Mut(ă) la gunoi

Unul dintre citatele mele favorite rămâne titlul cărții lui Jim Watson – ”Avoid boring people”, rar exemplu de cugetare care ar fi trebuit lăsat acolo (mai degraba decât transformat într-o scriere relativ mediocră, taxată critic de postacii de pe Amazon cu doar trei stele). Greu traductibil în limba română are totuși o formă de savoare subtilă, ca un vin care-și lasă aroma lemnoasă abia după ce s-a evaporat etanolul din literă. Watson a vrut, și a reușit, să fie spiritual. Dar gemele sunt găsibile pretutindeni. Pe panoul meu de comanda, fix lângă perversul buton ”publică” (bun numai de dileme hamletiene) stă scris roșu, subliniat, ”mută la gunoi”. Oh, câte interpretări. Oh, posibilitate.

Imposibil de evitat. Plantă în formă de înjurătură. Floare violacee, formă sugestivă, poporul îi spune într-un fel care de la o vreme e imposibil de reprodus căci riști să plătești o amendă usturătoare. Să zicem doar că varianta corectă politic e vulva femeii de minoritate rroma. Șșșșș, să nu vorbim urît. Ocazional, când prins în entuziasmul unei conversații în terapie sau aiurea îmi mai scapă câte un cuvânt colorat și interlocutorul ridică sprâncenele a mirare îmi fac timp să-i explic, cuvintele nu sunt urîte, urâți sunt oamenii care le spun. Din naștere Cuvântul nu poate fi decât bun, nu există un vocabular interzis ci o etichetă care cere să  nu fluieri în biserică și în lupta pentru politețe să folosești alăturări magice care să-ți netezească muselina. Vorbele sunt faine, oamenii strîmbi. Căci până și președintele s-a făcut de basm când îi spunea unei alte Marii ai văzut, Maria, ce @#$@# împuțită? Pleonasm, în asentimentul unor conaționali cu sânge verde în instalație. Un fel de mullahi mai liberali care-și ridică zmeul moralității funcție de cum bate vântul.

Sunt periodic redus la tăcere de gunoiul pestilent care colonizează viața publică în România. Exemple răsunătoare zilele acestea sunt a) invitația de nerefuzat a Procuraturii pentru elevii din Bolintineanu la o excursie cu autocarul drept răsplată a performanța la BAC versus b) dezbaterea academică privind rolul margarinei în nutriția școlarului sau cum ajunge o mare gimnastă să primească șuturi în fund de la un fost manipulator de bila alba-neagra. Curiosului de asocieri relevante i se vor vădi legături intime pe care, din lipsă de subită preocupare într-o dimineață de luni, mă grăbesc încet să-i răspund curiozității.

Scriam în Evenimentul Zilei de ieri că domnul președinte al României, ca în multe constatări oneste ale domniei sale, a avut dreptate. Școala românească prăsește cretini. Propunerea mea n-ar trebui să jignească, e un pamflet și deci trebuie luat ca atare. Cuvântul cretin are oricum o etimologie incertă, probabil occitană. Unii s-au grăbit să îl asocieze cu telurismul suferinzilor de idioție congenitală, a căror paloare dată de malnutriție semăna cu pământul calcaros din regiunea Alpilor, în vreme ce alții sunt în părere că mai degrabă ar fi o referință biblică la cei mai buni dintre creștini (sic!) adică cei săraci cu duhul care vor moșteni Împărăția Cerurilor. Greu de pronunțat, să reținem pentru moment că în jargon medical cretinismul are de-a face cu o lipsă penibilă de Iod în organismul individului. Iod, insist, nu margarină.

Zeii Olimpului post-decembrist s-au frământat îndelung pe tema lipsurilor din Educație. Reforma, alături de cea a sănătății și spălarea la față a Miliției, este etern interminabilă. Unul după altul s-au orânduit Peneș-Curcanii, care cu manuale care cu coarne și lapte, care cu uniforme care cu lipsa lor, care cu Andreea Esca în manualul de istorie, care cu predarea obligatorie a religiei în ciclul formal, care cu clasa Zero (la o privire mai atentă titlu cel puțin la fel de bun ca al subsemnatului sau de carte scrisă de Jim Watson), care cu câte materii e optim să fie la Bacalaureat, care cu calificative ambigue (FB e facebook sau foarte bine?), care cu….Care cu boi, vorba lui Nicolae Grigorescu, până la urmă gaura mea din stomac nu e provocată de succesul domniilor lor cât de veritas-ul că, anno 2013, unul din doi elevi nu iau bacalaureatul și Statul se bate pe burtă și se mândrește ca George Lucas, pacea în galaxie e restabilită. Unul din doi viitori cetățeni va rămâne în zona mediocră, șoferi de taxi și chelneri, picolițe și agenți comerciali, jandarmi și ajutori de bucătar. Râdem, bucluc, la ”perlele elevilor la bacalaureat” cam cum mă amuz eu de pititulile lui fi-miu (la 3 ani, încă n-a stăpânit bine cuvântul picături dar cel puțin nimerește numărul corect de silabe). Dar oare ce-o fi de râs? Mai exact, onorabilă audiență, de ce anume ne rîdem? Păi ne râdem de noi. Ne râdem că am semănat vânt și culegem furtună. Sărman popor dement, ajungi să-i dai dreptate lui Isaac Newton și legea sa a gravitației abia la contactul cu solul.

Nu m-aș arunca să fac o analogie prea complicată din perspectiva psihodinamicii de grup a lui Volkan despre mitologia implicată în povestea Bolintineanu / e curios totuși că până și Primul Jurist al țării a observat că nu mai suntem în 1952 să luăm elevi cu autocarele să-i ducem la bulău. Nu m-aș arunca, aidoma, într-o meta-analiză a reclamei la Becel pe care-o face Nadia Comăneci dar mi se pare simptomatic, furia proletară a lui Robert Turcescu s-a poticnit tocmai de acest detaliu al spălării de creiere tinere (inoculabile, nu-i așa, cu tot felul de prostii). Libertatea expresiei, careva? Tardivă realizare. Dacă Becel a reușit să se ducă în școli pesemne că și alte entități publice sau private ar putea să facă asta, știu eu – iau prin eliminare – curatori de muzee sau academii, cercetători sau exploratori, oameni publici sau personalități, toata șleahta de comentatori ar putea ma gândesc să ia într-o zi proverbialul troleu și să viziteze Bolintinenele în care sunt formate tinerele mlădițe ale zilei de mâine. Căci ce ușor e să dai cu bolovanul. Sport estival.

Un detaliu sugestiv e un comentariu de-al lui Nicu Alifantis și povestea asta cu Szobi Csech. Omul a invitat pe Feisbuc oameni să vină la un concert caritabil și vreo 30 de mii de oameni i-au dat ”like”. Dintre ei, vreo 40 au și apărut la hepăning-ul cu pricina. Pe restul i-a cuprins brusc o durere de bască incapacitantă, nu e ca și cum onorabilul cascador ar conta în vreun fel (deși e unul dintre puținii care avea o sală comunitară pentru copii defavorizați dornici și de altă calificare decât cureaua și maneaua). Mut(ă) la gunoi să rămâi și alta nu!

Pune băi mâna și ajută la comunitatea ta! Cine te aștepți să facă asta, primarul? Popa Pripici? Prefectura? Mai lasă-mă un pic cu plătitorul de taxe, scuză-mă în timp ce iau un Maalox ca să-ți mai sufăr un pic acreala și umflatul beșicii care ai dat tu șpagă să ia odorul Bac-ul și – mirare mare – când a venit Pulanul peste tine ești o victimă a sistemului. Te durea atât de rău dacă aceiași 400 de Euro i-ai fi dat pe meditații sau alt-fel de educație, să zicem vocațională, nu una de academician doctor inginer? (scuze pentru agramaticalități, scris special să înțeleagă un segment al audienței). Pune băi mâna și aruncă-ți ambalajul de mezel la tomberon, pune băi mâna și pe alte cărți decît eterne almanahe! Pune băi mâna dacă se poate la gură și respectă semnele de circulație prin societate, se poate să susțină o mămică isterică în fața presei că dacă îi ia poliția fata dă cu mașina peste ei? Să se îmbrâncească tătici rubiconzi cu jandarmi aflați în exercițiul funcțiunii? (oricât de bizară ar fi funcțiunea respectivă, atenție). Hai să ne înțelegem, nimic nu se întâmpla dacă voi, la nivel de Rahova County, nu v-ați fi hotărât că mă cac în el de sistem, de orânduire socială, de examen, tot ce contează e să plece Prâslea la Mamaia cu examenele la teșcherea și apoi mai departe, la facultate, și mai departe în făcutul de bani pe același sistem de redevențe (că să ne recuperăm investițiile, nu?). Hai să ne înțelegem, onorabili ministeriabili, oamenii n-ar veni cu pliculeț la trei ace daca n-ar fi îndelungul pomelnic de plăți informale cu culegeri, cu meditații, cu alte activități extra-curiculare, cu mai-noul ”after”, cu fondul clasei, cu mărul otrăvit pe masa Tovei. Hai să ne înțelegem, Robert Turcescu, problema mea nu e că Nadia promovează margarină (n-are decât să promoveze și piuneze atraumatice din punctul meu de vedere), problema mea e că nu promovează activități sportive suficient, problema mea e că la fel ca și în sănătate avem un rahat, facem bici, vrem să pocnească.

Gânduri bune pe această cale și sfântului Pricopie, ministrul Educației în România sezonul acesta, care circumstanțiază soluții halucinante gen ”corecție prin sondaj” a unor lucrări să vadă dacă are o cifră semnificativ statistică la care s-a fraudat, sau nu s-a fraudat. Unde suntem, la Turul Franței? Punem profesorii să facă pișu în borcănel să vedem dacă s-a dopat careva? Ceva e profund în neregulă în opinia mea, e ca și cum ai invita o adunătură de țărani din vechiul Haimanale să monteze la loc un Rolls Royce și să și pornească! Cine vine cu ideile ăstea abracadabrante? Lor îmi vine să le zic să folosească pubela din dotare și, după ce-au aruncat tot conținutul dosarului de Documente să le urmeze, voluntar. Recycle. Bini?

G

trei orase in trei zile

Slujba mea obliga, si bine face, la deplasari prin orase. Tot slujba ofera, pe buna dreptate, si o diurna, nu conteaza cit, cita vreme e. Am facut o preumblare rapida in 3 orase: marti la Ploiesti, miercuri la craiova si azi, joi, la Constanta. Trei orase diferite, din 3 regiuni diferite, dar destul de asemanatoare prin 3 caracteristici: mizerie, lucrari la strazi prin centru (a se citi blocaje, nervi, praf, moloz, trafic dement) si tencuiala cazuta la cele mai frumoase case si cladiri din centrul vechi si norocul de a gasi mincare buna.

Daca despre primele doua nu are rost sa vorbesc ca daca va uitati pe geam vedeti si singuri, despre aia cu mincarea merita sa zic vreo doua vorbe.

Ploiesti. Dupa o goana absolut oribila prin, probabil, cel mai urit oras din lume, in care pute si colcaie jegosii (ciini, oameni si alte dobitoace) pe trotuare si soferii idioti atit pe strazi cit si pe trotuare, dupa ce m-am delectat cu pancarta tantosa a “Muzeului judetean de stiintele (sic!) naturii” (am si poza, dar ma abtin), terminind treaba la timpul mesei am decis sa ospatam cum se cuvine pe undeva pe linga muzeul ceasului – o cladire superba si, desigur, total neglijata, cel putin pe-afara, ca inauntru n-am (mai) intrat. Si am gasit o casa frumoasa, renovata, decorata cu gust si care era si cam plina la ora aia (semn ca inauntru e ce trebuie de mincare) si am mincat o ciorba deosebit de buna, cu niste chips-uri absolut dementiale si am atentionat niste ciucuri nefiltrate (sau nefiltrati, pt. cunoscatori) de foarte buna calitate. Am adastat vreo ora, apoi am dat iarasi piept cu minunatul deneunu si ne-am returnat la birou, caci intilnirile vin peste tine, nu stau dupa.

Am luat de pe drum, de pe la Pucheni, cea mai buna si gustoasa si calda piine neagra, din care a ciugulit jumatate colega mea cea proaspat gravidutza.

Dar aveam amintiri mixte: oribile alea vizuale, sublime alea gustative. Si ne pregateam pt. Oltenia, vericule, care urma a doua zi, si cind stiam ca o sa fie alta incercare cu ciini, moloz si, cu ceva noroc, o mincare decenta cu sau fara praz, ca nu speram la mai mult.

Si am ajuns si la Craiova. Dupa scenariul stiut: intii muncim, apoi ne veselim, ne-am invirtit vreo 2 ore prin mirobolantul oras la fel de plin de statui si head&shoulders cu mihai viteazul precum e iasiul plin de stefani mari si sfinti de toate dimensiunile. Fromoase cladiri vechi transformate in second hand-uri si magazine cu de toate, un centru vechi plin de boarfe la usi, parasute pe strazi, fete grasuta si patachine viu colorate, o piata centrala cu tarabe cu martisoare si o expozitie de masini de la ford cocotate pe platforme in fata prefecturii. Cu ocazia lucrarilor la nu stiu ce pasaj sau strapungere sau autostrada suspendata, s-a dus dracului tot centrul ala boem si plin de circiumioare, si acum stradutele alea arata ca lipscaniul nostru mai acum vreo 30 de ani, adica deplorabil. Dupa vreo inca o ora si ceva de cautat un loc cu lume in care sa putem minca, fiindca deja era cam ora 2 si ceva dupa-amiaza, vazind noi ca nu e chip sa ne lipim pe undeva, am deci sa plecam si sa mincam la Slatina, poate acolo e ceva mai bine. Si invirtindu-ne noi vreo 20 de minute ca sa iesim cu masina, caci s-au schimbat si niste sensuri si s-au mai transformat in pietonale niste bulevarde, am razbit pe calea Bucuresti, de care din punct de vedere culinar ne era nitel dor. Si ce sa vezi, mergind noi asa oblu, unde nu ne iese in cale, pe dreapta, un restaurant El Greco care cam gemea de lume. El Greco am zis noi, probabil or avea si mincare greceasca! Haidem! Si am mers.

Ce urmeaza e rupt din visele cu mincare ale flamindului din om. Mai intii ca locul era foarte placut la infatisare, deloc agresiv, cu draperii care delimitau spatii, cu o ospatarita tatuata foarte foarte simpatica. Dupa care am vazut meniul si ni s-au scurs ochii dupa ciorbe, miel, berbecut, feta saganaki si lasagna, ca suntem cosmopoliti. Nimic cu praz.

Feta saganaki a fost mai buna decit multe din Grecia. Salata de cruditati a fost atit de bine intocmita incit nu am simtit nevoia sa-i adaug nici macar un virf de sare (si eu cirtesc des la d-astea), salata de vinete de la inceput a fost mana cereasca, iar vinul a desavirsit un prinzo-cina absolut de exceptie. Din ce mi-au spus colegii, si ciorba de burta si de perisoare fusera bune, vericule, precum si mielul, porcul si lasagna. Am plecat binecuvintind poporul oltean si pe tinara glumeata care ne-a servit. Pina la Slatina, adica vreo 50 de km, am vorbit, evident, despre cit de bine am mincat, ce frumos a fost si cum o sa mincam noi aici si mai bine cind vom reveni.

Si ajunseram in orasul domnului, Slatina, un oras cum nu se poate mai naclait si mai plin de gropi si de sensuri unice printre darimaturi. Urit e putin spus. Dar in uritul ala de oras am gasit nirvana. Am gasit-o si am mincat-o urgent. Nirvana este de mincare, se gaseste pe undeva prin centru, la o cofetarie tinuta de un simplu Atlet Albanez. Am pus pe facebook astazi ceva despre, mai pun si aici fiindca nu aveti voie sa ratati daca ajungeti pe acolo (si aveti gps).

Luati de-aici postul fetei asteia Laura Sararu, pe care repet ca n-o cunosc, dar i-am gasit blogul si am citit despre braga si halvita de aici. Cautati dupa “atletul albanez” pe net si aveti ce citi vreo ora 🙂 Nu mai insist, ca-mi ploua in gura, dar putin tot dau: halvita era aia pe care o stiam eu de acum 30 de ani, cu gustul ala, cu napolitana aia geniala deasupra, cu textura aia alba si fina si care se intinde, cu gustul ala absolut dulce si minunat dupa care iti merge de minune un pahar cu apa rece; braga era dulceaga si prafoasa la gust, rece si delicioasa asa cum vindeau la noi pe strada in Uranus pe vremuri, acum zeci de ani; inghetata era atit de fina si de buna fara sa fie lesinator de dulce; iar rahaturile cu trandafiri, lamiie, afine, nuci sau naiba mai stie, ca am luat din toate, moi si pufoase, prafuite cu zahar si aromate de-ti lingeai degetele si nu-ti venea sa le speli ca sa mai simti aroma pe ele! Nu, nu exagerez deloc, chiar deloc, am martori oameni batrini care s-au luminat cind le-au gustat! Si din toata cumparatura n-a mai ramas nimic  in seara aia. Da, asa de bune, da.

Am ajuns acasa tirzior, rupti de oboseala si plini de cadouri dulci. Am dormit neintoarse vreo 5 ore, ca urma Constanta.

Dupa ce ne-am hurducanit pe strada autosoarelui vreo 1 jumate am ajuns in orasul pazit de vapoare. O scurta vizita prin port, pe linga solizuri si comisionari vamali, apoi prin centru, pe la plaja sa vedem care e treaba, pe la mal ca asa e mersul, stiti treaba, apoi ne-am parcat imparateste la un restaurant central, turcesc Keptan Baba.

Bai si unde incepuram sa comandam care humous, care ayran, care tabouleh-uri (care lipsea, dar i-am gasit repede inlocuitor niste salata de masline verzi condimentate de mare senzatie), care pide de 2 feluri, adane si salate si coaste de berbecuti si smintina cu carne si lipii umflate si am crapat in noi pina n-a mai ramas nimic. Dupa care o cafea de-aia de care trebuie, la nisip, si niste apa cu minunatiile alea de deserturi insiropate. Si dezbatind noi istoria turcilor in romania si de-aiurea ca niste oameni mari ne-am intins iar la drum, si facuram 1 ora jumate pin la bucuresti si inca pe-atit din pantelimon pina acasa, ca deh, era meci si suporterii aveau prioritate.

Si dupa ce-am comis trei zile mincaruri din ce in ce mai bune, m-am razvratit plenar cu o salata de cruditati home made fara sos, dar cu un ardei iute tocat marunt-marunt, de care nu m-am putut abtine sa nu cer de la Kir Baba, si-am avut rabdare si chef sa stau o ora si ceva sa tocmesc ast hrisov, ca sa stiti sa nu gresiti cind va duceti si voi pe unde-am fost eu.

Si-am incalecat pe-o sa si fumez ultima tigarea si cam asta fuse zioa. Na!

despre o zi din viata unui clan. al meu

Aseara am avut nunta in familie. In clan, mai bine zis, fiindca suntem atit de multi incit denumirea de familie e prea strimta. Mame, tati, bunici, unchi si matuse, nepoti, veri, mai multi veri, verisoare, rude nedefinite si prietenii lor, care dupa niste ani devin parte din familie.

Mie nu-mi plac nuntile si nu le frecventez, fiindca muzica tare, mincarea excesiva, fumul gros si zbieratele oamenilor care au dat pe git un pahar in plus sunt insuportabile. Trebuie sa te imbraci frumos, matusile te intreaba cind le chemi si pe ele la nunta ta, discutiile sunt aproape toate despre cine a mai murit, cum era cutarica, ce fusta urita avea tanti cutare la biserica, ce frumoasa e a lu’ nea si ce urita a lu’ alalalt nea, ce grea e viata si ce bine ca ne-am revazut cu asa fericite prilejuri ca sa mai birfim nitel si sa bem ceva mai mult.

E, nunta de ieri mi-a placut.

Nu era propriu-zis o nunta, ci o cununie cu petrecere in coada. Cununia a fost, la “civila de la 6”, scurta si plina de un fals aer solemn. Badigardul, duduile de la prezidiu, portarul, fotografa si inca cineva, parca, erau toti organizatori de astefl de evenimente. Cred ca si-au impartit sala, destul de maricica, in sectoare: daca stateai in fata la intrebarea aia cu raspuns prestabilit, erai al duduilor, treceai mai in lateral te lua badigardu’, stateai la poza te prelua fotografa, ai terminat cu poza si mamele isi stergeau lacrimile de fericire intervenea portarul sa te grabeasca sa faci acoperisul de flori si sa pregatesti orezul, in timp ce mirii erau chemati la pupitru pt. acte, situatii, inminari de documente si tragere de timp, ca sa nu se prinda ce surpriza ii asteapta la iesire. Si cum programul se termina, bugetar, la 14 si era deja 1330 si afara era o mare de lume impopotonata si zgribulita, solemnitatea momentului s-a dus dracului, ca sa nu facem ore suplimentare. Haideti, mai repejor, haideti doamna luati copilul ca trage de alea, haideti domnu mai repede cu podu de flori ca mai asteapta lume, hai hai, uscheala ca am vazut ca voi citeva sute numai primavara asta care a inceput ieri.

Afara te prelua echipa outdoor: cei care au iesit sa mearga in fund la mese, pregatiti sampania si bomboanele, tineti doamna copilul ca face naibii vreo nefacuta pe aci, hai si lautarii cu cerseala congelata pe corzile alea prea intinse de vioara, hai si cu acordeonu’, cinta si matale si cinsteste ziua sa aiba noroc ala micu, tudorele fii cuminte ca ne bate tanti asta care si asa se uita urit de cind am venit. Domnu’ aveti grija cu sampania, haideti grupul urmator, va pregatiti, dvs sunteti de la 2 fara 10, mergeti pe dreapta, ca domnii sunt inainte si astia abia au iesit, haideti domnule mutati-va in spate, blocati aicea pe domnii, hai lautare iar in fata ca au venit prospaturile, astia par mai avuti, au adus mireasa cu bmw-ul, au parcat si in fata intrarii, mireasa e cu umerii goi, barbata-su e la talie si vinat la fata si cu miinile inclestate, soacra mare e toata o blana si doi-trei domni bine la vreo 60 de ani privesc de sus si nu vorbesc decit din ochi, superior si dezgustat, ca nu e nimic mai urit decit sa-ti zica rastit un nea cu fata de instalator, la nunta lu’ fiu-tau, cind esti cel mai tare din parcare, ca tre sa te dai mai la gard, ca mai ai doua nunti in fata si blochezi traficu’.

Dupa ce am ajuns in fundul curtii, sub o copertina transparenta, ca incepuse sa si ploua nitel, s-au deschis sampaniile, s-au halit bomboanele si gata, hai, toata lumea…. toata lumea unde? Planul era ca dupa formalitati sa ne ducem in gradina botanica pt. kitchosagurile alea de poze in natura. Dar ploua si pozele ies naspa pe ploaie 🙂 La restaurant (tot din clan si patronii restaurantului, norocul nostru) era de-abia de la 3 si ceva. S-a sunat si ne-am anuntat mai devreme.

Asa ca la 2 toata lumea era prezenta la restaurant, unde nu era nunta cu sarmale, ci bufet suedez, occidental.

Mai intii toata lumea s-a dezghetat cu o tarie, care whisky, care tuica, citeva doamne cite un campari orange, gravidele apa plata la temperatura camerei iar copiii au primit ciocolata calda sau ceai, dupa virsta.

Asa, bun, si-acuma ce facem? Ca muzica era de la radio si televizorul mergea pe MTV. Ei, si unde nu da mireasa o fuga pina acasa si aduce laptopul cu muzica preferata a mirilor. Traditionalele lautaresti, multa muzica greceasca, dan spataru, komornyc, mirabela, voltaj (de pe vremuri), hi-q, populara cu vicoveanca si alea oltenesti, teleormanene si citeva prelucrari manelisto-lautaresti cu iz de funny (gen aia cu mi se rupe stanga, sa mor daca inteleg de ce le plac oamenilor asemenea versuri). Un “purpuriu” de vreo 2 ore care a mers in bucla vreo 9 ore (ca atit am rezistat eu). In mod normal mi-ar fi iesit pe nas, dar de data asta era din filmul ala!

Oameni buni, nu va mint. Parintii au topait toata ziua, de la 3 ziua la 12 noaptea, s-au luat in brate, au incins hore, au dansat cu nepotii, au alergat dupa ei pe linga mese. Si noi, astia de 25-35 de ani, stateam ca babalicii la mese, beam, fumam si povesteam, ca ne vedem rar. Ai nostri parinti, pensionari cu acte-n regula, erau mai vii si mai veseli ca noi, desi nici noi nu eram apatici si tacuti, doar statici si foarte vivace si locvace de pe scaunele proprii. Copiii nu mai voiau acasa desi le trecuse de multicel ora de culcare, bunicii erau calare cu ei peste mese, pe sub scaune, pe la bar, prin toalete, copiii se tirau pe gresie, bunicii dupa ei. Da, frate, asta e familia mea si ieri au fost chiar foarte veseli, fericiti, comunicativi. Nimeni nu vorbea urit, nimeni n-a tipat la copii desi aia mici erau in goana permanenta, printre pahare si farfurii, nu s-au ofuscat muierile ca de ce aia danseaza cu al ei si de ce pe ea n-o invita nimeni la hora; oameni trecusti de 60 de ani, care deveneau ieri neamuri, parca se stiau de cind lumea, se bucurau impreuna, s-au spus povesti din armata, din copilarie, ne-am adus aminte de ai de nu mai sunt, de verile la tara, de pescuitul pe dunare, de cum a fost la colectivizare, de sopirle, de revelioanele in familie de pe vremea aia, s-au spus bancuri pe care nu le-am mai auzit de la gradinita si de care bunicii rideau cu lacrimi, toti mindri de nepotii lor, de familie, de realizari mai mult sau mai putin notabile. Lumea a fost fericita. Eu am fost fericita. Astia sunt ai mei, sunt mindra de ei si ii iubesc 😉

A trebuit sa promit matusilor ca ma fac si eu nevasta, cind o fi sa fie, dar mai precis la primavara. Speranta lor e in mine, altfel cind ne mai vedem noi sa ne distram asa bine? :p

Deci va doresc si voua o primavara frumoasa si vesela si cu familii minunate. A mea a inceput bine!

a.

Culorile razboiului

Luca sta cu mine pe covor. Are ochi migdalati, de un gri tulburator. Un copil cuminte, breton. In spatele lui pe canapea mamica si taticul. Au insistat sa vina sa il vad. Taticul e pacient vechi. Mamica e pacient nou. Luca e un baietel cum sunt toti baieteii, serios, poate prea serios, si care daca vei avea curiozitatea sa te uiti la mainile lui periodic isi strange foarte, foarte tare pumnii pana i se albesc incheieturile. Mi-e tare drag de el desi l-am vazut acum 5 minute. Exista astfel de copii, de fapt exista astfel de oameni care te cheama la drag, e un imperativ pentru ei, o urgenta, sa primeasca reconfortarea. Privirea lui Luca e atenta, vorbeste in propozitii scurte dar corecte. Nu exista onomatopee. Nu exista gesturi gratuite.

Luca sta cu mine pe covor. Ce faci Luca? Bine. Mergi la scoal? Da, sunt a intaia. Si iti place de doamna? Da, doamna e bine. E o papusa Barbie, exclama din spate mamica dintr-o data. Remarca trece pe deasupra noastra, stiam eu de ce nu ne-am pus pe scaune sau canapele, daca noi suntem jos, si parintii lui sus, o parte din mintea lor va trece, ca norii, pe deasupra mintilor noastre si vom putea sta de vorba. Ca o mie de alte dati mana mea se face deget si, in timp ce ma uit la Luca, ii fac semn mamei sa taca din gura. Si mana lui Luca se linisteste, si pumnul in culorile toamnei si-ale iernii se linisteste si el. Spune Luca tu stai la casa sau la bloc? La casa. Si ai o casa mare? Foarte mare. Si vecini? Si vecini. Sunt copii la tine pe strada? Da, sunt doi copii, unul e mai mare si unul mai mic decat mine. Si va jucati impreuna? Da, ne jucam. Si va mai si certati? Da, din cand in cand.

Luca vrei sa desenam?

Vreau.

Uite vreau sa ii desenezi pe mami, pe tati, si pe tine.

Luca deseneaza. Incepe cu mami. Ii face conturul parului, seamana cu acoperisul unei case. Apoi ii face fata rotunda, apoi gura cu doua buze, ochii goi, doua margele, apoi mainile cu 5 degete la o mana, apoi picioarele cu botosi. Urmeaza tata care e mai mic decat mama, incepe cu conturul barbiei dar brusc se opreste si sterge cu guma in timp ce continuam discutia.

De ce se cearta copiii, Luca? Pentru ca nu se inteleg intre ei. Si ce fac copiii cand se cearta? Tipa unii la altii, se bat, de-astea. Luca vreau si eu sa desenez, e okay cu tine Da.

Ii desenez figuri de oameni care rad, care plang, care sunt tristi, care se uita incruntat, care tipa, care nu spun nimic, sunt inexpresive, care rad agresiv, cu dinti, care rad cu pofta. Luca e un baietel foarte empatic, nu rateaza nici o emotie, pentru varsta lui le stie pe toate si incep sa inteleg de ce mi-e drag. Luca e un mic psiholog. Luca e un mic psiholog care deunazi a scos dintr-un sertar un cutit de bucatarie si i-a spus mamei ca o omoara, dupa care s-a trantit pe jos si a inceput sa urle vreme de minute in sir. Hai sa ne intoarcem la desenat, Luca.

Il deseneaza si pe tata. Figura rotunda, par scurt. Mainile sunt facute dintr-o singura linie cu 5 degete. Picioarele in aceiasi botosi. Tata e singur, nu se tine cu mama de mana. Apoi incepe sa se faca si pe el. Incepe cu un contur rotund si brusc se opreste si sterge cu guma. Luca spune-mi e bine ca oamenii sa se certe? Nu, raspunde Luca trist, descurajat. Mie imi plac oamenii care se cearta, dintr-o data incep si el se uita la mine cu ochii mari, gri, uluit. Imi plac oamenii care se cearta pentru ca imi plac oamenii care se impaca, Luca. Nu intelege. Tu cand ce-ai certat ultima oara, Luca? Se gandeste, isi musca buza, pumnul ia din nou forma anotimpurilor, acum 3 zile. Vrei sa vorbim despre ce s-a intamplat?

Liniste.

Mamica imi spune ca v-ati certat. Da, spune Luca. Iti mai aduci aminte cum arata fata lui mami cand ati inceput sa va certati? – si ii intind desenul cu figuri umane. Imi arata cu degetul o figura trista. Si tu cum erai, Luca? Mana, mesmeric, merge catre fata incruntata, furioasa. Si ce s-a intamplat dupa aia? Mama s-a enervat foarte tare pentru ca eu am gresit. Si ce-ai facut? Am fugit si dupa aia ne-am certat si ne-am impacat. Luca, eu stiu o poveste unde mama a inceput sa dea in tine. Da, zice el, asa fac oamenii uneori.

Uneori oamenii merg la razboi, zic eu. Da, oamenii merg la razboi. La razboi cu sabii, cu armura si cu scut, Luca, nu? Da. Vrei sa desenam? Vreau, raspunde usurat si iau alta foaie de hartie. Imi aduc aminte de squiggle-ul lui Winnicott dar nu-mi foloseste ce facea Don, in momentul asta am nevoie de mine, de jazz, zic hai sa facem un desen impreuna, hai sa desenam cu culorile razboiului, vrei? Luca strange un pumn mic, rotund, eu spun uite hai sa ne alegem fiecare o culoare a razboiului tu pe care o vrei? Negru, zice el si ia un creion negru. Bine, zic eu, eu am sa fiu albastru. Hai sa desenam.

Razboiul meu incepe asa, zic, si fac o mazgalitura mica pe foaie.

Si razboiul meu incepe asa.  – zice Luca si face si el o mazgalitura mica pe foaie.

Si-apoi razboiul meu face asa – zic – si fac o mazgalitura mai mare pe partea mea de foaie.

Si-apoi razboiul meu face asa – zice Luca – si face si el o mazgalitura pe partea lui de foaie.

Dupa care razboiul meu face asa, – zic – si manjesc toata foaia cu albastru inclusiv parti din desenul lui.

Si eu fac asa, se bucura Luca si mazgaleste si el pe partea mea.

Dupa care eu fac asa, zic, si frec tare tare foaia cu creionul meu albastru.

Dupa care eu fac asa, zice, si freaca si el cu un pic de curaj foaia.

Dupa care eu frec tare tare tare de tot, zic eu, si aproape ca rup creionul pe foaie.

Dupa care Luca freaca tare tare tare si eu zic mai tare, Luca, mai tare si Luca freaca foarte tare pana cand se rupe foaia sub pix. Si se opreste.

Razboaiele distrug. Da. Dar e bine cand se termina, zic, pentru ca dupa aia oamenii pot sa isi dea mana, ii spun lui Luca si ii intind mana. Hai noroc, Luca. Dam noroc. Luca spune da, e bine pentru ca dupa aia oamenii pot sa ramana prieteni; si deseneaza o figura zambitoare, si eu fac si eu o figura zambitoare.

va continua…

ieri | azi dimineata

 Acum ceva vreme:

Trezirea de dimineata e aceeasi ca si la ceilalti: deschizi ochii sau ai doar impresia ca ii deschizi, te intinzi, mai pastrezi inca ultima imagine a ultimului cadru din visul de dimineata, simti perna, dai cearceaful la o parte si gindul se duce direct in bucatarie, unde butonul rosu asteapta sa iti prepare cafeaua. Gindul ajunge primul si corpul lenes, cu urme de pliuri pe piele, pipaie cu talpile inca amortite parchetul dupa papuci, apoi pasii se duc unul dupa altul mai intii spre baie, desi gindul la cafea e uneori mult mai puternic si un mic ocol se face de la sine, doar pentru butonul acela. Apoi realitatea diminetii, cu stiri, ziare, history, cafea, aer curat, udat flori si gindul la ce urmeaza e ca si la voi. Dar dupa primele secunde realitatea mea intervine si inainte de a ma trezi definitiv visez. Visez la mare, daca sunt foarte obosita, sau visez la munte, daca mi-e dor de zapada, ma si vad legindu-mi costumul de baie sau claparii, cautind prin rucsac ochelarii de baie sau pe cei de soare, impaturind cu grija prosopul, luind cartile special cumparate de pe rafturile lor. Asta e visul cu ochii deschisi, care traieste independent de ce e in jur, ca aud stiri sau vreun reportaj despre al doilea razboi mondial sau calatori in timp sau vreo reluare de serial teverist.

Apoi urmeaza viata intocmai ca a tuturor, cu mic dejun, dus, facut bagajul pentru birou, strins masa si incuiat automat usa. Asa de concentrata sunt pe cu totul altceva incit de multe ori ma intorc din drum fiindca nu-mi aduc aminte daca am incuiat usa: pur si simplu momentul ala se sterge total din cap. Nu uit niciodata sa incui, dar uit ca am incuiat…

Daca merg cu bicicleta, atunci nici vorba de citit. Dar cind merg cu bicicleta ascult muzica. Si din clipa in care castile se deruleaza de pe mosor si apas play, din nou realitatea din jur e doar decor pentru o piesa cu personaje imaginare. Nici nu e nevoie sa inchid ochii, sau sa dau muzica foarte tare: tot ce se aude si se vede in jur face parte din poveste. Si, ca-ntr-o sala de cinema intr-un moment de liniste apasatoare cind se aude un telefon sunind tare, vraja se rupe cind primesc cite un telefon: muzica se estompeaza pentru a face loc soneriei si apoi unei voci oarecare care ma intreaba cind ajung si daca pot sa… Raspund cu da inevitabil, dar e un da automat, daca stiti ca sunteti din cei care ma suna dimineata nu puneti mare pret pe acel da, e doar din voce. Dupa ce inchid, visul se reia de unde l-am lasat si in citeva secunde acel intermezzo e dat cu totul uitarii.

Ajungind la birou depinde ce e de facut. Daca e mult de lucru ma refugiez in ce e de facut ca-ntr-o  transa, tot un fel de vis, din care e greu sa ma scoti. Daca nu e asa de mult de facut, am momente in care sap pe youtube dupa o piesa si o ascult pe repeat cu castile date tare incercind sa prind visul din spatele ei. Uneori versurile spun o poveste…

Last edited by andreanum on August 17, 2012 at 11:53 AM

Azi:

young love

 

Tata pa?

A devenit un cutit in piept primit in fiecare dimineata. Tata pa? Se uita la mine, zambind, ma simt ca un caine ca plec, e inca 10 dar stiu ca urmeaza 12 ore in care n-am sa-l vad, si-apoi cand il vad e seara, si ziua lui a trecut, s-a  bucurat cu buni si cu buni, a mancat, a dormit bine, s-a jucat cu camionul si cuburile, cine stie ce alta vorba a mai inventat, si seara cand vin ne vedem, el obosit si iritabil, eu obosit si iritabil. Avem micul nostru moment impreuna cand il culc, si-apoi a mai disparut o zi sub soare. Si pentru ca plecatul e greu, mai greu decat statul, am sa ii  spun lui Nuni de ce plec, am sa va spun si voua de ce plec, si de ce dureaza 12 ore pana ma intorc.

Scad din cele 12 ore 1.5 ore pe care le petrec pe drum. Bucurestiul a devenit un cazan prin care curg masini turbulent, nevrozant, din cand in cand pe linia de tramvai mai trece un dement, si nu rareori dementul sunt chiar eu, satul de gatuiturile mizerabile din Maniu, din Razoare, de la Lujerului si lista poate sa continue. Cand s-a intunecat de mult, si mergi spre casa, conteaza cele 10 minute. Ce fac eu in restul de 10 ore?

Muncesc. Mi-i drag sa muncesc, din fericire faptul ca mi-i drag sa muncesc imi usureaza plecarile de langa el. Celui care are privilegiul sa-si petreaca tot timpul cu un copil, de exemplu mama sau bunicii, poate rutina asta i se pare ceva de invidiat, uite el merge si are o viata diversa, poate sa se vada cu “alti” oameni, poate sa socializeze, sa mai schimbe o impresie, sa guste din libertatea unei vieti de om mare. Libertate? Halal. Am descoperit in ultimele luni ca mi-e greu sa fiu tata nu pentru ca mi-e greu sa fiu tata, ci pentru ca mi-e rar sa fiu tata in timp ce copilul meu ridica bratele spre buni si spune, fericit, “tata?”. Tata e cine e la indemana, si tati nu e la indemana, Nuni, pentru ca tati merge acolo unde se planteaza copaceii cu banii pe care spera intr-o zi sa-i ia acasa, cand o sa stea cu tine. Si nu e vorba doar de bani, e vorba de viitor, de un viitor bun, bland si frumos pentru un copil bun, bland si frumos asa cum esti tu.

Adevarul e ca ma simt de invidiat, majoritatea oamenilor fac rutine asemanatoare dar n-au un scop ca al meu. Ma simt motivat de el, inteleg intim paradoxul ca nu poti manca prajitura si sa mai si ramai cu ea; nu am o vina meschina a omului care isi cauta, perdant, propria-i bucurie temporara in dauna familiei. Da, in sinea mea imi numar orele cand nu sunt langa familia mea, imi spun ca fiind langa ei probabil ca ar avea un capital uman dar altfel unul care nu tine nici de foame, nici de sete, nici de facturi nici de bocanci de iarna, nici de draperii nici de usi glisante, nici de curea de transmisie la masina sau de ce stiu eu ce alt gadget rasare, ca o ciuperca primavaratica, in calea imaginatiei parentarii de mileniu 3. Din putinul meu, mult, oare tu stii, cititorule, ca si tatii isi iubesc copiii? Uite eu realizez asta cand ma gandesc la taica-meu care, cand eram copil, pleca uneori si 2 – 3 saptamani in “deplasare”. Pleca sprinten, cu un rucsac verde kaki in spinare care avea o insigna cu steagul Cehoslovaciei, si ii spuneam pa, tati, iar apoi timpul trecea, mi-era dor de el, mamica ne mai facea poftele “special” in absenta lui si cand venea parca venea linistea inapoi acasa, era murdar, salopeta de pestera era plina de argila, dar era bine. La fel, cand apar seara, baiatul meu se bucura, si rade, si ma strange in brate, loc unde-as ramane cu el, si cu mama lui, si nu m-as mai duce.

Asta e adevarul. Dintre durerile cele mai sumbre ale unui parinte poate nici una nu e mai grea decat “tata pa?”. Mi-aduc aminte de pustoaica de la Timisoara care a murit in Terapie Intensiva “de dorul mamei”. Ma gandesc ca nu dorul mamei a omorat-o, metaforic vorbind, cat faptul ca mamicii ei nu-i era dor de ea; nu asa cum mie mi-e dor zi de zi de fiul meu si de mama lui, lucruri pe care poate uit sa le-o spun uneori pentru ca vorbele sunt tot ce-mi raman si meseria mea e una in care, adeseori, dupa ore lungi de munca raman fara vorbe cum un chirurg ramane fara fire, sau un electrician fara curent. Dorul de ei ma impinge in unele momente cand ma lovesc de greu, cand primesc un telefon de la un pacient ca vrea sa se omoare, apoi la cinci minute altuia i-au iesit nu stiu ce bube, in timp ce eu discut cu un al treilea care face atacuri de panica. Nu e un lamentatio personal; traiesc acest paradox, barbatii nu doar ca nu ajung sa vorbeasca despre problemele lor, barbatii nu doar ca nu ajung vreodata, sau rarissim, la psihiatru si/sau psiholog, dar adeseori sunt descurajati in mod activ de semenii lor, de familiile lor, de partenerele lor. Ce esti tu, barbat sau floarea soarelui?  – ma intreba taica-meu cand eram mic si plangeam din ce stiu eu motiv; printre lacrimi ii raspundeam, bosumflat, ca eu sunt floarea soarelui, si-apoi ma pufnea rasul caci floarea soarelui nu putea fi decat ceva vesel, nu trist. Barbatii nu sunt floarea soarelui. Barbatii indura, duc, sunt puternici, sunt vajnici, sunt acolo pentru familiile lor, sunt de neoprit, si au o calitate foarte speciala acesti barbati, pot fi prezenti in mai multe locuri in acelasi timp.

Ma simt furios pentru asta. Ma simt furios in numele meu pentru mine, pentru pacientii mei barbati, si pentru familiile lor care afirma, din varful buzelor, ca “de-aia e barbat, sa munceasca”. Supin platim pacatele tutoror momentelor de infidelitate masculina, de violenta masculina, de sovinism, de testosteronism, de mai stiu eu ce “ism” care, intr-un secol al reverberatiilor feministe, a reusit sa arunce ostilitate asupra barbatului. Da, 9  virgula 9 din 10 abuzatori sunt barbati. Da, 9 virgula 9 din batausii familiei sunt barbati. Da, 9 virgula 9 la suta din absentii familiei sunt barbati. Ultimii insa nu sunt obligatoriu batausi, si/ sau abuzatori. Multi sunt, ca mine, “tata pa”, mereu sperand intr-o zi mai buna, inevitabil luptand pentru o zi mai buna.

O sa ziceti bine, dar nu esti singur. Da, nu sunt singur, dar sunt singur(ul) barbat in familia mea. Sunt norocos ca am suport, am prieteni, am familie largita, dar apoi nu va am pe voi. Prin “voi” inteleg suma tuturor gandurilor pasiv- agresive despre barbati cand vine vremea dezvaluirii unei inimi, a unui suflet, a unei dureri. Parca mai rau ca niciodata a devenit, pentru un barbat, sa spuna “nu pot” sau “nu mai pot”. Vad in cabinetul meu din ce in ce mai multi barbati care au venit special la mine pentru a cere ajutor. Majoritatea merg la psihiatri barbati in conditiile in care psihiatrii barbati au devenit o relativa minoritate. Am vazut, aseara, la simpozionul la care am participat, una – doua mustati intr-o mare de cocuri, agrafe si bigudiuri. Si imi pare ca pe undeva psihiatria s-a remodelat, data fiind cererea fundamentala din partea sexului feminin, o stiinta in care anumite lucruri raman pete negre. Anorexia la barbat? Boala borderline la barbat? Atacul de panica la barbat? ( mai putin) Sindroame de epuizare/ burn-out? Toti converg, se scurg, se decanteaza in Romania in marea masa a consumatorilor, a fumatorilor, a somerilor destituti.

Ce-si doreste un “tata pa” sa devina? Un “pa”? Nu. Doar un “tata”. Pare impotriva traditiei romanesti, dar eu imi doresc sa fiu un tata prezent pentru copilul meu. Si un tata bun. Si un tata protectiv. Si un tata prevazator. Un tata vizionar. Un tata de care fiul meu sa fie mandru candva asa cum si eu am fost, si sunt de tatal meu.

Si imi dau seama ca, om cum sunt, nu pot sa fiu toate in acelasi timp. Ce-am sa aleg? La ce-am sa renunt? La ce-ar renunta altcineva? Dar tu? Dar cei care isi lasa familii, copii, bucati sangerande de suflet cand pleaca sa lucreze in strainatate? Ei cum iau astfel de decizii?

Romania e o tara in care sunt aproape 200 de mii de copii ai caror parinti sunt plecati la munca in strainatate. Toti spun, in cor, tata pa. Iar in mintea mea nu e orice fel de voce, e vocea fiului meu care ma arde, care ma manie, care ma mana de la spate. Si daca tot e sa fiu plecat, atunci va trebui sa merite plecarea asta nu doar pentru el, dar si pentru oamenii pentru care eu m-am decis sa plec de-acasa.

G

 

am vrut

Eu mereu am vrut cite ceva. Cind vreau ceva ma transform parca si fac tot ce pot si uneori si ce nu pot (si stric lucruri) pentru a obtine ce vreau. Nu stiu de ce fac asta, citeodata imi doresc lucruri pe care e mai bine sa nu le am, sa nu mi le doresc.

Cind eram la gradinita nu voiam sa dorm dupa-amiaza. Am fost un copil plin de energie, care ar fi sarit si ar fi alergat tot timpul. Faptul ca de la 1 la 4 trebuia sa dormim ma facea, imi aduc si acum aminte, sa imi ies din minti. Dar nu voiam sa dorm, si pt asta am facut mii de genuflexiuni, drept pedeapsa, pentru c nu poti tu, plod de 3-4 ani, sa ma faci pe mine educatoarea ta sa stau spazesc dormitorul fiindca tu sari in pat in loc sa stau cu colegele la o tigara si-o cafeluta, intr-o binemeritata pauza. Eu cred ca stiam ca le enerveaza teribil sa nu doarma cineva, si cred ca intentionat nu voiam nici sa incerc sa dorm. In afara de o singura educatoare, Cristina Mocanu, tin minte si acum cum o chema, nu am tinut la nici una dintre ele. Babe acre, cu mustati negre si gene smulse si trasa in locul lor o urma de dermatograf, isterice daca nu faceai cum voiau ele si autoritare. Cred ca de atunci am ramas cu o furie aproape incontrolabila in a ma proteja de excesul de autoritate, de orice fel ar fi ea. Cristina era buna si blinda si stiu ca ei ii povesteam cum ma invata bunicul sa citesc si sa scriu cifrele. La 5 ani, cind am terminat gradinita, in grupa mare, voiam sa o apar de ea de birfele batrinelor doamne ciufute si care isi revarsau asupra noastra ura fata de barbatii si copiiilor care probabil nu dadeau doua parale pe ele. Am vrut sa fiu altfel, mi-am asumat si am platit cit era nevoie pentru asta. Le-am muscat de miini, le-am tras cu sutul in glezna “din greseala”, le povesteam copiilor despre Iisus Hristos (din ce-mi povesteau bunicii vara, in vacante), am facut tot ce am putut, cu mintea mea de atunci, ca sa le fac sa stea ca pe ghimpi in prezenta mea. Parea ca voi vedeni un copil oribil, pretentios, insensibil, care cind vrea e in stare sa bata cu pumnul in masa, care ridica tonul si nu voia sa doarma.

In scoala generala am vrut sa fiu prima. La orice, nu conta, trebuia sa fiu cea mai buna. Desi nu aveam conditie fizica la fel de buna cu a altor colegi, ma chinuiam ca la sport sa ies in fata. Stiam deja sa scriu si sa citesc si nu era o problema sa fac bastonasele alea penibile pe zeci de foi de caiet tip.1. Dar nu voiam sa le fac! Mi se parea penibil sa fac acele semne pe caiete intregi, cind eu stiam deja sa scriu cuvintele de mina, cind scopul acelor cirlige era sa te inveti sa scrii! Si am refuzat cu obstinatie, orice ar fi zis invatatoarea. Era deja care pe care. Si pina la urma am reusit sa ma impun: ma punea sa citesc Scinteia de la cap la coada in timpul orelor. Zilnic. Zeci de pagini. Daca nu reuseam, primeam pedepse: de serviciu la tabla, colector de maculatura, sticle si borcane sau alte sarcini de-astea serioase. Care nu-mi placeau, si invatatoarea stia. Normal ca nu reuseam de multe ori sa citesc toata mizeria aia de ziar, dar ma straduiam si pina la urma mi-a iesit (saream peste anunturi, citeam citeva pe sarite si cind ma intreba din ele ii spuneam ironic ca sunt doar un copil si nu am retinut toate anunturile, doar citeva). Treptat, mi-am dat seama ca daca esti corect pici de fraier, asa ca am inceput sa-mi folosesc din ce in ce mai mult imaginatia sa inventez fente. Tot de atunci dateaza o intimplare oribila: eu sunt stingace, mi se trage de la mama care si ea e la fel. Firesc, incepusem sa invat sa scriu cu mina stinga. Dar la scoala comunista pe care am facut-o eu si unde nu aveai dreptul sa fii cumva mai altfel decit ceilalti, nici ca frizura, nici ca haine si nici macar ca inteligenta, m-au obligat sa invat sa scriu cu dreapta. Cum m-au obligat? Cu cantul riglei peste degete, care au ramas de atunci nitel strimbe pe ici pe colo. Si am invatat sa scriu cu dreapta. Am invatat atit de bine, incit nu doar ca nu mai pot scrie absolut nimic cu stinga, dar cu dreapta am ajuns sa fac caligrafie. Din ambitia de a nu ma recunoaste niciodata mai prejos. Vreyi sa fim toti la fel: ei bine, eu nu voi fi niciodata ca voi.

Cind m-am mai marit si ainceput moda comentariilor la romana, care se lasau mostenire din tata in fiu si se invatau pe de rost, am vrut iar sa fiu altfel. Mi le scriam singura, aveam acces la biblioteca noastra de acasa dar si la cea a unei vecine, Michaela, care avea tot, absolut toti autorii care se studiau la scoala, plus volume intregi de critica. Citeam, faceam fise, compilam, analizam si scriam comentarii imense, lungi de cite 10-12 pagini, de ma injurau colegii cind le dadeam sa copieze dupa ce luam cite un 10. Si nu le invatam pe de rost, iar la ora de ascultare intotdeauna improvizam si, culmea culmilor, aveam impresii si pareri care contraziceau opinia unanim acceptata. Ca de exemplu, nu-mi place Sadoveanu. Mi se pare atit de fad si de cretin incit am refuzat sa mai citesc altceva in afara de chestiile obligatorii, fragmentele alea din manual. Nu zic ca era bine, trebuia sa invat inca de pe atunci sa fac si ceva compromisuri, dar nu am vrut sub nici o forma sa citesc asa ceva. Si multi altii. Mi-aduc aminte de o bucata dintr-un manual, se chema senin de august si era despre un baiat care tinea in brate o gisca lila si care merge pe un pod si sare in aer. Mi se parea cumplit sa scrii despre asa ceva. Ma tot gindeam ce naiba putea sa fie in sufletul acelui copil care mergea linistit cu o gisca la subrat si bum, dintr-o data pateaza frunzele copacilor si sperie pasarile care leneveau ca deh, era august si senin. La naiba, aveam cosmaruri si eu Nu voiam sa am cosmaruri.

La liceu am intrat cu emfaza copilului caruia parintii nu i-au zis niciodata: nu ai voie. Am vrut sa fac liceul la Magurele nu doar fiindca atunci era cel mai bun, dar mai ales fiindca era departe de oras, la 8 km, traversai un cimp si invatam in aceeasi cladire cu facultatea de fizica. Desi in scoala generala uram fizica si nici cu matematica nu prea ma aveam bine, am dat, desigur, la mate-fizica. 6 ore de-alea, 6 din alelalte pe saptamina si nici o ora de gramatica (nici una pe trimestru macar, doar o ora de literatura si atit, ca fizicienii nu se ocupa cu vorbitul, ei doar calculeaza si scriu cu x, serpisori, scheme si egaluri). Alegerea s-a dovedit buna. Intr-a noua si a zecea am mers la olimpiada la mate, fizica si parca si la chimie. Nu am trecut de faza pe municipiu fiindca mi se parea incredibil sa lucrez din gazeta matematica niste probleme infernal de grele in timp ce colegii mei stateau la o tigara, sau la film sau pur si simplu flecareau sau cintau la chitara. Asa, de palmares, faptul ca luam o proba era ok, dar sa muncesc din greu, inca citeva ore pe saptamina, acasa la cite un profesor, doar pentru a fi buna la matematica careia nu-i vedeam nici o aplicatie practica, mi se parea ilogic. Ca am aflat ulterior ce bine e sa ai capul bine ordonat, chestie pe care o face matematica, asta e altceva.

As putea continua asa zeci de pagini. Vreau ma opresc aici, deocamdata. Dar vreau sa stiti ca dupa ce am trecut de 17 ani am vrut din ce in ce mai multe lucruri. Nu toate bune, cum s-a dovedit ulterior. In afara de vointa, oricit de mare ar fi ea, mai e nevoie de ceva, dar asta am invatat-o tirziu, si niciodata pe deplin.

Ad majorem…

Am sa scriu astazi, cand se implinesc 9 ani de la atentatele de la WTC, din New York, despre un alt fel de drum al matasii. Un drum asa cum l-am vazut eu in perioada mea de jurnalism “pe doua razboaie si tot atatea Intifade”. Afghanistan, Cisiordania si Gaza, Iraq, Liban, Siria… N-am sa cheltui mult timp, si randuri pana la urma carnoase dar fara vreun destin, privind originile atacului Al Qaida asupra Statelor Unite; mi-aduc aminte ca, in teoria conspiratiei, la epoca vorbeam chiar de o strategie a Homeland Security sa-si infiga avioane in vreun loc mai deosebit pentru a avea ultimul tertip necesar sa invadeze Kamelot-ul traficului cu opiu, sursa unei industrii de multe zeci de miliarde de dolari anual. Anume Afghanistan. Statistica pare, intre noi fie vorba, sa alimenteze si acum, la distanta, o astfel de teza; in ultimii doi ani de-aici, din Afghanistan, vine 93% din materia prima pentru heroina lumii, mult mai mult decat a fost vreodata in timpul regimului taliban, iar sumele vehiculate urca bine dincolo de 60 de miliarde de dolari in venit. Ce e dragut este ca din aceasta cifra teribila o buna parte trece pe la noi, prin Romania, in drum spre Vest. Ce e si mai dragut este ca noi, ca tara, absorbim o buna parte, si cumva oprim la granita civilizatiei, o substanta numita pe buna dreptate “moartea alba”. Una care insa ne omoara pe noi in primul rand.

Dar acum aproape 10 ani eu nu stiam nimic din aceste lucruri. Intre noi fie vorba oamenii care au acum varsta mea de-atunci au un mare avantaj, anume ca sunt mult mai putin naivi decat mine. Eu, in scoala, n-am auzit de droguri decat dupa ce-am terminat liceul. Sa fi fost o bula de cristal in care am trait? Ca doar in Caragiale eram “ultracentral” si la liceu de copii de fosti securisti, actuali prosperi oameni de afaceri, viitori traficanti, si intr-un numar de cazuri, victime ale consumului de heroina, hash, opiu, crack si-asa mai departe. Oricum, cand am intrat in presa lucrurile pe care le stiam despre “triunghiuri ale mortii” si muntii Hindu-Kush, despre pashtuni si molahi Omar, despre wahabbiti si cum isi biciuie supusii spre moschee cand suna muezzin-ul, despre cum Osama a plecat in Afghanistan ajutat de CIA sa-i ajute pe talibani impotriva sovieticilor pe cand era un tanar sheick, erau foarte rudimentare.

Am avut profesori buni. Oameni care mi-au spus snoave uneori suprarealiste despre o lume paralela de cea ferita in care traim, chiar cu strazile noastre desfundate si cainii nostri vagabonzi. Violenta, rapacitatea, si desfraul in drum catre Oz nu marcheaza o carare galbena, nu o Scara spre Ceruri (sic!) ci un obiectiv foarte clar, anume intretinerea unei masinarii la limita functionarii perfecte unde end-user-ul, anume consumatorul, are un “timp de injumatatire” bine calculat. Consuma de atati bani. Moare atat de repede. O economie pe care Steve Levitt, de la Harvard U, o descrie minunat intr-una dintre prezentarile sale TED. Merita ca, inainte de-a continua acest text, sa faceti un scurt detur prin explicatia sa.

Traditional stim ca toti drogatii sunt in America. Ei bine nu. Europa se afla pe primul loc (LE: procentual). Raportul detaliat al ONU, privind distributia consumului de stupefiante, este in acest sens edificator. Noi, romanii, nu traficam heroina proper dar o tranzitam cu cerbicie; din “fericire”starea drumurilor noastre a mutat o buna parte din curgerea pulberii albe spre Vest prin Bulgaria – Serbia Muntenegru. Pe de alta parte, de 2 ani intrarea noastra in UE a facut regimul transfrontalier mult mai usor; nu vad o coincidenta in cresterea volumului de heroina traficat si aceste schimbari geopolitice. In prezent, prin Romania si Bulgaria curge aproape 85% din heroina europeana. Neoprit. Inefabil. Sute de tone metrice de opiate pentru placerea obrazului subtire al francezului, germanului, olandezului, belgianului, italianului, austriacului, germanului si natiunilor conlocuitoare. Potrivit raportului UNODC in aceasta parte din lume, anume la noi, in Balcani, sub 3% din transporturi sunt interceptate.

Ai zice ca, in aceste conditii, Romania are o strategie coerenta privind monitorizarea traficului si-a coonsumului de stupefiante. Ai zice, dar te-ai insela amarnic. Astazi, la 9 ani de la WTC, dupa doua razboaie si tot atatea Intifade, nopti petrecute in boxa cu Cazan, cu Cristoiu, cu generali si colonei de armata, informatii, contra-informatii, experti peste experti si strategii lui peste-prajit, oameni formati la focul mic al kominternismului si la ora adevarului muc-si-sfarc in strategii de preventie, si interventie, in consum si trafic de droguri, pot pentru ca sa zic ca privelistea asupra careia ma uit este dezolanta.

In numarul de saptamana viitoare al Time Magazine se publica un articol in extenso privind situatia consumatorilor de heroina din Romania. Va aduceti aminte de amicul meu Eugen (dr. Hriscu?) si de cum s-a prezentat onorat administratia spitalului Obregia l-a el cu invitatia de-a parasi locatia si el, si “drogatii lui”? La acest moment, in Romania, doar 5 (cinci, adica unu, doi, trei, patru, cinci) organizatii non-guvernamentale (NGOs) se ocupa de management/ programe de teren si harm-reduction la consumatorii de droguri de mare abuz si indeosebi administrate parenteral (injectabil). Pana in 2007 aceste organizatii, pentru ca Romania era considerata “tara a lumii a treia” beneficiau de sustinere financiara consistenta; lucru care s-a schimbat intr-o buna masura si pentru ca Romania a aderat la Uniunea Europeana intr-un val de entuziasm isteric unilateral, dar si pentru ca onorat-administratia de la Bucuresti traieste intr-o nesimtire vecina cu nebunia vis-a-vis de butoiul de pulbere pe care se afla. Time Magazine isi intituleaza articolul “In ajunul unei epidemii de HIV/SIDA” in contrast cu strategia non-interventionala a jurnalistului occidental. US si Canada, care in prezent au mai putin de 10% din consumatorii lumii, sunt alarmati. Ei stiu dezastrul pe care il poate aduce un atare cataclism asupra unei lumi deja fragilizate, debilizate de un crah financiar si urdoarea pernicioasa a unei guvernari incompetente.

Or noi?

Noi polemizam pe tema arestarilor, si eliberarilor unor saltimbanci care, in cel mai bun caz, tin in mana salariile unor sute de mii de oameni. Salariile, nu vietile lor. Daca Marx sugera la un moment dat ca “religia este opiul maselor” (lucru care in sine reprezinta un insight curios in neurofiziologia credintelor irationale, si pentru care Marx, altfel un individ dubios, agresiv si mitocan, merita retinut in memorie), Romania beneficiaza de opiul presei, si-al televiziunii “libere”. Intre timp, discret, tacut si pe sub masa, administratia altereaza legi, emite ordonante de urgenta, modifica ochiurile retelei de preventie si interventie in domeniul adictiilor cu o imbecilitate inegalabila, una care nu doar ca sfideaza bunul simt, si exaspereaza profesionistul intervenant, dar in cele din urma se va dovedi criminala la adresa oamenilor din aceasta tara. Natangi sunt multi, da. Dezinformati si neinformati. La un adapost firav de ce inseamna adevarata murdarie nozocomiala, desi pe zi ce trece mult mai aproape.

Lucrurile pe care le fac Eugen prin ALIAT, ARAS-ul si celalalte NGO-uri sunt pana la urma gesturi hotarate, dar disperate prin insularismul lor, de coupare, de intrerupere, a unui taifun care se indreapta asupra populatiilor vulnerabile din Romania. Printre ei se afla poate si copiii tai, membri ai familiei tale. Iezuitii au un motto…ad majorem dei gloriam (pentru marirea gloriei lui D-zeu). Noi aici, pe-aceste pamanturi, nu mai avem de mult nici un Dumnezeu si mi-este teama, uneori, ca ne va omori prostia, si surzenia la vorbe spuse de unii dintre noi deocamdata scuipate a fi simple “alarmisme”, productiile nevrotice ale unui halat alb.

Guvernul nu mai asigura gratuitatea tratamentului pentru HIV/ SIDA. Primaria da ALIAT-ul afara din sediul lui social in vreme ce Agentia Nationala Anti-Drog si-a schimbat website-ul, dar naravul ba! Strategia noastra de combatere dateaza din 2005, anterior aderarii, si cine-o citeste va remarca, stupefiat, caracterul pueril si pe-alocuri impresionist al formularilor. Citez la intamplare:

” […] La sfârşitul perioadei 2005-2012, în România va funcţiona un sistem integrat de instituţii şi servicii publice, care va asigura reducerea incidenţei şi prevalenţei consumului de droguri în rândul populaţiei generale, asistenţa medicală, psihologică şi socială a consumatorilor de droguri şi eficientizarea activităţilor de prevenire şi combatere a producţiei şi traficului ilicit de droguri şi precursori.”

Rusine, domnilor! Au trecut 5 ani din cei 7 pe care vi-i daduserati, optimist, la momentul cand portocala a preluat puterea. Astazi, ca si acum 10 ani cand organisme ca ALIAT si-au inceput activitatea, batjocura este inclusa in meniul zilei ministerial la sectiunea “desertul casei”. Sunteti buni sa lasati sa circule Furadan, Superslim, Special Gold si-alte prafuri miraculoase pe piata, dar fereasca Sfantul Pafnutie sa va preocupe chestiuni pedestre ca de exemplu soarta heroinomanilor din Romania.

Tu, care ai avut poate rabdarea neobisnuita de-a parcurge acest text pana la capat, tu uita-te bine in oglinda. Si datorita tie ignoranta asta e permisa, perpetuata si adeseori accentuata. Si prin tine curge aceeasi vena a indiferentei care iti permite sa intorci capul la semafor. Simte-te fericit, tu n-ai un copil care sa-ti fure si chilotii din sifonier pentru o doza, noaptea, in subsolurile de la Casin. Simte-te bine, tu n-ai un frate, sau un var, condamnat pe viata, la moarte, de o siringa contaminata cu virusul HIV. Oh, si bine vei veni in spitalele noastre in ziua in care nu ne vom mai permite reguli de asepsie, si antisepsie cum-se-cuvine. Rog administratia sa puna indicatoare cu “aici sunt banii dumneavoastra” in dreptul fiecarui pat de spital, si a fiecarei alei de cimitir.

Maestre Cristoiu, inca o data multumesc pentru ca acum multi ani, intr-o seara, mi-ai pus un Time in mana. Si la propriu, si la figurat, mi-ai dat timp.

G

O poveste cu prefabricate

Scriu urmatoarele intr-o continuare tangentiala la seria de articole flambate despre cunoscutul biolog evolutionar si etolog Mark Hauser de la Harvard University lansata de Boston Globe, continuata de Harvard Magazine si finalizata, in KO, de NY Times in legatura cu acuzatii cum ca Hauser si-ar fi falsificat o parte din cercetari. Pentru cei interesati in teoria mintii (Theory of Mind), modele de constiinta si neuroni in oglinda Hauser este un nume de referinta. L-am citat la randu-mi recent intr-un material despre cu totul altceva (vezi “In Romania nu pot fi…”). Neindoielnic vestea m-a luat prin nepregatite si chiar daca nu articolul lui despre moralitatea psihopatilor e in chestiune, totusi merita facuta o varia.

In primul rand, fac o digresiune pe fond, neurostiintele si ramurile lor aplicate (neurologie, psihologie, psihiatrie, biologie, zoologie etc) sunt un domeniu tanar, fragil, si intens exploatat (a se citi “abuzat”) de ambii poli ai dezbaterii originilor vietii si-a universului (prin regresie logica). Iacata deci ca oricare dintre noi care publica in acest domeniu risca sa-l discrediteze daca joaca murdar la orice moment, cunoscut fiind ca vom fi sub ochiul critic al publicului. Si in al doilea rand pentru ca, spre deosebire de “echipele rivale” noi, cei ce alegem sa cercetam si sa chestionam certitudini, refuzam “revelatia” ca mijloc de deceptie. Neindoielnic ii suntem la randul nostru supusi, mintea omului adora sa imagineze lucruri uneori intens neadevarate. Dar constrangerile sunt acolo, regulile despre predictibilitate si reproductibilitate bine impamantate, si nu in cele din urma nevoia unui consens intre egali cu caracter cenzor si unitar. Stiinta continua sa fie o hegemonie, din pacate, si pe numele luate de reper, Eminenta, Centru de putere si-asa mai departe se afla si axa Estica (McGill, UofT, Columbia U, Florida U, Brown U, Harvard U). Steaua Nordului din acest Carul Mare este, intr-adevar Harvard. Scandalul, plecand de acolo, cu atat mai sangerand.

Dar sa ma intorc la povestea lui Hauser si aplicatiile ei la peisajul romanesc. In urma cu 15 ani Hauser si-a cladit un nume pe o serie de lucrari controversate in care afirma ca nu doar oamenii au constiinta, incepand cu – acum – infama “Self Recognition in Primates: Phylogeny and the salience of species-typical features” (Auto-recunoasterea la primate: filogenie si salienta unor trasataturi tipice de specie), publicata in nici mai mult nici mai putin revista Academiei de Stiinte Americane (PNAS). Aceasta teorie se baza pe observatii etologice la un lot de lei tamarini la care Hauser, folosind o grila de codificare a reactiilor comportamentale, insista ca se pot recunoaste in oglinda. A te recunoaste in oglinda impune o constrangere anipotetica, anume ca exista constiinta reflexiva de sine (o instanta pe care Dan Dennett si Doug Hofstadter o postuleaza magistral din debutul cartii lor seminale The Mind’s I, anume ca spunem “am un creier” si nu “sunt un creier”). La vremea respectiva insa Gordon Gallup, omul care inventase testul cu oglinda folosit de Hauser pentru experimentele lui pe tamarini cu alti 25 de ani in urma, a criticat sever metodoloogia si, practic, desfiinta concluziile lui Hauser; nu exista nici o umbra de dovada, sustinea Gallup, ca in acele casete pe care Hauser le-a pus la dispozitie pentru recenzori exista argumente pentru o atare concluzie.

Saptamana trecuta decanul Universtatii Harvard, Michael D. Smith, anunta ca o ancheta interna facuta foarte discret a identificat cel putin 8 categorii de greseli etice si profesionale in munca profesoului Hauser care, intre timp de altfel, a fost si suspendat pentru un an, timp in care se asteapta ca scandalul iscat sa se “raceasca”. Printre ele s-ar numara depozitarea inadecvata a datelor, elaborarea unor concluzii fara suport empiric adecvat si, ce este cel mai grav, publicarea de lucrari fara datele care sa le sustina.

Deci plastografie.

Luand povestea lui Hauser drept punct arhimedic, carevasazica acel loc fix in spatiul cartezian dupa care pot, gravitational, sa mut si Universul, nu pot sa nu imi aduc aminte de cazuri din trecutul nostru recent in care diversi posesori de titluri universitare de cel mai inalt grad ale medicinei romanesti au fost chemati la bara fie pentru plagiat (Beuran? Sinescu?) fie pentru falsificarea dosarelor de promovare (Oprescu? Diculescu?). La randu-mi – si o spun fara perdea – mi-am inceput facultatea de medicina ca ucenic de “vrajitor”, anume am scris “carti din carti” asa cum imi remarca de curand, cinic, o directoare a unui mare spital din Romania la care ne-am dus cu un proiect de cercetare. La vremea respectiva, deci pe cand aveam 18, 19 ani, nu eram familiarizat cu tot ce inseamna proprietate intelectuala si intelect al proprietatii, si nu m-a deranjat sa reproducem pasaje intregi din Anatomia lui Grey, sa reproducem fara drept de apel schite originale, unele dintre ele, ale altor autori; o faceam pentru “studentul roman oropsit” care n-avea acces la “alt fel” de literatura. Patru ani am facut asta. Sase tratate de medicina in care apar drept “colaborator si editor”. Inca le trec in CV-ul meu, vorbesc despre munca mea dar certifica si nemernicia autorilor care au subsemnat la ele. Dintre ele doar doua sunt activitate originala sub bagheta unei Doamne (cu D mare) doctor care, rarissim in Romania, chiar stie neuroanatomie.

Asa se intampla in Romania. Cercetarea originala e nu doar opresata, e otravita. De multe ori protocoalele sunt prefabricate, cifrele pe care le vezi aberante, nu reprezinta o munca de standard sau de reproducere. Arhivele sunt pe hartie. Hartiile sunt depozitate in diverse camere, la diverse depozite pe diverse platforme. Accesul la ele de multe ori e ingradit de manageri cu sange albastru de partid a caror paranoia e ca, daca lasa “datele” din mana s-ar putea ca ele sa fie folosite impotriva lor. Nu aparem decat punctual, in cateva nise, in cercetarea internationala si inca suntem o aparitie exotica acolo unde avem problemele cele mai mari, poate, din Europa. Lista pacatelor noastre e lunga, mult mai lunga decat cele 8 ale lui Hauser, si in bunul, si rarul caz in care vreun om de academie iese sa denunte asta o face cu agenda delatorie, sa-i omorim pe micuti, sa-i facem de ras, si daca-i facem de ras deturnam atentia de la propriile noastre potlogarii.

Intr-un mail sosit ieri de la David Weisstub, chair-ul onorific al IALMH (Academiei Internationale de Drept si Sanatate Mintala) unde merg, periodic, sa imi prezint cercetarea, imi spune:

“This year has been a wonderful experience for all of us in exchanging with all of you in constructing a myriad of intellectual occasions for continued dialog (Anul acesta a fost o experienta minunata pentru noi toti pentru ca am putut schimba impresii cu voi toti si am putut construi ocazii intelectuale pentru dialog continuu…)

Catre asta tind. La asta trebuie sa aspiram.

G

Podul de piatra

Discutam candva cu un prieten despre prostie si multiplele ei forme de manifestare. Prostia fudula. Prostia cu galon. Prostia care seduce, blonda si tampa prostie. Prostia care nu-i destula. Prostia cu aroganta. Prostia cu toleranta si prostia xenofoba. Prostia, trebuie spus, nu e o simpla ignoranta fie ea scuzabila sau nu. Nu e o forma de tampenie buna, blanda, “saraca cu duhul” si profund cacofonica nu doar sintactic, dar si morfologic. Prostia face din categoria de bolanzeli care ucid. E un strigat de imbecilitate ridicat catre cer cu rezistenta omului care vede realitatea, intelege realitatea, si apoi convine ca se va retrage din ea. Prostul nu e desteptabil, e rar educabil si chiar si dupa ce s-a/ l-ai educat va continua sa insiste ca el de fapt prin propriile forte a devenit, a arivit.

Avem guvernanti prosti.

Avem ministri prosti.

Avem conationali de-o prostie incomensurabila, una peste care s-a asternut praful religios si piosenia aliterata in care nu stii sa citesti Scripta dar e suficient ca ti-o susura Parintele la ureche. Una in care podul de piatra s-a daramat, a venit apa si l-a luat, vom face altul …tot acolo unde a fost si anul trecut ca sa ne minunam, apoi, ca iar a venit apa si l-a luat. An de an diversi mucinici in costum de dantela s-au cascat la gura cand a dat napasta ca baba proasta in batic si-apoi fuga-fugutsa s-au suit in diverse mijloace de locomotie sa “viziteze sinistratii”. Eu pe-acesti distinsi i-as bate, si e notoriu ca nu sunt un tip violent. Dar i-as bate cu maiul ud macar pentru ca isi afiseaza testiculele hipertrofiate ca niste veritabili babuini in fata unui public votant carora astazi le dau cu flit, cu cizmele bine trase peste pantaloni “de firma”. Nici unul nu-i mai breaz, incepand cu primul vaslas al tarii care pare-se ca se simte mai bine cand tara e la apa, numai bine o sa invatam cu totii sa innotam mai bine; continuand cu derivatul direct al piticului porno, piticul premier, care iacata apare intr-o imagine, suav, dand apa unei tiganci isterice careia i-a luat apa casa pe undeva prin Moldova.

Spectacolul e trist, repetitiv, activistii de partid chemati la ordine niste biete fantome ale aplaudacilor de altadata. Au aceleasi resurse intelectuale ca si acum 30 – 40 de ani, doar ca intre timp digurile s-au colmatat, civismul taranului s-a atrofiat odata cu cerebelul acestuia, iar muribunzenia lui de 2010 pute mai tare decat cea ilustrata in profeticul roman “Vin Ploile”. Da, surpriza, ploile au venit. Ploile cand cad formeaza rapide, torente, suvoaie, viituri. Viiturile iau casele de chirpici, paianta, gunoi, rahat si alte materiale ecologice de constructie si le duc la vale odata cu agoniseala minuscula a unor oameni care jamais coucher avec n-au mancat franzela capitalista. Ei tot un Tatuc asteapta sa le salveze inteligenta creatoare; tot un Comitet de Partid sa le poarte sufletele catre Rai. Neamtul le-ar fi zis dumkopfs, capete proaste, asta daca ar fi avut cumva capete. E evident ca de la o parte, de la adapostul propriei existente serafice, comentatorul, si poate chiar si subsemnatul se inscrie la cuvant, nu e decat un alt fel de narod. Poate ca narozenia noastra e ca dincolo de vorba nu mergem mai departe, cu fapta, in a ostoi prostia acestor oameni care au o unica menire, an de an, de-a se sinistra impreuna. Ridica vreunul mana care a de-colmatat vreun dig in ultimii ani? Cunosc cativa oameni extraordinari care merg si discuta cu reprezentantii acestor sate si le propun proiecte, si le vand ponturi, si ii invata cum sa isi apere ginta, tribul, si vatra satului de intemperii. Nu ii costa “sute de milioane de Euro”, ba chiar dimpotriva. Nu se imbogatesc din vanzarea de pesti, prospera din vanzarea de undite.

Unuia care iar a ramas, tamp, in fata vremurilor guvernul ii propune fabuloasa suma de 5000 de RON sa-si refaca viata. Adica 1200 de Euro. E jignitor, e de o trista afurisenie cata vreme cativa acoliti au vanturat in “lucrari de infrastructura” zeci, sute de milioane de Euro. Sper ca se uita, acum. Sper ca in timp ce isi savureaza cocktail-urile, si in timp ce-si pun bucile bucalate in canapele de piele, prin limuzine luxoase, si isi fac multiple cruci cruciulite crucisoare dintre care unele se mai si ordoneaza, onomatopeic, pe palbriz, stau cu o sabie deasupra capului. Constiinta? O are fiecare direct invers proportionala cu adancimea buzunarului. Bunatate si civism? Comoditati unde mereu, dar mereu, trebuie sa fie altul, celalalt, si daca se poate sa nu ne deranjam, iara daca omul moare sa nu ne agitam. Sa-i aprindem o lumanare. Va iubiti mult, stimatilor? Din dragoste, bre, poate va aduceti aminte si de napastuit.

G