Poșta în pijamale

Frig. Frig și umezeală. Umezeală și fix trei căcați în drumul spre mașină. Bine plasați, oportuni călcării. Să fie cu noroc. N-ai să dai în schimb karma fericirii pe mirosul împuțit de dejecții canine în timp ce-ți bipăi, îți clickăi, îți ochești cu ochii mijiți de zgură mașina printre altele, aidoma obosite de-atâta stat în praf și mâzgă. Pe undeva prin portofel, printre bancnote și-o mondă de 20 de penny rămasă de la ultima expediție pe Marte, mandat mânjit de-un scris care-l face pe-al tău să pară un exercițiu de caligrafie pură. Ce mai vor de data asta? Căci cine trimite recomandate în România dacă nu România însăși? Era pe vremuri o amantă suplă. Săracă, de la țară. Mulțumită să o scoți la un suc și-o prăjitură. Corespondența era minimă, dialogul monosilabic. Sexul așa și-așa, răruț și drăguț. Când tu pe ea, când ea pe tine, să nu zici că n-ai viață de cetățean votant al patriei. Misivele de despărțire erau lapidare, ștampilele de bun venit morocănoase. Promiscuă relație, exact genul jenibil de aventură de-o noapte în care nu mai vine-odată dimineața.

Timpurile s-au schimbat. Centurista s-a dedat la țoale mai scumpe. Și de la o vreme-mi scrie țața cu o frecvență năucitoare. Vorbesc mai des cu ea decât cu numeroși membri ai familiei lărgite pe care-i salut pe aceeastă cale, că nu știu când mai apuc. România mea, în schimb, moare de plictiseală. E neforbită. Adică nici futută nici vorbită. Dar cu chef. Și de-a lungul ultimei jumătate de an mi-a tot trimis mesaje de amor. Din păcate nereciprocate.

E cu mesaj la cutiuța poștală, criptic să nu se prindă consoarta. Recomandată. Semnează un domn al cărui nume începe cu O. Sau Omega. sau Phi. Mă întreb dac-o fi grec. Să mă duc, îmi zic în timp ce evit măiastru căcații de câine spre, știu de pe acum, ghinionul meu. Departamentul Mesagerie al Poștei e o cotineață bine încălzită din sursă proprie și cu adaos animal, nădușirea clienților și preumblarea personalului. Să conjugăm ghișee, aceste gheișe negruvodice. E coadă la bordel, constat cu amar că România ne iubește pe toți, nu sunt singurul client. În timp ce halena fetidă a celorlalți mi se amestecă în nări cu bila resimțită copios (să nu zic că dragostea nu e cu fluturi la stomac, deh) mă pierd, claustrofob, în mormanul de scrisori, scrisorele, scrisorici, scrisoroaie. Gheonoaiele cutreieră dincolo de bordura arbitrară a relației noastre contractuale în uniforme care-au văzut și zile mai bune. Sunt perplex să coonstat că materialul e de cămăși ieftine dar, la o privire mai atentă, constați că sunt un fel de pijamale bărbătești, bleu-ciel, cu dungulițe bleumarin, maron vărgat și galben vomic. Subțiri, subțiri, atât de subțiri pe cât foița de la mandatul poștal pe care-l scurm prin baierile portmoneului în timp ce mă poziționez, cuminte și erect, la coadă.

Fiecare mandat are un număr. Fiecare număr are un corespondent în calculator. Agripina lovește tasta Enter a computerului cu violență. Țac, țac, ȚAAAC! Și nimic. Are unghiile făcute în aquamarin suflat cu flegmă din percutor, arată de parcă și-ar fi plimbat mâinile prin mătreața Mării Caraibe și se oftică. Agripina se oftică. Nu-i iese la socoteală. Mici precupeți serelei stau, muceziți de-atâta lâncezit în căldura aia bovină, cu hârtia igienică într-o mână și ștampila unității în cealaltă în timp ce Agripina violează oral terminalul. Calculatorul e doar o scuză să deschizi un registru, care e doar o scuză să deschizi alt registru. Sunt cel puțin șapte cutii de scrisori în care sunt cel puțin o sută de scrisori pe centimetru pătrat. Prinse cu ilastic. Gum-ilastic. E o atmosferă jovială, în multiple culori cur-cu-be-ice. E și-un cur, e și-un cu, e și-un beeeei ce….De la adăpostul pijamalei Agripina manevrează fanerele în direcția plicurilor care nu-și lasă zeama secretului sub crusta foncționarului. Mai apar doi, unul proaspăt trezit din hibernare, cu manșetele pijămăluței îmbibate în lămâie, dar dacă mânecile sunt în lămâie probabil că și subțiorii, dar dacă subțiorii cu siguranță și gulerul. Balaoacheșa care probabil e șef pe-acolo are o pijămăluță sensibil mai recent achiziționată, se disting bumbii încă albi, materie plastică fabricată în România în ultimii ani ai Epocii de Aur. Are-un ecuson care-a trecut fraudulos granița dintre două mașini de spălat și-o față zâmbitoare printată de pe profilul ei de Facebook unde sigur nu e grasă, sigur n-are coșuri și păr slinos, e foarte probabil că o cheamă Blue Eyes Something și tot pune capturi cu Beyonce. Sau fata aia de la Clejani. Greu de analizat. Degețelele sugestive culturii de Pleșcoi vin să supleeze eforturile perspirante, deja, ale Agripinei care pare indiferentă la of-ul, și uf-ul, și umph-ul clienților ale căror fețe, în lumina fluor a neonului par, în această dimineață, și mai cadaverice decât de obicei. Într-un Univers alternativ aici ar fi un azil de nebuni și ghici cine-ar fi oamenii îmbrăcați în pijămăluțe. Să găsești acul în carul cu fân nu e un proverb la poștă, acești mici copii minoritari care caută veșnic prin gunoaie găsesc geme remarcabile, cum ar fi declarația de impunere al cetățeanului X, fișa fiscală a cetățeanului Y, divorțul amiabil prin insolvență al doamnei Z. Untoșenia registrelor e dublată de un protocol draconic, în momentul în care victorios trage harponul hârtia se rupe un cartonaș autocolant de parcă tocmai ai primit un PIN de la cardul tău personal de credit nelimitat, dă-i cu o semnătură în fiecare registru și-o ștampilă să ne prindem că ești tu, ia arată tu un buletin care preferabil ar fi să nu fie al bunicii, doamnă, așa ați văzut dumneavoastră că se legitimează? Și încă o semnătură. Și încă una. Despicat până în vertex de acest mare falus instituțional individul pleacă în propriu-i concediu emoțional în care abia așteaptă să prindă un maidanez în off-side să-și reafirme statutul de mascul alfa al comunității.

La doi metri distanță o octogenară trimite un colet ambalat în pungă spre o țară îndepărtată. A scris cum știa ea, a acoperit cu naylon, nu e bine doamnă, trebuie să tăiați aici și să mutați etichetele între ele. Băbuța se execută, trage cu proteza de marginile scociate ale cutiuției probabil plină de presa zilei și câteva ceșcuțe de Ceaina. Dimprejur mai întorc un cap monopozii distruși ai fiscalității, e dimineață în capitală, e divertisment. Apogeul aventurii orale a bătrânicii e când, superb recalibrat, coletul trebuie lipit cu bandă. Zice doamna de la ghișeu, unghii roșii, carmin, numai bune să zgârie bruta de la REBU, îmi pare rău nu mai avem scoci, nu ne-au dat luna asta. Cine nu v-a dat? Forțele care sunt. Intendenții. Bine că v-au dat cămășuțe și ecusoane și gumilastic să legați scrisorile de la amanta noastră, a tuturora.

Din dos apare și-un factor poștal. N-are nume. La nivelul lui pe piramida trofică nu s-a inventat conștiința de sine. Le-a bramburit complet. Nu a trecut codul complet și-acum câteva mii de cetățeni sunt invitați la varianta românească a capodoperei lui Lars von Trier. Nimphomaniac. Partea a șaptesutea, la poziția cinci, în al treilea registru, în timp ce Agripina îmi controlează codul de pe mandat pagină cu pagină, încet, voluptuos, unghiuțele ei caribeene simt șăgalnic celuloza infectă a registrului mâzgălit în grabă de vreun homo floriensis precum gnomul din spatele ei care, după ce că erau toate vraiște, le mai permută și el de câteva ori să fim siguri că n-o să mai găsească nimeni, nimic. Domnul Diaconu? Cine? Ah, eu, îmi spun întors la viață conștientă dintr-o transă hipoxică a statului la coadă. Brusc îmi întoarce spatele, se duce într-o cutie care îmi scăpase observației, undeva pe-un alt birou, la altă masă, printre alte borfeturi și chiloți, scormone ca un șobolan în pubelă și scoate, în pensa-i police-index, scrisoarea mea de dragoste.

Românie, mă iubești!

Te pup, Agripina. Și mulțumesc pentru aventura minunată.

G

Malpraxis depot

România Liberă publică astăzi o poveste tristă pentru profesia mea. Alin George Nițescu, un tânăr de 32 de ani, a decedat într-o secție de terapie intensivă la Pitești. Nițescu se afla, de peste 1 an, sub tratament cu olanzapină depot (ZypAdhera) și, la cea mai recentă injecție, s-a simțit rău, a făcut un puseu de hipertensiune și a început să verse. Medicul care îi administra ZypAdhera i-a administrat un diuretic (furosemid) și, când pacientul a devenit agitat, un calmant (diazepam) după care, potrivit surselor media și declarațiilor familiei, a adormit. Medicii au chemat o ambulanță care a venit după 2 ore – din nou din declarațiile familiei. Alin Nițescu a mai trăit câteva ore înainte să sucombe unui stop cardiorespirator.

Mi-am spus deja un punct de vedere public într-o intervenție telefonică la A3. Consecințele acestui accident sunt grave, viața unui om s-a pierdut, sunt întrebări care trebuie ridicate și despre medicament, și despre modul de administrare al acestuia, și despre chestiuni care țin de practica medicală corectă, vezi un eventual malpraxis.

Trebuie să mărturisesc că o cunosc pe psihiatria care îl trata pe AG Nițescu. Suntem colegi de generație. Sunt teribil de întristat când un coleg de breaslă e implicat într-o chestiune medicolegala. Îmi aduce aminte, zi de zi, că suntem apostoli ai unei meserii de risc, cu risc și la risc. Nu știu dacă doamna doctor RH a greșit, refuz să îmi ridic poalele în cap și să decid eu, de unde sunt, dacă dânsa e sau nu culpabilă pentru înlănțuirea de fapte care au condus un adult tânăr spre moarte. Vreau să cred că pierderea unei vieți, ocurență comună tuturor medicilor la un moment dat în carieră, prilejuiește sobrietate pentru orice purtător de halat.

O instanță de judecată medico-legală va formula un raport în acest sens. Vreau să discut pe fond câteva probleme asociate cu cazul de față. Prima se referă la orânduirea evenimentelor.

În primul rând vreau să asigur orice persoană conectată în vreun fel cu victima de sentimentele mele de compasiune. E regula, în România, că la moartea unei persoane în cursul unui act medical efortul isteric va fi centrat, inevitabil, pe drama familiei și malevolența, vezi neglijența, personalului medical. Nu știu să fi fost cazul aici, dacă a fost sunt teribil de întristat, și eu am părinți, o soră, la rându-mi am fost vizitator prin spitale de stat or private cu o persoană dragă, înțeleg întrucâtva tumultul lor personal.

Medicamentele cu eliberare lentă, de tip preparat depot, rezolvă o problemă de complianță la tratament pe care o avem, ca psihiatri (dar nu numai noi). Oamenii care ajung să ne fie pacienți au sarcina dură de a suporta medicamente pe care trebuie să le ia luni, ani de zile, uneori permanent. Uneori trebuie să ia multe pastile zilnic. Alteori dozele pe care trebuie să le ia le afectează sănătatea. Nu practicăm o medicină perfectă. Practicăm o meserie perfectibilă.

Injecțiile intra-musculare cu diverse preparate schimbă paradigma. În loc să iei zilnic un medicament, primești o injecție – două pe lună iar în rest trăiești o viață sensibil mai bună calitativ. Sau cel puțin asta e teoria.

Probleme pot să apară legate de a) fie toleranța la medicament, b) eroare la metoda de administrare sau c) complet independent de oricare dintre cele două anterior menționate. Cert e că, la fel care în orice alt moment al tratamentului medicamentos, astfel de complicații (chiar dacă nu sunt norma), pot să apară.

Soluția depot, insist, este una rezervată patologiilor pentru care ZypAdhera a fost aprobat (tulburări psihotice cronice, afective or non-afective) de Agenția Națională a Medicamentului ca mijloc de menținere pe termen lung la pacientul stabilizat medicamentos prin alte mijloace pentru boala lui de bază. Website-ul ANM-ului redirecționează, în cazul ZypAdhera, către instanța omologă europeană unde ZypAdhera este adoptat, începând cu noiembrie 2008, pentru uz la subiecți umani. Vreau să observ, avant-propos, că în informația disponibilă pentru public este menționat ca efect advers la medicament hipotensiunea arterială, nu hipertensiunea arterială. De asemenea, vreau să observ, în prospectul extensiv oferit de companie pentru un site de profil al FDA (www.rxlist.com) la secțiunea Warnings & Precautions (avertismente și precauții) este menționat, într-un număr rar de cazuri, că în caz de accident de administrare, pot să apară agitație, delirium, convulsii și comă. Este un eveniment advers raportat la 0.1% dintre injecții și 2% dintre pacienți în rapoartele oferite de companie autorităților regulatoare.

Este deci un eveniment foarte rar. Nu extrem de rar dar nici extrem de frecvent. În 98% din cazuri pacienții tratați cu soluție de olanzapină depot nu au avut accidente de administrare.

Textul meu nu e o defensă pentru ZypAdhera cât un comentariu critic la un caz care nu ține de statistică. Vorbim de un om care are un nume, nu un simplu contributor la un prospect farmacologic.

Problema urâtă, pe fond, de discutat este unde, și în ce condițiii, trebuie administrată medicația depot. Marketing-ul agresiv al reprezentanților medicali în industria farmaceutică a făcut ca piața medicilor care folosesc preparate depot să migreze din centre hospitaliere către asistență secundară și uneori chiar primară. Dat fiind profilul de siguranță psihiatrii nu ezită să administreze injecțiile în cabinetele lor individuale sau în clinicile private unde activează. AG Nițescu era în grija unui medic care activa în practică privată la un centru privat din Pitești. Cine se va uita pe site-ul web al respectivului centru va putea să observe cu ușurință că, în puzderia de specialități medicale pe care le oferă dânșii  nu se numără și servicii de asistență de urgență de tip terapie intensivă. Ca și mulți alții și dânșii probabil că au o înțelegere contractuală cu un serviciu de ambulanță pentru situațiile extreme când e nevoie de astfel de servicii. Statul român le-a permis, și nu ar fi avut de ce nu, o astfel de organizare.

Revin la situația de față. Un pacient sub tratament cu olanzapină depot, după toate aspectele stabil timp de 1 an și jumătate sub medicație (cu efecte secundare vezi sedare și cutanate) are, după toate aparențele, un accident de administrare. Nu este o culpă per se a medicului care a administrat substanța. Pacientul primește un consimțământ informat la inițierea oricărui medicament și este pus la curent cu eventuale probleme care pot să apară în urma lui. Aceasta e norma. A ieși din normă reprezintă deja o eroare etică profesională.

Presupun deci că a avut loc un accident de administrare care nu reprezintă, nici în cazurile raportate către FDA nici în documentația oferită de manufacturier, malpraxis cât o deficiență a substanței însăși și formei în care ea e administrată. Ca să fie înțeles, doza maximă de olanzapină recomandată oral e de 20 de miligrame zilnic. Preparatele depot conțin, în alt ambalaj cu eliberare lentă, doze de 10 – 15 de ori mai mari care acoperă necesarul de substanță pentru organism pe parcursul a 15 – 30 de zile. Un accident de administrare – chiar unde administrarea a respectat locul indicat de injectare (în deltoid, folosind niște repere anatomice la răscrucea cărora se introduce acul într-un anumit unghi, la o anumită adâncime – deci un accident de administrare poate să ducă la eliberarea în sânge a unor doze toxice de olanzapină.

Simptomele sunt descrise de manufacturier și orice medic ar trebui să le știe. Accidentul de administrare devine o urgență toxicologică.

Din momentul respectiv pacientul trebuie transferat de urgență într-o secție de terapie intensivă și preluat de profesioniști în toxicologie.

Medicul psihiatru are nevoie, pentru buna lui practică, să faciliteze accesul către astfel de servicii în următoarele minute/ zeci de minute.

În mod regretabil informațiile disponibile public sugerează că astfel de acces a fost temporizat, s-au administrat alte substanțe pentru contenționarea a ceea ce părea un incident, nu un accident de administrare, și accesul în ATI s-a făcut la 2 – 3 ore de la debutul simptomelor. Ore mai târziu, din motive încă de elucidat, pacientul a decedat.

Culpa medicului implicat urmează să fie stabilită prin instituțiile abilitate să facă asta, vezi institutul medico-legal și Colegiul Medicilor. Dânșii nu pot însă, pe fond, să se pronunțe cu privire la o culpă morală pe care o partajăm majoritatea care acceptăm, vreodată, să facem gesturi medicale pentru care nu avem acoperire logistică în practica noastră de zi cu zi.

Cine e curios să verifice orânduirea diverselor spitale de psihiatrie din România s-ar putea să constate că multe dintre ele se luptă cu problema accesului rapid către camere de gardă/ UPU/ ATI în caz de complicații fie ele directe ale tratamentului pacienților, fie indirecte date de boli asociate celor psihice și care le cresc gradul de risc oamenilor internați în atare instituții.

Există un elefant în încăpere de care ajungem să vorbim doar când cineva moare. Vom arăta cu degetul, vom nominaliza vinovatul, vom mătura mizeria înapoi sub preș.

Răspunsul clinicii private a fost să o concedieze (speculație a presei, e posibil că realitatea e alta) pe doctorița RH. Este lipsit de demnitate, lipsit de etică profesională, lipsit de umanitate pentru o comunitate de practică medicală privată ca după un atare incident să se spele pe mâini de teama unui proces de malpraxis care să strice ”blazonul” clinicii (conduse și înființate tot de un medic psihiatru). Până la urmă dânșii erau cei responsabili de grija pacientului deîndată ce a încetat să fie un caz psihiatric și a devenit o urgență toxicologică. Dânșii erau responsabili să faciliteze un diagnostic rapid și tot ce înseamnă îngrijire medicală toxicologică (atenție, nu mai e competența specialistului psihiatru ci a ATI). Dânșii sunt înscriși în lanțul birocratic care, prin eșecul de a oferi șansă la viață suplimentar, au circumstanțiat o moarte.

Eșecul de a oferi șansă e o problemă ridicată în ultimii ani în dialogul medicolegal între companiile de asigurări, medici și avocați de malpraxis. Loss-of-chance e un concept care crește riscul suplimentar la care se expune medicul care nu își acoperă absolut toate bazele de practică, inclusiv cele generate de întârzierea, să zicem, a unui diagnostic care fie compromite viața fie bunăstarea pacientului. E un hățiș teribil care a dus la o isterie în toate taberele, medici care plătesc sume mult mai mari asiguratorilor, asiguratori care plătesc mult mai mulți bani pacienților, pacienți care plătesc mult mai mulți bani avocaților. Sâmburele de adevăr e dat tocmai de situații ca cea din textul prezent, în care întârzierea accesului la îngrijiri medicale avansate ar putea fi responsabil de decesul lui AG Nițescu, dincolo de tot și toate.

E posibil că ambulanța a fost chemată și a întârziat să sosească nepermis de mult, caz în care culpa e a dânșilor. E posibil că mijloacele de asistență avansată au eșuat pentru că de fapt altceva, un eveniment nelegat de administrare, s-a petrecut de fapt. Examenul medico-legal amănunțit ar trebui să trieze o atare dilemă.

Și ajungem la nuca putredă a problemei.

Examenul toxicologic nu poate fi făcut pentru că e costisitor. Familia e dispusă să plătească suma în contravaloare (900 RON) dar poliția – până acum – nu a colaborat. Dânșii nici nu au cum pentru că nu au cum să ordoneze acești bani, adică să-i direcționeze spre bugetul institutului de medicină legală din surse terțe. Poliția are un buget alocat de stat care se epuizează fabulos de repede. Chiar și la cererea familiei ei nu pot plimba, fizic și juridic, banii către IML. E un blocaj instituțional care contribuie, mai departe, la suferința adăugată familiei la momentul de față.

Dozarea în urgență a olanzapinei în sânge trebuie că s-a făcut la ATI în momentul când pacientul a fost internat. Dânșii își vor deferi propriile documente către autorități. Pe fond discuția rămâne dacă există, de fapt, o speță pe practică, mai exact rea practică, de imputat medicului care a administrat ZypAdhera.

Atâta timp cât el a respectat protocolul și a injectat ca și în celălalte 15 dăți medicamentul opinia mea este că nu. Accidentul de administrare e accident de administrare.

Că nu a recunoscut semnele intoxicație acute cu olanzapină (dacă asta a fost) este o eroare medicală pentru care medicul răspunde.

Că a recunoscut intoxicația acută cu olanzapină și a întârziat deferirea către o secție de terapie intensivă nepermis de mult reprezintă o culpă medicală.

Că a cerut ambulanță și ambulanța a sosit prea târziu e o culpă a ambulanței.

Că centrul respectiv nu avea un serviciu de urgență pentru asistarea pacientului intoxicat reprezintă o culpă a centrului respectiv, indiferent dacă a concediat ulterior sau nu medicul specialist implicat.

La sfârșitul zilei e săvârșit că un om a murit pentru că medicina nu i-a oferit practici suficiente încât profesia medicală să fie sigură pentru pacient, cât și pentru medic. Oameni mor în situații comparabile peste tot, la stat și privat, pentru că statul forțează mâna personalului medical și recomandă practici voluntare și în condiții precare. Statul este cel care desenează spațiul moral în care ne îmbrăcăm în fiecare zi în halat, în care rezolvăm haiducește în fiecare zi situații la care știm cât de teribil suntem expuși și care sunt, uneori, riscurile. Riscurile sunt discutate uneori cu pacienții, și unii și ceilalți admit că medicina în România e sub-performantă dar, ca și condusul unei mașini cu frânele așa-și-așa, uneori defecte, riscăm pentru că trebuie să ajungem la o destinație.

Pentru Alin George Nițescu destinația a fost pe lumea cealaltă. Sunt atât de necăjit pentru familie, nimic din ce-am scris nu schimbă deznodământul și pierderea prin care trec. Sunt atât de necăjit și pentru colega mea, am compasiune pentru efortul ei de-a fi încercat să ofere cele mai recente soluții/ tehnologii pentru pacientul ei (ZypAdhera e pe piață de 5 ani, adică e cea mai bună soluție pe care cineva o poate avea la moment în zona neurolepticelor). Sunt însă critic vis-a-vis de organizarea practicii medicale care a permis ca un om să moară într-o suită de gesturi care pleacă departe din norma de ”best evidence practice”. Deci, fie cât de dificil, și fără să jucăm un tontoroi pe necazul nici unuia, nici al altuia, cred că e obligatoriu ca unele gesturi medicale să fie re-evaluate în România. Eli Lilly au responsabilitatea să informeze mai bine profesioniștii și pacienții, accesul la medicație depot să fie restrâns la centre care pot prelua intoxicații prin accident de administrare. Or astfel de decizii nu le poate lua mediul privat, mediul privat poate refuza să facă astfel de gesturi acolo unde nu are o secție de ATI la dispoziție. Dispoziția trebuie să fie una ministerială și prin acord cu ANM. AG Nițescu poate deveni un precedent pentru practică încât practica să devină mai bună.

Tuturor celor care iau ZypAdhera și beneficiază de el, la acest moment, nu le pot spune decât să ia legătura cu practicianul lor curent și să discute lucrurile de care am discutat mai sus. Insist, e un eveniment teribil de rar dar nu dramatic de rar.

Prin comparație, mama mea a suferit o intervenție chirurgicală pentru o problemă de sănătate cu ocurență în populație de 1 la 100.000. A făcut, postoperator, o complicație care apare la 1% din pacienți deci, per total, a avut o șansă din 10 milioane să ajungă în situația aia, ceva de 1000 de ori mai rar decât ce a pățit AG Nițescu. Faptul că am avut acces rapid la internist, faptul că spitalul unde a fost mama mea avea resurse tehnologice și logistice (RMN, ATI etc) a permis ca ea să fie diagnosticată corect, tratată potrivit ghidurilor și să-și revină în prezent.

Mama mea nu are voie să fie o excepție la sistem.

Iată de ce dincolo de senzația tabloidă pe care o oferă presa (și presărat cu inadvertențe și neadevăruri), rândurile de mai sus se cereau scrise.

G

În marginea uitării

Efortul recent al echipei ziarului Gândul de-a ridica vălul uitării de pe foștii torționari ai regimului comunist comandă un moment de pauză. Titlu mare, o șchioapă și ceva: ”La 88 de ani, torționarul Vișinescu dă cu pumnul ca în tinerețe…”. În pastilă, imortel, un bătrânel asaltat de camere de luat vederi, microfoane și obișnuitele voci gingașe de reporter reacționează cu violență la o invazie a intimității. E un croșeu în aer, nu-și atinge ținta. Oamenii care privesc sunt condamnați, în sine, să își convingă mintea că octogenarul merită din plin lapidariumul pentru că are mâinile pătate de sânge. Imagini inedite își fac loc în câmpul conștiinței mele dintr-o perioadă în care eram mai mult jurnalist decât psihiatru: Saddam Hussein prins și scos ca o cârtiță din ascunzătoare, apoi judecat și condamnat la moarte prin spânzurare. Muammar Gaddafi violat cu brutalitate înainte de-a fi linșat de armatele eliberatoare. Nicolae și Elena Ceaușescu legați la mâini înainte de-a fi duși în fața plutonului de execuție. Yasser Arafat, hăituit, privind pe geam tancurile Abrams ale Tsahal-ului cu turelele îndreptate spre sediul Fatah din Ramallah. Cum cad călăii, ți-ai spune. Ce sfârșit animalic pentru peiorativele animale.

Dar sunt și alte imagini care-mi urcă în minte. Goering în banca acuzaților la Nuremberg. Rudolph Hess. Procesul telenovelă al lui Nicu Ceaușescu, prilej de ascensiune pentru tânărul procuror Doru Viorel Ursu (viitor ministru de interne). Anders Breivik în banca acuzațiilor. Moussaoui în fața curții de juri pentru atentatele de la 11 septembrie. Milosevic la TPI, un moment pentru Carla del Ponte să-și arate valoarea. Recuperarea lui Karadzic și vânătoarea lui Ratko Mladic, responsabili de masacrul de la Srebrenica.

Moarte. Atâta moarte. Și viii responsabili pentru nemernicirea semenilor lor.

Cum ai să te porți cu ei?

Ce merită mâna care a schingiuit omul?

În memoriile lui, Christopher Hitchens povestește de momentul când s-a dus să-l intervieveze pe dictatorul argentinian, Jorge Rafael Videla, sinistrul personaj contemporan majorității celor deja nominalizați mai sus, aflat în fruntea juntei militare care a urmat regimului Peron și care a coordonat răpirea, și tortura sistematică, bestială a dizidenților. Li s-a spus desaparecidos, dispăruții. În anticamera discuției, Hitchens își pune problema (ca de altfel și la alt moment, interviul lui cu Oswald Mosley, leader-ul mișcării fasciste britanice) dacă ar trebui să facă un gest prin care să îi arate celui din fața lui disprețul, furia mocnită, dorința de lapidare sumară care i s-ar potrivi unui criminal de joasă speță, dar înalt rang. The Hitch mărturisește că în ambele ocazii și-a înghițit bila, și momentul visceral, și le-a întins mâna amândorura. Prezent, cu judecată, nu urma să fie el o instanță care să-i judece totuși pe vreunul. Le-a strâns mâna amândorura. Altceva, și altcineva, i-a condamnat pe Videla, Moslei, Pinochet, și lista poate să continue.

Ce cere Gândul, de fapt, nicidecum mobilul campaniei lor, mă înfioară pentru că e în quasi-simetrie cu lapidarea bolșevică practicată în alte vremuri, reminiscentă unui alt Ev. Vezi bătrânul ăsta? A fost torționar comunist. Scuipă-l pe stradă. Spune-i că e un criminal.

Incită violența. Trezește maidanezul furibund citadin din fiecare cititor sau postac și ațâță naționalismul și așa suficient de analfabet al românului cetit pe pagină web. Promovează o campanie a cărei virulență nu face decât să aducă argument, în plus, că efortul celor de la Pitești, Aiud, Gherla, Sighet, Rm. Sărat de-a anula demnitatea din om sfârșește prin a fi oferit poporului o genă de dat mai departe, și o memă de perpetuat. Morții de la groapă nu îi mai întorci. Vrei să judeci torționarii comunismului? Fă un proces, dă-le ocazia să se apere, respectă o cutumă pe care ei știi că nu au respectat-o într-un timp când coșmarul Holocaustului, al tancului rusesc și-al krieg-ului nazist erau atât de proaspete. Adu-ți aminte în ce an trăiești, iar ai să oferi vulgului și plebei un moment cu fulgi și catran?

Vișinescu răspunde sec – am îndeplinit o funcție. Toți, până la ultimul din cei enumerați mai sus vor fi spus unei instanțe de judecată același lucru, că funcția scuză mijloacele. Stanley Milgram, complet naiv la psihologia terorii instituită de Țurcanu & co la Pitești aproape 20 de ani înainte de experimentele care-l vor face pe Milgram faimos în manualele profesionale, a observat tendința ”gardianului” de-a își abuza puterea asupra victimei. În fața legii nu e o scuză, dar oferă context. Că oameni iliterați, de ”origine sănătoasă”, au fost luați și înarmați cu puterea represiunii pentru inamicii poporului așa cum erau ei portretizați în propagandă, iarăși nu reprezintă o scuză cât mai degrabă un context, unul care astăzi, neștiut de prostimea care se uită nu face decât să împingă o pseudo-istorie pe masă. Pare simplu. Niște oameni au fost schingiuiți, să plătească schingiuitorii. Naiv, dacă nu isteric îmi pare acela care așteaptă că, moral, poporul vreodată ar putea să decidă printr-un fel ciudat de plebiscit care e pedeapsa potrivită pentru mâna torturii. Ar însemna ca poporul să aibe o zestre morală cât de cât sănătoasă (nu e cazul românilor). Ar însemna să ai o formă de garanție că pedeapsa, oricare va fi ea, respectă niște criterii de umanitate care te separă de bestie (din nou, nu e cazul multor români). Hematofag, publicul de la noi se bucură, momentan, de noutatea vânătorii scheletilor ambulanti. Putin îmi pare probabil că îl voi vedea pe Vișinescu audiat, judecat și condamnat potrivit legii (deși asta i s-ar potrivi). Victor Stănculescu a trecut în quasi anonimat și apoi periodic pe la infirmerie pentru rolul avut în revoluția din 1989. Așteptăm, postum, publicarea faimoaselor casete. Publicarea raportului Tismăneanu și denunțarea comunismului pentru ce-a fost (potrivit acelui raport, atenție!) de către președintele României în vigoare a fost primită cu îmbufnată apatie de urmașii celor chinuiți de regimurile lui Groza, Dej și apoi Ceaușescu. Orizonturile roșii scrise de Pacepa sunt mult mai interesante, e un fel de Capă și Spadă, un fel de Michel Zevaco, un fel de James Bond sau Arthur Conan Doyle, o chestiune de livresc, de burlesc, de romanesc. Mai simplu, un esc mizerabil. Noi contra dușmanului, dușmanul pe câmpuri. Rezistența în opoziție, eroii necunoscuți și necunoscuții eroi.

Justiția nu se face la ziar. Justiția nu se face pe stradă. Vorbele nu pot decât să împingă cântarul moral către o morală a cântarului.

E pregătită echipa editorială Gândul pentru piatra care ar putea să-i spargă capul, fatalmente, lui Vișinescu înainte de un eventual proces? Vor dormi veșnic mai liniștit victimele lui știind că un exaltat își va fi găsit, în texte expansive, memento pentru propria-i cruciadă?

Din păcate întrebările mele nu sunt retorice.

G

 

Ganduri pentru Sophie

Primul gand pe care il am in fiecare dimineata, in ultimele trei zile, e ca ajutorul pe care il dam in clarificarea povestii ei vine cu un pret teribil. Dintr-un copil anonim a ajuns vedeta fara voie, numele ei e stiut de mii de persoane, nume care la sfarsit, indiferent de adevarul pe care il voi descoperi cu echipa mea, va fi asociat cu moartea violenta a mamei ei, acuzatiile de abuz sexual la adresa tatalui si bunicului patern, lupta legala intre cei care au trait pentru posesia ei, si un viitor deocamdata incert. Astfel de lucruri in umanitate nu ar trebui sa se intample. Ma gandesc, mai mult, nu e etic ca imaginea unui copil sau numele ei, detalii legate de adresa ei de resedinta sau orice altceva care ii atinge identitatea sa fie vehiculate in mediul online, liber pe terminalul oricui. Teama mea e ca in cele din urma cei care sunt implicati in asta vor fi consumati de nevoia lor de justitie mai putin decat nevoia de adevar. Or adevarul implica si posibilitatea, oricat de nesugestiva, ca ea nu a fost abuzata, si ca fara o gandire lucida si judicioasa gesturi facute azi ar putea sa-i compromita relatia deja turbulenta cu parintele care a ramas in viata, cu familia extinsa si, prin ei, cu viitorul.

In discutia pe care o am zilele acestea cu colaboratorul meu si partener in comisia pentru protectia victimelor torturii, abuzului psihologic si persecutiei (SPCTP) din WPA (Asociatia Mondiala de Psihiatrie) – din care fac la randu-mi parte – principala grija este sa ne asiguram ca la orice moment pasii pe care ii facem nu pericliteaza binele emotional al lui Sophie. Detaliile povestii sunt complexe si departe de-a fi fost confirmate in anchetele psihologice efectuate deocamdata. Stim ca astfel de expertize nu sunt perfecte de departe, stim ca oricat de bun este protocolul de analiza a unui caz nu poate stabili dincolo de indoiala un adevar faptic. Stim, de asemenea, ca in situatia oricat de neverosimila ca Sophie a fost abuzata de tatal ei sunt amprente in timp care trebuie furnizate celor care au competenta, vezi politie si procuratura. Astfel de amprente nu pot fi doar acuzatii verbale din partea bunicii materne (implicata in propria ei lupta legala) sau un jurnal electronic al mamei, complet nesecurizat si care nu exista in varianta holografica. Ce stiu, faptic, este ca tatal lui Sophie a facut gesturi care au condus la moartea mamei lui Sophie. Si ca Sophie era acolo.

Ma apasa faptul ca un copil a asistat la o crima violenta fie direct fie prin proximitate. Ma apasa teribil posibilitatea ca a fost expusa pornografiei infantile asa cum este afirmat de unii martori. Expunerea la pornografie de orice fel este o forma de abuz sexual la copil in intelegerea noastra, a profesionistilor. Iar gandul ca e posibil ca tatal lui Sophie a facut orice gest calificabil drept nepotrivit fata de o fetita de 3 – 5 ani ma inversuneaza si imi motiveaza maratonul la care m-am inhamat.

Am sa imping agenda aceasta in efortul de securizare al fetitei. Admitand scenariul unui abuz din partea tatalui (ca ipoteza de baza) si custodia bunicilor paterni (un fapt la moment) care e efectul in viitor, cand CG va fi eliberat, asupra lui Sophie? Retraumatizarea si re-expunerea la abuzator intr-un astfel de situatie sunt de ne-acceptat.

Pe de alta parte, luand in considerare ipoteza – si nu vreau sa fiu prost inteles, nu spun ca bunica materna minte – deci luand in considerare ipoteza ca in realitate nici un abuz nu a fost comis, inseamna ca fantezia desfasurata in mintea mamei ei, partajata de bunica si publicizata in ultimele saptamani raman un episod cu care Sophie va avea contact in viitorul ei pentru ca oamenii au vorbit de asta pe facebook si in presa romaneasca. Ce va spune? Cum ii va ajuta asta relatia cu mama mamicii ei, singura legatura pe care o mai are acum cu un trecut a carui finalitate e din pacate fapt? Vreau sa cred ca toti cei care participa benevol ca si mine, si care cauta in cele din urma sa faca un bine unui copil, inteleg care sunt consecintele concluziei ca un abuz nu a avut loc. E posibil ca va fi contaminata de pletora de informatii circumstantiale, e posibil ca va ramane cu un dubiu privind propria ei experienta paterna. E de dorit ca un copil sa aibe vreodata o relatie cu criminalul mamei lui? Dar cand e tatal copilului?

Astfel de povesti nu pot avea o concluzie care sa fie multumitoare. Adevarul e ca in fata faptelor majoritatea se vor simti neputiinciosi. Nu putem sa dam lunile inapoi. Nu putem sa vaporizam arma care s-a gasit in mana unui barbat in momentul cand, indiferent de motiv, a lovit o femeie si a omorit-o. Nu putem sa luam copilul din locuinta in momentul comiterii faptei si sa o punem intr-un loc unde sa ii fie bine. Cuvintele de confort sunt putine si suna gol. Dreptatea nu vindeca rani. Cel mult ofera compensatie si adoarme demonul justitiei. Intelegerea vindeca rani. Concilierea vindeca rani. Timpul si distanta vindeca rani. Increderea in lume poate fi reconstruita. Increderea ca lumea e un loc bun si liber, un loc sigur unde poti sa iubesti si sa nu fii tradat, sa faci copii si sa le lasi parintii alaturi, sa razi, sa plangi, sa cresti.

Iar voi, cei care va implicati, cumpatati fiecare gest inainte de-a va sui in caruta zelotilor. Daca ati cautat senzatie schimbati canalul, sunt jocuri mai putin periculoase ca acesta, sunt seriale gen CSI sau Dexter mult mai benigne. Daca sunteti dornici sa ajutati si sa oferiti sprijin clarificati-va un obiectiv pragmatic fie de asistenta financiara a partilor/ bunica etc., fie de publicizare responsabila si echidistanta a povestii. Singura consecinta deocamdata a efortului spontan si onest al doamnei Roanghesi e ca s-a ales cu un proces de calomnie. Ajutor pentru dansa inseamna o echipa buna de avocati, translatori buni, o buna consiliere psihologica pentru medierea relatiei cu bunicii paterni, si finantare pentru munca titanica din lunile care vin. Lumea nu merge asa, adevarul nu se triaza in presa. Presa poate investiga, oamenii pot face propriul lor demers sa cearna evidente si, de ce nu, pot asista justitia in rectificarea propriilor slabiciuni.

Nu pot sa alimentez credinta ca toti oamenii implicati in proces sunt animati de alte dorinte decat protectia unui copil, fie ei judecatori, pedopsihiatri, psihologi clinicieni, experti agreati de curte sau bunici de toate partile, jurnalisti, comunitati online, investigatori independenti samd. Atata ca dorinta nu e insotita uneori de competenta sau – simplu spus – putiinta. Or in absenta ambelor brate, cel al competentei si putiintei, devotatul se transforma in fanatic.

Nu vreau sa supar sau sa dezamagesc prin asta oamenii minunati prin al caror efort e posibil ca vom face lucrurile sa aibe un deznodamant pozitiv (atat cat se poate in conditiile date). Anii de cand fac asta m-au invatat ca succesul e o functie nu doar de perseverenta, cat de metoda.

Celor care vor transparenta am sa le spun tot ce pot constient ca le pot spune foarte putine. Si in perioada viitoare am sa le pot spune chiar mai putin decat pana acum. Eu nu ma rog, cei care credeti rugati-va. Si ganditi ganduri bune pentru Sophie.

G

Cochilie

Il redescopar cu o amara placere pe Andrei Plesu de la o vreme. Venirea lui Marga la ICR a prilejuit nu doar glume, momente histrionice de-ale lui Cartarescu si mici impielitari de-ale lui Liiceanu dar si cugetari, pe alocuri spumoase, in cele din urma infrante ale lui Plesu. Pe cat de aplaudat, mi-e teama dar zic de aceasta data, domnul Plesu se afla intr-o mare eroare.

A se citi textul dansului “Patriotism“. Musai obligatoriu. Altfel urmatoarele isi pierd din context.

Uite pe mine ma macina un gand de multi ani, cam de cand i-am citit pe Viktor Frankl si Primo Levi si marturiile lor din lagarele naziste. Raportul prizonieri – gardieni in 1943 era de 400 la 1. Sa presupunem ca acel 1 avea o mitraliera cu 100 de cartuse pe teava si ca mitraliera tragea, nu stiu, 60 de cartuse? pana cand pica Fritz. Si sa presupunem ca ochea perfect si omora cu fiecare cartus un om. De ce n-au atacat 400 de oameni un om pentru ca 360 sa traiasca? Ce facea diferenta? Raspunsul lui Frankl (mai putin al lui Levi) in scrierile sale e ca acei 400 de oameni erau infranti, anihilati ca grup, resemnati si fatalmente convinsi ca e destinul lor sa treaca prin asa ceva.

Anii ’50 – ’60 in Romania au fost dificili. Domnul Plesu cu siguranta i-a trait. S-a nascut fix la 4 ani de la faimosul 23 August cand, ziceau manualele comuniste de istorie, am intors armele si i-am invins (mai ca aproape de unii singuri) pe nazisti. In perioada copilariei sale precoce trebuie ca domnul Plesu a avut o impresie macar viscerala de epurarea intelectualilor, trebuie ca i s-au plimbat Volgile negre pe strazi prin tinerete cand mergea la scoala. Trebuie ca domnul Plesu ca si alti pacienti de-ai mei care au trait vremurile respective a fost pus sa se ridice in picioare si sa spuna cu voce tara buna ziua ma cheama Plesu Andrei si apoi sa decline profesia parintilor si originea lor sanatoasa, or ba. Era oribil, un domn imi spunea cum a fost dupa ce tatal lui, un mic comerciant apreciat, a fost luat cu duba si condamnat la 9 ani de inchisoare cum trebuia, la fiecare inceput de zi, sa spuna ma cheama cutarica si tatal meu e dusman al neamului. Curajul era nu doar o comoditate cat mai degraba o nebunie, o iluzie de eroism; pentru majoritatea cu capul pe umeri ratiunea iti spunea sa faci o gaura foarte adanca in pamant si sa te bagi in ea. Sa-i spunem procesului coquillage, facerea de cochilie. Iar in timp ce oamenii cu minim de cap sporulau Republica Socialista Romania a desavarsit un sistem al anti-ierarhiilor; unul in care pozitiile cheie, nodurile de retea, leadership-ul (fie-mi scuzat cacofonicul anglicism), directorii de fabrici si uzine nu aveau alte calitati decat gena zdravana de zglie: tata taran mama filatoare. Cunosc cateva exceptii notabile, iti imaginezi ca ar fi fost imposibil ca o tara mastodont ca Romania sa functioneze intr-un aparat de gangavi, analfabeti si, plastic spus, tampiti. Dar de sus pana jos aparatchick-ii insoteau ca o iedera fiecare creanga de lateralizare sociala, Securitatea si-a dezvoltat mijloace extraordinare (si inca patente) de a invalui individul intr-o onctuoasa paranoia prin deja cunoscutele “note informative” intr-atat incat – apropo de Frankl si Primo Levi – in 1990 raportul informatori/informati era de 4:1. Fagurele era quasi perfect.

Cand domnul Plesu scrie despre privilegiul intelectualului de a se “retrage” am o reactie aproape viscerala. In mintea mea de om nascut in comunism, crescut in ultimii ani ai comunismului, trait in anii ’90 prin trei mineriade si patru devalorizari ale leului, nepot de garda regala si “copil de intelectuali” intre care unul foarte oropsit pentru originile lui intens nesanatoase a ma “retrage” nu numai ca nu e o optiune, e mai degraba o blasfemie. Cand vine momentul mai exact in care sa te retragi la depo? (nu ca domnul Plesu nu are dreptul la o retragere pensionara planificata, dar macar sa fie una totala, nu ca aceea a unui batran curvet care se hotaraste ca, gata, de maine e prea batrana pentru sex anal).

Din pacate legendara rezistenta intelectuala romaneasca e un fis, si-un parfum vremelnic de sulf. Nu pentru ca nu a existat, nu pentru ca n-ar fi nume pe care apologetii se vor grabi furibunzi sa le scuipe. Nu. Ci pentru ca la fel ca si in fotbal eroii nostri au jucat extraordinar, dar au mancat bataie la puncte. In momentele decisive ale unei lupte evolutionare pentru cultura “nemuritorii” au luat-o viguros la sanatoasa in turnuletele lor de fildes si au pus infrangerea rusinoasa pe seama vremii. Cand a fost nevoie de educatie titanii nostri au scris tone pe tema educatiei, dar n-au educat. N-au facut altceva decat sa selecteze o susa ciudata, grotesca de intelectual de apartament sau/ mai nou/ un fel de biblio-hipster care nici macar ignorant nu mai poate fi numit cat zombie, cel mult, cineva care formal intelege si memoreaza tot ce-a zis domnul Plesu dar e inapt, inabil sau pur si simplu indolent in a-l critica.

Ce sa-i ceri? Sa iasa sa protesteze? Un mos cu barba alba in piata Universitatii? Asta e marele curaj al careului de asi ai culturii de sub Carpati? Ca NU s-au dus la un eveniment cultural ca dupa aceea sa poata arunca sageti in liniste la blandul Ben al Institutului Cultural Roman, pana la urma “omul cu bani”? O sa-i pese cuiva de curul intors ostentativ, ca de multe alte dati, al angeleologului? In cele din urma charisma omului Plesu nu poate acoperi coloana vertebrala franta a omului de cultura Plesu. E ca in bancul cu Stefan cel Mare cand vin turcii, azi zice aduceti-mi camasa rosie maine zice aduceti-mi pantalonii maro.

Imi e teama ca prea multi ganditori romani, daca nu cumva majoritatea, traiesc un scrupul existential care le sta ca un furuncul pe cap in timp ce se imbraca invariabil in maro. Curajul ar presupune mai mult decat pareri exprimate prin diverse camere in preajma liotei de fani, sau prin cafenele unde sunt tratati ca nano-semi-zei. Unde s-a dus cultura romana cand domnul Plesu a fost ministru? Inca imi rascolesc memoria dupa o mare realizare a domniei sale atunci cand christic ridica piatra.

Vedeti voi, pe mine asta ma doare (inca) foarte tare. Goliciunea. Asa ca vine unul sau altul si se plang ca viata e greu mi s-a luat si inca de mult. Pentru mine ecuatia e foarte simpla, suntem in plina extinctie in timp ce acela pe care-l vilificam, ignoramus-ul, cocalarul, manelistul, romanul verde, paranoicul, jihadistul, parlamentarul cu patru clase, milionarul cu mortii ma-tii in gura, acela prospera. Prospera pentru ca e adaptat. Prospera pentru ca intelege lucruri despre lume pe care melcul docent de cochilie nu le pricepe dar indrazneste sa faca o teza de doctorat despre asta.

Eu aleg sa nu ma retrag, domnule Plesu. Asta inteleg eu din titlul compunerii dumneavoastra, cam singurul lucru la care ma pot raporta. Nu sunt patriot, sunt cel mult filofil, gnosofag si sincer nu prea-mi plac oamenii printre care traiesc. Daca nu am grija singura solutie pentru viitorul copilului meu e exilul, batranetea mea la fel va fi un fiasco in grija viitorilor medici de aici (vor mai ramane oare cativa si pentru oasele mele), am sa citesc tot un fel de Pravda si-am sa cant imnuri de partid si asta pentru ca batranii de azi, domnule Plesu, stau prin vastele cazemate asteptand fatidic, inca, sa vina cineva sa-i salveze. Ce sa le mai cerem, m-ar intreba cineva, n-au facut destul ca au trait, si ca au invins?

Au invins CE?

Oamenii care au facut revolutia nu au fost ei. Media de varsta a celor din strada era 20 de ani, oameni nascuti doua generatii dupa ei, copiii lor care s-au uitat cu stupoare cum vreme de 20 de ani parintii lor n-au facut nimic inafara de coquillage, adaptare si o surda supusenie. Anno 2013 si au trecut din nou 20 si plus de ani de atunci, iara singura solutie a domnului Plesu e repozitionarea strategica.

Multumim. Din suflet. Multumim.

G

Amne amne

Citeam in presa centrala, de dimineata, ca ateismul este foarte prevalent in tarile fostului bloc comunist. Nu s-ar zice, dupa datele celui mai recent recensamant in Romania sunt(em) putini, foarte putini in Romania, lucru care nu e obligatoriu nici bun, nici rau. Vorba lui Bertrand Russell, ateismul nu e o credinta in absenta lui Dumnezeu, dar – si aici fac nota de diferenta – e incadrata la sectiunea “culte” la categoria “si altele” (sic!).

Cei dintre dumneavoastra care-mi stiu cat de cat orientarea religioasa vor afla despre mine, fara surpriza, ca sunt un secularist, si ca militantismul meu este pentru religie ca fenomen natural, ca discipol al lui Dennett ce ma numar. Cred ca religia emana direct din interiorul constiintei umane fara de care, odata obliterata aceasta, va inceta la randu-i sa existe. Oamenii nu-i musai ca mor fara Dumnezeu, dar Dumnezeu musai moare fara oameni.

Ei bine, ca majoritatea minoritarilor pe-aceste meleaguri nu rar mi s-a intamplat sa ma lupt in vorbe (doar vorbe, din fericire) cu diversi oameni foarte ofensati de o astfel de preferinta de-a mea. Am ramas, invariabil, politicos pana am descoperit ca de fapt mojicia nu e unilaterala. O suma de homo religiosus erau – pe buna dreptate – indignati nu doar de alternativa la teism/ deism, cat despre forma adeseori ridiculizanta, jignitoare, profananta pe care o ia in diverse medii de cultura liberalismul a la Hume. Si-ntre atei se numara cu usurinta talibani isterici, eliberati de constrangerile ritualului, si-ale datinei, bine porniti sa scuipe sau sa vulgarizeze tot ce-aduce a sacru, sau stabilit peren. Nu neaparat pentru ei, dar si pentru aceia care cred de cuviinta sa isi profereze dreptul la libertate spunandu-i lui Iisus Hesus sau mai stiu eu cum, scriu aceste randuri.

Aceste randuri sunt despre cum eu m-am hotarat ca am sa-l invat pe copilul meu despre religie. Si cum sunt nascut in aceste meleaguri, si nu in albia Gangelui sau in pampas-ul argentinian m-am hotarat sa-l invat pe copilul meu religia parintilor, si-a bunicilor mei. De ceva vreme baiatul meu a aflat de Amne amne.

Amne amne este expresia lui condensata a lui “Doamne Doamne”. Deocamdata, la 1.5 ani, imi e imposibil sa-i spun povestea cu cele 7 zile in care Dumnezeu a creat lumea, despre cum a separat lumina de intuneric, vazduhurile de pamanturi, apele de insule si-asa mai departe. Dar probabil ca vine o zi in care asta urmeaza. Am sa-i spun copilului meu despre Adam si Eva, Cain si Abel, despre Moise si Aaron, despre Isaac si Iacov, despre Iosif si nu doar cel din musical-ul lui Andrew Lloyd Weber, despre David si Goliat, despre Samson (sau, in original, Shimshon Hagibor), despre Sara si despre Macabei, si cate si mai cate. Am sa-i spun toate acestea. Ma gandesc ca, pe undeva pe drum, am sa-i spun si despre Gaia, si Uranus, si Cronos si Zeus si Poseidon si Hades, si Hera si Atena si toti zeii chthonici, si-am sa-i povestesc despre Troia, si despre Priam si Hector, si Ahile si Ulise, si Agamemnon si despre marul discordiei, despre Elena si Paris si-asa mai departe. Evident baiatul meu va fi, la fel ca si mine la vremea respectiva, un pic nedumerit cum ca evident, daca Dumnezeu este adevarat inseamna ca zeii si zeitele sunt din povesti. O vreme nu va asimila teismul lui cu deismul evident din fiecare religie, al nostru e mai bun si-al lor e fals, la fel cum singura crema de cacao adevarata e Nutella (sau ceva de genul asta).

Baiatul meu va invata sa se roage. Eu, cu gura mea, am sa-l invat sa spuna Tatal Nostru, si Ingerasul, si Nascatoarea, si Crezul. In casa bunicilor mei va respecta regula, si daca se va zice Tatal Nostru la masa o va zice si el. In biserica isi va face cruce, si de Paste va spune Hristos a inviat, sau va raspunde Adevarat a Inviat. N-am sa-l imping obligatoriu sa mearga la spovedit/ impartasit, si cu buna dreptate stie deja, de la varsta-i precoce, ca exista ceva intre picioare care se numeste putzi si care are – deocamdata – o singura functie care se cheama pish. La un moment dat, mult dupa ce va afla ca Dumnezeu n-are nevoie de putzi pentru a face copii, de unde si povestea cu nasterea imaculata, am sa-i explic la ce foloseste o erectie. Am sa-i aduc aminte ca Steaua sus Rasare face referire la constelatia lui Orion, care e un caine pus pe firmament in aceleasi legende in care Calea Lactee s-a format cand micul Herakles, foarte flamand, a supt de la sanul Herei care pana sa-si dea seama de asta i-a dat viata vesnica piticului, dar odata trezita l-a smuls de la san si-a lasat o dara de lapte, de-aici si galaxia, si am sa-i zic ca de fapt intre galaxie, si galactoree e o legatura semantica, vezi laptele (gala), si-am sa-i zic si ca e o tampenie sa zici “galaxia Calea lactee din acelasi motiv”. Ah, si-am sa ma folosesc deja de cunostintele lui cat-de-cat ordonate despre religie pentru  a il pozitiona pe Iisus in vremurile lui. Si-are sa stie.

Vreau ca baiatul meu sa stie. Vreau sa inteleaga. Vreau sa practice. Diferenta dintre ateismul practicat de mine, si cel ordonat de asa-zisi darwinieni de duzina, este ca eu cred religia ca fiind necesara la fel cum Jung a gandit-o necesara, la fel cum Hitchens a vazut-o necesara, la finalul vietii. Nu exista o antinomie intre teism, si antiteism cat mai degraba o complementaritate care iese din logica aristotelica. Cautarea adevarului poate fi despre adevar, sau despre cautare, si dincolo de efortul unuia sau altuia de-a “ilumina” pe careva despre “care” e adevarul (vezi un peste) mai degraba m-as opri la a oferi unelte de investigare (vezi “undite”). Altfel ce-am sa fac din baiatul meu decat un altfel de bigot, tampit, imbecil care sta cu propria-i ignoranta in mana, convins ca Non-Dumnezeul lui este mai tare, fie ca-i zice tabelul lui Mendeleev sau legea lui Mendel, ignoranta ramane ignoranta independent de ce studiezi, ca e gramatica matematica or teologie, si mie mi-e sila de ignoranta. Interpretarea paulina a crezului nu se opreste la “crede si nu cerceta”, iar in randurile onorabililor aparatori ai Crezului intrebati recent “ce se sarbatoreste de Paste” multi au raspuns ca e ceva legat de Nasterea Domnului. Nu i-a mirat ca se zice “Hristos a inviat” caci, pentru dansii, pentru care Dumnezeu e o certitudine, invierea e un fel de nastere si vitzavercea.

Da, in sufletul baiatului meu, la fel de non-existent conceptual ca si Dumnezeu (caci nu exista “suflet”, nu, decat daca intelegi ca e pneuma, respiratie, Duh, aer prin plamani) vreau sa plantez o idee, si sa-i spuna Amne Amne. E un camp fertil, e loc de Amne Amne, de legenda si poveste, de simbol si de sacru, de respect si de contemplarea frumusetii mintii umane. Vreau ca, la fel ca si mine, sa respecte, cu sfiala, mintea umana si sa-i continue cautarile, prin mintea lui, catre o viata care n-are nevoie sa se lipeasca de Dumnezeu, din lipsa de alta explicatie, ci in prezenta unei astfel de explicatii care respecta criteriul popperian. Vreau ca baiatul meu sa stie cine e Karl Popper, si Thomas Kuhn, si multi alti oameni care poate pe el o sa-l intereseze mai mult decat pe mine. Vreau sa invete despre logica Fuzzy si Lotfi Zadeh, si despre Al Kharismi si vreau sa stie ca cifra vine din araba, sifr, care inseamna “zero”. Vreau sa stie ca, pe vremea lui Adam, nu exista cifra “zero” si ca asta e o inventie 100% umana, patentata obligatoriu. Vreau sa stie ca sistemul decimal vine de la faptul ca avem 10 degete la mana si ca daca Dumnezeu a facut lumea in 7 zile trebuie ca a avut degete, caci altfel nu le-ar fi zis “zile” si nici “sapte”, si pana sa separe el lumina de intuneric si sa zica “Fiat Lux” trebuie ca si le-a pipait, caci altfel cum si-ar fi dat seama de trecerea timpului? Si vreau sa caute, sa asocieze, sa inteleaga, sa isi dea seama de ridicolul facutului crucii pe la dreapta la stanga nu de la stanga la dreapta, sa priveasca sobru, si rezervat, pampalaismele desantate ale unor diversi vagabonzi ai constiintei care scuipa statui, si icoane, si temple si tot ce e mai frumos, mai uman in numele unui puslapanism animalic, bolnav, calcar, unul care merita cel mult spalat cu multa apa.

Doua milioane de ani de evolutie musai sa respecte regula zisa mie de onoratul meu profesor de anatomie, cum ca ontogenia respecta filogenia. La fel, mintea copilului pentru a trece spre adult musai sa treaca prin copilaria omenirii, prin Dumnezeu si Eden, si Geneza si Exod. Si ce-a fi dupa aia lasa-l sa decida pentru el. Un om liber e un om stiut pentru ca altfel va trai, nesimtit, o libertate despre care nu-si da seama.

G

Amsterdam in a day

Amsterdam intr-o zi nu se poate decit in scris. Si nici asta nu cred ca e foarte simplu, fiindca ar trebui sa ai dexteritate si sa scrii in continuu toate cele 24 de ore. Ceea ce, te rog sa ma crezi draga scriitorule, e un chin fiindca ai mii de idei care se inghesuie sa se scurga prin taste in ecran si nu stii pe care s-o agati prima si s-o rastignesti doar de ea, pina sa te apuci de alta si tot asa.
Orasul este superb. Eu am avut si n-am avut noroc cu el. Am ajuns in 30 ianuarie, cind in Romania se cocea (sic!) un cod galben sau portocaliu de frig si ninsoare. Credeam ca o sa scap asa, mai lejer, stiut fiind ca in Tarile de jos nu e chiar asa de crincena iarna. Dar nu numai ca n-am scapat, dar urmind regulile locului, anume acelea de a merge cu bicicleta (sau metro/tramvai) am facut asa cam la vreo 200 km in 6 zile exclusiv pe bicicleta sau pe jos. Bine, alternativele erau trei: taxi la 3 eur/km+pornirea, transport in comun la 1 eur/km sau per pedes, la 100kcal/km. Asa ca am preferat bicicleta, fiind oleaca mai rapida si mai pe infrastructura, pe alocuri pistele de biciclete fiind considerabil mai late decit benzile auto. Oricum, pietonii erau ultimii oropsiti, pe locul trei la prioritate: biciclisti, masini, pietoni. Asa n-o sa mai fiti suprinsi sa aflati ca la 780.000 locuitori exista cam 550.000 de biciclete.

Primul gind cind pronunti Amsterdam e catre marijuana. Cind aud ca am fost acolo toti ma intreaba daca am fumat jeana sau m-am hranit cu ciupercute. Nu, nu m-am si nu am, am in schimb un an de cind m-am lasat de orice fel de fumat. Iar la droguri prefer un pahar de vin cinstit unei ciupercute de orice fel. (oricum, ideea de ciuperca ma duce cu gindul la ceva cu bube, furuncule si alte chestii nasoale). Ocazii, desigur, exista girla, mai ales in cartierul destinat consumului tineresc de substante interzise, de la testosteron pina la marijana, hash si alte chestii. Nu trebuie sa intelegi alta limba decit engleza, fiindca toti olandezii vorbesc perfect engleza si toate afisele sunt in cel mai rau caz bilingve. Ba chiar in unele zone din centru denumirea strazilor e scrisa si cu caractere chinezesti. Go figure 🙂 De fapt, tinind cont ca in acest oras gasim reprezentati ai 178 de nationalitati, e oarecum normal.

Dar orasul ofera mai mult decit droguri. Ofera, de exemplu, muzee. Muuulte muzee, care mai de care mai atragatoare. Cind stai una sau doua zile, e mult prea greu sa decizi ce anume sa vezi mai intii. Daca sotia doreste, puteti merge la Coster Diamonds, un muzeu al diamantelor, dar va sfatuiesc sa nu daca doamna prinde idei din zbor si apoi le implanteaza cu ciocul in scalpul dvs. Diamantele sunt seducatoare si veti descoperi ca nu va iubeste pt. ceea ce sunteti ci pt. ceea ce aveti, sau are ea. Daca doamna e mai putin materialista, dceti-o in faptul inserarii in muzeul sexului. Daca trece fara sa-si dea ochii peste cap de scara care duce la primul nivel, veti avea asigurata o deschidere de sfinctere imediat ce ajungeti inapoi la hotel. Daca e mai naravasa, exista un muzeu al torturii si se pot vizita chiar si pivnitele orasului, cu piese de teatru in care actorii se schingiuiesc precum in luminatul Ev mediu. Incintata de frumos fiind doamna, piata de flori ii poate oferi semintele, bulbii si ghivecele mult dorite, si tinind cont ca 75% din florile lumii provin din Olanda eu zic ca are de unde alege. Nu in ultimul rind, daca v-ati ales o intelectuala, muzeele si casele in care au trait artisti sunt deschise si primitoare: Rembrandt a trait, creat si intretinut amante intr-o casa pe 3 nivele, foarte interesanta si in care veti avea ocazia si sa asistati la amestecarea culorilor, intr-un happening pus la cale de cei care se ocupa de muzeu; Van Gogh e bine reprezentat in muzeul cu acelasi nume; Rijkmuseum contine tot ce v-ati putea dori, dar mai ales faimoasa capodopera “Rondul de noapte”, intr-o sala speciala, pusa in valoare de luminile perfect alese si orientate de Philips, in urma unor lungi dezbateri despre care puteti afla la fata locului. NEMO este un centru de educatie in care copiii dvs. se vor simti super, jucindu-se si invatind chestii: toate exponatele pot fi atinse, ba chiar mai mult, sunt aplicatii practice ale teoriei predate in scoala la orele de fizica, chimie, matematica, pictura etc etc. Nu mai continui, dar sunt 51 de muzee in oras, pe alese. N-am apucat sa ajung la teatru, dar sunt suficiente si astea; de asemenea, multe sali de concerte.

Ghidul fizic este cu succes inlocuit de audio guide, in mai multe limbi, contra cost sau free of charge, depinde de muzeu.

Numarul de restaurante: 1250. Cafenele si baruri: 1215, cluburi 36. Ce parere aveti? orice fel de soi de tip de restaurant preferati, exista. Orice ati dori sa mincati, de la animale la plante si de la ecuator la poli, proaspat sau congelat, fiert, prajit, crud, asiatic, australian, european din orice zona, american samd: se poate.

Daca va tin bulanele, dupa ce ati bananait prin muzee si ati mincat prea mult in restaurante, mergeti la plimbare. 28 de parcuri, 1281 de poduri peste canale va asteapta sa pasiti. Un nr. de 165 de canale + riul Amstel, casele de pe marginea lor si piatra cubica (fir-ar ea sa fie, ca era perfecta) fac pozele din acest oras usor de recunoscut. Mi-a facut imensa placere sa admir casele din centru, colorate, cam la vreo 3 caturi maxim, cu balcoane inchise, cu pisici si multe flori la geamuri si iedera si alte cataratoare invadindu-le zidurile. Am petrecut 6 zile pe strazi si as mai fi stat inca o luna doar ca sa le vad pe toate. I-am ividiat pe aia care aveau case la canal si o portita din lemn le despartea curtile minuscule si pline de verdeata de barcuta care servea de mijloc de transport (ma rog, la vremea asta nu prea, dar in general da). Vreo 2500 de familii de tovarasi chiar locuiesc in barci, zise si houseboats, si se incalzesc cu lemne. Repet: ii invidiez sincer pe astia cu locuintele lacustre.

E a treia zi in care tot completez la postul asta. Daca vi se pare dezlinat, e pt. ca mai fac si alte lucruri intre timp. Am incercat sa pun citeva poze. Din pacate despre hoteluri nu am cum sa spun multe, fiindca nu am stat la hotel, ci la niste prieteni carora le si multumesc pe aceasta cale.

Daca ajungeti in Amsterdam cu avionul, veti ajunge in aeroportul Schiphol, unde va garantez ca aveti ce vedea. E mare (Otopeniul nu exista in comparatie), e bine organizat, totul functioneaza ceas. De acolo iei trenul sau metroul catre ce destinatie doresti tu, iar centrul e doar la citeva statii departare.

Cind e cald cred ca e superba plimbarea prin oras. Eu, insa, am prins frig, viscol si ninsoare si tot nu am putut sta mai putin de 12 ore pe afara, umblind de nebuna sa vad cit mai mult si sa las cit mai putine de vazut data viitoare. Fiindca in cazul de fata va mai exista, sigur, o data viitoare.

 

 

Un titlu imbecil

Privitor la recensamantul care incepe zilele acestea, cotidianul Gandul, carele este atat in ceruri, dar nu si pe pamant, scrie cu litere majuscule: “Recensamant 2011. Cati oameni fara Dumnezeu exista in Romania”. Minunea minunilor apare de ieri si, in pofida rugaciunilor a milioane de credinciosi, persista. Evident, exista oameni fara Dumnezeu in Romania si nu se numesc guvernanti, sau politicieni. Se numesc atei.

Despre atei Andrei Plescu scria, recent, in Dilema Veche, drept fiind “un alt fel de credinciosi“. Si pentru ca si unii, si ceilalti, se afla intr-o grava eroare, permiteti-mi cei doi-trei care mai treceti pe-aici sa discut, discret, ateismul vs. teism ca un profan ce ma aflu, spre luminarea luminariilor dumneavoastra.

Am sa incep cu sfarsitul. Este, sau nu, ateismul “tot o forma de credinta”? Raspunsul scurt este nu. Raspunsul lung urmeaza. Evident primul motiv pentru care ateismul nu este “tot” o forma de credinta pentru ca daca ar fi o forma de credinta nu i s-ar spune A-teism, ci altcumva. Deci termenul in sine nu poate insemna ceva, si opusul lui in acelasi timp, decat daca este un numar Godel. Ceea ce nu e. Deci macar pentru atat si ateismul NU este o forma de credinta. Dar sa presupunem ca persista confuzie. Am sa ofer si alte motive pentru care Andrei Plesu se inseala cu buna-stiinta, premeditat, si spre dauna mintii cititorilor dansului.

Sa luam dara caracterul revelator al credintei. Pana si daca luam drept dovada faimosul citat din Matei, cred Doamne ajuta necredintei mele, sau fragmentul cu Toma in fata lui Iisus, tot ramanem cu o problema. Sub o forma, sau alta, credinta s-a “revelat” popoarelor lumii sub, mai mult sau mai putin, 4300 de forme. Ar fi fain frumos daca fiecare dintre ele ar avea, mentionat, la sfarsit, “e valabila povestea aceasta si oricare dintre celalalte 4299 de variante”. Dar spre regretul milioanelor de congregatii adevarul ultimelor milenii este ca, indiferent de sistemul teologic agreat, FIECARE credinta contine un atribut de marketing sugerand “noi avem dreptate, si restul nu”. Restul, evident, or fi crezand si ei in altceva dar sunt xenos, niste straini, niste rai si niste fameni, niste pagani sau primitivi. In numele credintei au murit mai multi oameni, vreodata, pusi la un loc decat cei luati de ciuma, malarie, sifilis sau marea gripa de la 1917. Si nici unul dintre cei care au murit n-au facut-o lucid, cum ca exista “un” Dumnezeu pe care poate-l cheama Allah, Yahve, Odin, Zeus, sau Quetzalquatl.

Prin comparatie stiinta, fie ea cat de inexacta sau (nu rareori) fantasmagorica, este supusa unui concept pare-se strain domnului Plesu. Se numeste “peer review”. Pe romaneste e greu sa traduci, caci noi n-avem cenzura egalilor, devreme ce unii suntem, conform cu Orwell, “mai egali decat altii”. Tot ce inseamna tehnologie s-a facut, s-a inventat, s-a reinventat pentru ca au existat apostati, in sensul bun al cuvantului. De la Tesla la Einstein, de la Pitagora la Ptolemeu, si unii si ceilalti au luptat in arena ideilor cu o ferocitate adeseori egala dialogurilor delirante ecleziaste, cum ar fi cel pe tema buricului lui Adam (la ce-o fi fost bun?). Mai mult decat atat, in masura in care stiinta a reprezentat inca din vremea marului mitic din gradina Raiului, si unii si ceilalti au amestecat apele referitor la “religiozitatea” cu care unii oameni urmaresc stiinta ca si cum ar exista un Mare Arhitect, pana la urma, sau un Mare Nejucator de Zaruri.

Un ateu are sanse bune, proportional mai bune sa cunoasca Biblia de cat are un credincios sanse sa cunoasca unitatea de masura a presiunii, sau temperaturii, si sa stie ce inseamna. Si are astfel de sanse pentru ca, in pofida “lipsei” lui Dumnezeu adjudeca prezenta sacrului, si-a scrierii sacre in egala masura privind “Dumnezeu” al crestinilor dar si cel al evreilor, al musulmanilor, al chinezilor sau al japonezilor, al indienilor si polinezienilor, al iroquezilor si-al mayasilor ce-au mai ramas pe platourile Boliviei. Trebuie sa fii un dobitoc rauvoitor sa sugerezi, si de-aici titlul meu privind un titlu imbecil, ca a fi ateu reprezinta o stare “fara de Dumnezeu”.

Limba romana are calitatea ghidusa de-a prezenta adeseori doua, sau mai multe sensuri pentru o sintagma. Fara de Dumnezeu, pe limba romana, inseamna “rupt in cur”, “vai de mama lui”, un paria, un stigmat, un vagabond social. Oare nu le e rusine? Oare nu observa nimeni habotnicia fatisa a autorilor cand vine vorba de o minoritate pana la urma la fel de legitima ca cea a penticostalilor, anabatistilor, satanistilor si wiccan-ilor in Romania? Intr-o tara libera, constitutionala, sub un singur steag, aceeasi tara care cauta cu tot dinadinsul sa discrimineze, sa separe, sa asmuta diverse entitati impotriva altora, ramanea neacoperita aceasta zona a liber-gandirii, versus inregimentare religioasa de orice fel. Sub umbra crucii sa traim, pe umbra crucii sa murim. Sa nu gandim, sa nu speram, sa nu invatam, sa nu devenim. Nu. Sa ne rugam, pica para malaiata in gura lui Natafleata, bucurosi precum Iosua la portile Ierihonului ca “Dumnezeu e de partea noastra”.

In cele din urma, dar nu la final, exista un argument irefutabil pentru care ateismul nu e tot o forma de credinta. Se numeste replicabilitate. Vedeti voi, pana la urma fundamentul functional al oricarei religii nu e caracterul ei natural, dobandit sau insusit, regasibil in multiple suse, sau fenotipuri. Nu. Religia este una a lui Dumnezeu, carevasazica obligatoriu SUPRAnaturala, care nu se supune regulilor universului, nu este intr-ansul ci inafara lui. Un creator ca un fel de ceainic inauntrul cutiutei pe care a creat-o pare, mai degraba, un prizonier decat un demiurg. Daniel Dennett vorbeste extins despre asta in fabuloasa lui carte “Breaking the Spell”, unde incurajeaza generos scolile sa predea religia in scoli. Sa predea, atentie, RELIGIA, nu O anume credinta religioasa. In mod curios, insa, nu asta se intampla, si indeosebi pentru ca, la fel ca diversii iluzionisti, avatarii diverselor religii isi aroga supranaturalul prin existenta miracolelor. Ritul catolic a beatificat si sanctificat extins, in ultimii 50 de ani, diversi diversi facatori de minuni despre care s-a auzit cel mult o singura data; de multe ori binefacerile tin de vindecarea vreunor bube, cancere, sau altfel de boli esoterice. Arareori un facator de minuni vindeca o carie, sau o plaga cangrenoasa, sau un defect de valva mitrala. Nu. Trebuie sa fie un cancer, sau o stare la fel de esoterica precum absenta ei deopotriva si  prin asta un “once-in-a-lifetime event”. Fuse, si se duse. Pe de alta parte ateismul sta, bine in fipt, pe replicabilitate. De la stromatolite la datarea cu carbon (fie ea cat de imperfecta), de la teoria relativitatii a lui Einstein la faimosul experiment cu neutrini, de la Bohr la Torricelli, de la Maxwell la Leibniz, de la Galen la Rainer (sic!), fie ei religiosi in cautarile lor sau nu, toti pana la ultimul s-au indoit de validitatea realitatii pe care au trait-o si-au cautat, febril, sa o replice din nou si din nou. Aceasta cautare, in esenta ei, constituie un punct de discordanta ireconciliabil intre entitati. Asta, si faptul ca  – evident cu cateva exceptii notabile – un ateu n-o sa numeasca vreodata un credincios “om fara minte” sau “om fara luciditate” sau “idiot” doar prin faptul ca sunt sanse mici sa stie de ce e pamantul rotund sau ce-o fi aia un geoid de rotatie.

In experienta mea romaneasca cu crestini de pe toate meridianele, unii cu obsesii religioase, altii cu delir religios, in buna lor masura sau o generoasa majoritate credeau in Dumnezeu fara sa stie de fapt despre ce e vorba, cu o rigoare asemanatoare crezului lor in gravitatie, sau ciclului zi-noapte; un fel de datum la fel cum dreptul de vot e un datum deindata ce implinesti 18 ani. Ne rugam la Dumnezeu, il conjuram in momentele noastre grele, ne jucam cu Dansul prin vocabular si daca indeplinim anumite cerinte suntem “okay” prin fata Domnului, un organ pana la urma reglator si nicidecum transformativ pentru spiritul individului. Despre acesta Jung spune ca o credinta ne-sceptica, ferventa, frisonanta, nu poate fi decat o stare de copilarie a psihicului, una insotita de exaltarea specifica varstei privind veridicitatea anumitor simboluri. Dumnezeu nu e doar un arhetip, o eminenta a fiintei interne, a psihicului uman, ci o figura antropomorfa, cu maini cu degete cu suflet (oare ce-o fi in Sufletul lui Dumnezeu?), cu atribute anatomice corespondente omului, deci inclusiv cu penis testicule si functii aferente, iar daca e femeie cu ciclu ovare ovule si  – de ce nu – PMS. Niciodata, dar niciodata, n-ai sa vezi un ecleziast discutand despre epididimul Domnului, admitand ca acesta exista, caci eventualitatea fie ea cat de oculta ca Dumnezeu n-ar avea epididim ar falsifica premisa universalitatii acestuia si formula “dupa chipul si asemanarea”. Lista contradictiilor nu poate, pana la urma, decat sa ridice pragul credintei pana la formula anaclitica din Matei.

Cred. Ajuta Doamne necredintei mele. Dar invers?

G

Supa zilei

Ma aflu, zilele acestea, sub influenta puternica a lui Doug Hofstadter si-a sa “I am a strange loop” de care vorbeam in urma cu cateva luni. The Hof propune, extrem de convingator, un model explicativ de aparitie a constiintei superioare, una capabila sa devina auto-critica, adica reflexiva, constienta de sine (in engleza “sentient”) dar si salienta in timp. Lucrurile n-ar fi foarte tulburatoare daca Doug n-ar ridica urmatoarea problema care, recunosc, a reusit sa-mi infiga un ic in propriu-mi sistem de gandire. In poate cel mai greu capitol al cartii domnia sa povesteste de moartea timpurie a sotiei. Sunt incluse mail-uri schimbate cu Dan Dennett in care Hofstadter isi pune problema calitatii unei constiinte de-a fi o entitate informationala care ar putea sa supravietuiasca, sa “ramana” pe formatul hardware al unei alte persoane.

Subiectul a fost explorat in literatura de n ori, de la doppelganger-ul lui Dostoievski la Frankenstein-ul lui Marry Shelley, la Metamorfoza lui Kafka si-asa mai departe. O monstruozitate, s-ar parea, si totusi ce posibilitate uluitoare. E-ul (I’ness-ul, ca sa folosim termenul propus de Hofstadter) e un virion replicativ cu o proprietate, exista in formatul sau originar doar in corpul gazda. Eu e “eu” doar in creierul “meu”. In creierul tau “eu” e “cineva”, un nume; rareori noi cand vorbim de noi zicem numele noastre. Poate doar la telefon sa ne referim la noi la persoana  a 3-a, alo X aici, in rest “eu” e eu si se subantelege ca eu subsumeaza toate subcomponentele de la nucleotide la celule la tesuturi la organe la sisteme la functii integrative nenumite cum ar fi POSA. O clasa intreaga de concepte fuzzy cum ar fi dorinte, aspiratii, idealuri, placeri, preferinte politice, afinitati muzicale, reguli morale sunt totusi “eu” si in acelasi timp non-eu. Nemo sum, eterna contradictie a existentei imposibile care-l innebuneste pe Polifem.

In fata mortalitatii sale individul traieste o criza a identitatii. Unii ar zice ca de-aici vine nevoia de religie, de arborizatie creativa pe-un plan simbolic, godelian, a pamantului de-aici unde individul sa apara, recreat dar cumva idealizat, mai bun, si de data asta vesnic. Dar raiul ca si toate fatetele sale de expresie, toate cele 4300 feluri de descriere a Divinului, exista ca parazit etern al unui creier uman. Nu cred, vreodata, ca prin vreun accident un om ar putea sa ajunga in raiul cainilor, sau viceversa. Exista un rai al plantelor? Merita sa te intrebi. Si cand se intalnesc in raiul lor, vorbesc plantele de felul in care au murit? Pe mine m-a fiert, pe mine m-a taiat bucati, pe mine m-a copt.

Cat din stra-stra-stra-bunicul meu rezida, la nivel de constiinta, in mine? Cat dau mai departe in copilul meu? Cumva Hofstadter intuieste, in IASL, ca astfel de intrebari nu se pot rezolva in multimea numerelor intregi desi probabil ca exista astfel de numere “interesante” care sa codifice raspunsuri la intrebari imposibile. Ereditatea mendeliana, de exemplu, comporta matematica simpla a genelor dominante. Am jumi-juma gene de la parinti, sfert-sfert ori doi de la bunici, si-asa mai departe. Gandul buclucas face ca, daca am suficiente generatii, cantitatea unica, indivizibila, atomica, la limita qualica de constiinta pastrata de la individ tinde la zero si dincolo de ea ajungem din nou la Godel, adica exista un punct de la care eu nu mai contin nimic din stra-stra-stra…..-stra-bunicul meu.

Ma gandesc ca o astfel de teama antica impinge pe masa intreaga noastra munca de furnica de consemnare a istoriei, fie ea si stramba; de mitologizare a diverselor leagane de geneza sociala si culturala; de observare a ritualului de moarte, si inviere, si nu neaparat in trup cat in spirit. Spiritul, sa sustinem, e continut in constiinta care este mai mare sau egala decat dansul. Constiinta are la randu-i o componenta unica, irepetabila, ireplicabila oricat de mare ar fi la un moment dat masa constiintelor, deci oricat de mult timp ar trece consider ca sansele sunt quasi nule, chiar de’s diferite de zero, sa mai apara un Eu care, mai mult, sa scrie despre Supa Zilei.

In cele din urma suntem condamnati la singuratatea propriului nostru vortex. Creiere atat de similare, povesti de viata uneori atat de apropiate, destine atat de ingemanate incat Hofstadter sa propuna ca parti din noi subzista, la o granulatie mai aspra, ce-i drept, in altcineva, si totusi singuri. Mintile mari gandesc la fel, spune proverbul, dar proverbul minte. Si tu, si eu, stim binele si raul, si il diferentiem uneori folosind acelasi algoritm de gandire, dar asta nu inseamna ca avem aceeasi minte. Ne purtam, poate, ca figmenti ai unei mega-constiinte planetare, cine stie, dar totusi nu devreme ce noi insine, bucati, suntem reflexivi la propria-ne fiinta. Nu suntem zombies cum sunt nucleii nostri bazali, sau neuronii nostri, sau mitocondriile noastre sau ribozomii nostri. Nu. Suntem noi. Acest “noi” este incodat semantic si simbolic in felul de-a ne purta printr-un mediu pe care-l influentam, cuantic, si-l umplem de “I-ness”, de Eu uneori cu aceeasi agresivitate cu care cineva ar scrie, cum am vazut acum in Korfu, pe tabla unui sertar: “Sofia a fost aici in 2003. A fost super”.

G

De ce la rege

Nu vreau sa inteleg explozia de mesaje pro-monarhie dupa ce El Comandante s-a pronuntat, pasional, despre plecarea Regelui in 1947. Mi se pare ca e oricum prea fasaita, si de-o parte si de alta. Tacerea Casei – intelepciune politica. Nu raspund la provocari. Zambetul pehlivan al prezidentiabilului reformist care-si plimba Constitutia pe la Curtea Suprema unde zice clar ca e interzisa schimbarea formei de guvernamant deci de ce s-ar teme buclucasul marinar? Replica boanta, gradinareasca, a lui tu esti Mircea? (Nu)… cum ca daca era Traian s-ar fi lasat impuscat; ceea ce i-am fi dorit si noi, sunt sigur, intr-o situatie. Ce rost are? Ce logica are? Presedintele meu e mai bun decat regele tau descaunat? A mea e mai mare si mai erecta? Sluga la rusi versus lingaul de licurici, licuriciul cel mai mare esti chiar tu?

Se intampla lucruri pe-aceste meleaguri care sunt neologice (ca sa nu zic ca nu fac sens). Probabil ca noua ordine a lucrurilor imi scapa la fel cum imi scapa si mandria identitara brusca a diversilor simtindu-se obligati sa ia apararea unui nonagenar ca si cum acel nonagenar, daca s-ar fi simtit cumva lezat, n-ar fi putut cumva a zice tacere, magarule, si treci in banca ta. Dar n-a zis. Tacerea e uneori o forma de validare, alteori o forma de mandra negare. Orice-ar fi zis s-ar fi incurcat intr-o urdoare a comentariilor interminabile. Asa, cel putin, lanceolatii presei s-au duelat intre ei despre cine stie mai bine istorie si cine are mai multe stenograme care dovedesc, fara tagada, ca Groza vroia sa omoare 1000 de studenti daca Mihai nu semna un act. Psh. La cateva milioane ce-ar mai fi contat niste mii. Iar dupa razboi multi viteji se-arata. Tara asta nu duce lipsa de dezertori, de lasi, de colaborationisti, de linge-cizme. Evident pentru palmaresul poporului roman inca un cap dupa seria Brancovenilor, Patrascilor, Huniazilor, Cantemirilor, Movilestilor, si-asa-mai-departe ar fi fost util si-un cap de Hohenzollern. Timpul regilor, insa, a apus nedemn printr-o hartie care pare-a fi lasat Romania romanilor, deci nu pe maini foarte bune. Produsul direct, univoc, si pana la urma imposibil de evitat din discutie, Presedintele actual, comite un act de-o rara bizarerie logica aducand o astfel de tema genetica in prezentul continuu; anume ca daca Mihai ar fi murit putine sunt sansele ca ar fi existat un Traian Basescu, nu in forma actuala oricum. Domnul presedinte trebuie sa fi cercetat cuantica si teoria relativitatii la vremea dansului (aud ca pe mare e mult timp de lectura); de fratele domniei sale banuiesc ca intelegerea lui Einstein se opreste la daca si cu parca se plimbau in barca. Ne aflam, cumva, in fata unui proces istoric despre ce-ar fi fost istoria cu un Mihai sinucigas, presupus martir si dublu erou al celui de-al doilea razboi mondial? N-ar fi existat casatorie, n-ar fi existat casa regala, n-ar fi existat nici Paul Lambrino si mareata Lia, finii actualului presedinte. N-ar fi existat momentele incomode de regala contemplare a finitudinii oricarui regim, inclusiv cel prezent. Cu siguranta domnului presedinte ii surade, in momentele sale de reverie, un ipotet dinastic cu Syda Delfin si cu-a sa Delfina; un lung lant de ochi la faina, la slanina, si la binele tarisoarei noastre (ai vazut Maria ce tiganca imputita?). Nu l-a lovit cu pumnul in plex, nu l-a lovit cu palma in gura, parerea lui.

Ei bine, constitutional si in virtutea dreptului meu la cuvant gandesc, si e opinia mea, ca actualul presedinte are bune sanse ca nu va fi amintit pentru nimic. Nedemn a-i spune numele, destul s-a perindat, va disparea odata cu ambitiile domniei sale si 15 ani de cotsaiala interminabila se vor duce, cum au venit, in numele democratiei liberale (sic!) practicate de-o adunatura de reformati care “scriau probleme in Gazeta Matematica”. Oricat ma infioara posibilitatea ca, delirant, s-ar crede dansii mari valori, vreau sa raman lucid si-alaturi de adevarul ca in colturile negre ale constiintei lor acestia tuturor sufera de constiinta ca sunt, nici mai mult nici mai putin, decat nimeni. Carne si oase. Tarana si gunoi. Cernoziom de duzi. Nimeni. Si deci, de ce la rege? Prin les majesta un nimeni capata un nume asa cum a ramas in istorie si Gavrilo Princip, la o adica. Cainii latra, caravana trece. Nu mai sunt caini de eutanasiat, nu mai sunt autostrazi de ridicat, nu mai sunt intrigi de desconspirat si ticalosii de jucat? Nu vreti, stimabili, sa va duceti balciul intr-un loc luminat, loc cu verdeata, si deopotriva sa va continuati scandalul fara audienta? Credeti ca vi se va duce lipsa? Ma indoiesc.

Trag storurile peste imbecilitatea celor ce sustin ca ma conduc. E o iluzie, ei doar imi administreaza niste libertati, imi limiteaza niste drepturi. Dar restul?

G