Poșta în pijamale

Frig. Frig și umezeală. Umezeală și fix trei căcați în drumul spre mașină. Bine plasați, oportuni călcării. Să fie cu noroc. N-ai să dai în schimb karma fericirii pe mirosul împuțit de dejecții canine în timp ce-ți bipăi, îți clickăi, îți ochești cu ochii mijiți de zgură mașina printre altele, aidoma obosite de-atâta stat în praf și mâzgă. Pe undeva prin portofel, printre bancnote și-o mondă de 20 de penny rămasă de la ultima expediție pe Marte, mandat mânjit de-un scris care-l face pe-al tău să pară un exercițiu de caligrafie pură. Ce mai vor de data asta? Căci cine trimite recomandate în România dacă nu România însăși? Era pe vremuri o amantă suplă. Săracă, de la țară. Mulțumită să o scoți la un suc și-o prăjitură. Corespondența era minimă, dialogul monosilabic. Sexul așa și-așa, răruț și drăguț. Când tu pe ea, când ea pe tine, să nu zici că n-ai viață de cetățean votant al patriei. Misivele de despărțire erau lapidare, ștampilele de bun venit morocănoase. Promiscuă relație, exact genul jenibil de aventură de-o noapte în care nu mai vine-odată dimineața.

Timpurile s-au schimbat. Centurista s-a dedat la țoale mai scumpe. Și de la o vreme-mi scrie țața cu o frecvență năucitoare. Vorbesc mai des cu ea decât cu numeroși membri ai familiei lărgite pe care-i salut pe aceeastă cale, că nu știu când mai apuc. România mea, în schimb, moare de plictiseală. E neforbită. Adică nici futută nici vorbită. Dar cu chef. Și de-a lungul ultimei jumătate de an mi-a tot trimis mesaje de amor. Din păcate nereciprocate.

E cu mesaj la cutiuța poștală, criptic să nu se prindă consoarta. Recomandată. Semnează un domn al cărui nume începe cu O. Sau Omega. sau Phi. Mă întreb dac-o fi grec. Să mă duc, îmi zic în timp ce evit măiastru căcații de câine spre, știu de pe acum, ghinionul meu. Departamentul Mesagerie al Poștei e o cotineață bine încălzită din sursă proprie și cu adaos animal, nădușirea clienților și preumblarea personalului. Să conjugăm ghișee, aceste gheișe negruvodice. E coadă la bordel, constat cu amar că România ne iubește pe toți, nu sunt singurul client. În timp ce halena fetidă a celorlalți mi se amestecă în nări cu bila resimțită copios (să nu zic că dragostea nu e cu fluturi la stomac, deh) mă pierd, claustrofob, în mormanul de scrisori, scrisorele, scrisorici, scrisoroaie. Gheonoaiele cutreieră dincolo de bordura arbitrară a relației noastre contractuale în uniforme care-au văzut și zile mai bune. Sunt perplex să coonstat că materialul e de cămăși ieftine dar, la o privire mai atentă, constați că sunt un fel de pijamale bărbătești, bleu-ciel, cu dungulițe bleumarin, maron vărgat și galben vomic. Subțiri, subțiri, atât de subțiri pe cât foița de la mandatul poștal pe care-l scurm prin baierile portmoneului în timp ce mă poziționez, cuminte și erect, la coadă.

Fiecare mandat are un număr. Fiecare număr are un corespondent în calculator. Agripina lovește tasta Enter a computerului cu violență. Țac, țac, ȚAAAC! Și nimic. Are unghiile făcute în aquamarin suflat cu flegmă din percutor, arată de parcă și-ar fi plimbat mâinile prin mătreața Mării Caraibe și se oftică. Agripina se oftică. Nu-i iese la socoteală. Mici precupeți serelei stau, muceziți de-atâta lâncezit în căldura aia bovină, cu hârtia igienică într-o mână și ștampila unității în cealaltă în timp ce Agripina violează oral terminalul. Calculatorul e doar o scuză să deschizi un registru, care e doar o scuză să deschizi alt registru. Sunt cel puțin șapte cutii de scrisori în care sunt cel puțin o sută de scrisori pe centimetru pătrat. Prinse cu ilastic. Gum-ilastic. E o atmosferă jovială, în multiple culori cur-cu-be-ice. E și-un cur, e și-un cu, e și-un beeeei ce….De la adăpostul pijamalei Agripina manevrează fanerele în direcția plicurilor care nu-și lasă zeama secretului sub crusta foncționarului. Mai apar doi, unul proaspăt trezit din hibernare, cu manșetele pijămăluței îmbibate în lămâie, dar dacă mânecile sunt în lămâie probabil că și subțiorii, dar dacă subțiorii cu siguranță și gulerul. Balaoacheșa care probabil e șef pe-acolo are o pijămăluță sensibil mai recent achiziționată, se disting bumbii încă albi, materie plastică fabricată în România în ultimii ani ai Epocii de Aur. Are-un ecuson care-a trecut fraudulos granița dintre două mașini de spălat și-o față zâmbitoare printată de pe profilul ei de Facebook unde sigur nu e grasă, sigur n-are coșuri și păr slinos, e foarte probabil că o cheamă Blue Eyes Something și tot pune capturi cu Beyonce. Sau fata aia de la Clejani. Greu de analizat. Degețelele sugestive culturii de Pleșcoi vin să supleeze eforturile perspirante, deja, ale Agripinei care pare indiferentă la of-ul, și uf-ul, și umph-ul clienților ale căror fețe, în lumina fluor a neonului par, în această dimineață, și mai cadaverice decât de obicei. Într-un Univers alternativ aici ar fi un azil de nebuni și ghici cine-ar fi oamenii îmbrăcați în pijămăluțe. Să găsești acul în carul cu fân nu e un proverb la poștă, acești mici copii minoritari care caută veșnic prin gunoaie găsesc geme remarcabile, cum ar fi declarația de impunere al cetățeanului X, fișa fiscală a cetățeanului Y, divorțul amiabil prin insolvență al doamnei Z. Untoșenia registrelor e dublată de un protocol draconic, în momentul în care victorios trage harponul hârtia se rupe un cartonaș autocolant de parcă tocmai ai primit un PIN de la cardul tău personal de credit nelimitat, dă-i cu o semnătură în fiecare registru și-o ștampilă să ne prindem că ești tu, ia arată tu un buletin care preferabil ar fi să nu fie al bunicii, doamnă, așa ați văzut dumneavoastră că se legitimează? Și încă o semnătură. Și încă una. Despicat până în vertex de acest mare falus instituțional individul pleacă în propriu-i concediu emoțional în care abia așteaptă să prindă un maidanez în off-side să-și reafirme statutul de mascul alfa al comunității.

La doi metri distanță o octogenară trimite un colet ambalat în pungă spre o țară îndepărtată. A scris cum știa ea, a acoperit cu naylon, nu e bine doamnă, trebuie să tăiați aici și să mutați etichetele între ele. Băbuța se execută, trage cu proteza de marginile scociate ale cutiuției probabil plină de presa zilei și câteva ceșcuțe de Ceaina. Dimprejur mai întorc un cap monopozii distruși ai fiscalității, e dimineață în capitală, e divertisment. Apogeul aventurii orale a bătrânicii e când, superb recalibrat, coletul trebuie lipit cu bandă. Zice doamna de la ghișeu, unghii roșii, carmin, numai bune să zgârie bruta de la REBU, îmi pare rău nu mai avem scoci, nu ne-au dat luna asta. Cine nu v-a dat? Forțele care sunt. Intendenții. Bine că v-au dat cămășuțe și ecusoane și gumilastic să legați scrisorile de la amanta noastră, a tuturora.

Din dos apare și-un factor poștal. N-are nume. La nivelul lui pe piramida trofică nu s-a inventat conștiința de sine. Le-a bramburit complet. Nu a trecut codul complet și-acum câteva mii de cetățeni sunt invitați la varianta românească a capodoperei lui Lars von Trier. Nimphomaniac. Partea a șaptesutea, la poziția cinci, în al treilea registru, în timp ce Agripina îmi controlează codul de pe mandat pagină cu pagină, încet, voluptuos, unghiuțele ei caribeene simt șăgalnic celuloza infectă a registrului mâzgălit în grabă de vreun homo floriensis precum gnomul din spatele ei care, după ce că erau toate vraiște, le mai permută și el de câteva ori să fim siguri că n-o să mai găsească nimeni, nimic. Domnul Diaconu? Cine? Ah, eu, îmi spun întors la viață conștientă dintr-o transă hipoxică a statului la coadă. Brusc îmi întoarce spatele, se duce într-o cutie care îmi scăpase observației, undeva pe-un alt birou, la altă masă, printre alte borfeturi și chiloți, scormone ca un șobolan în pubelă și scoate, în pensa-i police-index, scrisoarea mea de dragoste.

Românie, mă iubești!

Te pup, Agripina. Și mulțumesc pentru aventura minunată.

G

Blazură

Nu, nu cuvintele lor sunt urîte. Sunt faptele lor de vitejie veștejite înainte de bruma iernii, amenințările și crucile cu jimblă în proțap, lumânarea aprinsă demonstrativ ca-și-cum ne-am pregăti de un nou prohod al Medicinei române. Urît mi-a fost, cântam pe când eram copil, de drumul lung și omul prost. Ți-e și milă, pe undeva, să mai critici ce se află sub (orice) critică. Mă refer la strategia de ”gherilă” a sindicatelor din sănătate în lupta lor vladimiră cu Ministerul. Pentru ce? Ați crede că pentru demnitate, pentru o viață mai bună, pentru condiții mai decente în clinici și spitale. Pentru binele pacienților, pentru o mai bună calitate a traiului lor. Pentru eliberarea de boală. Pentru prelungirea ochilor deschiși a mirare că încă mai văd. Pentru bătrânii și copiii noștri. Pentru noi înșine și cei dimprejur. Dar v-ați înșela. Da. V-ați înșela. V-ați înșela cum nu v-ați înșelat vreodată.

Pentru că nimeni nu mai știe să lupte pentru astfel de lucruri sub soare.

Asmuțiți huornii medicinei nu văd, prin desișul crengilor, pădurea de copac. Azi cer mai mulți bani, mâine cer mai multe locuri de muncă, poimâine amenință cu greva generală, răspoimâine repetă dar mai apoi ”suspendă” orice acțiune. Eu unul nu știu ce să mai cred, darămite ceilalți. Chiar așa să fie, chiar așa de jos să ne fi înfundat încât nici măcar în fața noastră nu mai avem vreo formă de cuvânt? E ca și cum la startul unui sprint atleții își potrivesc galenții în block-start-uri și-apoi arbitrul se joacă, pervers, cu pistolul care în loc să facă poc fâsâie, periodic, amenințător. Impulsul se risipește, alergătorul de cursă scurtă dă să plece, revine, se ridică din nou ca un arc, se relaxează, și tot așa. Oare nu-și dau seama că fiecare demaraj ratat le risipește energia și-așa cu greu adunată? Sprijinul medicilor de familie l-au pierdut. La greva generală Ordinul Asistentelor (cu un acronim amenințător de lung) a anunțat deja că nu va participa. Cine mai rămâne? Două Sindicate care, subțiratec, predică aceași pulbere de mesaj unui popor obișnuit că toată lumea cere, deci nimeni nu e interesat, sau interesant.

În tot acest timp se anunță victorii trompetarde, dibaci Nicolaescu îi joacă la sinapsă și la nerv, azi promite mâine se răzgândește, face dansul cobrei pe țambalul reformei și, naivi și nevropați, Aliații Conspirației în Sănătate mușcă momeala, îi legitimează mesajul că greva ar fi ilegală, că medicii dacă protestează periclitează sănătatea populației, că e nevoie de timp pentru bani, când noi, puținii lucizi rămași, știm de fapt că e nevoie de bani pentru timp. Și devreme ce Ministerul câștigă copios timp, unde se duc oare banii?

Vocea mea contează mult prea puțin, nu mai puțin decât contează vocile voastre și-ale celor dimprejur. Zeci de mii suntem, în fiecare zi mai puțini. O armată de halate, o adunătură de indiferență și blazură. Blazura, dacă nu știți, e glazura de blazare în care ne-am înconjurat turta pe care ne-o rupem, din nou și din nou. În Nord Fiscul le cere medicilor să dea înapoi cam 5000 de lei pe care, printr-un artificiu de calcul, specialiștii în MF i-ar fi câștigat în 2012 și – cumva – nu li se cuveneau. Nu le plângeți de milă, aveți destulă de plâns pentru voi și pentru ce vă așteaptă în timpul ce vine. Nu vă plângeți copiii doctori, vă veți mai bucura niște ani de compania lor în casele voastre, pe pâinea voastră, pe banii voștri de întreținere. Nu vă plângeți părinții doctori, știți că s-au descurcat și până acum și se vor descurca și de acum înainte, nu vă interesează de unde vin banii de haine și de excursii, de școală și de bairam. Și dacă se poate nu vă plângeți de loc. Nu cumva să vă plângeți, plânsul a părăsit mintea oamenilor de pe malurile noastre. Încercați să râdeți. Râdeți din toate puterile. Râdeți de ei, râdeți de noi, merităm râsul vostru. Merităm jocura și batjocura, ne-am spoit în ea și ne-am dat cu varul paiaței pe față. Nu mai rămâne demnitate în meseria mea, nu mai rămâne frumos, nu mai rămâne artă și nu mai rămâne vindecare. Ne-am cotropit. Nici n-a fost nevoie de ei să ne spurce, ne-am spurcat noi destul, urmași nedemni de înaintași mai mari, întorșii-cu-fața de la ce-ar fi trebuit să fim și cum-ar-fi-trebuit să răspundem.

Tu pentru ce te-ai opri din muncă măcar pentru un moment? Care-ar fi motivul tău, într-o zi, să stai și să-ți privești mâna cu care tratezi oameni pentru ceea ce este, nu doar un obiect de împachetat plicuri și hârtii mânjite cu blam? Tu pentru ce-ai vorbi, și pentru ce te-ai scandaliza dacă doar scandalul mai rămâne de făcut? Mai rămâne vreunul, în România, să-și onoreze emblema Șarpelui de Aramă și-a Crucii roșii așa cum s-au clădit ele în timp din timp și veac din veac?

La voi se uită statuile lui Davila, ale lui Cantacuzino, Marinescu, Obregia, Parhon, Hulubei, Hociotă, Arseni, Agrippa-Ionescu, Pesamosca. La voi se uită descălecătorii în timp ce dansăm pinguinul și plimbăm sicriul pe marile bulevarde și întreb, atât a mai rămas din noi? Poleială și staniol, bîlci și fanfaronadă, miserupism și suflet de moluscă, neputiință împachetată în sforăit fără sens? Și dacă da, vă mai meritați voi halatul? Vă mai meritați voi numele de doctor, de medic, de vindecător? Cu ce drept moral mergeți în fața oamenilor să le vorbiți de Sănătate când de Sănătatea voastră ați uitat? Ce calitate mai aveți când vă întoarceți acasă la familiile voastre buni doar să vă plângeți, buni doar să stupiți, să înjurați, să glumiți cinic despre căcatul care vă înconjoară? Nici una, din păcate. Blazați, domnilor, blazați. Și domnii vor răspunde: blazăm, Măria Ta! Blazăm! Blazăm cu blazură profesia medicală, e tot ce-a mai rămas. Lăsați-ne disperarea. Lăsați-ne cu disperarea noastră, din ea ne-am făcut coif. Și-apoi ne-am plimbat, nebuni, sub clar de lună, la dracu cu voi și la dracu cu ei, pe ei, pe mama lor. E și mâine o zi să fim mai buni, e și mâine o zi să fim mai drepți. Și ziua nu mai vine. Zilele trec către-un apus, și-am mai îmbătrânit un pic, am obosit să vă ascult, promisiunile voastre sunt aer și sunt goale de conținut, vreau să vă plătesc o taxă, dacă s-ar putea numi așa, prin care să-mi cumpăr un pic de liniște și de aer curat de la voi. Un gard de-un metru împrejurul meu și-a altor câțiva care încă mai speră, încă mai pot, încă mai vorbesc despre ce înseamnă să fii doctor în România. Iar vouă să vă rămână arena, spectacolul cretin al supușeniei și gudurănitului, spurcată vă fie mintea și îndoiala cărei îi sunteți sclavi. Bani? Luați-vă arginții. Se va găsi cineva să vi-i arunce într-o doară. Și pentru o vreme câinii rațiunii vor fi domoliți.

Dară eu nu.

G

Malpraxis depot

România Liberă publică astăzi o poveste tristă pentru profesia mea. Alin George Nițescu, un tânăr de 32 de ani, a decedat într-o secție de terapie intensivă la Pitești. Nițescu se afla, de peste 1 an, sub tratament cu olanzapină depot (ZypAdhera) și, la cea mai recentă injecție, s-a simțit rău, a făcut un puseu de hipertensiune și a început să verse. Medicul care îi administra ZypAdhera i-a administrat un diuretic (furosemid) și, când pacientul a devenit agitat, un calmant (diazepam) după care, potrivit surselor media și declarațiilor familiei, a adormit. Medicii au chemat o ambulanță care a venit după 2 ore – din nou din declarațiile familiei. Alin Nițescu a mai trăit câteva ore înainte să sucombe unui stop cardiorespirator.

Mi-am spus deja un punct de vedere public într-o intervenție telefonică la A3. Consecințele acestui accident sunt grave, viața unui om s-a pierdut, sunt întrebări care trebuie ridicate și despre medicament, și despre modul de administrare al acestuia, și despre chestiuni care țin de practica medicală corectă, vezi un eventual malpraxis.

Trebuie să mărturisesc că o cunosc pe psihiatria care îl trata pe AG Nițescu. Suntem colegi de generație. Sunt teribil de întristat când un coleg de breaslă e implicat într-o chestiune medicolegala. Îmi aduce aminte, zi de zi, că suntem apostoli ai unei meserii de risc, cu risc și la risc. Nu știu dacă doamna doctor RH a greșit, refuz să îmi ridic poalele în cap și să decid eu, de unde sunt, dacă dânsa e sau nu culpabilă pentru înlănțuirea de fapte care au condus un adult tânăr spre moarte. Vreau să cred că pierderea unei vieți, ocurență comună tuturor medicilor la un moment dat în carieră, prilejuiește sobrietate pentru orice purtător de halat.

O instanță de judecată medico-legală va formula un raport în acest sens. Vreau să discut pe fond câteva probleme asociate cu cazul de față. Prima se referă la orânduirea evenimentelor.

În primul rând vreau să asigur orice persoană conectată în vreun fel cu victima de sentimentele mele de compasiune. E regula, în România, că la moartea unei persoane în cursul unui act medical efortul isteric va fi centrat, inevitabil, pe drama familiei și malevolența, vezi neglijența, personalului medical. Nu știu să fi fost cazul aici, dacă a fost sunt teribil de întristat, și eu am părinți, o soră, la rându-mi am fost vizitator prin spitale de stat or private cu o persoană dragă, înțeleg întrucâtva tumultul lor personal.

Medicamentele cu eliberare lentă, de tip preparat depot, rezolvă o problemă de complianță la tratament pe care o avem, ca psihiatri (dar nu numai noi). Oamenii care ajung să ne fie pacienți au sarcina dură de a suporta medicamente pe care trebuie să le ia luni, ani de zile, uneori permanent. Uneori trebuie să ia multe pastile zilnic. Alteori dozele pe care trebuie să le ia le afectează sănătatea. Nu practicăm o medicină perfectă. Practicăm o meserie perfectibilă.

Injecțiile intra-musculare cu diverse preparate schimbă paradigma. În loc să iei zilnic un medicament, primești o injecție – două pe lună iar în rest trăiești o viață sensibil mai bună calitativ. Sau cel puțin asta e teoria.

Probleme pot să apară legate de a) fie toleranța la medicament, b) eroare la metoda de administrare sau c) complet independent de oricare dintre cele două anterior menționate. Cert e că, la fel care în orice alt moment al tratamentului medicamentos, astfel de complicații (chiar dacă nu sunt norma), pot să apară.

Soluția depot, insist, este una rezervată patologiilor pentru care ZypAdhera a fost aprobat (tulburări psihotice cronice, afective or non-afective) de Agenția Națională a Medicamentului ca mijloc de menținere pe termen lung la pacientul stabilizat medicamentos prin alte mijloace pentru boala lui de bază. Website-ul ANM-ului redirecționează, în cazul ZypAdhera, către instanța omologă europeană unde ZypAdhera este adoptat, începând cu noiembrie 2008, pentru uz la subiecți umani. Vreau să observ, avant-propos, că în informația disponibilă pentru public este menționat ca efect advers la medicament hipotensiunea arterială, nu hipertensiunea arterială. De asemenea, vreau să observ, în prospectul extensiv oferit de companie pentru un site de profil al FDA (www.rxlist.com) la secțiunea Warnings & Precautions (avertismente și precauții) este menționat, într-un număr rar de cazuri, că în caz de accident de administrare, pot să apară agitație, delirium, convulsii și comă. Este un eveniment advers raportat la 0.1% dintre injecții și 2% dintre pacienți în rapoartele oferite de companie autorităților regulatoare.

Este deci un eveniment foarte rar. Nu extrem de rar dar nici extrem de frecvent. În 98% din cazuri pacienții tratați cu soluție de olanzapină depot nu au avut accidente de administrare.

Textul meu nu e o defensă pentru ZypAdhera cât un comentariu critic la un caz care nu ține de statistică. Vorbim de un om care are un nume, nu un simplu contributor la un prospect farmacologic.

Problema urâtă, pe fond, de discutat este unde, și în ce condițiii, trebuie administrată medicația depot. Marketing-ul agresiv al reprezentanților medicali în industria farmaceutică a făcut ca piața medicilor care folosesc preparate depot să migreze din centre hospitaliere către asistență secundară și uneori chiar primară. Dat fiind profilul de siguranță psihiatrii nu ezită să administreze injecțiile în cabinetele lor individuale sau în clinicile private unde activează. AG Nițescu era în grija unui medic care activa în practică privată la un centru privat din Pitești. Cine se va uita pe site-ul web al respectivului centru va putea să observe cu ușurință că, în puzderia de specialități medicale pe care le oferă dânșii  nu se numără și servicii de asistență de urgență de tip terapie intensivă. Ca și mulți alții și dânșii probabil că au o înțelegere contractuală cu un serviciu de ambulanță pentru situațiile extreme când e nevoie de astfel de servicii. Statul român le-a permis, și nu ar fi avut de ce nu, o astfel de organizare.

Revin la situația de față. Un pacient sub tratament cu olanzapină depot, după toate aspectele stabil timp de 1 an și jumătate sub medicație (cu efecte secundare vezi sedare și cutanate) are, după toate aparențele, un accident de administrare. Nu este o culpă per se a medicului care a administrat substanța. Pacientul primește un consimțământ informat la inițierea oricărui medicament și este pus la curent cu eventuale probleme care pot să apară în urma lui. Aceasta e norma. A ieși din normă reprezintă deja o eroare etică profesională.

Presupun deci că a avut loc un accident de administrare care nu reprezintă, nici în cazurile raportate către FDA nici în documentația oferită de manufacturier, malpraxis cât o deficiență a substanței însăși și formei în care ea e administrată. Ca să fie înțeles, doza maximă de olanzapină recomandată oral e de 20 de miligrame zilnic. Preparatele depot conțin, în alt ambalaj cu eliberare lentă, doze de 10 – 15 de ori mai mari care acoperă necesarul de substanță pentru organism pe parcursul a 15 – 30 de zile. Un accident de administrare – chiar unde administrarea a respectat locul indicat de injectare (în deltoid, folosind niște repere anatomice la răscrucea cărora se introduce acul într-un anumit unghi, la o anumită adâncime – deci un accident de administrare poate să ducă la eliberarea în sânge a unor doze toxice de olanzapină.

Simptomele sunt descrise de manufacturier și orice medic ar trebui să le știe. Accidentul de administrare devine o urgență toxicologică.

Din momentul respectiv pacientul trebuie transferat de urgență într-o secție de terapie intensivă și preluat de profesioniști în toxicologie.

Medicul psihiatru are nevoie, pentru buna lui practică, să faciliteze accesul către astfel de servicii în următoarele minute/ zeci de minute.

În mod regretabil informațiile disponibile public sugerează că astfel de acces a fost temporizat, s-au administrat alte substanțe pentru contenționarea a ceea ce părea un incident, nu un accident de administrare, și accesul în ATI s-a făcut la 2 – 3 ore de la debutul simptomelor. Ore mai târziu, din motive încă de elucidat, pacientul a decedat.

Culpa medicului implicat urmează să fie stabilită prin instituțiile abilitate să facă asta, vezi institutul medico-legal și Colegiul Medicilor. Dânșii nu pot însă, pe fond, să se pronunțe cu privire la o culpă morală pe care o partajăm majoritatea care acceptăm, vreodată, să facem gesturi medicale pentru care nu avem acoperire logistică în practica noastră de zi cu zi.

Cine e curios să verifice orânduirea diverselor spitale de psihiatrie din România s-ar putea să constate că multe dintre ele se luptă cu problema accesului rapid către camere de gardă/ UPU/ ATI în caz de complicații fie ele directe ale tratamentului pacienților, fie indirecte date de boli asociate celor psihice și care le cresc gradul de risc oamenilor internați în atare instituții.

Există un elefant în încăpere de care ajungem să vorbim doar când cineva moare. Vom arăta cu degetul, vom nominaliza vinovatul, vom mătura mizeria înapoi sub preș.

Răspunsul clinicii private a fost să o concedieze (speculație a presei, e posibil că realitatea e alta) pe doctorița RH. Este lipsit de demnitate, lipsit de etică profesională, lipsit de umanitate pentru o comunitate de practică medicală privată ca după un atare incident să se spele pe mâini de teama unui proces de malpraxis care să strice ”blazonul” clinicii (conduse și înființate tot de un medic psihiatru). Până la urmă dânșii erau cei responsabili de grija pacientului deîndată ce a încetat să fie un caz psihiatric și a devenit o urgență toxicologică. Dânșii erau responsabili să faciliteze un diagnostic rapid și tot ce înseamnă îngrijire medicală toxicologică (atenție, nu mai e competența specialistului psihiatru ci a ATI). Dânșii sunt înscriși în lanțul birocratic care, prin eșecul de a oferi șansă la viață suplimentar, au circumstanțiat o moarte.

Eșecul de a oferi șansă e o problemă ridicată în ultimii ani în dialogul medicolegal între companiile de asigurări, medici și avocați de malpraxis. Loss-of-chance e un concept care crește riscul suplimentar la care se expune medicul care nu își acoperă absolut toate bazele de practică, inclusiv cele generate de întârzierea, să zicem, a unui diagnostic care fie compromite viața fie bunăstarea pacientului. E un hățiș teribil care a dus la o isterie în toate taberele, medici care plătesc sume mult mai mari asiguratorilor, asiguratori care plătesc mult mai mulți bani pacienților, pacienți care plătesc mult mai mulți bani avocaților. Sâmburele de adevăr e dat tocmai de situații ca cea din textul prezent, în care întârzierea accesului la îngrijiri medicale avansate ar putea fi responsabil de decesul lui AG Nițescu, dincolo de tot și toate.

E posibil că ambulanța a fost chemată și a întârziat să sosească nepermis de mult, caz în care culpa e a dânșilor. E posibil că mijloacele de asistență avansată au eșuat pentru că de fapt altceva, un eveniment nelegat de administrare, s-a petrecut de fapt. Examenul medico-legal amănunțit ar trebui să trieze o atare dilemă.

Și ajungem la nuca putredă a problemei.

Examenul toxicologic nu poate fi făcut pentru că e costisitor. Familia e dispusă să plătească suma în contravaloare (900 RON) dar poliția – până acum – nu a colaborat. Dânșii nici nu au cum pentru că nu au cum să ordoneze acești bani, adică să-i direcționeze spre bugetul institutului de medicină legală din surse terțe. Poliția are un buget alocat de stat care se epuizează fabulos de repede. Chiar și la cererea familiei ei nu pot plimba, fizic și juridic, banii către IML. E un blocaj instituțional care contribuie, mai departe, la suferința adăugată familiei la momentul de față.

Dozarea în urgență a olanzapinei în sânge trebuie că s-a făcut la ATI în momentul când pacientul a fost internat. Dânșii își vor deferi propriile documente către autorități. Pe fond discuția rămâne dacă există, de fapt, o speță pe practică, mai exact rea practică, de imputat medicului care a administrat ZypAdhera.

Atâta timp cât el a respectat protocolul și a injectat ca și în celălalte 15 dăți medicamentul opinia mea este că nu. Accidentul de administrare e accident de administrare.

Că nu a recunoscut semnele intoxicație acute cu olanzapină (dacă asta a fost) este o eroare medicală pentru care medicul răspunde.

Că a recunoscut intoxicația acută cu olanzapină și a întârziat deferirea către o secție de terapie intensivă nepermis de mult reprezintă o culpă medicală.

Că a cerut ambulanță și ambulanța a sosit prea târziu e o culpă a ambulanței.

Că centrul respectiv nu avea un serviciu de urgență pentru asistarea pacientului intoxicat reprezintă o culpă a centrului respectiv, indiferent dacă a concediat ulterior sau nu medicul specialist implicat.

La sfârșitul zilei e săvârșit că un om a murit pentru că medicina nu i-a oferit practici suficiente încât profesia medicală să fie sigură pentru pacient, cât și pentru medic. Oameni mor în situații comparabile peste tot, la stat și privat, pentru că statul forțează mâna personalului medical și recomandă practici voluntare și în condiții precare. Statul este cel care desenează spațiul moral în care ne îmbrăcăm în fiecare zi în halat, în care rezolvăm haiducește în fiecare zi situații la care știm cât de teribil suntem expuși și care sunt, uneori, riscurile. Riscurile sunt discutate uneori cu pacienții, și unii și ceilalți admit că medicina în România e sub-performantă dar, ca și condusul unei mașini cu frânele așa-și-așa, uneori defecte, riscăm pentru că trebuie să ajungem la o destinație.

Pentru Alin George Nițescu destinația a fost pe lumea cealaltă. Sunt atât de necăjit pentru familie, nimic din ce-am scris nu schimbă deznodământul și pierderea prin care trec. Sunt atât de necăjit și pentru colega mea, am compasiune pentru efortul ei de-a fi încercat să ofere cele mai recente soluții/ tehnologii pentru pacientul ei (ZypAdhera e pe piață de 5 ani, adică e cea mai bună soluție pe care cineva o poate avea la moment în zona neurolepticelor). Sunt însă critic vis-a-vis de organizarea practicii medicale care a permis ca un om să moară într-o suită de gesturi care pleacă departe din norma de ”best evidence practice”. Deci, fie cât de dificil, și fără să jucăm un tontoroi pe necazul nici unuia, nici al altuia, cred că e obligatoriu ca unele gesturi medicale să fie re-evaluate în România. Eli Lilly au responsabilitatea să informeze mai bine profesioniștii și pacienții, accesul la medicație depot să fie restrâns la centre care pot prelua intoxicații prin accident de administrare. Or astfel de decizii nu le poate lua mediul privat, mediul privat poate refuza să facă astfel de gesturi acolo unde nu are o secție de ATI la dispoziție. Dispoziția trebuie să fie una ministerială și prin acord cu ANM. AG Nițescu poate deveni un precedent pentru practică încât practica să devină mai bună.

Tuturor celor care iau ZypAdhera și beneficiază de el, la acest moment, nu le pot spune decât să ia legătura cu practicianul lor curent și să discute lucrurile de care am discutat mai sus. Insist, e un eveniment teribil de rar dar nu dramatic de rar.

Prin comparație, mama mea a suferit o intervenție chirurgicală pentru o problemă de sănătate cu ocurență în populație de 1 la 100.000. A făcut, postoperator, o complicație care apare la 1% din pacienți deci, per total, a avut o șansă din 10 milioane să ajungă în situația aia, ceva de 1000 de ori mai rar decât ce a pățit AG Nițescu. Faptul că am avut acces rapid la internist, faptul că spitalul unde a fost mama mea avea resurse tehnologice și logistice (RMN, ATI etc) a permis ca ea să fie diagnosticată corect, tratată potrivit ghidurilor și să-și revină în prezent.

Mama mea nu are voie să fie o excepție la sistem.

Iată de ce dincolo de senzația tabloidă pe care o oferă presa (și presărat cu inadvertențe și neadevăruri), rândurile de mai sus se cereau scrise.

G

Nepăsare

România, 2013. Potrivit unei analize Infografic, o dată la 3 zile se sfințește o nouă Biserică. Puterea Domnului e mare pe aceste melaguri. Suntem un popor credincios, practicăm în teorie ajutarea aproapelui, ne rugăm pentru iertarea păcatelor și recolte mănoase, pomenim morții și sfințim motoarele pe sub capotă. Avem de 4 ori mai multe biserici decât școli. Doar în Cluj sunt peste 800 de așezăminte de cult. Bacăul are cifra Bestiei, 666. Vaslui – 516. Țara lui Mazăre stă mai prost, doar 149. Asociația Secular-Umanistă din România și ubicuul Remus Cernea au tras, recent, un semnal de alarmă într-un reportaj BBC. BOR a răspuns că mai bine ca la noi, unde n-au oamenii loc în biserici decât la ei, unde se vând Biserici ”goale” să își facă Occidentul mall-uri și supermarket-uri.

Pe mine numărul turlelor mă preocupă doar indirect. Îl iau ca un indice al comunității, dintotdeauna s-au adunat enoriașii împrejurul Cuvântului predicat. Cuvântul predicat zice de bine. Zice să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți. Zice să nu furi. Să nu minți. Să nu tânjești la nevasta aproapelui sau la capra sau la măgarul lui. Să respecți, dacă se poate nu doar pe Domnul Dumnezeul tău. Ai zice că din minaretele noastre muezzin-ul sună periodic și oițele vin să primească Învățătura. Dar adevărul e altul. Adevărul e că suntem un popor nesimțit. Prin nesimțire nu mă refer la țopârlănia de-a arunca tampoane pe fereastră, sau PET-uri pe pajiști, sau scuipați pe parbriz. Prin nesimțire mă refer la nepăsarea profundă, beată, boantă, interminabilă a majorității care s-a lipsit de zeci de ani, deja, de orice responsabilitate socială. Te înșeli, mi se va spune, uite partidele politice, uite societatea civilă, uite ONG-urile, uite activiștii, uite micii întreprinzători, uite industriașii, uite eroii, uite martirii, uite figurile de ceară ale înaintașilor, uite gloria, uite patria, uite românismul de la vlădică până la opincă. Le văd, am să răspund. Le văd și mă cutremur. Popor de cerșetori și de mâini întinse, de interese private și de fiecare cu aia a mă-sii, neam de cârcotași și de oportuniști, tendință la gloată și pasiune la coadă, o foame nestăvilită de-a-ți cheltui sărăcia pe coșuri pline prin magazine unde îți cheltui bănuțul făcut la alb, mai mult la negru, și venalul dispreț pentru:

– învățători, profesori, educatori. Se oferă în alternativă educația maselor care trăiesc în România și asta le ocupă tot timpul

– poliție, procuratură, justiție în general. Se oferă în alternativă dreptatea cu barda sau cu camera de televiziune

– sănătate, medicină, personal medical. Se oferă în alternativă vracii, vrăjitoarele, leacurile băbești și pastila de Plafar

– spiritualitate. Se oferă în alternativă profesarea unei religii de Stat, descurajantă și anacronă, goală de tradiții și plină de var, pardon har.

Cineva va veni să spună că Statul nu educă. Cineva va veni să observe că Guvernul nu dă destui bani pentru ”reforme” în domeniile sus-numite. Cineva va veni să reclame furturi și hoții. Cineva va veni să denunțe inerția autorităților. A autorităților. E ca și cum ai admite că, în fața autorității, individul nu are nici o putere.

Asta în timp ce trăim într-o democrație. O crație a poporului, adică acolo unde poporul cică își numește delegați care să decidă, printr-un vot al majorității, asupra binelui și răului pentru popor. Suavă deziluzie. Suav delir.

Uite ce suntem de fapt. Înapoiați, analfabeți, disfuncționali social și muribunzi pe scala valorilor, drogați cu mass-media și veșnicul pomelnic al morților stupide pe drumuri, prin câmpuri și prin sate unde un copil de 5 ani e omorît în bătaie. Anesteziați, ignoranți, trecători pământii prin praf de basculantă în timp ce un alt copil obez moare de obezitate. Suspicioși, vulnerabili, ușor de dus cu zăhărelul, mai degrabă creduli decât credincioși de fapt, fataliști, obedienți, lași, meschini, o adunătură în zile bune și o împrășteală în rest, verzi când se cântă imnul și grabnici să scuipăm sămânța în timp ce se dă lumină (sau ouă, carne, bilete gratis la Vanghelioane). Diseminăm grosolan panseuri vecinice despre un trecut mai degrabă falsificat al gloriei României și ne umflăm vena gâtului admițând că am avut, și avem, torționari pentru ca o săptămână mai târziu să uităm, că doar din uitare ne-am născut, în uitare ne ducem, unde toți uitucii se duc aleluia aleluia aleluia. Prăsim pui vii și îi hrănim cu lapte la cutie, masă de manevră pentru ziua când, triumfal, vor umfla rândurile la coada unui alt fast-food sau pe vreo plajă în timp ce băieții taie shaorma cu lama. Homofobi, antisemiți, suntem propria noastră anti-materie. Agitați, nespălați, primul lucru la care facem economie e igiena, apa noastră la butelie e cu bacterii farmaco-rezistente în timp ce pasta de dinți moare prin dulăpioarele de baie de o eternă plictiseală iar guvernul a ridicat gratuitatea la plombe. Absurzi, isterici, plini de suprafețe și fără volum, verzeala zidurilor pe o istorie căreia îi dărâmăm periodic zidurile pentru un nou cubicul în care să plasăm două costume și trei cuiere, lacrimoși la mesajele periodice naționaliste, posesorii Marii Cruci și a Marelui Închin și-apoi dă-i cu sula în gură, cu sula în coaste, cu capra moartă și capra vecinului, cu micii și marii corupți, cu tot înainte era mai bine dar tot, înainte, s-a furat.

Surpriza subsemnatului, la finele unei confruntări cu realități conjuncte, e că din mijlocul unui astfel de gunoi, a turbăriei care e țara mea, răsare prielnic, periodic, uluitor speranța. Excepțiile de la regulă. Insulele de oxigen. O revoltă unanimă la majoritate, o presiune a imbecilității forțează structura cristalină de carbon. Cred că avem printre cele mai frumoase povești. Cred că româna e printre cele mai frumoase limbi. Cred că uterul diform al patriei mele a născut copii frumoși pe care i-a renegat ca mai apoi să le plângă plecarea și, ca părinți de bastarzi, ne-am asumat progresul abia după ce ne-a părăsit. Profeți avem în supra-medie la mila de locuitori dar nici unul în țara lui. Iar forfota patriotardă, ce ironie, vine mereu de la cei plecați. Cei care își regăsesc vocea și luciditate abia după ce exhală, la o perioadă, toxina românului trăit printre români și de la o distanță confortabilă oferă soluții, trimit bani, ignoră permanența acestui morb dintre noi, care umblă prin și printre noi. Suntem o cultură asasină speranței cu același tumult de-a o vedea renăscând, dar nimeni nu va spune Speranța a Înviat, Adevărat a Înviat. E doar un Ou roșu spart în capul altui Ou, și-apoi mâncăm bănuțul.

Asta e țara în care trăiesc. Țara mea, a părinților mei, a bunicilor mei și bunicilor bunicilor mei. Nu e mai bună decât țara ta, sau țara lor. Și uneori nu e nici mai rea. Nu e mai uitată de Domnul decât cele dimprejur pentru că Dumnezeu nu e român decât pentru români în timp ce românii îi evocă acneea prin pustule cu crucea în vârf, bube ca ale lui Iov în timp ce vin câinii și le ling și Dracul stă și se minunează și Domnul ne dă, și Domnul ne ia, și noi rămânem tot cu Domnul. Săraci cu Duhul, săraci în Duh, așteptăm să ne pice moștenirea vieții care va să vie. Și, ca americanii, se tot dă ne-venită. Și ne pasă până încetează să ne mai pese. Și-apoi ieșim din nou pe străzi. Umblăm. Spurcăm. Uităm și-apoi iertăm din lipsă de aducere aminte.

G

Un (co)pilot de incercare

Nimeni nu poate spune, zilele acestea, că soarta Sănătății în România nu preocupă căruțașii caravanei guvernării de la București. Cum să-i acuzi, când cu sula grevei în coastă oamenii Ministerului domnului Nicolăescu et co. au reușit, finalmente, să scoată proiectul pilot pentru o mai bună salarizare a medicilor? Magistral, ca de obicei, Vlad Mixich face o analiză pe text a hibelor, unele de râs, altele de plâns, în fițuica providențială oferită dezbaterii. Vreau să adaug, aici, observații personale la o lectură similă, mai întâi repede pe diagonală și apoi cu un pix, și-o foaie, pe documentul pedefe aruncat, într-o doară, doar doar nu l-o citi careva.

Primă observație: așa cum era de așteptat, un atare pilot nu poate să înceapă, ca vita, la mijlocul anului fiscal. La articolul I, alineatul I, e scris negru pe alb că tentativa temerară a uslașilor de-a scoate vulpea din vizuină (vezi plata informală din sistemul medical) musai să coincidă cu debutul lui 2014, fix 1 ianuarie. Aceasta e bila albă – că există un (nou) termen clar. Bila neagră e că dânșii sugerează că vor tenta 6 luni, și apoi vor trage concluzii. Pe aceeași linie de argumentație, mă întreb, de ce nu și-au luat 12 luni? Mister. Înțeleg, le vor trebui apoi 6 luni să decidă dacă astfel de soluție poate fi aplicată la nivel național (sau lăsată în continuare în fază de pilotare). Lucid vorbind, transplantul fortuit pentru insuficiența multiplă de organ nu poate fi făcută decât în anumite ferestre de oportunitate, așadar 2015 e un orizont plauzibil de așteptare pentru faimoasa reformă. De ce să faci azi dacă poți face mâine, sau mai bine poimâine că nu mai e nevoie. Nu e nici o coincidență că planetele bugetare în România caută, disperat, să se alinieze la exercițiul bugetar european. Pe noi, ca pe cetățenii din Moldova, inundațiile ne prind cu casa în vale…

Și bine ar fi dacă bramburelile s-ar opri doar aici. Prezentul proiect pilot, ca toate tentativele dinaintea-i, e propus în dezbatere fără bloc motor, i.e. norme metodologice de aplicare. Ca prin vis documentul sugerează că acestea ar urma să fie făcute publice în termen de 30 de zile de la publicarea legii. Care lege? Proiectul nu e lege, e un experiment social. Asta susține și ministerul, până la urmă. Deci dacă lucid 2015 ar fi un moment prielnic probabil normele ar fi disponibile în februarie ale anului cu pricina pentru, rog un pic de răbdare, carambolul care e creionat în rândurile de mai jos. (Ca o notă a mea, e simpatic că MS își asumă din star eșecul lamentabil, i.e. după 6 luni aventura lor în Panam(e)a ar putea lua sfârșit cu felicitările de rigoare).

Aflăm că medicul specialist va fi plătit pe un criteriu al ”performanței”. Sună încurajator. Muncești bine, ești medic deștept și eficace, banul urmează. Trebuie că pe undeva, misterios, în subsolul minții căruțașilor se află o unitate de măsură a performanței, un fel de Joule sau un fel de Watt. În lipsă de inspirație am să propun, pentru înțelegere, o unitate arbitrară numită Eugen. 1 Eugen = o unitate de performanță. Care este un indice compozit.

Iată ce propune ministerul: 1 Eugen = competență profesională (otova la specialiști și primari, care și-au obținut-o prin examen) PLUS cantitatea actului profesional * (40 de ore pe săptămână potrivit legii, ca și până acum), PLUS continuitatea în muncă (vechime, pe românește, deci tot ca și până acum), PLUS (noutatea) venituri din activitate privată desfășurată la sfârșitul programului (de 40 de ore pe săptămână, potrivit legii), plus sporuri și gărzi (existente și până acum). 1 Eugen, deci, ar fi salariul mediu al medicului specialist indexat cu un Epsilon dat de câți bani face medicul extra din activități private, fiscalizate.

În fiecare lună, spune proiectul, medicul va merge la casieria spitalului și va încasa un salariu funcție de bifa dată pe enigmaticele criterii de performanță cantitative (2 – 3 Eugeni ar fi de dorit, mă gândesc, deși orele suplimentare probabil îi vor da 0.5 Eugeni realist gândind). E de anticipat că unii medici nu vor îndeplini criterii de performanță astfel că se pot aștepta că vor lua mai puțini bani decât până acum (0.7 Eugeni, de exemplu). E de anticipat că unii vor avea luni foarte bune (5 Eugeni) și luni proaste (0.5 Eugeni). Nu știm câți Eugeni vor primi în concediu. 

Calul troian în propunerea ministerului pe care o subliniez acum (asterisc mai sus) este ”cantitatea actului profesional”. Deși logică era fraza de mai sus, i.e. un medic lucrează normat 40 de ore pe săptămână, MS propune că nu doar orele lucrate efectiv sunt importante, cât numărul de acte medicale efectuate. Spre clarificare, medicul Gheorghe și medicul Vasile sunt identici la numărul de ore lucrate, doar că Gheorghe face trei operații de apendicită pe lună iar Vasile face cinci. Ministerul spune că Vasile ar trebui să primească mai mulți bani. Gheorghe, pe de altă parte, face doar el un fel de hocus-pocus-anastomoză-termino-laterală (la care e zmeu, doar el știe să o facă). Printr-un algoritm arcan, unde mere vor fi cântărite cu piersici și curmale, anastomoza pe care o face Gheorghe s-ar putea să bată apendicectomia pe bandă pe care o face Vasile, și Gheorghe să ia totuși mai mulți bani. Gândirea MS e că dacă pune un preț pe excelență (atenție, excelență!) o să vină și Vasile, și Pompiliu, și Gherasim să facă anastomoza cutărică și în curând, pentru bani, mai mulți medici o să facă acte medicale mai cost-eficiente, mai profitabile.

Ar suna minunat dacă nu ar fi deja o experiență anterioară dezolantă în România într-un domeniu vecin, vezi piața medicamentelor. România abundă de pastile scumpe, minunate, extraordinare, pe care oameni, case de asigurări de sănătate și farmacii de spitale dau o poală de bani. Avem pastila minune, dar ne lipsește aspirina. Avem produse depot de 100 de Euro injecția, dar ne lipsește vitamina C. Prin analogie e de anticipat că oameni care au nevoie să le scoți un apendic vor avea o șansă inegală într-un spital unde toata lumea, ca să câștige 2 – 3 Eugeni, face anastomoze.

Un alt exemplu vine din piața serviciilor de sănătate private (unde activez și eu), unde tentația – și trebuie spus răspicat – e să faci business medical nicidecum medicină. Or dacă în cazul unei clinici private se admite, la limită, că medicul poate să negocieze cu pacientul o factură de servicii la final (RMN sau CT? intervenția laparoscopică sau clasică? Pachetul silver gold sau platinum?), într-un spital de stat unde fiecare posesor al aceluiași ”abonament” (asigurarea obligatorie de sănătate) are aceleași drepturi proiectul pilot al MS va isca o veritabilă psihoză.

Serviciile și actele medicale sunt decontate de Casa de Asigurări de Sănătate. Dacă eu înțeleg inițiativa domnului Nicolăescu și compania, suntem încurajați 1) să facem ce făceam și până acum, adică să umflăm factura statului cu – de data asta – binecuvântarea lor și 2) să muncim mai mult pe tarife ca în privat DAR din care să îi dăm statului impozit pe 2 căi, o dată pe profit (60% din costul intervenției făcute pe pat privat inmulțit cu 16%), a doua oară prin acei 40% care merg în spital (deci tot la stat).

Coplata, deci, de la nubila sumă fixă (2 bani – 10 bani) pilotată anul Domnului 2013 ar putea să ajungă, dacă proiectul prezent e considerat un succes, la aproape jumătate dacă vrei loc în față.

Cei care au scris proiectul MS nu pot fi bănuiți de naivitate. Ei știu că ideea lor crează inechitate socială. Vin și spun că medicii care vor avea și paturi private trebuie să îi trateze echitabil pe aceștia și nediscriminat, fără condiționare (a se citi plată informală). Această mică observație, pierdută într-un alineat printre cifre și promisiuni, e de fapt mărul otrăvit.

Medicina în România, așa cum ți-o vor spune toți comentatorii mai mult sau mai puțin limbuți, este organizată social pe principiul solidarității. Copiii, bătrânii, categoriile defavorizate beneficiază de îngrijire gratuită. Costurile îngrijirii lor sunt suportate dintr-un bazin comun de contribuție al forței de muncă sănătoase care, pe bază de solidaritate, speră că la bătrânețe sau în caz de handicap vor primi același tratament de la ceilalți. Șontorog cum e sistemul are atu-urile lui (chiar dacă sunt firave comparat cu hibele profunde într-o astfel de organizare).

Până acum prioritatea la îngrijire medicală o avea cel dispus să scoată un ban din buzunar să îi plătească, discret, medicului pentru un mic efort (sic!) în plus de-a se ocupa ”mai bine” de mama, tata, copilul, prietenul sau compania. Medicul era lăsat la îndemâna propriului lui caracter cui, și cât, îi ia. Am asistat în multe ocazii la soluții haiducești, i.e. săracului îi era făcută colectomia pe 100 de lei iar bogatului pe 1000 de lei. Am asistat la medici care, ca și Gigi, își spălau păcatele prin ”donații”, a se vedea acte ubicue de bunătate profesională unde într-un acces altruist soluții scumpe erau oferite unor oameni care nu și le-ar fi permis altfel. Astfel de gesturi sunt responsabile de paradoxul observat, anume că părerea despre medici e dezastruoasă în același timp oamenii – în majoritate – spun că au avut ”noroc” de doctori. Piața prețurilor informale, la ”negru”, s-a organizat în România intuitiv, în raport cu venitul persoanei.

Nu e corect, până la urmă, nici așa. Nu a fost corect nici în SUA când Barack Obama a fost încurajat să pună o supra-taxă foarte-bogaților. Nu a fost corect și continuă să nu fie corect modul de-a gândi al actualei guvernări care aruncă pisica medicilor pentru lipsa odioasă de înțelegere a nevoilor de sănătate a populației.

Când vor înțelege Eugenii medicinei românești? Se începe de aici: Definește cât costă gestul medical, cifrele există, spitalele pot oferi oricând estimare la virgulă și decimă despre echivalența apendic – euro, explică populației cât costa actele medicale de bază,  explică – dacă e (și e) – un hiatus între costuri și bugetul de sănătate și cere solidarilor să dea toți mai mulți bani pentru îngrijirile de sănătate dacă de bani e nevoie.

Prețul unui medic nu se confundă cu prețul unui act medical. Nu acum, nu mâine, niciodată. Câtă vreme nu poți compara neurologii cu cardiologii (există o egalitate inegală între ei) și chirurgii cu psihiatrii ș.a.m.d. e nevoie de o soluție unitară prin care orice specialitate medicală să aibă un pachet comun de remunerație. Beneficiile adiționale obținute din excelență se discută odată ce ai obținut o îngrijire bazală, standard, echilibrată pentru populație și pentru prestator. Dacă medicul e și cadru universitar lasă-l să-și discute onorariul cu Universitatea. Dacă medicul vrea activitate privată lasă-l să meargă în privat unde îl vor urma pacienții dispuși să plătească asta. Liberalizează piața asigurărilor de sănătate, explică-le oamenilor cam câți bani au ei la dispoziție anual, om cu om, pentru servicii de sănătate și cam ce le cumpără asta. Medicul angajat de stat nu are voie să fie plătit de contribuabil precum un funcționar public (căci nu e). Medicul e o persoană cu profesie liberală care alege să lucreze într-un sistem integrat, de stat, unde are anumite beneficii (în teorie).

Singura dezbatere, și una care s-a triat deja, este dacă e un troc rezonabil să faci o muncă în privat unde statul e ”angajator” la o cotă 60 – 40. MS a fost șmecher, majoritatea clinicilor private au un raport exact invers, și asta dacă sunt clinici mici (i.e. din costul unei consultații ție îți rămâne 40% iar lor restul). Atâta că, spre deosebire de clinica privată, spitalul, ambulatoriul de specialitate etc sunt menținute tot prin costuri ale contribuabililor sub forma bugetului care asigură funcționarea șandramalei. E corect să îi spui omului care a plătit taxe și impozite (din care o parte se duc spre Servicii) că în spitalul ținut și cu banii lui trebuie să acceseze un serviciu privat de sănătate? Proverbial, contribuabilul va fi și f*tut și cu banii luați.

Finalmente, proiectul MS nu spune nimic despre absorbția de medici specialiști în zone oribil deforestate de migrația spre Occident.  Mărul otrăvit presupune că acei medici care sunt în specialități pe cale de dispariție ar putea – teoretic – să-și negocieze paturi private cu spitale acolo unde, de când cu ordonanța Boc, s-au blocat posturi. Ei vor concura cu puținii oameni care, de voie de nevoie, (încă) nu pleacă. E ușor de anticipat că o comunitate deja ostilizată de lupta pe os dată de ludicul ”criteriu al performanței” va lupta la baionetă pentru marginalizarea ”externului” care face doar muncă privată, și care s-ar putea să facă 3 – 4 Eugeni din munca lui. Spațiile goale din sistem coincid cu județele sărace, unde se află oameni pentru care ”privatul” e un blând, cretin vis de câștig la loterie. Mehedinți, Galați, Sălaj ș.a.m.d. Ce faci cu oamenii care sunt la început de drum, tineri specialiști, cu CV prin care bate vântul și care vor trebui să-și găsească de lucru? Organizezi, ca la Stat, concurs ”pe post”? Cum respecți egalitatea de șanse acolo unde doi oameni din același loc de muncă vor, în același timp, același număr de paturi? Cum reconciliezi diferențe ireconciliabile?

Puteți mai bine, domnule ministru.  Sper că (mai) puteți. Căci cred că noi nu mai putem.

G

În marginea uitării

Efortul recent al echipei ziarului Gândul de-a ridica vălul uitării de pe foștii torționari ai regimului comunist comandă un moment de pauză. Titlu mare, o șchioapă și ceva: ”La 88 de ani, torționarul Vișinescu dă cu pumnul ca în tinerețe…”. În pastilă, imortel, un bătrânel asaltat de camere de luat vederi, microfoane și obișnuitele voci gingașe de reporter reacționează cu violență la o invazie a intimității. E un croșeu în aer, nu-și atinge ținta. Oamenii care privesc sunt condamnați, în sine, să își convingă mintea că octogenarul merită din plin lapidariumul pentru că are mâinile pătate de sânge. Imagini inedite își fac loc în câmpul conștiinței mele dintr-o perioadă în care eram mai mult jurnalist decât psihiatru: Saddam Hussein prins și scos ca o cârtiță din ascunzătoare, apoi judecat și condamnat la moarte prin spânzurare. Muammar Gaddafi violat cu brutalitate înainte de-a fi linșat de armatele eliberatoare. Nicolae și Elena Ceaușescu legați la mâini înainte de-a fi duși în fața plutonului de execuție. Yasser Arafat, hăituit, privind pe geam tancurile Abrams ale Tsahal-ului cu turelele îndreptate spre sediul Fatah din Ramallah. Cum cad călăii, ți-ai spune. Ce sfârșit animalic pentru peiorativele animale.

Dar sunt și alte imagini care-mi urcă în minte. Goering în banca acuzaților la Nuremberg. Rudolph Hess. Procesul telenovelă al lui Nicu Ceaușescu, prilej de ascensiune pentru tânărul procuror Doru Viorel Ursu (viitor ministru de interne). Anders Breivik în banca acuzațiilor. Moussaoui în fața curții de juri pentru atentatele de la 11 septembrie. Milosevic la TPI, un moment pentru Carla del Ponte să-și arate valoarea. Recuperarea lui Karadzic și vânătoarea lui Ratko Mladic, responsabili de masacrul de la Srebrenica.

Moarte. Atâta moarte. Și viii responsabili pentru nemernicirea semenilor lor.

Cum ai să te porți cu ei?

Ce merită mâna care a schingiuit omul?

În memoriile lui, Christopher Hitchens povestește de momentul când s-a dus să-l intervieveze pe dictatorul argentinian, Jorge Rafael Videla, sinistrul personaj contemporan majorității celor deja nominalizați mai sus, aflat în fruntea juntei militare care a urmat regimului Peron și care a coordonat răpirea, și tortura sistematică, bestială a dizidenților. Li s-a spus desaparecidos, dispăruții. În anticamera discuției, Hitchens își pune problema (ca de altfel și la alt moment, interviul lui cu Oswald Mosley, leader-ul mișcării fasciste britanice) dacă ar trebui să facă un gest prin care să îi arate celui din fața lui disprețul, furia mocnită, dorința de lapidare sumară care i s-ar potrivi unui criminal de joasă speță, dar înalt rang. The Hitch mărturisește că în ambele ocazii și-a înghițit bila, și momentul visceral, și le-a întins mâna amândorura. Prezent, cu judecată, nu urma să fie el o instanță care să-i judece totuși pe vreunul. Le-a strâns mâna amândorura. Altceva, și altcineva, i-a condamnat pe Videla, Moslei, Pinochet, și lista poate să continue.

Ce cere Gândul, de fapt, nicidecum mobilul campaniei lor, mă înfioară pentru că e în quasi-simetrie cu lapidarea bolșevică practicată în alte vremuri, reminiscentă unui alt Ev. Vezi bătrânul ăsta? A fost torționar comunist. Scuipă-l pe stradă. Spune-i că e un criminal.

Incită violența. Trezește maidanezul furibund citadin din fiecare cititor sau postac și ațâță naționalismul și așa suficient de analfabet al românului cetit pe pagină web. Promovează o campanie a cărei virulență nu face decât să aducă argument, în plus, că efortul celor de la Pitești, Aiud, Gherla, Sighet, Rm. Sărat de-a anula demnitatea din om sfârșește prin a fi oferit poporului o genă de dat mai departe, și o memă de perpetuat. Morții de la groapă nu îi mai întorci. Vrei să judeci torționarii comunismului? Fă un proces, dă-le ocazia să se apere, respectă o cutumă pe care ei știi că nu au respectat-o într-un timp când coșmarul Holocaustului, al tancului rusesc și-al krieg-ului nazist erau atât de proaspete. Adu-ți aminte în ce an trăiești, iar ai să oferi vulgului și plebei un moment cu fulgi și catran?

Vișinescu răspunde sec – am îndeplinit o funcție. Toți, până la ultimul din cei enumerați mai sus vor fi spus unei instanțe de judecată același lucru, că funcția scuză mijloacele. Stanley Milgram, complet naiv la psihologia terorii instituită de Țurcanu & co la Pitești aproape 20 de ani înainte de experimentele care-l vor face pe Milgram faimos în manualele profesionale, a observat tendința ”gardianului” de-a își abuza puterea asupra victimei. În fața legii nu e o scuză, dar oferă context. Că oameni iliterați, de ”origine sănătoasă”, au fost luați și înarmați cu puterea represiunii pentru inamicii poporului așa cum erau ei portretizați în propagandă, iarăși nu reprezintă o scuză cât mai degrabă un context, unul care astăzi, neștiut de prostimea care se uită nu face decât să împingă o pseudo-istorie pe masă. Pare simplu. Niște oameni au fost schingiuiți, să plătească schingiuitorii. Naiv, dacă nu isteric îmi pare acela care așteaptă că, moral, poporul vreodată ar putea să decidă printr-un fel ciudat de plebiscit care e pedeapsa potrivită pentru mâna torturii. Ar însemna ca poporul să aibe o zestre morală cât de cât sănătoasă (nu e cazul românilor). Ar însemna să ai o formă de garanție că pedeapsa, oricare va fi ea, respectă niște criterii de umanitate care te separă de bestie (din nou, nu e cazul multor români). Hematofag, publicul de la noi se bucură, momentan, de noutatea vânătorii scheletilor ambulanti. Putin îmi pare probabil că îl voi vedea pe Vișinescu audiat, judecat și condamnat potrivit legii (deși asta i s-ar potrivi). Victor Stănculescu a trecut în quasi anonimat și apoi periodic pe la infirmerie pentru rolul avut în revoluția din 1989. Așteptăm, postum, publicarea faimoaselor casete. Publicarea raportului Tismăneanu și denunțarea comunismului pentru ce-a fost (potrivit acelui raport, atenție!) de către președintele României în vigoare a fost primită cu îmbufnată apatie de urmașii celor chinuiți de regimurile lui Groza, Dej și apoi Ceaușescu. Orizonturile roșii scrise de Pacepa sunt mult mai interesante, e un fel de Capă și Spadă, un fel de Michel Zevaco, un fel de James Bond sau Arthur Conan Doyle, o chestiune de livresc, de burlesc, de romanesc. Mai simplu, un esc mizerabil. Noi contra dușmanului, dușmanul pe câmpuri. Rezistența în opoziție, eroii necunoscuți și necunoscuții eroi.

Justiția nu se face la ziar. Justiția nu se face pe stradă. Vorbele nu pot decât să împingă cântarul moral către o morală a cântarului.

E pregătită echipa editorială Gândul pentru piatra care ar putea să-i spargă capul, fatalmente, lui Vișinescu înainte de un eventual proces? Vor dormi veșnic mai liniștit victimele lui știind că un exaltat își va fi găsit, în texte expansive, memento pentru propria-i cruciadă?

Din păcate întrebările mele nu sunt retorice.

G

 

Ganduri pentru Sophie

Primul gand pe care il am in fiecare dimineata, in ultimele trei zile, e ca ajutorul pe care il dam in clarificarea povestii ei vine cu un pret teribil. Dintr-un copil anonim a ajuns vedeta fara voie, numele ei e stiut de mii de persoane, nume care la sfarsit, indiferent de adevarul pe care il voi descoperi cu echipa mea, va fi asociat cu moartea violenta a mamei ei, acuzatiile de abuz sexual la adresa tatalui si bunicului patern, lupta legala intre cei care au trait pentru posesia ei, si un viitor deocamdata incert. Astfel de lucruri in umanitate nu ar trebui sa se intample. Ma gandesc, mai mult, nu e etic ca imaginea unui copil sau numele ei, detalii legate de adresa ei de resedinta sau orice altceva care ii atinge identitatea sa fie vehiculate in mediul online, liber pe terminalul oricui. Teama mea e ca in cele din urma cei care sunt implicati in asta vor fi consumati de nevoia lor de justitie mai putin decat nevoia de adevar. Or adevarul implica si posibilitatea, oricat de nesugestiva, ca ea nu a fost abuzata, si ca fara o gandire lucida si judicioasa gesturi facute azi ar putea sa-i compromita relatia deja turbulenta cu parintele care a ramas in viata, cu familia extinsa si, prin ei, cu viitorul.

In discutia pe care o am zilele acestea cu colaboratorul meu si partener in comisia pentru protectia victimelor torturii, abuzului psihologic si persecutiei (SPCTP) din WPA (Asociatia Mondiala de Psihiatrie) – din care fac la randu-mi parte – principala grija este sa ne asiguram ca la orice moment pasii pe care ii facem nu pericliteaza binele emotional al lui Sophie. Detaliile povestii sunt complexe si departe de-a fi fost confirmate in anchetele psihologice efectuate deocamdata. Stim ca astfel de expertize nu sunt perfecte de departe, stim ca oricat de bun este protocolul de analiza a unui caz nu poate stabili dincolo de indoiala un adevar faptic. Stim, de asemenea, ca in situatia oricat de neverosimila ca Sophie a fost abuzata de tatal ei sunt amprente in timp care trebuie furnizate celor care au competenta, vezi politie si procuratura. Astfel de amprente nu pot fi doar acuzatii verbale din partea bunicii materne (implicata in propria ei lupta legala) sau un jurnal electronic al mamei, complet nesecurizat si care nu exista in varianta holografica. Ce stiu, faptic, este ca tatal lui Sophie a facut gesturi care au condus la moartea mamei lui Sophie. Si ca Sophie era acolo.

Ma apasa faptul ca un copil a asistat la o crima violenta fie direct fie prin proximitate. Ma apasa teribil posibilitatea ca a fost expusa pornografiei infantile asa cum este afirmat de unii martori. Expunerea la pornografie de orice fel este o forma de abuz sexual la copil in intelegerea noastra, a profesionistilor. Iar gandul ca e posibil ca tatal lui Sophie a facut orice gest calificabil drept nepotrivit fata de o fetita de 3 – 5 ani ma inversuneaza si imi motiveaza maratonul la care m-am inhamat.

Am sa imping agenda aceasta in efortul de securizare al fetitei. Admitand scenariul unui abuz din partea tatalui (ca ipoteza de baza) si custodia bunicilor paterni (un fapt la moment) care e efectul in viitor, cand CG va fi eliberat, asupra lui Sophie? Retraumatizarea si re-expunerea la abuzator intr-un astfel de situatie sunt de ne-acceptat.

Pe de alta parte, luand in considerare ipoteza – si nu vreau sa fiu prost inteles, nu spun ca bunica materna minte – deci luand in considerare ipoteza ca in realitate nici un abuz nu a fost comis, inseamna ca fantezia desfasurata in mintea mamei ei, partajata de bunica si publicizata in ultimele saptamani raman un episod cu care Sophie va avea contact in viitorul ei pentru ca oamenii au vorbit de asta pe facebook si in presa romaneasca. Ce va spune? Cum ii va ajuta asta relatia cu mama mamicii ei, singura legatura pe care o mai are acum cu un trecut a carui finalitate e din pacate fapt? Vreau sa cred ca toti cei care participa benevol ca si mine, si care cauta in cele din urma sa faca un bine unui copil, inteleg care sunt consecintele concluziei ca un abuz nu a avut loc. E posibil ca va fi contaminata de pletora de informatii circumstantiale, e posibil ca va ramane cu un dubiu privind propria ei experienta paterna. E de dorit ca un copil sa aibe vreodata o relatie cu criminalul mamei lui? Dar cand e tatal copilului?

Astfel de povesti nu pot avea o concluzie care sa fie multumitoare. Adevarul e ca in fata faptelor majoritatea se vor simti neputiinciosi. Nu putem sa dam lunile inapoi. Nu putem sa vaporizam arma care s-a gasit in mana unui barbat in momentul cand, indiferent de motiv, a lovit o femeie si a omorit-o. Nu putem sa luam copilul din locuinta in momentul comiterii faptei si sa o punem intr-un loc unde sa ii fie bine. Cuvintele de confort sunt putine si suna gol. Dreptatea nu vindeca rani. Cel mult ofera compensatie si adoarme demonul justitiei. Intelegerea vindeca rani. Concilierea vindeca rani. Timpul si distanta vindeca rani. Increderea in lume poate fi reconstruita. Increderea ca lumea e un loc bun si liber, un loc sigur unde poti sa iubesti si sa nu fii tradat, sa faci copii si sa le lasi parintii alaturi, sa razi, sa plangi, sa cresti.

Iar voi, cei care va implicati, cumpatati fiecare gest inainte de-a va sui in caruta zelotilor. Daca ati cautat senzatie schimbati canalul, sunt jocuri mai putin periculoase ca acesta, sunt seriale gen CSI sau Dexter mult mai benigne. Daca sunteti dornici sa ajutati si sa oferiti sprijin clarificati-va un obiectiv pragmatic fie de asistenta financiara a partilor/ bunica etc., fie de publicizare responsabila si echidistanta a povestii. Singura consecinta deocamdata a efortului spontan si onest al doamnei Roanghesi e ca s-a ales cu un proces de calomnie. Ajutor pentru dansa inseamna o echipa buna de avocati, translatori buni, o buna consiliere psihologica pentru medierea relatiei cu bunicii paterni, si finantare pentru munca titanica din lunile care vin. Lumea nu merge asa, adevarul nu se triaza in presa. Presa poate investiga, oamenii pot face propriul lor demers sa cearna evidente si, de ce nu, pot asista justitia in rectificarea propriilor slabiciuni.

Nu pot sa alimentez credinta ca toti oamenii implicati in proces sunt animati de alte dorinte decat protectia unui copil, fie ei judecatori, pedopsihiatri, psihologi clinicieni, experti agreati de curte sau bunici de toate partile, jurnalisti, comunitati online, investigatori independenti samd. Atata ca dorinta nu e insotita uneori de competenta sau – simplu spus – putiinta. Or in absenta ambelor brate, cel al competentei si putiintei, devotatul se transforma in fanatic.

Nu vreau sa supar sau sa dezamagesc prin asta oamenii minunati prin al caror efort e posibil ca vom face lucrurile sa aibe un deznodamant pozitiv (atat cat se poate in conditiile date). Anii de cand fac asta m-au invatat ca succesul e o functie nu doar de perseverenta, cat de metoda.

Celor care vor transparenta am sa le spun tot ce pot constient ca le pot spune foarte putine. Si in perioada viitoare am sa le pot spune chiar mai putin decat pana acum. Eu nu ma rog, cei care credeti rugati-va. Si ganditi ganduri bune pentru Sophie.

G

Cochilie

Il redescopar cu o amara placere pe Andrei Plesu de la o vreme. Venirea lui Marga la ICR a prilejuit nu doar glume, momente histrionice de-ale lui Cartarescu si mici impielitari de-ale lui Liiceanu dar si cugetari, pe alocuri spumoase, in cele din urma infrante ale lui Plesu. Pe cat de aplaudat, mi-e teama dar zic de aceasta data, domnul Plesu se afla intr-o mare eroare.

A se citi textul dansului “Patriotism“. Musai obligatoriu. Altfel urmatoarele isi pierd din context.

Uite pe mine ma macina un gand de multi ani, cam de cand i-am citit pe Viktor Frankl si Primo Levi si marturiile lor din lagarele naziste. Raportul prizonieri – gardieni in 1943 era de 400 la 1. Sa presupunem ca acel 1 avea o mitraliera cu 100 de cartuse pe teava si ca mitraliera tragea, nu stiu, 60 de cartuse? pana cand pica Fritz. Si sa presupunem ca ochea perfect si omora cu fiecare cartus un om. De ce n-au atacat 400 de oameni un om pentru ca 360 sa traiasca? Ce facea diferenta? Raspunsul lui Frankl (mai putin al lui Levi) in scrierile sale e ca acei 400 de oameni erau infranti, anihilati ca grup, resemnati si fatalmente convinsi ca e destinul lor sa treaca prin asa ceva.

Anii ’50 – ’60 in Romania au fost dificili. Domnul Plesu cu siguranta i-a trait. S-a nascut fix la 4 ani de la faimosul 23 August cand, ziceau manualele comuniste de istorie, am intors armele si i-am invins (mai ca aproape de unii singuri) pe nazisti. In perioada copilariei sale precoce trebuie ca domnul Plesu a avut o impresie macar viscerala de epurarea intelectualilor, trebuie ca i s-au plimbat Volgile negre pe strazi prin tinerete cand mergea la scoala. Trebuie ca domnul Plesu ca si alti pacienti de-ai mei care au trait vremurile respective a fost pus sa se ridice in picioare si sa spuna cu voce tara buna ziua ma cheama Plesu Andrei si apoi sa decline profesia parintilor si originea lor sanatoasa, or ba. Era oribil, un domn imi spunea cum a fost dupa ce tatal lui, un mic comerciant apreciat, a fost luat cu duba si condamnat la 9 ani de inchisoare cum trebuia, la fiecare inceput de zi, sa spuna ma cheama cutarica si tatal meu e dusman al neamului. Curajul era nu doar o comoditate cat mai degraba o nebunie, o iluzie de eroism; pentru majoritatea cu capul pe umeri ratiunea iti spunea sa faci o gaura foarte adanca in pamant si sa te bagi in ea. Sa-i spunem procesului coquillage, facerea de cochilie. Iar in timp ce oamenii cu minim de cap sporulau Republica Socialista Romania a desavarsit un sistem al anti-ierarhiilor; unul in care pozitiile cheie, nodurile de retea, leadership-ul (fie-mi scuzat cacofonicul anglicism), directorii de fabrici si uzine nu aveau alte calitati decat gena zdravana de zglie: tata taran mama filatoare. Cunosc cateva exceptii notabile, iti imaginezi ca ar fi fost imposibil ca o tara mastodont ca Romania sa functioneze intr-un aparat de gangavi, analfabeti si, plastic spus, tampiti. Dar de sus pana jos aparatchick-ii insoteau ca o iedera fiecare creanga de lateralizare sociala, Securitatea si-a dezvoltat mijloace extraordinare (si inca patente) de a invalui individul intr-o onctuoasa paranoia prin deja cunoscutele “note informative” intr-atat incat – apropo de Frankl si Primo Levi – in 1990 raportul informatori/informati era de 4:1. Fagurele era quasi perfect.

Cand domnul Plesu scrie despre privilegiul intelectualului de a se “retrage” am o reactie aproape viscerala. In mintea mea de om nascut in comunism, crescut in ultimii ani ai comunismului, trait in anii ’90 prin trei mineriade si patru devalorizari ale leului, nepot de garda regala si “copil de intelectuali” intre care unul foarte oropsit pentru originile lui intens nesanatoase a ma “retrage” nu numai ca nu e o optiune, e mai degraba o blasfemie. Cand vine momentul mai exact in care sa te retragi la depo? (nu ca domnul Plesu nu are dreptul la o retragere pensionara planificata, dar macar sa fie una totala, nu ca aceea a unui batran curvet care se hotaraste ca, gata, de maine e prea batrana pentru sex anal).

Din pacate legendara rezistenta intelectuala romaneasca e un fis, si-un parfum vremelnic de sulf. Nu pentru ca nu a existat, nu pentru ca n-ar fi nume pe care apologetii se vor grabi furibunzi sa le scuipe. Nu. Ci pentru ca la fel ca si in fotbal eroii nostri au jucat extraordinar, dar au mancat bataie la puncte. In momentele decisive ale unei lupte evolutionare pentru cultura “nemuritorii” au luat-o viguros la sanatoasa in turnuletele lor de fildes si au pus infrangerea rusinoasa pe seama vremii. Cand a fost nevoie de educatie titanii nostri au scris tone pe tema educatiei, dar n-au educat. N-au facut altceva decat sa selecteze o susa ciudata, grotesca de intelectual de apartament sau/ mai nou/ un fel de biblio-hipster care nici macar ignorant nu mai poate fi numit cat zombie, cel mult, cineva care formal intelege si memoreaza tot ce-a zis domnul Plesu dar e inapt, inabil sau pur si simplu indolent in a-l critica.

Ce sa-i ceri? Sa iasa sa protesteze? Un mos cu barba alba in piata Universitatii? Asta e marele curaj al careului de asi ai culturii de sub Carpati? Ca NU s-au dus la un eveniment cultural ca dupa aceea sa poata arunca sageti in liniste la blandul Ben al Institutului Cultural Roman, pana la urma “omul cu bani”? O sa-i pese cuiva de curul intors ostentativ, ca de multe alte dati, al angeleologului? In cele din urma charisma omului Plesu nu poate acoperi coloana vertebrala franta a omului de cultura Plesu. E ca in bancul cu Stefan cel Mare cand vin turcii, azi zice aduceti-mi camasa rosie maine zice aduceti-mi pantalonii maro.

Imi e teama ca prea multi ganditori romani, daca nu cumva majoritatea, traiesc un scrupul existential care le sta ca un furuncul pe cap in timp ce se imbraca invariabil in maro. Curajul ar presupune mai mult decat pareri exprimate prin diverse camere in preajma liotei de fani, sau prin cafenele unde sunt tratati ca nano-semi-zei. Unde s-a dus cultura romana cand domnul Plesu a fost ministru? Inca imi rascolesc memoria dupa o mare realizare a domniei sale atunci cand christic ridica piatra.

Vedeti voi, pe mine asta ma doare (inca) foarte tare. Goliciunea. Asa ca vine unul sau altul si se plang ca viata e greu mi s-a luat si inca de mult. Pentru mine ecuatia e foarte simpla, suntem in plina extinctie in timp ce acela pe care-l vilificam, ignoramus-ul, cocalarul, manelistul, romanul verde, paranoicul, jihadistul, parlamentarul cu patru clase, milionarul cu mortii ma-tii in gura, acela prospera. Prospera pentru ca e adaptat. Prospera pentru ca intelege lucruri despre lume pe care melcul docent de cochilie nu le pricepe dar indrazneste sa faca o teza de doctorat despre asta.

Eu aleg sa nu ma retrag, domnule Plesu. Asta inteleg eu din titlul compunerii dumneavoastra, cam singurul lucru la care ma pot raporta. Nu sunt patriot, sunt cel mult filofil, gnosofag si sincer nu prea-mi plac oamenii printre care traiesc. Daca nu am grija singura solutie pentru viitorul copilului meu e exilul, batranetea mea la fel va fi un fiasco in grija viitorilor medici de aici (vor mai ramane oare cativa si pentru oasele mele), am sa citesc tot un fel de Pravda si-am sa cant imnuri de partid si asta pentru ca batranii de azi, domnule Plesu, stau prin vastele cazemate asteptand fatidic, inca, sa vina cineva sa-i salveze. Ce sa le mai cerem, m-ar intreba cineva, n-au facut destul ca au trait, si ca au invins?

Au invins CE?

Oamenii care au facut revolutia nu au fost ei. Media de varsta a celor din strada era 20 de ani, oameni nascuti doua generatii dupa ei, copiii lor care s-au uitat cu stupoare cum vreme de 20 de ani parintii lor n-au facut nimic inafara de coquillage, adaptare si o surda supusenie. Anno 2013 si au trecut din nou 20 si plus de ani de atunci, iara singura solutie a domnului Plesu e repozitionarea strategica.

Multumim. Din suflet. Multumim.

G

natural born… leader?

In desfasurare pe facebook, in presa scrisa si la TV este acum un scandal cu o invatatoare (care preda la clasa 1), citiva parinti care s-au prins ca ceva e in neregula si un psihiatru care a decis sa utilizeze toate caile la care avea acces pt. a opri invatatoarea sa perpetueze starea de neregula pe care ea o declansase.
Referinte, marturii si nenumarate comentarii puteti gasi nenumarate la o googaleala dupa: “Veronica Bereanda ” (invatatoarea), “invatatoare colegiul N. Iorga Bucuresti”, sau citind marturiile unor mamici de copii aflati sub supravegherea doamnei respective, enumar citeva mai jos.
Ina – http://kariokaspot.blogspot.ro/ (de la ea am aflat eu)
Ada – http://www.injoaca.ro/in-joaca/de-ce-se-mai-sinucid-copiii-de-sase-ani/
Germina – http://germina-fluturi.blogspot.ro/2012/10/am-recunoscut-o-imediat.html (mamica unui copil de la acea scoala)
Cititi si voi, sigur veti avea o opinie. Intuitiv, orice om refuza sa accepte, pt. copilyul sau, o astefl de maniera de predare a orelor. Eu am avut bafta unei profesoare blinde, care ma maltrata numai prin nenumaratele teme suplimentare inca din clasa 1 fiindca stiam deja sa citesc in prima zi de scoala).
Dar nu despre asta vreau sa vorbesc. Vreau doar sa-mi pun o problema, pt. ca intr-un comentariu am primit o replica a unui prieten care spunea ca demersul medicului (Gabriel Diaconu = psihiatrul = cumnatul meu = mutsunakele acestui blog) este pt. ca el sa devina (si) mai cunoscut, adica in scop personal, copiii abuzati si profesoara abuzatoare fiind doar un pretext.
Incerc sa trec peste faptul ca Gabi e parte din familia mea, incerc sa fiu obiectiva si fiind eu obiectiva imi vine sa fut un pumn in monitorul de calculator.
Pt. ca in inamovibila noastra ciuda pe ala care mai avut, mai frumos, mai destept, mai cu trei coaste, ne scapa esentialul. Da, cumnatul meu e un tip destept; nu e doar destept, pt. ca nu se culca pe-o ureche, ci e in permanenta cautare si actualizare a cunostintelor sale. Mai mult, ii pasa de oameni mai mult decit de orice. Isi permite sa simta, sa se enerveze si sa se ia la trinta cu vreo situatie. A lucrat in media si media acum il invita, prin diversi producatori de emisiuni de stiri, sa vorbeasca despre cazuri grele, de neinteles, bizare, dureroase, oribile. Pentru ca in jurul lui, si in viata de zi cu zi si pe facebook (da, frate, si eu am o viata pe facebook, pe linga aia reala), sunt oameni care au incredere in el, in faptul ca e echilibrat, corect si drept, da, isi poate permite sa puna de-o rascoala, daca e si-o cauza la mijloc. Nu, nu pentru ca n-ar fi destul de cunoscut, ci tocmai de aceea.
Sa salveze o viata, sau 2, sau 100 sunt scopul, nu mijlocul. Si sunteti liberi sa nu ma credeti, in fond nici n-ati avea motive sa-mi acordati vreun credit. Nu stiu daca mi-a iesit cu obiectivitatea. Probabil ca nu ma va crede nimeni dintre cei care nu ne cunosc nici pe mine, nici pe el. Dar e suficient ca Ina, sau Ada, sau inca multi alti prieteni, apeleaza la Gabi pentru un sfat, o mina de ajutor sau un iesit la bere.
Da, doctore, postul asta e pentru tine! N-ai nevoie de proptele, poti sa-ti duci singur luptele, s-a vazut asta, dar sintem citiva pe care faptul ca unul se ridica si striga pina cind “raul” cedeaza e motivant, e eliberator, e plin de speranta!
Asta e statuia ta, bre 🙂

life story

 

 

 

 

 

 

 

.