Poșta în pijamale

Frig. Frig și umezeală. Umezeală și fix trei căcați în drumul spre mașină. Bine plasați, oportuni călcării. Să fie cu noroc. N-ai să dai în schimb karma fericirii pe mirosul împuțit de dejecții canine în timp ce-ți bipăi, îți clickăi, îți ochești cu ochii mijiți de zgură mașina printre altele, aidoma obosite de-atâta stat în praf și mâzgă. Pe undeva prin portofel, printre bancnote și-o mondă de 20 de penny rămasă de la ultima expediție pe Marte, mandat mânjit de-un scris care-l face pe-al tău să pară un exercițiu de caligrafie pură. Ce mai vor de data asta? Căci cine trimite recomandate în România dacă nu România însăși? Era pe vremuri o amantă suplă. Săracă, de la țară. Mulțumită să o scoți la un suc și-o prăjitură. Corespondența era minimă, dialogul monosilabic. Sexul așa și-așa, răruț și drăguț. Când tu pe ea, când ea pe tine, să nu zici că n-ai viață de cetățean votant al patriei. Misivele de despărțire erau lapidare, ștampilele de bun venit morocănoase. Promiscuă relație, exact genul jenibil de aventură de-o noapte în care nu mai vine-odată dimineața.

Timpurile s-au schimbat. Centurista s-a dedat la țoale mai scumpe. Și de la o vreme-mi scrie țața cu o frecvență năucitoare. Vorbesc mai des cu ea decât cu numeroși membri ai familiei lărgite pe care-i salut pe aceeastă cale, că nu știu când mai apuc. România mea, în schimb, moare de plictiseală. E neforbită. Adică nici futută nici vorbită. Dar cu chef. Și de-a lungul ultimei jumătate de an mi-a tot trimis mesaje de amor. Din păcate nereciprocate.

E cu mesaj la cutiuța poștală, criptic să nu se prindă consoarta. Recomandată. Semnează un domn al cărui nume începe cu O. Sau Omega. sau Phi. Mă întreb dac-o fi grec. Să mă duc, îmi zic în timp ce evit măiastru căcații de câine spre, știu de pe acum, ghinionul meu. Departamentul Mesagerie al Poștei e o cotineață bine încălzită din sursă proprie și cu adaos animal, nădușirea clienților și preumblarea personalului. Să conjugăm ghișee, aceste gheișe negruvodice. E coadă la bordel, constat cu amar că România ne iubește pe toți, nu sunt singurul client. În timp ce halena fetidă a celorlalți mi se amestecă în nări cu bila resimțită copios (să nu zic că dragostea nu e cu fluturi la stomac, deh) mă pierd, claustrofob, în mormanul de scrisori, scrisorele, scrisorici, scrisoroaie. Gheonoaiele cutreieră dincolo de bordura arbitrară a relației noastre contractuale în uniforme care-au văzut și zile mai bune. Sunt perplex să coonstat că materialul e de cămăși ieftine dar, la o privire mai atentă, constați că sunt un fel de pijamale bărbătești, bleu-ciel, cu dungulițe bleumarin, maron vărgat și galben vomic. Subțiri, subțiri, atât de subțiri pe cât foița de la mandatul poștal pe care-l scurm prin baierile portmoneului în timp ce mă poziționez, cuminte și erect, la coadă.

Fiecare mandat are un număr. Fiecare număr are un corespondent în calculator. Agripina lovește tasta Enter a computerului cu violență. Țac, țac, ȚAAAC! Și nimic. Are unghiile făcute în aquamarin suflat cu flegmă din percutor, arată de parcă și-ar fi plimbat mâinile prin mătreața Mării Caraibe și se oftică. Agripina se oftică. Nu-i iese la socoteală. Mici precupeți serelei stau, muceziți de-atâta lâncezit în căldura aia bovină, cu hârtia igienică într-o mână și ștampila unității în cealaltă în timp ce Agripina violează oral terminalul. Calculatorul e doar o scuză să deschizi un registru, care e doar o scuză să deschizi alt registru. Sunt cel puțin șapte cutii de scrisori în care sunt cel puțin o sută de scrisori pe centimetru pătrat. Prinse cu ilastic. Gum-ilastic. E o atmosferă jovială, în multiple culori cur-cu-be-ice. E și-un cur, e și-un cu, e și-un beeeei ce….De la adăpostul pijamalei Agripina manevrează fanerele în direcția plicurilor care nu-și lasă zeama secretului sub crusta foncționarului. Mai apar doi, unul proaspăt trezit din hibernare, cu manșetele pijămăluței îmbibate în lămâie, dar dacă mânecile sunt în lămâie probabil că și subțiorii, dar dacă subțiorii cu siguranță și gulerul. Balaoacheșa care probabil e șef pe-acolo are o pijămăluță sensibil mai recent achiziționată, se disting bumbii încă albi, materie plastică fabricată în România în ultimii ani ai Epocii de Aur. Are-un ecuson care-a trecut fraudulos granița dintre două mașini de spălat și-o față zâmbitoare printată de pe profilul ei de Facebook unde sigur nu e grasă, sigur n-are coșuri și păr slinos, e foarte probabil că o cheamă Blue Eyes Something și tot pune capturi cu Beyonce. Sau fata aia de la Clejani. Greu de analizat. Degețelele sugestive culturii de Pleșcoi vin să supleeze eforturile perspirante, deja, ale Agripinei care pare indiferentă la of-ul, și uf-ul, și umph-ul clienților ale căror fețe, în lumina fluor a neonului par, în această dimineață, și mai cadaverice decât de obicei. Într-un Univers alternativ aici ar fi un azil de nebuni și ghici cine-ar fi oamenii îmbrăcați în pijămăluțe. Să găsești acul în carul cu fân nu e un proverb la poștă, acești mici copii minoritari care caută veșnic prin gunoaie găsesc geme remarcabile, cum ar fi declarația de impunere al cetățeanului X, fișa fiscală a cetățeanului Y, divorțul amiabil prin insolvență al doamnei Z. Untoșenia registrelor e dublată de un protocol draconic, în momentul în care victorios trage harponul hârtia se rupe un cartonaș autocolant de parcă tocmai ai primit un PIN de la cardul tău personal de credit nelimitat, dă-i cu o semnătură în fiecare registru și-o ștampilă să ne prindem că ești tu, ia arată tu un buletin care preferabil ar fi să nu fie al bunicii, doamnă, așa ați văzut dumneavoastră că se legitimează? Și încă o semnătură. Și încă una. Despicat până în vertex de acest mare falus instituțional individul pleacă în propriu-i concediu emoțional în care abia așteaptă să prindă un maidanez în off-side să-și reafirme statutul de mascul alfa al comunității.

La doi metri distanță o octogenară trimite un colet ambalat în pungă spre o țară îndepărtată. A scris cum știa ea, a acoperit cu naylon, nu e bine doamnă, trebuie să tăiați aici și să mutați etichetele între ele. Băbuța se execută, trage cu proteza de marginile scociate ale cutiuției probabil plină de presa zilei și câteva ceșcuțe de Ceaina. Dimprejur mai întorc un cap monopozii distruși ai fiscalității, e dimineață în capitală, e divertisment. Apogeul aventurii orale a bătrânicii e când, superb recalibrat, coletul trebuie lipit cu bandă. Zice doamna de la ghișeu, unghii roșii, carmin, numai bune să zgârie bruta de la REBU, îmi pare rău nu mai avem scoci, nu ne-au dat luna asta. Cine nu v-a dat? Forțele care sunt. Intendenții. Bine că v-au dat cămășuțe și ecusoane și gumilastic să legați scrisorile de la amanta noastră, a tuturora.

Din dos apare și-un factor poștal. N-are nume. La nivelul lui pe piramida trofică nu s-a inventat conștiința de sine. Le-a bramburit complet. Nu a trecut codul complet și-acum câteva mii de cetățeni sunt invitați la varianta românească a capodoperei lui Lars von Trier. Nimphomaniac. Partea a șaptesutea, la poziția cinci, în al treilea registru, în timp ce Agripina îmi controlează codul de pe mandat pagină cu pagină, încet, voluptuos, unghiuțele ei caribeene simt șăgalnic celuloza infectă a registrului mâzgălit în grabă de vreun homo floriensis precum gnomul din spatele ei care, după ce că erau toate vraiște, le mai permută și el de câteva ori să fim siguri că n-o să mai găsească nimeni, nimic. Domnul Diaconu? Cine? Ah, eu, îmi spun întors la viață conștientă dintr-o transă hipoxică a statului la coadă. Brusc îmi întoarce spatele, se duce într-o cutie care îmi scăpase observației, undeva pe-un alt birou, la altă masă, printre alte borfeturi și chiloți, scormone ca un șobolan în pubelă și scoate, în pensa-i police-index, scrisoarea mea de dragoste.

Românie, mă iubești!

Te pup, Agripina. Și mulțumesc pentru aventura minunată.

G

Blazură

Nu, nu cuvintele lor sunt urîte. Sunt faptele lor de vitejie veștejite înainte de bruma iernii, amenințările și crucile cu jimblă în proțap, lumânarea aprinsă demonstrativ ca-și-cum ne-am pregăti de un nou prohod al Medicinei române. Urît mi-a fost, cântam pe când eram copil, de drumul lung și omul prost. Ți-e și milă, pe undeva, să mai critici ce se află sub (orice) critică. Mă refer la strategia de ”gherilă” a sindicatelor din sănătate în lupta lor vladimiră cu Ministerul. Pentru ce? Ați crede că pentru demnitate, pentru o viață mai bună, pentru condiții mai decente în clinici și spitale. Pentru binele pacienților, pentru o mai bună calitate a traiului lor. Pentru eliberarea de boală. Pentru prelungirea ochilor deschiși a mirare că încă mai văd. Pentru bătrânii și copiii noștri. Pentru noi înșine și cei dimprejur. Dar v-ați înșela. Da. V-ați înșela. V-ați înșela cum nu v-ați înșelat vreodată.

Pentru că nimeni nu mai știe să lupte pentru astfel de lucruri sub soare.

Asmuțiți huornii medicinei nu văd, prin desișul crengilor, pădurea de copac. Azi cer mai mulți bani, mâine cer mai multe locuri de muncă, poimâine amenință cu greva generală, răspoimâine repetă dar mai apoi ”suspendă” orice acțiune. Eu unul nu știu ce să mai cred, darămite ceilalți. Chiar așa să fie, chiar așa de jos să ne fi înfundat încât nici măcar în fața noastră nu mai avem vreo formă de cuvânt? E ca și cum la startul unui sprint atleții își potrivesc galenții în block-start-uri și-apoi arbitrul se joacă, pervers, cu pistolul care în loc să facă poc fâsâie, periodic, amenințător. Impulsul se risipește, alergătorul de cursă scurtă dă să plece, revine, se ridică din nou ca un arc, se relaxează, și tot așa. Oare nu-și dau seama că fiecare demaraj ratat le risipește energia și-așa cu greu adunată? Sprijinul medicilor de familie l-au pierdut. La greva generală Ordinul Asistentelor (cu un acronim amenințător de lung) a anunțat deja că nu va participa. Cine mai rămâne? Două Sindicate care, subțiratec, predică aceași pulbere de mesaj unui popor obișnuit că toată lumea cere, deci nimeni nu e interesat, sau interesant.

În tot acest timp se anunță victorii trompetarde, dibaci Nicolaescu îi joacă la sinapsă și la nerv, azi promite mâine se răzgândește, face dansul cobrei pe țambalul reformei și, naivi și nevropați, Aliații Conspirației în Sănătate mușcă momeala, îi legitimează mesajul că greva ar fi ilegală, că medicii dacă protestează periclitează sănătatea populației, că e nevoie de timp pentru bani, când noi, puținii lucizi rămași, știm de fapt că e nevoie de bani pentru timp. Și devreme ce Ministerul câștigă copios timp, unde se duc oare banii?

Vocea mea contează mult prea puțin, nu mai puțin decât contează vocile voastre și-ale celor dimprejur. Zeci de mii suntem, în fiecare zi mai puțini. O armată de halate, o adunătură de indiferență și blazură. Blazura, dacă nu știți, e glazura de blazare în care ne-am înconjurat turta pe care ne-o rupem, din nou și din nou. În Nord Fiscul le cere medicilor să dea înapoi cam 5000 de lei pe care, printr-un artificiu de calcul, specialiștii în MF i-ar fi câștigat în 2012 și – cumva – nu li se cuveneau. Nu le plângeți de milă, aveți destulă de plâns pentru voi și pentru ce vă așteaptă în timpul ce vine. Nu vă plângeți copiii doctori, vă veți mai bucura niște ani de compania lor în casele voastre, pe pâinea voastră, pe banii voștri de întreținere. Nu vă plângeți părinții doctori, știți că s-au descurcat și până acum și se vor descurca și de acum înainte, nu vă interesează de unde vin banii de haine și de excursii, de școală și de bairam. Și dacă se poate nu vă plângeți de loc. Nu cumva să vă plângeți, plânsul a părăsit mintea oamenilor de pe malurile noastre. Încercați să râdeți. Râdeți din toate puterile. Râdeți de ei, râdeți de noi, merităm râsul vostru. Merităm jocura și batjocura, ne-am spoit în ea și ne-am dat cu varul paiaței pe față. Nu mai rămâne demnitate în meseria mea, nu mai rămâne frumos, nu mai rămâne artă și nu mai rămâne vindecare. Ne-am cotropit. Nici n-a fost nevoie de ei să ne spurce, ne-am spurcat noi destul, urmași nedemni de înaintași mai mari, întorșii-cu-fața de la ce-ar fi trebuit să fim și cum-ar-fi-trebuit să răspundem.

Tu pentru ce te-ai opri din muncă măcar pentru un moment? Care-ar fi motivul tău, într-o zi, să stai și să-ți privești mâna cu care tratezi oameni pentru ceea ce este, nu doar un obiect de împachetat plicuri și hârtii mânjite cu blam? Tu pentru ce-ai vorbi, și pentru ce te-ai scandaliza dacă doar scandalul mai rămâne de făcut? Mai rămâne vreunul, în România, să-și onoreze emblema Șarpelui de Aramă și-a Crucii roșii așa cum s-au clădit ele în timp din timp și veac din veac?

La voi se uită statuile lui Davila, ale lui Cantacuzino, Marinescu, Obregia, Parhon, Hulubei, Hociotă, Arseni, Agrippa-Ionescu, Pesamosca. La voi se uită descălecătorii în timp ce dansăm pinguinul și plimbăm sicriul pe marile bulevarde și întreb, atât a mai rămas din noi? Poleială și staniol, bîlci și fanfaronadă, miserupism și suflet de moluscă, neputiință împachetată în sforăit fără sens? Și dacă da, vă mai meritați voi halatul? Vă mai meritați voi numele de doctor, de medic, de vindecător? Cu ce drept moral mergeți în fața oamenilor să le vorbiți de Sănătate când de Sănătatea voastră ați uitat? Ce calitate mai aveți când vă întoarceți acasă la familiile voastre buni doar să vă plângeți, buni doar să stupiți, să înjurați, să glumiți cinic despre căcatul care vă înconjoară? Nici una, din păcate. Blazați, domnilor, blazați. Și domnii vor răspunde: blazăm, Măria Ta! Blazăm! Blazăm cu blazură profesia medicală, e tot ce-a mai rămas. Lăsați-ne disperarea. Lăsați-ne cu disperarea noastră, din ea ne-am făcut coif. Și-apoi ne-am plimbat, nebuni, sub clar de lună, la dracu cu voi și la dracu cu ei, pe ei, pe mama lor. E și mâine o zi să fim mai buni, e și mâine o zi să fim mai drepți. Și ziua nu mai vine. Zilele trec către-un apus, și-am mai îmbătrânit un pic, am obosit să vă ascult, promisiunile voastre sunt aer și sunt goale de conținut, vreau să vă plătesc o taxă, dacă s-ar putea numi așa, prin care să-mi cumpăr un pic de liniște și de aer curat de la voi. Un gard de-un metru împrejurul meu și-a altor câțiva care încă mai speră, încă mai pot, încă mai vorbesc despre ce înseamnă să fii doctor în România. Iar vouă să vă rămână arena, spectacolul cretin al supușeniei și gudurănitului, spurcată vă fie mintea și îndoiala cărei îi sunteți sclavi. Bani? Luați-vă arginții. Se va găsi cineva să vi-i arunce într-o doară. Și pentru o vreme câinii rațiunii vor fi domoliți.

Dară eu nu.

G

Nepăsare

România, 2013. Potrivit unei analize Infografic, o dată la 3 zile se sfințește o nouă Biserică. Puterea Domnului e mare pe aceste melaguri. Suntem un popor credincios, practicăm în teorie ajutarea aproapelui, ne rugăm pentru iertarea păcatelor și recolte mănoase, pomenim morții și sfințim motoarele pe sub capotă. Avem de 4 ori mai multe biserici decât școli. Doar în Cluj sunt peste 800 de așezăminte de cult. Bacăul are cifra Bestiei, 666. Vaslui – 516. Țara lui Mazăre stă mai prost, doar 149. Asociația Secular-Umanistă din România și ubicuul Remus Cernea au tras, recent, un semnal de alarmă într-un reportaj BBC. BOR a răspuns că mai bine ca la noi, unde n-au oamenii loc în biserici decât la ei, unde se vând Biserici ”goale” să își facă Occidentul mall-uri și supermarket-uri.

Pe mine numărul turlelor mă preocupă doar indirect. Îl iau ca un indice al comunității, dintotdeauna s-au adunat enoriașii împrejurul Cuvântului predicat. Cuvântul predicat zice de bine. Zice să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți. Zice să nu furi. Să nu minți. Să nu tânjești la nevasta aproapelui sau la capra sau la măgarul lui. Să respecți, dacă se poate nu doar pe Domnul Dumnezeul tău. Ai zice că din minaretele noastre muezzin-ul sună periodic și oițele vin să primească Învățătura. Dar adevărul e altul. Adevărul e că suntem un popor nesimțit. Prin nesimțire nu mă refer la țopârlănia de-a arunca tampoane pe fereastră, sau PET-uri pe pajiști, sau scuipați pe parbriz. Prin nesimțire mă refer la nepăsarea profundă, beată, boantă, interminabilă a majorității care s-a lipsit de zeci de ani, deja, de orice responsabilitate socială. Te înșeli, mi se va spune, uite partidele politice, uite societatea civilă, uite ONG-urile, uite activiștii, uite micii întreprinzători, uite industriașii, uite eroii, uite martirii, uite figurile de ceară ale înaintașilor, uite gloria, uite patria, uite românismul de la vlădică până la opincă. Le văd, am să răspund. Le văd și mă cutremur. Popor de cerșetori și de mâini întinse, de interese private și de fiecare cu aia a mă-sii, neam de cârcotași și de oportuniști, tendință la gloată și pasiune la coadă, o foame nestăvilită de-a-ți cheltui sărăcia pe coșuri pline prin magazine unde îți cheltui bănuțul făcut la alb, mai mult la negru, și venalul dispreț pentru:

– învățători, profesori, educatori. Se oferă în alternativă educația maselor care trăiesc în România și asta le ocupă tot timpul

– poliție, procuratură, justiție în general. Se oferă în alternativă dreptatea cu barda sau cu camera de televiziune

– sănătate, medicină, personal medical. Se oferă în alternativă vracii, vrăjitoarele, leacurile băbești și pastila de Plafar

– spiritualitate. Se oferă în alternativă profesarea unei religii de Stat, descurajantă și anacronă, goală de tradiții și plină de var, pardon har.

Cineva va veni să spună că Statul nu educă. Cineva va veni să observe că Guvernul nu dă destui bani pentru ”reforme” în domeniile sus-numite. Cineva va veni să reclame furturi și hoții. Cineva va veni să denunțe inerția autorităților. A autorităților. E ca și cum ai admite că, în fața autorității, individul nu are nici o putere.

Asta în timp ce trăim într-o democrație. O crație a poporului, adică acolo unde poporul cică își numește delegați care să decidă, printr-un vot al majorității, asupra binelui și răului pentru popor. Suavă deziluzie. Suav delir.

Uite ce suntem de fapt. Înapoiați, analfabeți, disfuncționali social și muribunzi pe scala valorilor, drogați cu mass-media și veșnicul pomelnic al morților stupide pe drumuri, prin câmpuri și prin sate unde un copil de 5 ani e omorît în bătaie. Anesteziați, ignoranți, trecători pământii prin praf de basculantă în timp ce un alt copil obez moare de obezitate. Suspicioși, vulnerabili, ușor de dus cu zăhărelul, mai degrabă creduli decât credincioși de fapt, fataliști, obedienți, lași, meschini, o adunătură în zile bune și o împrășteală în rest, verzi când se cântă imnul și grabnici să scuipăm sămânța în timp ce se dă lumină (sau ouă, carne, bilete gratis la Vanghelioane). Diseminăm grosolan panseuri vecinice despre un trecut mai degrabă falsificat al gloriei României și ne umflăm vena gâtului admițând că am avut, și avem, torționari pentru ca o săptămână mai târziu să uităm, că doar din uitare ne-am născut, în uitare ne ducem, unde toți uitucii se duc aleluia aleluia aleluia. Prăsim pui vii și îi hrănim cu lapte la cutie, masă de manevră pentru ziua când, triumfal, vor umfla rândurile la coada unui alt fast-food sau pe vreo plajă în timp ce băieții taie shaorma cu lama. Homofobi, antisemiți, suntem propria noastră anti-materie. Agitați, nespălați, primul lucru la care facem economie e igiena, apa noastră la butelie e cu bacterii farmaco-rezistente în timp ce pasta de dinți moare prin dulăpioarele de baie de o eternă plictiseală iar guvernul a ridicat gratuitatea la plombe. Absurzi, isterici, plini de suprafețe și fără volum, verzeala zidurilor pe o istorie căreia îi dărâmăm periodic zidurile pentru un nou cubicul în care să plasăm două costume și trei cuiere, lacrimoși la mesajele periodice naționaliste, posesorii Marii Cruci și a Marelui Închin și-apoi dă-i cu sula în gură, cu sula în coaste, cu capra moartă și capra vecinului, cu micii și marii corupți, cu tot înainte era mai bine dar tot, înainte, s-a furat.

Surpriza subsemnatului, la finele unei confruntări cu realități conjuncte, e că din mijlocul unui astfel de gunoi, a turbăriei care e țara mea, răsare prielnic, periodic, uluitor speranța. Excepțiile de la regulă. Insulele de oxigen. O revoltă unanimă la majoritate, o presiune a imbecilității forțează structura cristalină de carbon. Cred că avem printre cele mai frumoase povești. Cred că româna e printre cele mai frumoase limbi. Cred că uterul diform al patriei mele a născut copii frumoși pe care i-a renegat ca mai apoi să le plângă plecarea și, ca părinți de bastarzi, ne-am asumat progresul abia după ce ne-a părăsit. Profeți avem în supra-medie la mila de locuitori dar nici unul în țara lui. Iar forfota patriotardă, ce ironie, vine mereu de la cei plecați. Cei care își regăsesc vocea și luciditate abia după ce exhală, la o perioadă, toxina românului trăit printre români și de la o distanță confortabilă oferă soluții, trimit bani, ignoră permanența acestui morb dintre noi, care umblă prin și printre noi. Suntem o cultură asasină speranței cu același tumult de-a o vedea renăscând, dar nimeni nu va spune Speranța a Înviat, Adevărat a Înviat. E doar un Ou roșu spart în capul altui Ou, și-apoi mâncăm bănuțul.

Asta e țara în care trăiesc. Țara mea, a părinților mei, a bunicilor mei și bunicilor bunicilor mei. Nu e mai bună decât țara ta, sau țara lor. Și uneori nu e nici mai rea. Nu e mai uitată de Domnul decât cele dimprejur pentru că Dumnezeu nu e român decât pentru români în timp ce românii îi evocă acneea prin pustule cu crucea în vârf, bube ca ale lui Iov în timp ce vin câinii și le ling și Dracul stă și se minunează și Domnul ne dă, și Domnul ne ia, și noi rămânem tot cu Domnul. Săraci cu Duhul, săraci în Duh, așteptăm să ne pice moștenirea vieții care va să vie. Și, ca americanii, se tot dă ne-venită. Și ne pasă până încetează să ne mai pese. Și-apoi ieșim din nou pe străzi. Umblăm. Spurcăm. Uităm și-apoi iertăm din lipsă de aducere aminte.

G

ginduri potrivnice potrivniciei

Observ la multi dintre prietenii mei de pe facebook tendinta de a-si folosi dreptul de a vorbi spre a forta interzicerea unor lucruri care nu le plac. Unul dintre prieteni isi doreste sa se interzica miscarea legionara din Romania, pe motiv ca in trecutul ei aceasta a fost o organizatie criminala. Da, este adevarat ca a fost criminala la vremea aceea, dar a fost mai putin criminala (sic!) decit a fost Biserica vreme de citeva secole. Si nu cred ca isi pune cineva problema sa interzicem biserica sau anumite culte numai fiindca in trecut anumite factiuni din aceasta au omorit cu buna stiinta, prin tortura si teroare, milioane de oameni. Da, legionarii au omorit oameni din credinta ca asa era bine. Biserica a facut acelasi lucru.

Dar nu e tot. In acord cu vremurile moderne sau postmoderne pe care le traim, se ridica voci care cer sa se interzica o sumedenie de alte manifestari, festivaluri, carduri de sanatate, expozitii. De ce? Fiindca acei oameni considera ca manifestarea acestora in spatiul public dauneaza. Cui dauneaza si cui foloseste ramine de vazut.

Sa interzicem cardurile de sanatate cu cipuri incorporate. De ce? Fiindca daca citeste card invers iti da drac? Zau asa, credeam ca am depasit faza cu “daca pui sa se roteasca invers pe vinyl nu stiu ce piesa din Black Sabbath se aude start to smoke marijuana“ sau alt mesaj impotriva credintei crestine… Dar se pare ca nu. Grupurile de oameni actuali se pare ca ating stadii de dezvoltare diferite, intocmai ca si triburile ascunse prin jungle la care nu ajung ipadurile si internetul, doar cutitele si jeansii si isi gindesc existenta doar in functie de astea. Evident ca popii au tot dreptul sa se manifeste impotriva acestui card, e in firea lucrurilor in care ei cred sa fie asa. Eu nu am cum, ca nu-mi sta in fire, sa le spun popilor ca nu au voie sa zica asa ceva in public, fiindca intentia lor, daca e luata de buna si aplicata, dauneaza pina la final sanatatii oamenilor. Ramine la latitudinea fiecaruia sa judece despre ce e vorba in problema cardurilor cu cip, cum le afecteaza viata si intimitatea si sa ia niste decizii, fiecare dupa cita cunoastere are si cit de deschis la cap este.

Zilele trecute a aparut anunutul ca o mare intreprindere producatoare de piese de muzeu vine si in Romania, la Muzeul Antipa, cu expozitia The Human Body. Pentru un tur ghidat prin expozitia asta vedeti acest link. Corpuri umane reale conservate cu metode noi, pt. o experienta absolut senzationala prin corpul uman. Chestii pe care altfel nu am avea cum sa le vedem. Ati vazut vreodata cum arata un nerv? Dar intreg sistemul nervos vi l-ati imaginat vreodata ca sistem, l-ati vizualizat si altfel decit cu ochii mintii? Cum arata muschii tai cind alergi stii? Cum arata pe bune plaminii tai de fumator ai idee? Un embrion uman in diferite stadii de dezvoltare, ca sa stii ce se intimpla in timpul sarcinii dincolo de ecografii neclare, pofte, interdictii si ingrasare, nu ar fi interesant de vazut? Ei bine, pt. unii oameni, printre care si asociatia ProVita (hahaha), nu ca nu e interesant, e de-a dreptul abominabil, de condamnat, de aruncat cu foc inspre. Ba mai mult, daca ai creat o expozitie, care nu ma indoiesc ca a costat o groaza de bani (sa ne imaginam cam cit costa orice facut de euroconstruct trading, de exemplu, numai ca astia fac pe banii nostri), asociatiei cu pricina i se pare imoral sa percepi tarif de vizitare. Ca si cum daca intri in biserica sa te botezi, sau chemi popa acasa py. diverse prestatii, e gratis! Nimic nu e gratis in lume, madam Larisa, daca te gindesti bine, nici macar faptul ca tiparesti matale acel protest sau scrisoarea aia deschisa catre directorul muzeului.

Noroc, zic, ca directorul muzeului Antipa nu se lasa impresionat de inflamarea crestina a protestatarilor si nu interzice expozitia. Sau, dupa caz, Slava Domnului ca nu avem numai sefi de institutii limitati si idioti (a se vedea, din contra, cazul de un servilism notoriu al minunatului domn Marga, care in calitatea sa de sef al ICR a taiat finantarea unor festivaluri de film si muzica cu traditie, ca nu mai e bani si de facut chestii, doar de furat, ca foamea e mare. de aici Bine ca nu le-au interzis).

Doamna Larisa mai are o escapada la activ. In luna LGBT (februarie 2013) la sala de cinema a Muzeului Taranului Roman a deranjat, impreuna cu altii, proiectia filmului The Kids are allright, acuzind pe cei 6-7 spectatori ca sunt impotriva lui Dumnezeu, ca pingaresc acel altar ridicat taranului roman autentic, ca il jignesc pe Isus samd daca se uita la acel film acolo. Puteti audia elucubratiile protestatarilor pe linkul asta. In concluzie sa interzicem homosexualilor, lesbienelor, bisexualilor si celorlalte minoritati ad extenso sa se manifeste intr-un spatiu public pt. ca taranul roman autentic (ha!) nu accepta asa ceva. Dincolo de faptul ca va pot spune multe lucruri despre taranul roman “autentic” si mai ales actual, ca am rude la tara si am copilarit acolo, revin cu intrebarea: de ce te deranjeaza pe tine, insule oarecare, ca niste oameni care au alte pasiuni decit ale tale isi fac un eveniment si se aduna sa petreaca astfel niste ore sau saptamini sau o viata? Cu ce te incomodeaza pe tine ca vecinul de deasupra ta face sex altfel, sau ca vrea sa creaca niste copii, sau ca vrea sa se casatoreasca cu o alta persoana de acelasi sex? E pacat? Ii vede Dumnezeu? Si care e problema ta, las sa fie pacatul lor. Dar nu, trebuie luata atitudine si, eventual, omoriti oamenii respectivi, ca sa piara pacatul din lume, ca poate se ia, nu?

De ce, oameni buni, odata ce am scapat de interdictiile de tot felul pe care le-am trait si inghitit atitia ani, tot incercam sa gasim un alt cerc strimt in care sa ne ducem zilele? Mai exista cineva care nu stie astazi ca Giordano bruno avea dreptate, si totusi a ars pe rug la vremea lui pt. ca credea altfel decit era dogma. Mai are cineva vreun dubiu ca mortii odata morti nu invie, ca transplantul nu e cea mai mare nenorocire de pe lume sau ca telefonul mobil nu e unealta diavolului? Habar nu avem din ce suntem facuti si cum functionam, dar ne pricepem al dracului de bine la divinitate, la ce ne interzice Domnul si cam ce si-ar dori acest Domn sa facem sau sa nu facem.

Respingeti tot ce se inventeaza, reveniti la epoca de piatra, mult mai aproape de momentul caderii din rai. Dar lasati-ne si pe noi astia care folosim aceleasi instrumente ca ale voastre, dar altfel, sa ne traim viata asa cum consideram ca trebuie. Daca fericirea mea te incomodeaza, desi n-as vedea de ce, ca nu e in pofida fericirii tale, nu sari sa ma interzici si nici eu n-o sa te mai consider idiot, incult, habotnic si demn de sila.

andreanum

As putea fi santajista?

Soferii auto bucuresteni, sau cei de toate natiile si etniile si soiurile care aglomereaza strazile orasului, nu vor fi in stare sa accepte vreodata ca pietonii, biciclistii, scuteristii si orice nu e camion, tir, masina mica, mare, suv sau dracu sa le mai ia, au si ei dreptul sa circule civilizat pe aceleasi strazi cu ei.
Nu, frate, nu merge: pe aici trecem NOI, eu cu hiundaiul meu, vecina mea cu tuaregul ei, tovarshu de colea cu pajeroul lui samd. Voi, tiriplicii cu trotinete, longboards, tu ala cu scuterul, prietena ta aia cu motorul si in general toti astia care nu sunteti in stare sa va luati masina si mergeti pe jos, voi nu aveti mah dreptu’ sa calcati carosabilu’. Si daca totusi indrazniti:

1. noi putem sa trecem atit de aproape cu masina noastra mare pe linga bicicleta voastra mica incit sa va si atingem si sa va speriem ca sa ne ridem la urmatorul semafor de spumele pe care le faceti;
2. noi putem sa ne asezam la semafor atit de aproape de bordura inalta de aprox 25cm incit voi, fraierii cu bicicletele, sa fiti nevoiti sa ne mirositi gazul de esapament sau sa va urcati pe trotuar, printre masinile parcate in asa fel incit sa nu va puteti strecura decit daca nu aveti si pedale/ghidon.
3. sa va scuipam/injuram/claxonam cind trecem pe linga voi, facind scurte si groase glumite despre femeia pe bicicleta
4. sa va prindem la semafor si sa va injuram iesind din masina pt. ca v-ati apropiat asa de tare de masina noastra, amenintindu-va ca va urmarim printre blocuri pina va prindem si va da borsu’ pe nas de spaima;
5. orice alta idee constructiva si care ne distreaza.

Si ajungind eu la birou si multumindu-mi ca am fost tare si am ajuns inca o data intreaga la birou, desi a trebuit sa ma infrunt cu o cucoana grabita la un semafor, cu un taximetrist care mi-a strimbat oglinda, cu un sofer de troleibuz care mi-a taiat fata si cu un sofer de duba care m-a claxonat cind trecea pe linga mine, ca sa ne distram impreuna, am gasit asta in revista presei:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/Escrocherii-din-viaa-romnilor-oferul-nevinovat-e-antajat-de-autorul-accidentului-1002287.html

Cred ca ma reprofilez, vad ca s-au mai gindit si altii. Asta, desigur, dupa ce o sa ma mai relaxez nitel cu cheia pe masinile parcate pe piste…

numeroase pirtioare prin poiana se aduna

Buna ziua.

Luam o pauza de Bulgaria, fiindca in viitorul apropiat am informatii ca nu se muta din locul ei. Insa ceva munti se mutara pe loc la noi, aci, aproape, in the carpeizian garden. Va informez cu respect ca ieri, duminica, in timp ce in capitala tarii se infaptuiau ceva acte de huliganism cu baieti din galerie, pensionari congelati din lipsa de lichiditati pt. achitarea cotei-parte la repartitorele de cost si tovarasi swingeri veniti sa ia di-rect pulsul societatii, eu m-am trezit la 5 dimineata. M-am trezit cu greu pt. a merge in statiunea turistica alpina Poiana Brasov, perla bijuteriei coroanei de salba de statiuni montane a Romaniei, mindria doamnei ministru care a investit in ea. In ea statiunea, nu in ea doamna, desi misterul ramine spre a fi elucidat de controlorii de trafic fiscal.

Am ajuns deosebit de minunat prin statiunea Rasnov in poiana de poveste, in jur de ora 9 AM. Era duminica, nu era soare, ningea si batea putintel vintul. Se anunta prin afisajul electronic de la telecabina ca in afar’ de pirtia Kanzel, toate alelante erau deschise. Sau asa am vazut eu la ora aia. Imi era nitel frig, recunosc.

Dupa nenumarate ezitari si fofilari si trageri de timp, presupun ca emotiile cauzate de a ma afla in cea mai importanta statiune de ski a Romaniei ma faceau sa ma ezit in a ma urca in telegondola pt. a ma urca pe pirtii. Va reamintesc celor care nu stiati ca eu schiez de vreo 5 ani maxim, adica de la maturitate, nu am reusit sa devin avansat inca, desi recunosc cu mindrie ca daca nu dau placarii incepatori peste mine de regula ma tin pe doua doage binisor (in caz de necesitate prestam plug si functioneaza, n-a murit nimeni de la mine).

Am ajuns sus. N-am vazut mare lucru, dar vedeam cu claritate harta de la gondola, maaaaaaare pe un perete. Imi aminteam perfect ca o mai vazusem acum vreo 2 ani si nu parea nimic diferit. Imi zice un baiat ca nu e actualizata. Probabil n-au fost bani pt. printul ala pe un rahat de panou de plastic, s-a incasat putin pe manufactura pirtiilor.

Am uitat sa zic: mi-am achizitionat cartela de acces la lifturi. 30 de puncte, 100 de lei incl. TVA, din care 15 costul plasticului de cartela, restul echivalentul punctelor. Cu gondola te costa 6 puncte pina sus, adica aprox. 17 lei incl. TVA la un calcul simplu. Nu e o avere, dar cum e musai sa te urci de multe ori in acest minunat lacas de ski ca sa simti durerea-n pulpe si sa faci febra musculara la degetele de la miini, costul e mare. Cartelele de o zi ar fi costat 125 lei, dar ele nu se dadeau “fiindca ninge si bate vintu si e spre binele dvs sa nu le luati, ca daca e sa oprim instalatiile ramineti cu banii luati”. Tre sa recunosc ca mi-au placut mereu oamenii care se gindesc la buzunarul tau mai mult decit al lor, care te ajuta sa iei cea mai buna decizie si nu te lasa sa cazi de sus. Un fel de drumul catre iad e pavat cu ce trebe. O alta tanti de la alt ghiseu a zis ca se dau cartele de o zi, dar numai dupa ora 12:00. Ceea ce mi se pare norma, nefiind nocturna. Ca sa compar cu tara de la sud de Dunare, costul pe zi la ei era de 55 leva, cu acces la 74 km de pirtii amenajate. In Poienita Lenutzii noastre avem mareata lungime de 24km de pirtii (intr-un acces de gratuita malitiozitate cred ca sunt km patrati, totusi). Numai ca vreo 20km existau deja. Zice-se ca s-a latit usor drumul rosu si s-au construit niste variante la Lupului si un telen, care a omorit un teleschi. Eu inainte de ieri am schiat prea putin in Poiana, fiindca nu prea am avut ocazia, schiatul a devenit treptat o parte importanta din viata mea. Dar cum nu sunt jurnalist sa fie nevoie sa justific fiecare cifra avansata (lolo), asta fiind un blog in care eu azvirl vorba, eu primesc comentariul malitios si eu raspund obraznic, nu am vreun mogul in spate sa ma tie pe moale, imi permit sa ma avint in slove, ca sa ma descarc, fiindca am patit suficiente in ultima vreme si oricum m-am plictisit de figura de transsexual cu operatia ratata a dnei maritata cu o galinacee.

Eu de schiat, in scurta mea existenta schioristica, am schiat mult in Austria, putin in Bulgaria si destul de putin (cu exceptia Azugai si Sinaiei si Suiorului din Maramures) in Romanica. Dar pietre asa zdravene ca pe proaspat refacuta Lupului eu n-am intilnit. Pietroaie cum cred ca si-ar fi dorit baietii din piata universitatii aseara, ca sa azvirle cu dinsele in jandarmi. Mari si ascutite, care in mod normal trebuia sa fie prinse SUB zapada, batute cu ratrack-ul si facute patura nivelatoare. Sau ma rog, poate la noi land of choice este tradus prin: ai acum alegerea sa-ti futi schiurile personale schiind, sau sa le menajezi cotizind doar la instalatii si la bautura in barul de la capatul cabinei Kanzel, cu gagica cu spatele gol si soacra imblanita. Ne zisese un nea in Bulgaria ca nu se cheama ca esti schior pina nu cobori toate pirtiile din Poiana. Pai da, le-am coborit, dar pe linga skipass si apa plata acuma ma costa si schiurile de resapat dupa ce au niste… sa ma ierte distinse  doamnele daca e si ele in local, pizde labartate pe talpi.

Oameni buni, frati romani… eu ma feresc sa dau sfaturi, dar ma enervez repede. Noi romanii avem, in toata tara, 125km de pirtii, in dracu stie cite judete. Bulgarii aia pe care atita ii pomenesc eu de ani buni, au 74 doar in Basko, plus inca vreo 2 statiuni, vreo 15 instalatii numai in Bansko, de diferite lungimi, plus ca la ei se urca si cu masina pina sus (cum ar veni la noi: pina la 1400 in Sinaia), aviz posesorilor de auto de mare spectacol care pot sa show off la inaltime…

Dar daca sunteti baieti in trend, Gaya like, Fratelli like, cu fetele in uggsi leopard skin like si cu masini de la X6 turbo like in sus, atunci e musai sa mergeti acolo. E de mari figuri sa mergi in Poiana si nu existi in breasla jmecherilor daca nu semnezi condica. Si daca tot ai X6 sau ceva pe acolo, parcheaza-l in pizda matii fix in mijlocul strazii, ca sa inteleaga prostii aia care nu mai au loc de tine nici pe schiuri ca existi, te-ai prezentat si esti tare. Sau, cf legii din landofciois, ai ocazia sa incasezi asigurarea pt. dauna totala sau sa fii un neinteresant imbecil care parcheaza regulamentar.

Revenim cind om putea.

 

Tata pa?

A devenit un cutit in piept primit in fiecare dimineata. Tata pa? Se uita la mine, zambind, ma simt ca un caine ca plec, e inca 10 dar stiu ca urmeaza 12 ore in care n-am sa-l vad, si-apoi cand il vad e seara, si ziua lui a trecut, s-a  bucurat cu buni si cu buni, a mancat, a dormit bine, s-a jucat cu camionul si cuburile, cine stie ce alta vorba a mai inventat, si seara cand vin ne vedem, el obosit si iritabil, eu obosit si iritabil. Avem micul nostru moment impreuna cand il culc, si-apoi a mai disparut o zi sub soare. Si pentru ca plecatul e greu, mai greu decat statul, am sa ii  spun lui Nuni de ce plec, am sa va spun si voua de ce plec, si de ce dureaza 12 ore pana ma intorc.

Scad din cele 12 ore 1.5 ore pe care le petrec pe drum. Bucurestiul a devenit un cazan prin care curg masini turbulent, nevrozant, din cand in cand pe linia de tramvai mai trece un dement, si nu rareori dementul sunt chiar eu, satul de gatuiturile mizerabile din Maniu, din Razoare, de la Lujerului si lista poate sa continue. Cand s-a intunecat de mult, si mergi spre casa, conteaza cele 10 minute. Ce fac eu in restul de 10 ore?

Muncesc. Mi-i drag sa muncesc, din fericire faptul ca mi-i drag sa muncesc imi usureaza plecarile de langa el. Celui care are privilegiul sa-si petreaca tot timpul cu un copil, de exemplu mama sau bunicii, poate rutina asta i se pare ceva de invidiat, uite el merge si are o viata diversa, poate sa se vada cu “alti” oameni, poate sa socializeze, sa mai schimbe o impresie, sa guste din libertatea unei vieti de om mare. Libertate? Halal. Am descoperit in ultimele luni ca mi-e greu sa fiu tata nu pentru ca mi-e greu sa fiu tata, ci pentru ca mi-e rar sa fiu tata in timp ce copilul meu ridica bratele spre buni si spune, fericit, “tata?”. Tata e cine e la indemana, si tati nu e la indemana, Nuni, pentru ca tati merge acolo unde se planteaza copaceii cu banii pe care spera intr-o zi sa-i ia acasa, cand o sa stea cu tine. Si nu e vorba doar de bani, e vorba de viitor, de un viitor bun, bland si frumos pentru un copil bun, bland si frumos asa cum esti tu.

Adevarul e ca ma simt de invidiat, majoritatea oamenilor fac rutine asemanatoare dar n-au un scop ca al meu. Ma simt motivat de el, inteleg intim paradoxul ca nu poti manca prajitura si sa mai si ramai cu ea; nu am o vina meschina a omului care isi cauta, perdant, propria-i bucurie temporara in dauna familiei. Da, in sinea mea imi numar orele cand nu sunt langa familia mea, imi spun ca fiind langa ei probabil ca ar avea un capital uman dar altfel unul care nu tine nici de foame, nici de sete, nici de facturi nici de bocanci de iarna, nici de draperii nici de usi glisante, nici de curea de transmisie la masina sau de ce stiu eu ce alt gadget rasare, ca o ciuperca primavaratica, in calea imaginatiei parentarii de mileniu 3. Din putinul meu, mult, oare tu stii, cititorule, ca si tatii isi iubesc copiii? Uite eu realizez asta cand ma gandesc la taica-meu care, cand eram copil, pleca uneori si 2 – 3 saptamani in “deplasare”. Pleca sprinten, cu un rucsac verde kaki in spinare care avea o insigna cu steagul Cehoslovaciei, si ii spuneam pa, tati, iar apoi timpul trecea, mi-era dor de el, mamica ne mai facea poftele “special” in absenta lui si cand venea parca venea linistea inapoi acasa, era murdar, salopeta de pestera era plina de argila, dar era bine. La fel, cand apar seara, baiatul meu se bucura, si rade, si ma strange in brate, loc unde-as ramane cu el, si cu mama lui, si nu m-as mai duce.

Asta e adevarul. Dintre durerile cele mai sumbre ale unui parinte poate nici una nu e mai grea decat “tata pa?”. Mi-aduc aminte de pustoaica de la Timisoara care a murit in Terapie Intensiva “de dorul mamei”. Ma gandesc ca nu dorul mamei a omorat-o, metaforic vorbind, cat faptul ca mamicii ei nu-i era dor de ea; nu asa cum mie mi-e dor zi de zi de fiul meu si de mama lui, lucruri pe care poate uit sa le-o spun uneori pentru ca vorbele sunt tot ce-mi raman si meseria mea e una in care, adeseori, dupa ore lungi de munca raman fara vorbe cum un chirurg ramane fara fire, sau un electrician fara curent. Dorul de ei ma impinge in unele momente cand ma lovesc de greu, cand primesc un telefon de la un pacient ca vrea sa se omoare, apoi la cinci minute altuia i-au iesit nu stiu ce bube, in timp ce eu discut cu un al treilea care face atacuri de panica. Nu e un lamentatio personal; traiesc acest paradox, barbatii nu doar ca nu ajung sa vorbeasca despre problemele lor, barbatii nu doar ca nu ajung vreodata, sau rarissim, la psihiatru si/sau psiholog, dar adeseori sunt descurajati in mod activ de semenii lor, de familiile lor, de partenerele lor. Ce esti tu, barbat sau floarea soarelui?  – ma intreba taica-meu cand eram mic si plangeam din ce stiu eu motiv; printre lacrimi ii raspundeam, bosumflat, ca eu sunt floarea soarelui, si-apoi ma pufnea rasul caci floarea soarelui nu putea fi decat ceva vesel, nu trist. Barbatii nu sunt floarea soarelui. Barbatii indura, duc, sunt puternici, sunt vajnici, sunt acolo pentru familiile lor, sunt de neoprit, si au o calitate foarte speciala acesti barbati, pot fi prezenti in mai multe locuri in acelasi timp.

Ma simt furios pentru asta. Ma simt furios in numele meu pentru mine, pentru pacientii mei barbati, si pentru familiile lor care afirma, din varful buzelor, ca “de-aia e barbat, sa munceasca”. Supin platim pacatele tutoror momentelor de infidelitate masculina, de violenta masculina, de sovinism, de testosteronism, de mai stiu eu ce “ism” care, intr-un secol al reverberatiilor feministe, a reusit sa arunce ostilitate asupra barbatului. Da, 9  virgula 9 din 10 abuzatori sunt barbati. Da, 9 virgula 9 din batausii familiei sunt barbati. Da, 9 virgula 9 la suta din absentii familiei sunt barbati. Ultimii insa nu sunt obligatoriu batausi, si/ sau abuzatori. Multi sunt, ca mine, “tata pa”, mereu sperand intr-o zi mai buna, inevitabil luptand pentru o zi mai buna.

O sa ziceti bine, dar nu esti singur. Da, nu sunt singur, dar sunt singur(ul) barbat in familia mea. Sunt norocos ca am suport, am prieteni, am familie largita, dar apoi nu va am pe voi. Prin “voi” inteleg suma tuturor gandurilor pasiv- agresive despre barbati cand vine vremea dezvaluirii unei inimi, a unui suflet, a unei dureri. Parca mai rau ca niciodata a devenit, pentru un barbat, sa spuna “nu pot” sau “nu mai pot”. Vad in cabinetul meu din ce in ce mai multi barbati care au venit special la mine pentru a cere ajutor. Majoritatea merg la psihiatri barbati in conditiile in care psihiatrii barbati au devenit o relativa minoritate. Am vazut, aseara, la simpozionul la care am participat, una – doua mustati intr-o mare de cocuri, agrafe si bigudiuri. Si imi pare ca pe undeva psihiatria s-a remodelat, data fiind cererea fundamentala din partea sexului feminin, o stiinta in care anumite lucruri raman pete negre. Anorexia la barbat? Boala borderline la barbat? Atacul de panica la barbat? ( mai putin) Sindroame de epuizare/ burn-out? Toti converg, se scurg, se decanteaza in Romania in marea masa a consumatorilor, a fumatorilor, a somerilor destituti.

Ce-si doreste un “tata pa” sa devina? Un “pa”? Nu. Doar un “tata”. Pare impotriva traditiei romanesti, dar eu imi doresc sa fiu un tata prezent pentru copilul meu. Si un tata bun. Si un tata protectiv. Si un tata prevazator. Un tata vizionar. Un tata de care fiul meu sa fie mandru candva asa cum si eu am fost, si sunt de tatal meu.

Si imi dau seama ca, om cum sunt, nu pot sa fiu toate in acelasi timp. Ce-am sa aleg? La ce-am sa renunt? La ce-ar renunta altcineva? Dar tu? Dar cei care isi lasa familii, copii, bucati sangerande de suflet cand pleaca sa lucreze in strainatate? Ei cum iau astfel de decizii?

Romania e o tara in care sunt aproape 200 de mii de copii ai caror parinti sunt plecati la munca in strainatate. Toti spun, in cor, tata pa. Iar in mintea mea nu e orice fel de voce, e vocea fiului meu care ma arde, care ma manie, care ma mana de la spate. Si daca tot e sa fiu plecat, atunci va trebui sa merite plecarea asta nu doar pentru el, dar si pentru oamenii pentru care eu m-am decis sa plec de-acasa.

G

 

iPost

tristeti

nu stiu citi din cei care au activat acum citiva ani pe forumul ag vor citi aceste rinduri… pot sa spun cu siguranta ca n-am reusit sa-mi fac prea multi prieteni printre voi. nu luati asta ca pe un regret; multi, pur si simplu, nu ati meritat (si nu veti merita vreodata) sau nu am fost eu cel potrivit pentru a face compromisuri si a trece peste marunte tradari si cleveteli. printre cei foarte putini cu care am reusit sa incheg si sa pastrez oarecum o relatie apropiata s-a numarat si whisper.

cu multa tristete in suflet va informez ca scumpa de whisper nu se mai afla printre noi.

odihneasca-se in pace!

indubitabila mirinda, nu mai plinge…

cu ștremeleagu-n patru vânturi

azi, la o zi după ziua dependenței hamericii, o fu ziua spălatului pă gingivită și alte expresii dințoase. deci m-am spălat și io decuseară cu sare, săpun de casă și țuică de prună de doișpe ani, băgând spaima în colegii de crâșmă când m-am prezentat dis-de-dimineață la datorie pentru un țoi cu noaptea-n cap și care a crezut cu toții că-s moroi sau bampir, că-mi sclipea molaru’ mai dihai ca faru’. deci așteptăm cu toții ziua spălatului la subraț, să mergem cu metrou’ sau tramvaiu paișpe, să vază miticii-zombi că nu numa’ ei are joi de vivre și sâmț oflactiv gen coana șanel nambăr 5.

ps. caut pretenă onlain să ne parvenim dăspre chestii fine, fotbal, filme cu cichicean și poetu’ florin salam. astept provincia sau prezentătoare dă tv.

ps2. ca tot m-am dezinsectat azi pă dinți, me-am loat familionu’ și am purces ânspre arena națională să inspectăm starea terenului, că prea zicea franțujii că-i impactricable. un badigard de doi metri juma’, fărmecat dă zămbetu’ și carisma mea indisolubilă, ne-a relevat că-i in reconstrucție, drept pentru care me-am încărcat familionu’ napoi în gip si am pârlit micii în spatele blocului. muștaru’ care ne-a rămas lam uns pă băncile dîn parc, să ne rîdem mâine dimineață dă babele din bloc, când ne saviorăm cafeaua pă balcon.