O nebunie numita Osama

Sunt dezgustat. Sunt dezgustat de toata falsa bucurie asociata cu asasinarea tip MoH a lui Bin Laden, justificabila intr-un fel pentru americani dar impardonabila pentru tot restul lumii. Democratie? Ce cuvant de cacat. Domnia legii? O mare si grasa bula de gaz.

Vreau sa fiu bine inteles. Am trait  – ca jurnalist de data asta – majoritatea evenimentelor care au circumgravitat evenimentele de la 11 sept. 2001. Am scris despre razboiul din Afghanistan si-apoi, pe 23 martie cand a inceput razboiul din Iraq eram in studio cu Ion Cristoiu si Radu Cazan. Se “scria istorie”. Am frisonat cand Bush si compania au lansat Patriot Act care permitea – cam cum e pe la noi cu arestarile preventive – detinerea fara drept de apel pe perioade nedeterminate cetateni de orice natie suspectati ca ar colporta cu Al Qaida. Am numarat pachetul de “carti” imaginat aproape sinistru de foconii de la Pentagon pentru anihilarea leadership-ului irakian, in frunte cu Asul de Pica. Acesta din urma era nimeni altul decat Saddam Hussein, pictat in glorie dar apoi, la finele unor luni de ridicola retorica matinala (“ce mai faceti bai, l-ati prins pe Saddam?”) lispaita de Maestrul insusi, capturat in mizerie pe langa Mosul. Si sutele, miile de morti de ghiorlani americani trimisi din rezerva direct pe linia de foc intr-o tara rupta in doua de conflicte sunii-shia, neinteleasa de Vest dar disecata de diversi bagatori de seama in timp ce Babilonul, bijuteria antichitatii, era nivelat de masini de lupta contemporane.

Si-am crezut ca odata cu mangnificul Dubya si apusul radicalismului republican acest cohonism cu aroma colonialista al Statelor Unite se va tempera. Cine a ordonat asasinara lui Bin Laden? Nu cumva primul posesor al premiului Nobel pentru pace par default, care doar prin culoarea pielii a facut ceva pentru omenire? Actul ratat al multor televiziuni, inclusiv retorta lui CT Popescu (Obama – Osama) spune despre observatia altfel pertinenta ca, odata cu moartea lui Osama, Obama a murit si el. E o gluma de proasta factura ca obiectivul era capturarea lui Bin Laden daca “s-ar fi intrunit premisele”. Adevarul e ca fara un bin Laden administratia democrata de la Washington s-ar fi aflat foarte bine la fundul sacului intr-un an pre-electoral, dupa 3 ani de criza economica agravata, scurgerea de petrol din Golful Mexic, crash-ul de pe Wall-Street si reforma esuata in sistemul de sanatate. O fi stiut amaratul ala de Osama ca e o vita sacrificabila pentru o multime care a ajuns – in 2011! – sa iasa pernicios in strada si sa scandeze U-Es-Ei in vreme ce diversi stipuleaza ca doar asta aduce “closure” (adica inchiderea doliului, atentie) pentru familiile celor indoliati.

Iar aici? Aici avem un presedinte servil care si-a vazut rachetele la Vascauti sau unde le-o fi pus NATO si caruia putin ii pasa daca au fost inchisori CIA in Romania, daca au fost oameni torturati, sau daca pe Osama l-au impuscat in cur sau in cap. Bravo, America, multumim. Si ca tot veni vorba, ne alertam si noi un pic ca doar am vandut tancuri Siriei, si gloante Libiei, si ne-am pupat in bot cu toata comunitatea araba pe care subsemnatul a avut onoarea, in anumite momente, sa o cunoasca. Suntem, fara doar si poate, niste caini fara maduva spinarii, niste limacsi ai istoriei care ne lasam balele pe diverse frunze de varza, sau steaguri cu stelute.

Terorismul “nu mai e ce era”, nu mai prezinta interes cata vreme a oferit platforma ideala pentru expansiunea Vulturului de pe Capitol. Ne infioram de reactorul de la Yongbyon si-apoi ramanem etonati de catastrofa de la Fukushima (pe cale sa devina verb in limba romana, fukushim’as si n-am cui, fukushim’as codrului), ne uitam boriti la Kosovo si-apoi ne imaginam c-o fi si ungurii tot un fel de jihadisti. Stam pe-o bomba cu ceas dintr-un anume punct de vedere, anume ca Uniunea Europeana, conceptual, e o caracatita care nu va face decat sa forteze inghesuitul continent in recesurile nationaliste; unele se vad deja in Franta, in Italia, in Spania; de Austria nu vorbesc ca cel putin ei n-avut niciodata ipocrizia aferenta.

Iacata de ce nebunia numita Osama nu se termina cu el, ci incepe de-aici. Casa Alba – zice-se – contempleaza daca sa arate poze cu Osama impuscat in ochi. Oamenii astia chiar vorbesc serios? E un motiv de “contemplare”? Ne putem mandri cu ceva, noi romanii. Ne putem mandri ca de 20 de ani, cand Ceausescu a fost impuscat cica dupa un proces “autentic” omenirea a inceput sa practice astfel de ritualuri in care omul nu e doar omorit, e si tirit apoi in spatele carului de razboi. Si-asa noi devenim Achille, iar ei devin Hector; si-asa il asteptam pe Priam sa facem pace pentru o vreme in timp ce mai ardem un om pe rug, pe cale sa devina simbol.

G

safety first

.

Ad majorem…

Am sa scriu astazi, cand se implinesc 9 ani de la atentatele de la WTC, din New York, despre un alt fel de drum al matasii. Un drum asa cum l-am vazut eu in perioada mea de jurnalism “pe doua razboaie si tot atatea Intifade”. Afghanistan, Cisiordania si Gaza, Iraq, Liban, Siria… N-am sa cheltui mult timp, si randuri pana la urma carnoase dar fara vreun destin, privind originile atacului Al Qaida asupra Statelor Unite; mi-aduc aminte ca, in teoria conspiratiei, la epoca vorbeam chiar de o strategie a Homeland Security sa-si infiga avioane in vreun loc mai deosebit pentru a avea ultimul tertip necesar sa invadeze Kamelot-ul traficului cu opiu, sursa unei industrii de multe zeci de miliarde de dolari anual. Anume Afghanistan. Statistica pare, intre noi fie vorba, sa alimenteze si acum, la distanta, o astfel de teza; in ultimii doi ani de-aici, din Afghanistan, vine 93% din materia prima pentru heroina lumii, mult mai mult decat a fost vreodata in timpul regimului taliban, iar sumele vehiculate urca bine dincolo de 60 de miliarde de dolari in venit. Ce e dragut este ca din aceasta cifra teribila o buna parte trece pe la noi, prin Romania, in drum spre Vest. Ce e si mai dragut este ca noi, ca tara, absorbim o buna parte, si cumva oprim la granita civilizatiei, o substanta numita pe buna dreptate “moartea alba”. Una care insa ne omoara pe noi in primul rand.

Dar acum aproape 10 ani eu nu stiam nimic din aceste lucruri. Intre noi fie vorba oamenii care au acum varsta mea de-atunci au un mare avantaj, anume ca sunt mult mai putin naivi decat mine. Eu, in scoala, n-am auzit de droguri decat dupa ce-am terminat liceul. Sa fi fost o bula de cristal in care am trait? Ca doar in Caragiale eram “ultracentral” si la liceu de copii de fosti securisti, actuali prosperi oameni de afaceri, viitori traficanti, si intr-un numar de cazuri, victime ale consumului de heroina, hash, opiu, crack si-asa mai departe. Oricum, cand am intrat in presa lucrurile pe care le stiam despre “triunghiuri ale mortii” si muntii Hindu-Kush, despre pashtuni si molahi Omar, despre wahabbiti si cum isi biciuie supusii spre moschee cand suna muezzin-ul, despre cum Osama a plecat in Afghanistan ajutat de CIA sa-i ajute pe talibani impotriva sovieticilor pe cand era un tanar sheick, erau foarte rudimentare.

Am avut profesori buni. Oameni care mi-au spus snoave uneori suprarealiste despre o lume paralela de cea ferita in care traim, chiar cu strazile noastre desfundate si cainii nostri vagabonzi. Violenta, rapacitatea, si desfraul in drum catre Oz nu marcheaza o carare galbena, nu o Scara spre Ceruri (sic!) ci un obiectiv foarte clar, anume intretinerea unei masinarii la limita functionarii perfecte unde end-user-ul, anume consumatorul, are un “timp de injumatatire” bine calculat. Consuma de atati bani. Moare atat de repede. O economie pe care Steve Levitt, de la Harvard U, o descrie minunat intr-una dintre prezentarile sale TED. Merita ca, inainte de-a continua acest text, sa faceti un scurt detur prin explicatia sa.

Traditional stim ca toti drogatii sunt in America. Ei bine nu. Europa se afla pe primul loc (LE: procentual). Raportul detaliat al ONU, privind distributia consumului de stupefiante, este in acest sens edificator. Noi, romanii, nu traficam heroina proper dar o tranzitam cu cerbicie; din “fericire”starea drumurilor noastre a mutat o buna parte din curgerea pulberii albe spre Vest prin Bulgaria – Serbia Muntenegru. Pe de alta parte, de 2 ani intrarea noastra in UE a facut regimul transfrontalier mult mai usor; nu vad o coincidenta in cresterea volumului de heroina traficat si aceste schimbari geopolitice. In prezent, prin Romania si Bulgaria curge aproape 85% din heroina europeana. Neoprit. Inefabil. Sute de tone metrice de opiate pentru placerea obrazului subtire al francezului, germanului, olandezului, belgianului, italianului, austriacului, germanului si natiunilor conlocuitoare. Potrivit raportului UNODC in aceasta parte din lume, anume la noi, in Balcani, sub 3% din transporturi sunt interceptate.

Ai zice ca, in aceste conditii, Romania are o strategie coerenta privind monitorizarea traficului si-a coonsumului de stupefiante. Ai zice, dar te-ai insela amarnic. Astazi, la 9 ani de la WTC, dupa doua razboaie si tot atatea Intifade, nopti petrecute in boxa cu Cazan, cu Cristoiu, cu generali si colonei de armata, informatii, contra-informatii, experti peste experti si strategii lui peste-prajit, oameni formati la focul mic al kominternismului si la ora adevarului muc-si-sfarc in strategii de preventie, si interventie, in consum si trafic de droguri, pot pentru ca sa zic ca privelistea asupra careia ma uit este dezolanta.

In numarul de saptamana viitoare al Time Magazine se publica un articol in extenso privind situatia consumatorilor de heroina din Romania. Va aduceti aminte de amicul meu Eugen (dr. Hriscu?) si de cum s-a prezentat onorat administratia spitalului Obregia l-a el cu invitatia de-a parasi locatia si el, si “drogatii lui”? La acest moment, in Romania, doar 5 (cinci, adica unu, doi, trei, patru, cinci) organizatii non-guvernamentale (NGOs) se ocupa de management/ programe de teren si harm-reduction la consumatorii de droguri de mare abuz si indeosebi administrate parenteral (injectabil). Pana in 2007 aceste organizatii, pentru ca Romania era considerata “tara a lumii a treia” beneficiau de sustinere financiara consistenta; lucru care s-a schimbat intr-o buna masura si pentru ca Romania a aderat la Uniunea Europeana intr-un val de entuziasm isteric unilateral, dar si pentru ca onorat-administratia de la Bucuresti traieste intr-o nesimtire vecina cu nebunia vis-a-vis de butoiul de pulbere pe care se afla. Time Magazine isi intituleaza articolul “In ajunul unei epidemii de HIV/SIDA” in contrast cu strategia non-interventionala a jurnalistului occidental. US si Canada, care in prezent au mai putin de 10% din consumatorii lumii, sunt alarmati. Ei stiu dezastrul pe care il poate aduce un atare cataclism asupra unei lumi deja fragilizate, debilizate de un crah financiar si urdoarea pernicioasa a unei guvernari incompetente.

Or noi?

Noi polemizam pe tema arestarilor, si eliberarilor unor saltimbanci care, in cel mai bun caz, tin in mana salariile unor sute de mii de oameni. Salariile, nu vietile lor. Daca Marx sugera la un moment dat ca “religia este opiul maselor” (lucru care in sine reprezinta un insight curios in neurofiziologia credintelor irationale, si pentru care Marx, altfel un individ dubios, agresiv si mitocan, merita retinut in memorie), Romania beneficiaza de opiul presei, si-al televiziunii “libere”. Intre timp, discret, tacut si pe sub masa, administratia altereaza legi, emite ordonante de urgenta, modifica ochiurile retelei de preventie si interventie in domeniul adictiilor cu o imbecilitate inegalabila, una care nu doar ca sfideaza bunul simt, si exaspereaza profesionistul intervenant, dar in cele din urma se va dovedi criminala la adresa oamenilor din aceasta tara. Natangi sunt multi, da. Dezinformati si neinformati. La un adapost firav de ce inseamna adevarata murdarie nozocomiala, desi pe zi ce trece mult mai aproape.

Lucrurile pe care le fac Eugen prin ALIAT, ARAS-ul si celalalte NGO-uri sunt pana la urma gesturi hotarate, dar disperate prin insularismul lor, de coupare, de intrerupere, a unui taifun care se indreapta asupra populatiilor vulnerabile din Romania. Printre ei se afla poate si copiii tai, membri ai familiei tale. Iezuitii au un motto…ad majorem dei gloriam (pentru marirea gloriei lui D-zeu). Noi aici, pe-aceste pamanturi, nu mai avem de mult nici un Dumnezeu si mi-este teama, uneori, ca ne va omori prostia, si surzenia la vorbe spuse de unii dintre noi deocamdata scuipate a fi simple “alarmisme”, productiile nevrotice ale unui halat alb.

Guvernul nu mai asigura gratuitatea tratamentului pentru HIV/ SIDA. Primaria da ALIAT-ul afara din sediul lui social in vreme ce Agentia Nationala Anti-Drog si-a schimbat website-ul, dar naravul ba! Strategia noastra de combatere dateaza din 2005, anterior aderarii, si cine-o citeste va remarca, stupefiat, caracterul pueril si pe-alocuri impresionist al formularilor. Citez la intamplare:

” […] La sfârşitul perioadei 2005-2012, în România va funcţiona un sistem integrat de instituţii şi servicii publice, care va asigura reducerea incidenţei şi prevalenţei consumului de droguri în rândul populaţiei generale, asistenţa medicală, psihologică şi socială a consumatorilor de droguri şi eficientizarea activităţilor de prevenire şi combatere a producţiei şi traficului ilicit de droguri şi precursori.”

Rusine, domnilor! Au trecut 5 ani din cei 7 pe care vi-i daduserati, optimist, la momentul cand portocala a preluat puterea. Astazi, ca si acum 10 ani cand organisme ca ALIAT si-au inceput activitatea, batjocura este inclusa in meniul zilei ministerial la sectiunea “desertul casei”. Sunteti buni sa lasati sa circule Furadan, Superslim, Special Gold si-alte prafuri miraculoase pe piata, dar fereasca Sfantul Pafnutie sa va preocupe chestiuni pedestre ca de exemplu soarta heroinomanilor din Romania.

Tu, care ai avut poate rabdarea neobisnuita de-a parcurge acest text pana la capat, tu uita-te bine in oglinda. Si datorita tie ignoranta asta e permisa, perpetuata si adeseori accentuata. Si prin tine curge aceeasi vena a indiferentei care iti permite sa intorci capul la semafor. Simte-te fericit, tu n-ai un copil care sa-ti fure si chilotii din sifonier pentru o doza, noaptea, in subsolurile de la Casin. Simte-te bine, tu n-ai un frate, sau un var, condamnat pe viata, la moarte, de o siringa contaminata cu virusul HIV. Oh, si bine vei veni in spitalele noastre in ziua in care nu ne vom mai permite reguli de asepsie, si antisepsie cum-se-cuvine. Rog administratia sa puna indicatoare cu “aici sunt banii dumneavoastra” in dreptul fiecarui pat de spital, si a fiecarei alei de cimitir.

Maestre Cristoiu, inca o data multumesc pentru ca acum multi ani, intr-o seara, mi-ai pus un Time in mana. Si la propriu, si la figurat, mi-ai dat timp.

G

Podul de piatra

Discutam candva cu un prieten despre prostie si multiplele ei forme de manifestare. Prostia fudula. Prostia cu galon. Prostia care seduce, blonda si tampa prostie. Prostia care nu-i destula. Prostia cu aroganta. Prostia cu toleranta si prostia xenofoba. Prostia, trebuie spus, nu e o simpla ignoranta fie ea scuzabila sau nu. Nu e o forma de tampenie buna, blanda, “saraca cu duhul” si profund cacofonica nu doar sintactic, dar si morfologic. Prostia face din categoria de bolanzeli care ucid. E un strigat de imbecilitate ridicat catre cer cu rezistenta omului care vede realitatea, intelege realitatea, si apoi convine ca se va retrage din ea. Prostul nu e desteptabil, e rar educabil si chiar si dupa ce s-a/ l-ai educat va continua sa insiste ca el de fapt prin propriile forte a devenit, a arivit.

Avem guvernanti prosti.

Avem ministri prosti.

Avem conationali de-o prostie incomensurabila, una peste care s-a asternut praful religios si piosenia aliterata in care nu stii sa citesti Scripta dar e suficient ca ti-o susura Parintele la ureche. Una in care podul de piatra s-a daramat, a venit apa si l-a luat, vom face altul …tot acolo unde a fost si anul trecut ca sa ne minunam, apoi, ca iar a venit apa si l-a luat. An de an diversi mucinici in costum de dantela s-au cascat la gura cand a dat napasta ca baba proasta in batic si-apoi fuga-fugutsa s-au suit in diverse mijloace de locomotie sa “viziteze sinistratii”. Eu pe-acesti distinsi i-as bate, si e notoriu ca nu sunt un tip violent. Dar i-as bate cu maiul ud macar pentru ca isi afiseaza testiculele hipertrofiate ca niste veritabili babuini in fata unui public votant carora astazi le dau cu flit, cu cizmele bine trase peste pantaloni “de firma”. Nici unul nu-i mai breaz, incepand cu primul vaslas al tarii care pare-se ca se simte mai bine cand tara e la apa, numai bine o sa invatam cu totii sa innotam mai bine; continuand cu derivatul direct al piticului porno, piticul premier, care iacata apare intr-o imagine, suav, dand apa unei tiganci isterice careia i-a luat apa casa pe undeva prin Moldova.

Spectacolul e trist, repetitiv, activistii de partid chemati la ordine niste biete fantome ale aplaudacilor de altadata. Au aceleasi resurse intelectuale ca si acum 30 – 40 de ani, doar ca intre timp digurile s-au colmatat, civismul taranului s-a atrofiat odata cu cerebelul acestuia, iar muribunzenia lui de 2010 pute mai tare decat cea ilustrata in profeticul roman “Vin Ploile”. Da, surpriza, ploile au venit. Ploile cand cad formeaza rapide, torente, suvoaie, viituri. Viiturile iau casele de chirpici, paianta, gunoi, rahat si alte materiale ecologice de constructie si le duc la vale odata cu agoniseala minuscula a unor oameni care jamais coucher avec n-au mancat franzela capitalista. Ei tot un Tatuc asteapta sa le salveze inteligenta creatoare; tot un Comitet de Partid sa le poarte sufletele catre Rai. Neamtul le-ar fi zis dumkopfs, capete proaste, asta daca ar fi avut cumva capete. E evident ca de la o parte, de la adapostul propriei existente serafice, comentatorul, si poate chiar si subsemnatul se inscrie la cuvant, nu e decat un alt fel de narod. Poate ca narozenia noastra e ca dincolo de vorba nu mergem mai departe, cu fapta, in a ostoi prostia acestor oameni care au o unica menire, an de an, de-a se sinistra impreuna. Ridica vreunul mana care a de-colmatat vreun dig in ultimii ani? Cunosc cativa oameni extraordinari care merg si discuta cu reprezentantii acestor sate si le propun proiecte, si le vand ponturi, si ii invata cum sa isi apere ginta, tribul, si vatra satului de intemperii. Nu ii costa “sute de milioane de Euro”, ba chiar dimpotriva. Nu se imbogatesc din vanzarea de pesti, prospera din vanzarea de undite.

Unuia care iar a ramas, tamp, in fata vremurilor guvernul ii propune fabuloasa suma de 5000 de RON sa-si refaca viata. Adica 1200 de Euro. E jignitor, e de o trista afurisenie cata vreme cativa acoliti au vanturat in “lucrari de infrastructura” zeci, sute de milioane de Euro. Sper ca se uita, acum. Sper ca in timp ce isi savureaza cocktail-urile, si in timp ce-si pun bucile bucalate in canapele de piele, prin limuzine luxoase, si isi fac multiple cruci cruciulite crucisoare dintre care unele se mai si ordoneaza, onomatopeic, pe palbriz, stau cu o sabie deasupra capului. Constiinta? O are fiecare direct invers proportionala cu adancimea buzunarului. Bunatate si civism? Comoditati unde mereu, dar mereu, trebuie sa fie altul, celalalt, si daca se poate sa nu ne deranjam, iara daca omul moare sa nu ne agitam. Sa-i aprindem o lumanare. Va iubiti mult, stimatilor? Din dragoste, bre, poate va aduceti aminte si de napastuit.

G

jegul orasenilor

cred ca v-am mai spus deja de nenumarate ori pina acum: locuiesc de 1 an si jumatate la tara. La tara, adica nu in Bucuresti (da, si la Cluj e tot la tara pentru baietii de Dorobanti). Locuiesc in comuna Chitila, careia de citiva ani i se spune si oras. La noi la tara circula ceva RATB, linia 422 mai exact, dar sunt doar 2 masini, una la un capat  incarca lumea, iar cealalta vinde motorina la celalalt capat, dinspre Tartasesti. Deci e ca si cum n-am avea.

Dar economia de piata si cererea crescinda a dat idei unui baiat destept, prieten cu alti baieti destepti, care a infiintat firma C&I si linia expres Chitila-Piata Chibrit. 2,5 lei calatoria fara bilet: daca iei bilet, iti da restul in monede si alte mici atentii de-astea. Exclusivitate pe ruta garantata. Dar nu asta e tema postului meu, asta e doar ambientul.

Eu merg cu acel microbuz jegos si obosit zilnic, de la mine de acasa si pina la Chibrit, vreo 6 km. Oameni buni, in satul meu chitilesc traiesc si tigani, si negri, si tineri, si rockeri si manelisti, si bogati si saraci. Cu totii mergem cu acelasi microbuz. IN CARE NU PUTE!. Oameni buni, nu pute, zau! Lumea se spala, chiar si zilierii care pleaca dis de dimineata la munca. Hainele or fi vechi, dar macar sunt curate.

Si cobor la Chibrit si pina in Romana iau 300-le.

IN CARE PUTE GROAZNIC! Femei la 75 de ani, barbati la 20, 28, 35, 45, 60, 90, aproape toti put. Si put de la 8 sau 9 dimineata. Mai putini tigani, mai putini tarani cu papornite, mai multa putoare in autobuz.

Intrebare: aia cu put in curte se spala si astia cu apa la robinet nu? Exista vreo explicatie? N-au femeile grija de barbatii lor, tot asa cum nici de ele n-au grija? E de la hainele din plastic? E de la aer, de la oras sau de la ce?

Cum sa-ti ofer eu locul pe scaun, cind tu candesti ca Glina? Sau poate sa ti-l ofer ca sa-mi fac loc sa cobor. Cum sa inchid eu geamul “ca e curent”, cind tu ai bluza aia alba cu dantela pe margini uda toata si stai lipita de mine, putzind a colonie ieftina peste parul neras de la subsuori? Pai nu mai bine stai matale acasa dacaai cu urechile si curentul, ca noi, astilantii, traim cu aer, de preferinta curat, si inca nu avem sinusurile asa de blocate incit sa confundam mirosul de hoit jilav cu ala de micsunele de padure? Sau ia taxiul, ca un orasean adevarat!

Va rog ca mie de azi inainte sa mi va adresati cu taranco. Ma simt orasean prin nastere, devenit taran prin convingere. Si daca da al de sus (Basescu, desigur) sa am vreodata un petic de pamint, cred ca renunt si la manichiura. Macar pamintul nu miroase asa ca deodorantul peste pielea imputita. Ce pizda ma-sii!

Am zis.

Sandu: baga!

Bir cu pilitii

O doamna, o mamica, si-o inima ii bate in pieptu-i de alama. Alama, se stie, are luci. Luciul aproximeaza, de departe, stralucirea aurului. Acea mamica ar fi putut avea (si) o inima de aur. Se pune intrebarea. De ce nu ii pleaca pruncii in tari straine? Pai, zice doamna, eu ii crest constient (sic!), si vreau sa ii invat “sa nu dea bir cu fugitii”.

Vai voua. Urit mi-a fost. In secret, la fel ca si in chestiuni de religie, credinta, viata, moarte, dezbaterea patriotismului s-a facut, in stil gulag, doar prin fanta ingusta, supurinda, a “fugitului”. Si nu e un fugar biblic, un Iosif asa cum si l-a imaginat Andrew Lloyd Weber. E un fugar rusinos, un “tradator de neam si tara”, un las, un decazut din drepturi publice acela care isi va fi luat bagajele si, cu bune intentii sau nu, va fi plecat in alta tara. Dihotomia e una crasa, si-am trait-o in atatea randuri incat imi permit sa o generalizez, anume “prin multe locuri am fost, dar nicaieri nu-i mai bine ca acasa”. Cu regret, stimabili, va anunt ca traiti o mare minciuna. In foarte multe locuri e mai bine decat la dumneavoastra acasa. Ba, chiar, s-ar spune ca insasi categoria “casa” a ajuns sa fie confundata cu raionul closet din magazinul universal cu acelasi nume. Ca unul care a fost plecat, a fost venit, si ramane dus din multe puncte de vedere, simt ca e util mie sa protestez, cat ma mai tin degetele, cu privire la acest “bir al fugitilor”.

Eu, insist, nu am fugit de, eu am fugit catre. Am vazut ceva la mare distanta de mine, si mi-am zis ca de-aia am picioare, sa merg. Oricine, ma gandesc, mi-ar fi putut spune “stai”. Oricine mi-ar fi putut sugera, nu cauta la mama dracului caci avem draci si-aici. Spune-ne nevoile tale. Hai sa discutam asteptarile tale. Ne intereseaza viata ta. Ne intereseaza calitatile, sau abilitatile, sau sansele pe care tu le ai sau iti doresti a le inventa. “Tara” mea, dragilor, nu a (mai) facut de foarte mult timp vreun astfel de gest. Am avut privilegiul la profesori, dascali cumsecade, care nu au dat cinstea pe rusine. Si nici mie nu mi-e rusine sa le port amintirea oriunde merg, si din aceeasi rusine sa nasc indignare cand fufe (pardon) dizartrice sustin ca “ele n-au auzit de medici romani prin tarile pe unde s-au plimbat”. Sunt absolut sigur ca prin itinerariile dansei s-au numarat, redundant, medii academice sau biblioteci, sau reuniuni stiintifice. Da, pot sa certific ca suntem anonimi pe buzele consumatorilor de racoritoare din Amsterdam; la coada la fish & chips in fata la British Museum popularitatea noastra incepe cu Tsandarey Kids. Iar cand mai pun lumea la cale cu colegii mei psihiatri din alte tari nu mi s-a intamplat nici macar odata ca vreunul sa remarce…auzi, G, dar pe tine nu te cheama nimeni pe-acasa? “Aia” ai tai n-ar beneficia, poate, de ce stii tu sa faci? Si generalizand, crede cineva din aceia care se bat cu pumnu’n tsatsa ca “ei nu parasesc corabia”, ca in asa ceva mai sta calitatea de cetatean al unui grup metastatic, isteric, resemnat mai mult decat i-ar fi util, numit declarativ, bolsevic, “popor”?

La o luna dupa ce m-am intors o stimata doamna profesor, medic sef neuropsihiatru sef de catedra sef de clinica sef de trib sef printre sefi mega seful unei clinici construita din subalterni si doar din subalterni m-a anuntat cu emfaza, si fara vreo doza de regret, ca n-am ce cauta aici caci in Romania UMF-ul naste someri. Si a avut dreptate in viziunea etatista a dansei, anume cum ca “medic” poate fi doar acela care se angajeaza la “stat”. Si, da, de la 1 iulie sunt, oficial, somer. Statul roman si-a facut si de aceasta data datoria de suflet. Nu doar cu mine. Cu noi. Exodul medicilor nu s-a oprit, doar isi trage un pic sufletul dupa care o va lua, in curand, la vale cum nu s-a mai vazut pana acum. Ii multumesc domnului presedinte. Mi-a facut alegerea mai usoara. Imi puneam problema daca e viabil pentru mine, pentru sotia mea, pentru copilul nostru nenascut, sa ma zbat, sa “sensibilizez”, sa suspin pe la vreo usa, in asteptarea unui salariu de incadrare ca tanar medic specialist de – sa zicem  – 2000 de RON pe luna. Ei, dar acum, daca imi vor da 1500 am sa refuz politicos. De banii astia, zice bancul, ascutim creioane.

Dar sa dau “bir cu fugitii”? Nu, nicidecum. De ceva vreme am hotarat, si ma simt confortabil cu hotararea mea, ca eu bani acestor lepre n-am sa le dau catusi de putin. In masura in care ma voi putea evapora fiscal, am sa o fac. Daca am sa pot cotiza la sisteme private de pensie, am sa o fac. Este convingerea mea ca “birul” pe care l-am platit, familia mea, inaintasii mei, pentru ca eu sa pot avea o educatie a fost unul convingator. Dar acum nu (se mai) merita. Voua, limbricilor, nu va raman decat darele mele de saliva pe cladirea “guvernului” vostru. Iar voua, cei care ati indrazni vreodata sa aratati expatul cu degetul in timp ce mai trisati un pic la jocul de carti, fie-va teama sa nu rupa careva degetul ala intr-o zi. Sa nu ramaneti fara el.

G

Iti bati nevasta Ionel?

Mai deunazi, in timp ce-mi spalam privirea prin aburi de cafea, mi-a picat foveea pe o stire de la ProTV despre un fotbalist numit Ionel. Acest fotbalist divorteaza. Sunt sigur ca meseria nu-i faciliteaza o mai buna intelegere a procesului, sau justitiei din spatele acestuia. Un divort trebuie ca e la fel si pentru jurnalist, si pentru omul care stie bine cu mingea. Iar Ionel se afla la acea rascruce in viata. M-a impresionat un episod, pe care-l povestesc in cele ce urmeaza foarte pe scurt si-apoi il voi discuta in stilul consacrat, adica multe cuvinte, grele, un pic de trimitere la cele Sfinte si-apoi concluzie piquanto numai buna de consumat la micul dejun.

Ionel iesea, furios, dintr-o cladire. Cum cameramanul n-a adastat mult asupra povestii e posibil ca iesea de la tribunal, de la antrenament, de-acasa sau dintr-un bar de fotbalisti. Sansele sunt statistic semnificative ca nu iesea de la Biblioteca Academiei. Afara il asteptau doua jurnaliste pricajite, tinerele, proaspat intrate la pubertate si probabil inca nedumerite de ce e nevoie de anemie pe aceasta lume. Si viata lor erea grea. Ionel bombane, presa cu siguranta a aflat, iar Ionel e un fel de Nunta Zamfirei, mai ca ar vrea mai ca nu se lasa. O vorbi? N-o vorbi? Jurnalistele cu siguranta sperau la o declaratie cu subiect si predicat din care sa reiasa ceva, orice, caci altfel munca de teren e searbada si ziaristul isi pierde painea. Sau microfonul, dupa caz. In costumul sau de dizainar Ionel nu pierde timpul si o ia la pas rapid catre masina proprietate personala castigata dupa ce Ionel si-a bagat, la propriu, picioarele in meseria lui. Caci unde e cap se intampla corolarul. Si-l intreaba jurnalista, mica, slaba, scofalcita ca o zambilica uitata pe aragaz: “Ionel, Ionel, divortezi?” la care Ionel se uita urit si zice: “ba, ti-am zis ca nu vreau sa vorbesc” si-apoi pleaca imbufnat. Aerul trepideaza cu energie electrostatica, filmaciul ia un cadru lung, gen “de veghe in lanul de secara” cu Ionel la asfintit cand…

Cand, brusc si dintr-o data, prin razor, cele doua pupeze o iau la fuga de li se vad si bicepsii falfaind. Tremolo-ul se accentueaza, Ionel stie din experienta lui de teren ca o femeie, pe distante scurte, poate fi un sprinteur redutabil deci nu face nici cel mai mic gest sa mentina distanta. Intra in masina, porneste motorul, din nefericire are o masina noua, silentioasa, nu poate a se preface ca nu le aude pe jurnaliste pa motiv de poluare fonica. Si-atunci pica napasta. Ionel? Ionel? Ti-ai batut nevasta Ionel? Cum comentezi?

Am batut-o, raspunde Ionel cu naduf, un veritabil urmas al romanului cu-acelasi nume de Liviu Rebreanu. Am batut-o la cap…

Sfarsit.

Si-acum comentariul.

In varii ocazii, la diverse mese cu oameni din presa mi-a fost dat sa rontsaim la un fistic chestiunea “tabloidizarii presei”. Aceasta formula face parte din acelasi dictionar nefericit cu “deontologii” si “mentalul colectiv” al oamenilor care “traiesc in Romania” si-asta le ia mintile. O stire trebuie sa aibe sare si piper si sa surprinda umanul mizerabil in toata splendoarea lui, ne-editat, intr-un realism teribil a la Andy Warhol, voyeurist, cubic, de metropola unde nimeni care este cineva stie ca altul isi ia chiloti de la acelasi magazin de firma. De fapt, si de drept, oamenii devin simple vehicule pentru esente emotionale la sticlute din ce in ce mai mici, intepatoare la miros, condensate. Dragoste, ura, bucurie, tristete, rusine, scarbavnicie, n-au loc decat in strictul interval al secundei de faima care-l transforma pe individul altfel anonim, fara identitate sau nume, exponent al unui atare sentiment. E ca si cum le-am fi uitat, sau parintii nostri ar fi uitat sa ni le instileze, si-acum ne drogam profesional cu “sentimente designer”. E fundamental gresit sa faci asta, si totusi de la otevism la protevism nu e decat o distanta de doua consoane care impreuna formeaza si o onomatopee suficienta pentru explicatia mea. Cumva, insa, menirea unei educari sociale a prostovanimii isi rateaza magistral intrarea printr-o caricatura jurnalista; nu e tabloidizare a la ligne, e un circ al lui Barnum in care “in fiecare minut se naste un fraier”. Dupa o astfel de reusita bizara nu se intampla, de fapt, decat cosmetizarea lui Ionel ca un hartuit profund cu motive existentiale pentru care, speculativ, si-a batut nevasta. Nu e doar un Radio Erevan ghidus unde de fapt nu era Volga ci era biciclet, si nu i s-a dat ci i s-a furat. Ionel capata veleitati de drept in a fi lovit in nevasta intr-o tara care incurajeaza, cu zambete perverse, umilirea zeloasa a femeii in numele unei ortodoxii in care Eva e din coasta lui Adam si vorba mamii, traditional continuand legenda Creatiei in Gradina Edenului, “nu se face din coada de caine sita de matase” (recte femeia e o varianta inferioara barbatului). Or zidurile ar trebui sa urle. Oamenii ar trebui sa retalieze vehement impotriva violentei. Mintea si ce e mai frumos intr-ansa ar trebui sa se rascoale impotriva abuzului fizic, sau sexual, sau deopotriva, in interiorul cuplurilor dar si in afara lor. Generatii traiesc, generatii mor pentru care astfel de obiceiuri neanderthale sa ramana, si dragostea sa isi gaseasca mai des decat ar trebui refugiu in capul bont al unui par. Nu ne e rusine catusi de putin cand, prin tacerea-ne, devenim un al saselea deget la mana facuta pumn care coboara pe spinarea altei nefericite? Sunt mame, surori, prietene de-ale noastre, iar marele Ochi care a devenit  circoteca televizata nu cauta decat sa alimenteze guri flamande de un nou shot de senzatie anesteziant. Nu exista televiziune de cultura, nu exista cultura de televiziune. Dar, pe de alta parte, televizunea de-culturalizeaza, polarizeaza, creaza opinie si poate muta munti intr-o miscare browniana sociala. A fost nevoie ca aceleasi jurnale-capusa din linia deschisa de onoratul meu maestru Cristoiu (dar si al multor altora) sa inceapa sa promoveze carti ca un public anterior obtuz in privinta literaturii sa le procure “ca dau bine in biblioteca”. Ergo lumea citeste pentru ca Ionel isi bate nevasta, si Vadim o acuza pe Udrea ca isi injura “si barbatul si amantul”. Este, pe drept, o administrare intratecala de narcotic de unde nu poate sa rezulte decat un granulom logic, anume ca violenta civilizeaza daca ii atarni o tinichea de coada.

Si-atunci, daca pot trai cu acest granulom logic, nu pot decat sa zambesc si sa spun, intr-o zi de primavara cu temperaturi molcome, si-un soare bland, aproape nostalgic de bland: “bate-ti nevasta, Ionel!”. Bate-ti nevasta.

GD

Senatorul

Senatorul afla astazi daca scapa din arest. Melodie iambica, titlu zemos, Scrisoare de la Eminescu. Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni. Nationalism. Are si ghinion, saracul, chel gras si cu mustata intruchipeaza tocmai lumea din care prepunem (de la preput) ca face parte. Presa, ca la fotbal. Pe stadion. S-au aliniat care mai de care cu mantaua de ploaie, ziarul de ieri sa si-l puna pe scaun ca doar dau dovada de igiena, punguta cu seminte de floarea soarelui de scuipat pe jos in timp ce-ti rontai mintile asteptand ca echipa ta sa dea gol echipei adverse. Nu mai crede careva in justitie. Si-au abandonat speranta dupa ce i-a dezvirginat secolul XXI. Nu traiesc bine.

Poporul vrea sange. Si de ce n-ar vrea, ca unul care se apleaca la o solutie morala prin care unul plateste oalele sparte ale tuturor celorlalti. Poveste. Atunci cand Becali urla, berbeceste, Iisus pe cruce Barabas liber, societatea s-a crispat. Unii chiar au facut diverticuli pe colon, le-a fost lezata credinta asa cum numai credinta oarba poate fi lezata. Dar domnul Becali, pe de alta parte, e tot un fel de Senatorul. Dupa ce s-a dat jos de pe cruce si i-a amenintat pe toti cu Strasbourg-ul a acumulat foarte multe absente (prin care contribuie activ la Parlamentul European care, iata, are sansa sa se miste mult mai bine de la o vreme) si profiteroleaza, fara nici un stress, ca treaba e simpla: Dracu’ e de vina, tu l-ai injurat, vine apoi Parintele si te salveaza. Mai un ban, mai o molitfa, mai o biserica de lemn pe drumul de tara catre Belgiugatele. Potrivit filosofiei becaliene, raul e de jos, binele e de sus, si oricand te poti razgandi, sau sa-ti ceri iertare. Onorata instanta, eu nu sunt de vina, caci Dracu’ m-a pus.

Justitia divina nu poate fi decat una cataclismica. Te-a traznit, sau te apuca de turul pantalonilor pe lumea ailalta. Senatorul nu vrea sa afle cu ce se mananca asta. Lui i-e de-ajuns ca s-a jucat cu Justitia pe-aici, prin raion. Metehnele vechi mor greu, uneori niciodata. Acest cocktail gretos, toxic, udros care l-a fatat pe domnia sa este acela care se teme ca dracu de tamaie de structurarea sociala. Da-o dracului de dragoste de aproape, ce parere ai de ura de clasa? Si hai sa ne juram pe copilasii nostri, pe nepoteii nostrii mititei care-l trag pe bunelu’ de buric si pe care bunelu’ ii ia de marturie ca el este om, si bun crestin, si s-a dus si-a aprins lumanari si si-a reglat conturile cu Doamne Doamne, deci pe-aici, prin tsarana, “omul” nu-i mai poate face nimic.

Nu e drept sa te pronunti cu privire la vinovatie. E musai, insa, sa te pronunti cu privire la moralitate, si moravuri. Or in toate intorsurile ei de pensula, aceasta sarabanda a nebunilor este, nu pot decat sa afirm si astazi caci inca n-a aparut dovada care sa contrazica o atare afirmatie, o re-punere in scena a unui viol generalizat inceput acum 60 de ani, si care inca nu a fost chemat la judecata.

Astazi, indiferent de orice, si fara sa am nevoie de vreo ipotezea suplimentara, am nevoie de speranta. Am nevoie de bunatate. Am nevoie de un camp magnetic moral in care toti membrii unei natii sa se alinieze catre un Nord al binelui ponderat chiar daca stiu ca asa ceva nu poate fi decat teoretic posibil. Vreau sa tindem catre acel teoretic insa. Fara sanatate, fara educatie, fara lege, eu unul nu stiu cum ai putea vreodata, macar pe hartie, sa poti obtine asa ceva. Prin credinta la un sistem inchipuit, bine elaborat, criptic dar in cele din urma neadevarat, poate.  Dar nu unul bazat pe iertarea pacatelor printr-un ritual, oarecare. Aceasta este o justitie de banc, si de prosti. Este o apocalipsa a natangilor.

G

Coada la ness(imtire)

Din motive personale m-am aflat astazi, vorba Profetului, “intr-un supermarket din Capitala”. Ca sa cumpar pepeni, cum de ce? Vorbesc serios. Ei, si cum cascam eu ochii de mirare la frumusetea capitalismului de consum, vad doi oameni cu pahare in mana cum paseau, grijuliu si sprintsar, sa nu cumva sa le scape pe jos sau, mai rau, sa nu dea cumva careva peste ei ca de mare porc s-ar fi facut. Mai incolo, pe-o parte, asa cum intri la raion, o coada de cetateni imbracati care mai de care mai traditional, gen cushma fes cojoc de oaie asteptau, cuminti, la mostre. Mostre de ness. Douazeci de oameni cu privirea indiferenta la zarva dimprejur paseau, marunt, pe masura ce se mai livra un paharel. Duduia la dozator era foarte ocupata, o suvita ii cadea rebel, zambetul cred ca era acolo de la Boboteaza incoace, dar mainile ii duduiau din toti pistonii. Cu zahar sau fara zahar? Un pliculet? Doi pliculetzi? Si coada ramanea constanta, unul pleca, altii veneau, ness-ul gratis e cel mai bun.

Ca prin vis mi-au trecut prin fata ochilor toate stand-urile, tonetele, vara in care sor-mea a facut sampling la o firma care comercializa peste afumat. Cred ca si ei tot atunci i-a inghetat zambetul tipic comercial “cu scobitoare”.

Ce-o fi in spatele unui astfel de comportament? Oare acei oameni chiar n-au ness la casele lor? Si daca atat de mult le place ness-ul, de ce nu se opresc in drum la o nessarie, sau cafenea (in termeni mai prozaici) sa isi satisfaca glanda? Care este geschaft-ul? Ramificatiile, am constatat insa, nu pot fi decat sumbre, speculatiile sinistre, concluziile deceptionante privind starea unei natii care cumpara, cumpara, carut peste carut, lucruri numai bune de trecut prin ciur, si prin…

Tine un om la coada, si indeplinesti prima premisa a umilintei. Caci un om care sta la coada se desensitizeaza la frustrare. Nu e acelasi lucru cu programarea porceasca, deci va vine televizorul/masina/patul/nevasta in 5 luni. Programarea porceasca se cheama “amanare a gratularii”. Prin statul la coada, insa, se stabileste un raport inegal, palpabil, interceptabil senzorial, intre cerere si oferta. Vezi bine, domnule cumparator, mai sunt si altii ca tine. Poti oricand se pleci daca nu-ti convine, altu’ti va lua locul. Poti sa cauti in alta parte, iti garantez ca tot la fel vei fi tratat. De cealalta parte, in oglinda, populatia dornicilor nu forteaza alternative ci merge pe-aceeasi punte verificata a suspinelor. E o forma de atasament bolnav, nesigur. Stai, alienat, la coada cu straini care dupa fix cinci secunde incep sa-ti para nesimtiti, care vorbesc tare, care nu s-au barbierit, care put, care nu s-au dus la dentist de la absolvirea facultatii (caci musai toti au absolvit o facultate). Unul e galben, altul e alb, celalalt e rosu si mai ca ai putea sa faci o diferenta intre cele trei licori baute in cursul diminetii, undeva intre pat si baie. Iar tu esti unul dintre ei. Ce spune asta despre tine? Tu nu te poti vedea altfel, n-ai o oglinda dar daca ai avea pun un pariu cu tine ca nu esti deloc diferit. Pe de-o parte e bine, ei ca tine, tu ca ei, toti intr-o aceeasi barca. Pe moment te simti bine, de fapt de aici incepe moartea caprei vecinului. Iluzia macabra este ca o sa murim toti la fel, nu exista decat egalitatea sanselor mizerabile si idiotenia grotesca a unui Rembrandt care ne-a pictat asa, intr-un acces de ironie teribila. Vom muri la coada la viata care nu mai incepe.

Sunt absolut sigur ca si casierul este codas. Si el, cand iese de la servici, merge in alta parte si se pozitioneaza frumusel, la rand, ca “se da ceva”. Cei suficient de varstnici au tatuajul diminetilor comunale asteptand sa vina lapte, carne, branza, oua, “se da la Alimentara”. E o conditionare care s-a petrecut atat de adanc, in constiinta acestui popor, incat indiferent ce, o cacareaza cu ochi in mijlocul strazii, o pana de strut cazuta de pe acoperisul scolii, orice poate crea acel nucleu in jurul caruia sa se formeze o gloata organizata. Si totusi noi nu suntem civici, pe cat de aproape stam, pe cat de bine ne asimilam secretiile sudoripare si aroma ranceda a bunastarii pierdute, pe atat de putine intelegem despre celalalt, despre el ca persoana, ca individ. Identitate de grup, da. Individ in interiorul acestuia, nu. Oi. Dobitoace. Rumegatoare poate. Fiecare isi lasa, la intrare, intr-un locas nevazut, sase straturi de creier si-apoi intra intr-un joc automat in care trecut si prezent se intalnesc, se contopesc, se confunda unul cu celalalt. La distanta unei maini, insa, au aparut toate produsele la PET, si dozator, ale civilizatiei. Nu stii de unde vin. Nu stii cine le-a facut. Nu le-ai muncit nici tu, nici altul. Ala care le-a muncit, ala care le-a transportat iti va vinde tot felul de povesti sinistre despre unde au stat, cum le-a refrigerat, cum i s-a stricat aerul conditionat si de-aia capacelul de Danone e umflat, si cum el le verifica nu doar data expirarii.

Hrana in 2010 vine la capatul unui robinet sau cod PIN. E o lume furajera in care banul, obiectul de tranzitie, e secretagog, si dezirabil. Totul pentru ca, la capatul zilei, sa nu duci o viata mai buna, mai plina, mai cu scop, cu obiect, cu o aspiratie la ascensiune, devenire si transcendenta. Dimpotriva. O viata mai cu ness, si cu imtire, si cu combinatorica celor doua. Intr-un univers al cantarului masluit, si-a ocalei lui Cuza, orice are un pret, dar cele mai bune sunt gratuitatile. Gratuitati la transport. Gratuitati la educatie, la sanatate, la alimentatie, la biserica, la semafor, la muzeu, la cinema, la starea civila si la locul de veci. Daca poti fenta, cumva, circuitul banului in natura se face ca ai castigat, din start, pentru ca nu a trebuit sa dai. Un tain vei da oricum, oricand, oriunde, si creierul tau e setat spre o evaluare de multe ori mizera a corectitudinii de pret. E magia – asa cum o numea Gladwell – a pretului de 0.99. Mai are un pic si costa 1, O unitate, si totusi nu-i inca acolo.

G.

Prajiturica socialista

Michael Moore: Do you have any suggestions for me?
Wall Street Professional: Don’t make any more movies.

Am vazut aseara cel mai recent documentar marca Michael Moore: “Capitalism: A Love Story”. Majoritatea stiti deja de domnul Moore in urma faimoasei sale retorte de-acum 9 ani: “Shame on you, Mister Bush!” (Sa va fie rusine, domnule Bush!). Tot ce se poate ca aici a fost sursa originara de inspiratie pentru povestea cu pixelul albastru si Dinu Patriciu, atata doar ca MM arata un deget catre decizia de a obfusca detalii ale atacurilor de la 11 Septembrie de catre administratie, in vreme ce noi rontsaim tema pocnitului copiilor poporani.

Moore s-a luat, de-a lungul anilor, de o multime de pietre pretioase ale Visului American, incepand cu justitia oarba (And Justice for All), regimul armelor si munitiilor (Bowling for Columbine), conducerea iluminista la opaits (Fahrenheit 9-11), sistemul de sanatate ultra-performant (Sicko) si, iata, acum, minunata organizare a muncii si distributiei bunurilor. Nu am sa fac o disectie amanuntita a filmului, de-asta exista critici literari. Opinez ca are momentele lui, asa cum le-am invatat la lectia cu nuvela lui Vlahuta, si reuseste acolo unde Sicko a esuat lamentabil. Problema pe care o pune, insa, rezoneaza in narile mele cu un parfum intens de amoniac, e putreda precum Danemarca. La ce se rezuma, in fapt?

Anume ca nu exista o omonimie intre capitalism si democratie, personaje de genul Doctor Jekyll/ Mister Hyde (premisa 1), capitalismul e o tulburare adictiva in care de unde ai mai mult vrei mai mult (premisa 2) si, in cele din urma, sistemul obez la propriu si la figurat sucomba si risca a strivi furnicutsa muncitoare, daca aceasta nu se aduna in forme de auto-guvernare komsomolista de tip sindicat (premisa 3).

Moore are dreptate sa observe toate aceste lucruri in apusul de soare al creditelor sub-prime in imobiliare care au prabusit, cu un fasait sinistru, bursa de pe Wall-Street. Aidoma are dreptate sa observe incontestabilul absurd de remuneratie, in care un pilot de avion castiga mai putin decat un muncitor pe banda rulanta la o fabrica de paine. Suna cunoscuta situatia? Putreziciunea, insa, e ceea ce traim noi la randu-ne, strangand infrigurati din basca in timp ce ascultam predica egalitatii sociale. Moore imagineaza o lume, la fel cum multi dintre cei de stanga o fac, a painii si-a pestilor care se inmultesc prin fotosinteza, a Cartei Drepturilor lui FDR in care toata lumea musai sa aiba de lucru, de mancare, si de sanatate. Dusa la extrem, aceasta strategie seamana izbitor cu minima cana de orez implementata intr-o anume cartulie rosie a lui Mao care sigur a adus China la 1.3 miliarde de capete ovale, cu ochi mijiti, si o crestere economica viguroasa pe ruinele Vestului. Proletariatul, oraselele “blue collar” (gulere albastre, versiunea lor de “clasa muncitoare) sunt deplanse a fi tratate inechitabil de rechinul financiar intr-o trimitere romantata la acel loc vulnerabil in fiecare dintre noi: copilaria. Daca tata a fost strungar si mama filatoare, sa nu ti se umfle vana gatului cand vine capitalistul feroce si iti fura banii? Si apoi sa faci ce-a facut Toma Alimos?

Notabil, exista un moment in “Cap. / A Love Story” pe care n-am sa-l divulg, dar ma folosesc de semnificantul sau, care invalideaza intreg filmul. Naivitatea omului de rand, observa Moore, este de a incurajat, tacit, loteria imbogatirii sperand ca intr-o zi se va afla si el printre acei 1% “cei mai bogati ai lumii”. Morcovul inaintea magarului face ca acesta sa urmeze o cale marcata de caznele produsului in plus, si-a manipularii unui chilot mereu carpit, mereu murdar, sa incapa osanza din ce in ce mai mare. Departe de noi sa ducem rationamentul pana la capat, anume sa ne uitam la consumul per capita a tuturor cetatenilor Statelor Unite, asa amarati si cu gulerasul albastru cum sunt dansii, si in fapt si de drept sa ne intoarcem la veritabila problema, cea careia eu ii spun prajiturica socialista.

In cofetariile copilariei noastre se aflau doar un numar limitat de prajituri, cu un numar si mai limitat de calorii. In acelasi timp, lipsa flagranta a publicitatii despre dulciuri prepunea o doza de miracol de fiecare data cand mancam un ecler, sau o savarina. De eugenii nu mai vorbesc, sau de Brifcor, sau de Pepsi. Zilele cand beam un Pepsi la crashma, ca mi-l lua Tata impreuna cu rachiul lui traditional, erau mirifice pentru ca habar n-aveam de “brand-ul” Pepsi. Zeci de ani mai tarziu, in paradisul Wal-Mart-ului canadian, am descoperit cu oroare sticlele de Cola no-face-no-name-no-number, toate rafturile de “soda” formate din orice aroma + sifon la sticla PET, dar si consumatorii compulsivi de pe Dambovita (si inainte, si dupa plecarea-mi) care pentru ca pot isi vor cumpara, musai, toate tampeniile, nediscriminatoriu, doar pentru a-si asigura creierul deprivat de dopamina si predispus la anxietate axiala ca ei “au cu ce”, ca “isi permit”. Si nu e doar mancarea, e totul. Domnul Moore incearca sa vanda o clasa muncitoare crestina, austera ba chiar de inspiratie neo-protestanta, in timp ce publicul sau e de-un epicureeanism desantat. Acum 2 ani, la Boston, ne-am oprit sa cumparam o inghetata. Am cerut – vai noua! – “regular size” (dimensiune normala) ca sa ne trezim cu doua ligheane, la propriu, incondeiate cu topping, frisca, fursecuri, bilute, sprinkles, si-un linguroi generos cu care sa ne hranim burdihanele pentru doar 3.99$. Doar 4 dolari. 12 RON. Americanul de rand, trebuie spus, consuma cel mai mare nivel de calorii per dolar castigat, altfel spus la american 1 dolar are o quota metabologena maxima, la fel cum sansele sunt foarte mari ca ala nu e dolarul lui, si ca de fapt dolarul ala nu exista. Ce exista in schimb e celula lui adipoasa.

Sa revenim cu picioarele pe plaiuri mioritice. Cum o fi la noi? Dupa 50 de ani de asteptat americanii, iaca-ta ca ne-am americanizat. Mancam la KFC si la Mec (sic!). De imbracam la Zara, si-am trecut cu brio prima copilarie a pantalonilor cu turul pana la pamant catre era blugilor cu crapatura la curea, prespalati si-acum cu multe buzunare. Tot romanul de cartier stie ce e aia o “tsoala de marca” pe care si-o afiseaza cu demnitatea unui curcan la varf de faza fertila, la fel de bine cum isi umfla parbrizul cu toate crucile sfintilor Frati Petreusi. Cat de mare sa fie golul din sufletul omului daca e nevoie de toate aceste porcarii? Noi, si nimeni altii, am impins oameni in Parlament care sa ne reprezinte aceasta foame, aceasta lacomie latenta. Noi, si nimeni altii, am invocat asupra-le aceasta calitate de-a deturna fonduri ultuitoare intr-o tara in care, inca, milioane de oameni n-au descoperit hartia igienica dar au telefon mobil.

Pericolul crucial al oricarei comunitati este cand isi depaseste resursele in raport cu consumul, sau cand acest consum devine disproportionat la nevoi. Centrii foameii din creierul nostru sunt suficient de agresivi, si agresogeni, incat sa anihileze orice concept logic, sau umbra morala, vis-a-vis de dorinta de a avea, si-a asigura, o satietate perena. Inevitabil de ei sunt legate si alte circuite, de conditionare comportamentala, de frica, de formare a compasului cognitiv, si de functii executive, tocmai acelea care ne dau voie sa avem discernamant, si viziune asupra viitorului si consecintelor faptelor noastre. “Trai decent” – una dintre formularile paradigmatice din Carta lui Roosevelt, e in fapt un domeniu atat de iluzoriu tocmai pentru ca lasa la mila Domnului homeostazia decentei.

E decent sa ai frigiderul plin, sau economii la banca, sau sa poti sa-ti hranesti familia? E indecent ca eu sa arunc un kilogram de banane doar pentru ca in Vrancea, sa zicem, sunt familii care mor de foame? Ce spune prajiturica socialista? Uite de exemplu Bill Gates a ajuns cel mai bogat om din lume si-apoi a dedicat cea mai buna parte a averii sale scopurilor caritabile in tari africane. Warren Buffett sa-i urmeze, oare? Ce sunt dispusi sa faca miliardarii Romaniei? Sau ai Rusiei?

Acum doua zile am fost, pentru prima (si ultima) oara la un meci de fotbal pe stadion. M-am amestecat in multime. In spatele meu, la doi metri, un copil striga tulburator la oamenii de pe teren. Ce tata il lasase oare din mana? Acolo era locul lui, intr-o joi seara? Si, cu riscul de-a fi crud, si dur, si rau si toate la un loc, si gandindu-ma la Tiger Boom-ul din Irlanda, de ce-a vrea sa aibe acest copil mai multi bani, mult mai multi, eventual sa-i dau banii mei? Ca sa mearga la si mai multe meciuri?

Resursele deriva din moravuri, si le alimenteaza pe acestea. O tara in mizerie nu va fi ajuns asa din cauza acelui 1% care a furat 95% din bani, sa zicem, ci datorita restului de 99% care au generat atare moravuri. Gandeste-te, inainte sa ceri orice, nu doar daca ti se cuvine, ci daca ai nevoie de el. Cu adevarat. Urasc piramida nevoilor lui Maslow, de exemplu. Dar sunt un utilitarian. La ce iti trebuie o masina care consuma 20 de litri la suta pe autostrada? Sau o vila cu 40 de camere pentru familia ta cu 3 membri? Nu zic sa dai 1 leu cersetorului de la semafor, dar cum de mai apoi arunci restul pachetului de biscuiti cainelui comunitar? Esti mai apropiat de-un caine, decat de-un seaman de-al tau? De ce injuri tiganii si le dansezi manelele? De ce proferezi o credinta sontoroaga, dar ignori cu buna stiinta gradientul dintre bine si rau? Si chiar de-ar fi simonia o podoaba capilara, catre ce finalitate construiesti sute, mii, zeci de mii de biserici si Catedrale de Mantuire intr-un oras unde se moare din cele mai perverse motive?

N-ar fi mai bine ca aceia care isi doresc cu spume o catedrala mai bine sa-si faca o Arca, si sa plece cu ea? Biblic, nu?

Mie dati-mi prajiturica socialista, si lasati-mi inegalitatea sociala. M-am saturat de lupi in haine de oaie, si de bolsevism de amvon predicat de catre occidental, sau de catre ministeriabil. Nu vreau binele celor multi, vreau binele adecvat fiecaruia in parte. Vreau lege, corectitudine, si vreau acel drept constitutional care iti asigura doar “urmarirea” fericiri, dar nu ti-o garanteaza. Vreau dreptul meu de-a fi nefericit, de a-mi fi foame, de-a fi esuat, de-a nu fi bun la acel ceva, si de-a invata ceva din asta.

G.