la 0.5%, devin entitati calitativ ridicate pe mapamond. Ce mizerie de argumentare, insa, in conditiile in care gradul de alfabetizare al clasei politice e unul atat de distrofic. Ce porcarie de porc, mai mult, in conditiile in care in “criza” decizia administratiei este de a decima clasele cele mai lacome, anume scolarii, batranii, si bolnavii, de resurse manageriale.

Auzeam un banc zilele trecute vis-a-vis de deciziile guvernului Boc. Astfel, decizia 1) este ca, incepand de la 1 ianuarie 2010, toti pensionarii vor fi incurajati sa treaca pe rosu. Daca criza nu se rezolva, hotararea 2) este ca toti pensionarii vor fi obligati sa treaca pe rosu.

Nu cunosc batran care sa nu aiba o minima generozitate si din pensia lui sa nu sustina pe celalalte doua. Fie care are un nepot si-si da pensia pentru scoala acestuia; fie ca e bolnav si ii intra banii in sanatate, pensionarii romani sunt contribuabilii eterni, si maximi, ai societatii. Ei, prin definitie, folosesc servicii, si-atunci ce minte bolnava sa ai ca sa propui izolarea lor sociala si mai mare doar ca o solutie de dreapta tembele pe care o argumentezi doctrinar, si-o ridici la rang de stindard de partid? Taxele suplimentare aplicate pensiilor se vor rasfrange exponential asupra tuturor zonelor in care pensionarii bagau bani, altfel spus isi intorceau contributiile.

Daca trag o linie, si una foarte generoasa, nu regasesc in  personalitatile noastre politice decat o mana de disperati frumosi care inca mai profereaza normalitate. In rest as pune taxa la intrare in Parlament, si un medic psihiatru la fiecare iesire care sa ratifice ca acesti domni si doamne sunt apte sa fie lasate in libertate.

G.

Sa le zicem….vorbe

Uite cateva lucruri demne de luat aminte. Vorba asta o am de la bunica mea cea de-a doua, Ana, pe care n-am cunoscut-o niciodata, cu exceptia unicei ei poze si-a unei notite cu creion chimic pe o copie rufoasa a variantei romanesti a “Elevii scolii Suvorov”, carte draga copilariei mele mai ales intr-o vreme cand steluta rosie parea o insigna placuta ochiului, si nimic mai mult. Bunica mea considera ca exista “lucruri” demne de luat aminte pe care le insemnase pentru tatal meu. Nu bune la ceva. Nu utile. Acele lucruri, in speta vorbe, cuvinte, reprezentau pentru ea o sursa de demnitate pe cale de-a deveni utila copilului ei. Retorta este ca un cuvant demn ofera tranzitivitate posesorului, care la randu-i devine demn, si om intre oameni. Ceea ce e in sine un gand ghidus.

Astfel ca apare un clenci, anume ca din multitudinea de lucruri care ar putea, teoretic, demne sa fie luate aminte, o finitudine dintre ele vor fi selectionate de mai multi si lumea le va spune. Si le va spune. Si…le va spune. Si la un moment dat calitatea lor tranzitiva se va fi transformat in ceva perisabil, astfel incat insasi energia care le-a propulsat pe limba moale, carnoasa, umeda, sexuala a vorbitorilor se va fi mucezit intr-o lemnosenie fara de margini. Si-atunci da, ramane demn, dar eminamente neinteresant, sa continui sa vorbesti despre aceleasi, si aceleasi lucruri.

Dar cum, valorile! – uite-o vorba demna de retinut, care trimite la un obiectiv si mai eluziv, un fel de Sfant Graal al intelectului care-si doreste sa pacaleasca muribunzenia dansului, valorile sunt un “ceva” care nu raspunde perisabilitatii temporale. Valorile nu sunt mancate de viermi, nu sunt transformate in zglii prin care circula rame voioase. Valorile se impietresc ca marmura, se fosilizeaza cu tot cu continutul gastric al Cinei cea de Taina, devin pluralul de la Buddha in Bamyan. Si de-aici isi baga dracul coada.

Nu-i asa ca vrei sa inveti vorbe noi, sau sa deliberezi tu – ca “dumnezeii”- care e acel lucru care-ti confera stare de bine interior si stima de Tine, si daca vrei sa-ti bagi, sa-ti bagi, si daca vrei sa-ti scoti, sa-ti scoti? Si din vorba in vorba sa calaresti masa, si cum ai putea sa faci asta altfel decat prin doi pasi simpli, nu obligatoriu succesivi.

Pasul numarul 1. Sugereaza comunitatii tale ca exista bunuri, cum ar fi stiinta (urmata de putiinta inevitabil), care au o calitate de-a fi i) pe gratis si ii) la indemana tuturor. E mostenirea savuroasa a iluminismului la capatul unor evuri negre in care, ce-i drept, urangutanii stirbi ai ciumei bubonice n-au facut altceva decat catedrale frumoase, in rest mai bine sa nu ne aducem aminte.

Pasul numarul 2. Sugereaza ca, in ciuda celor mai bune eforturi, vectorii de informatie si de stiinta nu sunt altceva decat niste demoni impielitati care cauta sa tina “fructele puterii” doar pentru ei. Si atunci fa o Revolutie.

In pleava tranzitiei, nu conteaza de unde pana unde, polii demnitatii, si-ai identitatii, se schimba. Pierduti intr-un abis magnetic in care albul devine negru si negrul devine alb, saracul om abia acum isi dovedeste fragilitea morala, prins in flagrant de absenta propriei biologii a integritatii sociale. Pur si simplu nu suntem construiti, nici macar la nivel de vulg, de vorba, de vocabula, pentru demnitate si pentru prezervarea unei galea mediocritas. Tonul odata egal, introspectiv, “lucrurile demne de luat in seama” devin proiectile puturoase schimbate de guri inchizitorii, loyolace; pe buza robespierre-ismului se depune spuza prostimii care abia asteapta degraba varsare de sange. Ca veritabilele maimute care suntem, nu vom ezita sa calcam in picioare si bune, si rele, ale vechiului sistem in dorinta emancipatorie de evuri noi, vremuri noi, si noi demnitati.

E o schimbare la fata de sorginte religioasa, si cu orientare fanatica. Si in fiecare dintre noi creierul, lotusul nostru, in aparenta frumos si estetic pe emisfera cloceste sinistru, intr-ansul, tentaculele paranoiei. Paranoia nu e altceva decat identificarea proiectiva cu nedemnitatea celuilalt. Paranoia cheama la sechestrare identitara si reuniunea, de voie de nevoie, a oameni care altfel n-ar avea nici in clin, nici in maneca, vreunul cu celalalt, doar din goana de-a avea un inamic comun, fie el macar si imaginar, fie el si vreun Zeu mai razbunator.

E ce traim noi, in acesti douazeci de ani, in romaniile noastre hexagonale.