În marginea uitării

Efortul recent al echipei ziarului Gândul de-a ridica vălul uitării de pe foștii torționari ai regimului comunist comandă un moment de pauză. Titlu mare, o șchioapă și ceva: ”La 88 de ani, torționarul Vișinescu dă cu pumnul ca în tinerețe…”. În pastilă, imortel, un bătrânel asaltat de camere de luat vederi, microfoane și obișnuitele voci gingașe de reporter reacționează cu violență la o invazie a intimității. E un croșeu în aer, nu-și atinge ținta. Oamenii care privesc sunt condamnați, în sine, să își convingă mintea că octogenarul merită din plin lapidariumul pentru că are mâinile pătate de sânge. Imagini inedite își fac loc în câmpul conștiinței mele dintr-o perioadă în care eram mai mult jurnalist decât psihiatru: Saddam Hussein prins și scos ca o cârtiță din ascunzătoare, apoi judecat și condamnat la moarte prin spânzurare. Muammar Gaddafi violat cu brutalitate înainte de-a fi linșat de armatele eliberatoare. Nicolae și Elena Ceaușescu legați la mâini înainte de-a fi duși în fața plutonului de execuție. Yasser Arafat, hăituit, privind pe geam tancurile Abrams ale Tsahal-ului cu turelele îndreptate spre sediul Fatah din Ramallah. Cum cad călăii, ți-ai spune. Ce sfârșit animalic pentru peiorativele animale.

Dar sunt și alte imagini care-mi urcă în minte. Goering în banca acuzaților la Nuremberg. Rudolph Hess. Procesul telenovelă al lui Nicu Ceaușescu, prilej de ascensiune pentru tânărul procuror Doru Viorel Ursu (viitor ministru de interne). Anders Breivik în banca acuzațiilor. Moussaoui în fața curții de juri pentru atentatele de la 11 septembrie. Milosevic la TPI, un moment pentru Carla del Ponte să-și arate valoarea. Recuperarea lui Karadzic și vânătoarea lui Ratko Mladic, responsabili de masacrul de la Srebrenica.

Moarte. Atâta moarte. Și viii responsabili pentru nemernicirea semenilor lor.

Cum ai să te porți cu ei?

Ce merită mâna care a schingiuit omul?

În memoriile lui, Christopher Hitchens povestește de momentul când s-a dus să-l intervieveze pe dictatorul argentinian, Jorge Rafael Videla, sinistrul personaj contemporan majorității celor deja nominalizați mai sus, aflat în fruntea juntei militare care a urmat regimului Peron și care a coordonat răpirea, și tortura sistematică, bestială a dizidenților. Li s-a spus desaparecidos, dispăruții. În anticamera discuției, Hitchens își pune problema (ca de altfel și la alt moment, interviul lui cu Oswald Mosley, leader-ul mișcării fasciste britanice) dacă ar trebui să facă un gest prin care să îi arate celui din fața lui disprețul, furia mocnită, dorința de lapidare sumară care i s-ar potrivi unui criminal de joasă speță, dar înalt rang. The Hitch mărturisește că în ambele ocazii și-a înghițit bila, și momentul visceral, și le-a întins mâna amândorura. Prezent, cu judecată, nu urma să fie el o instanță care să-i judece totuși pe vreunul. Le-a strâns mâna amândorura. Altceva, și altcineva, i-a condamnat pe Videla, Moslei, Pinochet, și lista poate să continue.

Ce cere Gândul, de fapt, nicidecum mobilul campaniei lor, mă înfioară pentru că e în quasi-simetrie cu lapidarea bolșevică practicată în alte vremuri, reminiscentă unui alt Ev. Vezi bătrânul ăsta? A fost torționar comunist. Scuipă-l pe stradă. Spune-i că e un criminal.

Incită violența. Trezește maidanezul furibund citadin din fiecare cititor sau postac și ațâță naționalismul și așa suficient de analfabet al românului cetit pe pagină web. Promovează o campanie a cărei virulență nu face decât să aducă argument, în plus, că efortul celor de la Pitești, Aiud, Gherla, Sighet, Rm. Sărat de-a anula demnitatea din om sfârșește prin a fi oferit poporului o genă de dat mai departe, și o memă de perpetuat. Morții de la groapă nu îi mai întorci. Vrei să judeci torționarii comunismului? Fă un proces, dă-le ocazia să se apere, respectă o cutumă pe care ei știi că nu au respectat-o într-un timp când coșmarul Holocaustului, al tancului rusesc și-al krieg-ului nazist erau atât de proaspete. Adu-ți aminte în ce an trăiești, iar ai să oferi vulgului și plebei un moment cu fulgi și catran?

Vișinescu răspunde sec – am îndeplinit o funcție. Toți, până la ultimul din cei enumerați mai sus vor fi spus unei instanțe de judecată același lucru, că funcția scuză mijloacele. Stanley Milgram, complet naiv la psihologia terorii instituită de Țurcanu & co la Pitești aproape 20 de ani înainte de experimentele care-l vor face pe Milgram faimos în manualele profesionale, a observat tendința ”gardianului” de-a își abuza puterea asupra victimei. În fața legii nu e o scuză, dar oferă context. Că oameni iliterați, de ”origine sănătoasă”, au fost luați și înarmați cu puterea represiunii pentru inamicii poporului așa cum erau ei portretizați în propagandă, iarăși nu reprezintă o scuză cât mai degrabă un context, unul care astăzi, neștiut de prostimea care se uită nu face decât să împingă o pseudo-istorie pe masă. Pare simplu. Niște oameni au fost schingiuiți, să plătească schingiuitorii. Naiv, dacă nu isteric îmi pare acela care așteaptă că, moral, poporul vreodată ar putea să decidă printr-un fel ciudat de plebiscit care e pedeapsa potrivită pentru mâna torturii. Ar însemna ca poporul să aibe o zestre morală cât de cât sănătoasă (nu e cazul românilor). Ar însemna să ai o formă de garanție că pedeapsa, oricare va fi ea, respectă niște criterii de umanitate care te separă de bestie (din nou, nu e cazul multor români). Hematofag, publicul de la noi se bucură, momentan, de noutatea vânătorii scheletilor ambulanti. Putin îmi pare probabil că îl voi vedea pe Vișinescu audiat, judecat și condamnat potrivit legii (deși asta i s-ar potrivi). Victor Stănculescu a trecut în quasi anonimat și apoi periodic pe la infirmerie pentru rolul avut în revoluția din 1989. Așteptăm, postum, publicarea faimoaselor casete. Publicarea raportului Tismăneanu și denunțarea comunismului pentru ce-a fost (potrivit acelui raport, atenție!) de către președintele României în vigoare a fost primită cu îmbufnată apatie de urmașii celor chinuiți de regimurile lui Groza, Dej și apoi Ceaușescu. Orizonturile roșii scrise de Pacepa sunt mult mai interesante, e un fel de Capă și Spadă, un fel de Michel Zevaco, un fel de James Bond sau Arthur Conan Doyle, o chestiune de livresc, de burlesc, de romanesc. Mai simplu, un esc mizerabil. Noi contra dușmanului, dușmanul pe câmpuri. Rezistența în opoziție, eroii necunoscuți și necunoscuții eroi.

Justiția nu se face la ziar. Justiția nu se face pe stradă. Vorbele nu pot decât să împingă cântarul moral către o morală a cântarului.

E pregătită echipa editorială Gândul pentru piatra care ar putea să-i spargă capul, fatalmente, lui Vișinescu înainte de un eventual proces? Vor dormi veșnic mai liniștit victimele lui știind că un exaltat își va fi găsit, în texte expansive, memento pentru propria-i cruciadă?

Din păcate întrebările mele nu sunt retorice.

G

 

Mut(ă) la gunoi

Unul dintre citatele mele favorite rămâne titlul cărții lui Jim Watson – ”Avoid boring people”, rar exemplu de cugetare care ar fi trebuit lăsat acolo (mai degraba decât transformat într-o scriere relativ mediocră, taxată critic de postacii de pe Amazon cu doar trei stele). Greu traductibil în limba română are totuși o formă de savoare subtilă, ca un vin care-și lasă aroma lemnoasă abia după ce s-a evaporat etanolul din literă. Watson a vrut, și a reușit, să fie spiritual. Dar gemele sunt găsibile pretutindeni. Pe panoul meu de comanda, fix lângă perversul buton ”publică” (bun numai de dileme hamletiene) stă scris roșu, subliniat, ”mută la gunoi”. Oh, câte interpretări. Oh, posibilitate.

Imposibil de evitat. Plantă în formă de înjurătură. Floare violacee, formă sugestivă, poporul îi spune într-un fel care de la o vreme e imposibil de reprodus căci riști să plătești o amendă usturătoare. Să zicem doar că varianta corectă politic e vulva femeii de minoritate rroma. Șșșșș, să nu vorbim urît. Ocazional, când prins în entuziasmul unei conversații în terapie sau aiurea îmi mai scapă câte un cuvânt colorat și interlocutorul ridică sprâncenele a mirare îmi fac timp să-i explic, cuvintele nu sunt urîte, urâți sunt oamenii care le spun. Din naștere Cuvântul nu poate fi decât bun, nu există un vocabular interzis ci o etichetă care cere să  nu fluieri în biserică și în lupta pentru politețe să folosești alăturări magice care să-ți netezească muselina. Vorbele sunt faine, oamenii strîmbi. Căci până și președintele s-a făcut de basm când îi spunea unei alte Marii ai văzut, Maria, ce @#$@# împuțită? Pleonasm, în asentimentul unor conaționali cu sânge verde în instalație. Un fel de mullahi mai liberali care-și ridică zmeul moralității funcție de cum bate vântul.

Sunt periodic redus la tăcere de gunoiul pestilent care colonizează viața publică în România. Exemple răsunătoare zilele acestea sunt a) invitația de nerefuzat a Procuraturii pentru elevii din Bolintineanu la o excursie cu autocarul drept răsplată a performanța la BAC versus b) dezbaterea academică privind rolul margarinei în nutriția școlarului sau cum ajunge o mare gimnastă să primească șuturi în fund de la un fost manipulator de bila alba-neagra. Curiosului de asocieri relevante i se vor vădi legături intime pe care, din lipsă de subită preocupare într-o dimineață de luni, mă grăbesc încet să-i răspund curiozității.

Scriam în Evenimentul Zilei de ieri că domnul președinte al României, ca în multe constatări oneste ale domniei sale, a avut dreptate. Școala românească prăsește cretini. Propunerea mea n-ar trebui să jignească, e un pamflet și deci trebuie luat ca atare. Cuvântul cretin are oricum o etimologie incertă, probabil occitană. Unii s-au grăbit să îl asocieze cu telurismul suferinzilor de idioție congenitală, a căror paloare dată de malnutriție semăna cu pământul calcaros din regiunea Alpilor, în vreme ce alții sunt în părere că mai degrabă ar fi o referință biblică la cei mai buni dintre creștini (sic!) adică cei săraci cu duhul care vor moșteni Împărăția Cerurilor. Greu de pronunțat, să reținem pentru moment că în jargon medical cretinismul are de-a face cu o lipsă penibilă de Iod în organismul individului. Iod, insist, nu margarină.

Zeii Olimpului post-decembrist s-au frământat îndelung pe tema lipsurilor din Educație. Reforma, alături de cea a sănătății și spălarea la față a Miliției, este etern interminabilă. Unul după altul s-au orânduit Peneș-Curcanii, care cu manuale care cu coarne și lapte, care cu uniforme care cu lipsa lor, care cu Andreea Esca în manualul de istorie, care cu predarea obligatorie a religiei în ciclul formal, care cu clasa Zero (la o privire mai atentă titlu cel puțin la fel de bun ca al subsemnatului sau de carte scrisă de Jim Watson), care cu câte materii e optim să fie la Bacalaureat, care cu calificative ambigue (FB e facebook sau foarte bine?), care cu….Care cu boi, vorba lui Nicolae Grigorescu, până la urmă gaura mea din stomac nu e provocată de succesul domniilor lor cât de veritas-ul că, anno 2013, unul din doi elevi nu iau bacalaureatul și Statul se bate pe burtă și se mândrește ca George Lucas, pacea în galaxie e restabilită. Unul din doi viitori cetățeni va rămâne în zona mediocră, șoferi de taxi și chelneri, picolițe și agenți comerciali, jandarmi și ajutori de bucătar. Râdem, bucluc, la ”perlele elevilor la bacalaureat” cam cum mă amuz eu de pititulile lui fi-miu (la 3 ani, încă n-a stăpânit bine cuvântul picături dar cel puțin nimerește numărul corect de silabe). Dar oare ce-o fi de râs? Mai exact, onorabilă audiență, de ce anume ne rîdem? Păi ne râdem de noi. Ne râdem că am semănat vânt și culegem furtună. Sărman popor dement, ajungi să-i dai dreptate lui Isaac Newton și legea sa a gravitației abia la contactul cu solul.

Nu m-aș arunca să fac o analogie prea complicată din perspectiva psihodinamicii de grup a lui Volkan despre mitologia implicată în povestea Bolintineanu / e curios totuși că până și Primul Jurist al țării a observat că nu mai suntem în 1952 să luăm elevi cu autocarele să-i ducem la bulău. Nu m-aș arunca, aidoma, într-o meta-analiză a reclamei la Becel pe care-o face Nadia Comăneci dar mi se pare simptomatic, furia proletară a lui Robert Turcescu s-a poticnit tocmai de acest detaliu al spălării de creiere tinere (inoculabile, nu-i așa, cu tot felul de prostii). Libertatea expresiei, careva? Tardivă realizare. Dacă Becel a reușit să se ducă în școli pesemne că și alte entități publice sau private ar putea să facă asta, știu eu – iau prin eliminare – curatori de muzee sau academii, cercetători sau exploratori, oameni publici sau personalități, toata șleahta de comentatori ar putea ma gândesc să ia într-o zi proverbialul troleu și să viziteze Bolintinenele în care sunt formate tinerele mlădițe ale zilei de mâine. Căci ce ușor e să dai cu bolovanul. Sport estival.

Un detaliu sugestiv e un comentariu de-al lui Nicu Alifantis și povestea asta cu Szobi Csech. Omul a invitat pe Feisbuc oameni să vină la un concert caritabil și vreo 30 de mii de oameni i-au dat ”like”. Dintre ei, vreo 40 au și apărut la hepăning-ul cu pricina. Pe restul i-a cuprins brusc o durere de bască incapacitantă, nu e ca și cum onorabilul cascador ar conta în vreun fel (deși e unul dintre puținii care avea o sală comunitară pentru copii defavorizați dornici și de altă calificare decât cureaua și maneaua). Mut(ă) la gunoi să rămâi și alta nu!

Pune băi mâna și ajută la comunitatea ta! Cine te aștepți să facă asta, primarul? Popa Pripici? Prefectura? Mai lasă-mă un pic cu plătitorul de taxe, scuză-mă în timp ce iau un Maalox ca să-ți mai sufăr un pic acreala și umflatul beșicii care ai dat tu șpagă să ia odorul Bac-ul și – mirare mare – când a venit Pulanul peste tine ești o victimă a sistemului. Te durea atât de rău dacă aceiași 400 de Euro i-ai fi dat pe meditații sau alt-fel de educație, să zicem vocațională, nu una de academician doctor inginer? (scuze pentru agramaticalități, scris special să înțeleagă un segment al audienței). Pune băi mâna și aruncă-ți ambalajul de mezel la tomberon, pune băi mâna și pe alte cărți decît eterne almanahe! Pune băi mâna dacă se poate la gură și respectă semnele de circulație prin societate, se poate să susțină o mămică isterică în fața presei că dacă îi ia poliția fata dă cu mașina peste ei? Să se îmbrâncească tătici rubiconzi cu jandarmi aflați în exercițiul funcțiunii? (oricât de bizară ar fi funcțiunea respectivă, atenție). Hai să ne înțelegem, nimic nu se întâmpla dacă voi, la nivel de Rahova County, nu v-ați fi hotărât că mă cac în el de sistem, de orânduire socială, de examen, tot ce contează e să plece Prâslea la Mamaia cu examenele la teșcherea și apoi mai departe, la facultate, și mai departe în făcutul de bani pe același sistem de redevențe (că să ne recuperăm investițiile, nu?). Hai să ne înțelegem, onorabili ministeriabili, oamenii n-ar veni cu pliculeț la trei ace daca n-ar fi îndelungul pomelnic de plăți informale cu culegeri, cu meditații, cu alte activități extra-curiculare, cu mai-noul ”after”, cu fondul clasei, cu mărul otrăvit pe masa Tovei. Hai să ne înțelegem, Robert Turcescu, problema mea nu e că Nadia promovează margarină (n-are decât să promoveze și piuneze atraumatice din punctul meu de vedere), problema mea e că nu promovează activități sportive suficient, problema mea e că la fel ca și în sănătate avem un rahat, facem bici, vrem să pocnească.

Gânduri bune pe această cale și sfântului Pricopie, ministrul Educației în România sezonul acesta, care circumstanțiază soluții halucinante gen ”corecție prin sondaj” a unor lucrări să vadă dacă are o cifră semnificativ statistică la care s-a fraudat, sau nu s-a fraudat. Unde suntem, la Turul Franței? Punem profesorii să facă pișu în borcănel să vedem dacă s-a dopat careva? Ceva e profund în neregulă în opinia mea, e ca și cum ai invita o adunătură de țărani din vechiul Haimanale să monteze la loc un Rolls Royce și să și pornească! Cine vine cu ideile ăstea abracadabrante? Lor îmi vine să le zic să folosească pubela din dotare și, după ce-au aruncat tot conținutul dosarului de Documente să le urmeze, voluntar. Recycle. Bini?

G

Ateii raspunde

Imi propusesem inca de la aparitia textului lui Radu Preda (unul dintre cel putin doi Radu Preda din Romania de care am auzit) o forma de raspuns. Pe cat de stupid era titlul lui, pe atat de cel putin la fel mi-am propus si eu sa fie al meu. De cateva zile inteleg un lucru, in Romania nu ai sa faci educatie cu frumosul, mai ales cand linia comuna demagogica e ca unde n-ai argumente ataci caracterul; in cazul de fata “ateii”.

Iata, asadar, ca ateii raspunde. Adica eu, in masura in care Biserica intreaba, adica domnul Radu Preda.

Si raspunsul trebuie sa faca referire la cine face referire domnul Preda.

Nu e un raspuns punct cu punct. E un raspuns punct cu virgula, preferabil in locurile lor adecvate. Unde am sa am scapari imi cer iertare anticipat. Celor compulsivi ai gramaticii romane cel putin.

Ateii nu reprezinta un grup, ci o diversitate de oameni care se intampla sa aiba in comun un drept constitutional de-a-si exprima un punct de vedere vis-a-vis de diverse forme de credinta, religie sau cult. Unii sunt atei pentru 99 de religii dintr-o 100, altii sunt suta-la-suta atei. Argumentul e fals, apropos, dar suna bine. Dawkins e totusi un activist, nu un logician. Oricat ai incerca sa-i incadrezi intr-o clasa omoloaga armenilor, tiganilor, analfabetilor, profesorilor de traforaj etc. exista ceva inedit la ei (la…noi?) anume ca nu sunt reuniti de-o linie comuna, sindica de breasla. Nu avem un drapel ca secuii, nu avem un crez ca pocaitii de ziua a saptea, nu avem un imn ca suporterii Steaua. In fapt, probabil cel mai greu de inteles pentru privitorul dinafara e ca sa fii ateu nu e o calitate, in masura in care nu e un defect si cu siguranta, parol domnule Preda, nu e unmusikalisch. Pentru un ateu sa fie ateu e o chestiune de bun simt si testare a realitatii, la sfarsitul zilei nicidecum o preferinta sau un favor, o compulsie sau adeziune de partid(a). Pur si simplu o continuare a unei sume de adevaruri care, ramase in teritoriul natural, vorba lui Dennett, obliga ganditorul cu minime resurse logice sa admita un fault, si rectificarea acelui fault.

Am un suflet? Eu? Sa plecam de la o astfel de intrebare axiala care precede – ar trebui sa o spun a priori – afirmatia aroganta cum ca rezulta din afirmatia ca as avea un suflet cum ca el e creat sau apartine Cuiva. Ca sa pot raspunde la asta e obligatoriu sa stiu ce e aia suflet, ce e aia Eu, si daca intre cele doua are loc o relatie de posesie. Douglas Hofstadter il citeaza pe John Hunecker si raspunde problemei de fata foarte elegant, anume ca daca am un suflet inseaman ca sufletul e “ceva” finit, cu o oarescare salienta de la om la persoana, si ca daca oamenii sunt inegali nu avem de ce sa respingem realitatea ca oamenii au suflete inegale. Si daca sufletele sunt inegale inseamna ca exista o unitate – virtuala ce-i drept – de masura a sufletului careia DG ii spune ” un hunecker” in onoarea domnului cu acelasi nume. Iacata deci ca sunt oameni care au un suflet de 100 de huneckeri, sa zicem, si oameni care au suflete de un hunecker. Si daca exista oameni cu un suflet de UN hunecker inseamna ca obligatoriu exista si oameni cu zero huneckeri de suflet. Adica oameni fara suflet. Unii dintre acestia – ar putea foarte bine sa rezulte intr-un algoritm rezonabil de gandire – sunt cei care sunt areligiosi sau mai vulgar spus atei (alta inexactitate). Copilul cand se naste are suflet si nu are Eu, persoana cu diverse forme de dementa sau psihopatie putem sa spunem ca are Eu (sau nu) dar n-are suflet. Si uneori, cum e in tulburarile disociative sau boala borderline sau schizofrenie Eu-ul si sufletul sunt “scindate”. Putem sa ne imaginam tot felul de instante in care “sufletul” sau “eu” sufera sau isi manifesta prezenta, de la momentele carteziene de tip cogito-ergo-sum la acele framantari qualice rezumate de unii filosofi ai constiintei sub  sintagama “wil” sau “what it’s like” (cum e sa fie) sau “you had to be there” (ar fi trebuit sa fii acolo). Apusurile sangerii de soare, privitul apei care cade hipnotic in cascada Niagara, multimea interminabila de candele in piata San Pietro de Paste, Santamaria la hramul manastirilor cu acelasi nume, maratonul pentru baterea recordului la masturbare adulti (aparent cel mai rezilient e un domn care a “rezistat” sapte ore si jumatate…ce spune asta despre sufletul lui? sau despre el), momentul cand i-ai spus pentru prima oara “te iubesc”, marile orgasme samd. Toate sunt reprezentari. Si sa nu uitam chestiile si mai grele.

Morala.

Binele si raul.

Viata si moartea. De cele mai multe ori a celor dragi sau familiari.

Viata de DUPA moarte.

Pacat si iertare.

Notiunea de popor ales, de blestem si pocainta.

Cine suntem noi? De unde venim, unde ne ducem? La ce e buna viata?

Dar moartea, la ce e buna moartea?

Nu avem motive sa credem ca cel putin toti dintre noi (sic!) nu au avut astfel de pauze existentiale. Ca unii s-au gandit mai mult sau mai putin la asta, ca unii au indraznit sa-si raspunda siesi, ca unii au dumnezeul lor de partea lor care le atarna arhimedic adevarul, ca altii au dubii privitor la adevar deopotriva, ca in scepticism se ascunde uneori o forma dubioasa si perversa de ambivalenta care tot la wil (what it’s like) se reduce, e fapt ca subiectiv orice muritor isi va lega identitatea, sufletul lui (preferabil nemuritor) si Eu-ul de o contingenta cat de cat coerenta. Binele e bine pentru ca e bun, nu se poate ca viata sa se termine aici, daca iti SUPERI Creatorul creatorul se supara si pedepseste si nu e nimic bun in moarte mai putin partea in care ajungi “dupa”, unde daca ai fost bun te vezi cu altii ca tine iar daca nu, la naiba, trebuia sa stii dinainte.

Oricare dintre excursiile acestea in imaginar merita profitul ei de fictiune. Asa cum nu exista – zice folclorul – atei in gaura de sarpe asa nu exista nici credinciosi multi prin laboratoarele de fizica nucleara sau bibliotecile academice (mai putin aceia care tocmai asta studiaza). Unii fac acel hocus-pocus paulin si zic cred, Doamne, ajuta necredintei mele (oarecum masochist, violator, uite nu te cred CONVINGE-MA!), altii cred fix cat le ia sa-si faca o cruce sau o rugaciune sau sa zica un bogdaproste si-apoi mai cred cand le e greu, si plang, si li se pare ca lumea a fost rea cu ei si dau acatiste de sanatate, de razbunarea dusmanilor, de “vindecarea sufletului”.

Vindecare de ce?

Nu mira pe nimeni ca daca sufletul e imaterial n-ar trebui sa fie vorba nici macar un moment vorba de vindecare si daca sufletul nu e imaterial, ci material si daca sufletul e coruptibil, imbolnavibil inseamna ca exista o terapie a sufletului care ar merita sa functioneze standardizat, ordonat cel putin intr-un LOT oarecare de bolnavi de suflet? Ts. Om cu om. Actul de credinta, acel auto da fe, impinge milioane de oameni intr-o forma de exercitiu  – macar acela standardizat – care presupunem ca ar trebui sa faca ceva. Nu face. In faimoasa cohorta Framingham oamenii chiar s-au intrebat asta, daca ajuta sa te rogi “de-adevaratelea” ca sa te vindeci de inima (unde inima chiar e inima, nu sufletul nemuritor). Fis. Nu ajuta. Ma uit stupefiat cum multi dintre chirurgii pe care ii cunosc, maini cu adevarat providentiale fug pe insula falsei modestii si zic ca de fapt Dumnezeu a lucrat prin ei cand s-a intamplat sa faca ceva cu adevarat extraordinar, din pacate irepetabil. Oare de ce? De unde atata irational?

Saptamana trecuta am avut 60 de minute intre patru pereti cu o persoana care venise sa ma omoare. Avea un cutit in jambiera. Timp de 60 de minute am discutat lucid, argumentat daca se va arunca asupra mea sau daca-si va taia gatul. Sau venele. Sau daca-si va invinge minunea aia in piept. Purtam – ironia face – un tricou de la acea persoana cu un cal inspirat din regatul lui Rohan, al lui Tolkien. Medic si pacient eram pasionati de JRR. Si da, o spun raspicat, ironia face si nicidecum interventia divina, angeologica a “cuiva” sau “cineva” care stia dinainte ca va trebui sa-mi negociez serios viata in relatie cu o persoana psihotica. Psihotica, adaug, nu posedata, nu indracita, nu rea. Solutia dupa ce-a ajuns acasa nu a fost exorcizarea ca la manastirea Tanacu, adica – pentru cunoscatori – terapia-soc-Corogeanu, ci internarea intr-un spital de psihiatrie.

Se zice ca daca vorbesti cu Dumnezeu esti credincios, dar daca Dumnezeu vorbeste cu tine esti psihotic. Ayaan Hirsi Ali, in cartea ei auto-biografica despre copilaria in Somalia povesteste ca drumul ei prin Islam a presupus un etern efort cu Dialog cu Allah, Dumnezeul “lor” (care, trebuie spus, nu este dumnezeul Nostru, pe-al nostru il cheama altfel). A fost sfasietor sa iasa din pozitia submisiva in primul rand pentru ca parea o imensa transgresiune, fulgere urmau sa o trazneasca, Allah urma sa o nenoroceasca teribil pentru ca indraznea sa intrebe. Nimic mai mult. Sa intrebe. Din fericire nici un traznet nu i-a curmat viata dar lui Theo van Gogh, un regizor incomod olandez, un credincios remarcabil prin devotamentu lui i-a impuscat corpul, i-a crestat torso-ul si i-a transmis lui Ali ca ea urmeaza.

Iacata deci ca sa fii ateu nu se rezuma doar la o bucata de adevar revelat, ci la insasi notiunea ca exista adevar prin revelatie. Opozitia NU este la institutie, asa cum pisicher insista domnul Preda cum ca oamenii au ceva cu Biserica Ortodoxa Romana, nu este nici macar la sacralitatea asezamintelor de cult (pe care personal le recomand ca monumente de arhitectura si veritabili stalpi ai societatilor de pe glob), cat la acel adevar privind natura umana, originea omului, cum de omul are constiinta-de-sine (self awareness) si ce este acela suflet. Atat. Nu noi, ateii, avem nevoie sa raspundem la ceva anume cat mai degraba invers, diversele culte cultisoare organizatii biserici bisericute clici adunari congregatii slehte soboare conclave sunt obligate sa isi argumenteze cat de cat plauzibil motivul pentru care, in prezenta unei serii de evidente, o tin langa cu sanctitatea unei fictiuni mai mult sau mai putin plauzibile.

Acelora care iau textele biblice sau in general textele “sacre” in serios li se adreseaza intrebarea.

Acelora care nu iau textele biblice sau in general textele “sacre” in serios li se face rugamintea sa se scuze din discutie. Nu poti sa ceri sa fii luat in serios daca tu insuti/ insati nu te iei, sau lucrurile in care crezi.

Christopher Hitchens in cartea sa despre Maica Tereza reveleaza adevarul socant, ca dupa toate aparentele reverenta maica era atee pentru ca oricat vorbise cu Dumnezeu Dumnezeu nu vorbise inapoi. Sfanta din Calcutta are o intreaga corespondenta pe tema asta, dar putini o stiu sau au citit. Din interiorul clerului romanesc nimeni nu a cerut vreodata ca fiece practicant sa aibe o proba onesta asupra credintei lui, chiar daca practica asta. Mie, ca psihiatru, mi se cer exercitii zilnice de credinta, domnule doctor CREDETI ca tratamentul meu o sa functioneze si eu raspund, rezonabil cred, ca nu CRED asta cat sper asta si uite care sunt sansele ca asta sa functioneze, or ba. Sansele se refera la o suma de dovezi empirice, vezi studii analize meta-analize samd. Mai mult, cand ministrul Adm. si Internelor Radu Stroe a trait penibila realitate ca in randul Politiei si Jandarmeriei se practica o maxima curvasaraie si trafic de persoane in scop sexual samd a avut inspiratia sa faca o “ancheta” in care una dupa alta 7000 si ceva de femei au aparut in fata unei comisii de ancheta si-au fost intrebate, sub juramant presupun, daca au fost hartuite sexual or ba. Niciuna nu fusese hartuita. Oamenii s-au felicitat pentru profesionalism.

Cand oamenii s-au dus cu recensamantul in Romania n-au intrebat om cu persoana daca e un adevar pentru ei cum ca “cred” ce cred si nimeni nu i-a intrebat de ce cred lucrurile despre care cred. I-au intrebat de religie, 9 din 10 erau ortodocsi la revedere drum bun. Ce sarac cu mintea, caci de duhuri nu sunt sigur ca exista, spune ca asta e o majoritate? Cum poti sa te asiguri ca o buna parte din credintele oamenilor nu e o simpla consecinta a ignorantei lor, a ne-educatiei lor, a mocirlei medievale in care traiesc rural, limitrof paleoliticului? Cati dintre oamenii aia stiu cine e Charles Darwin, cum se reproduc oamenii, ce e ala gamet, sau ADN, sau ARN, ce e aia o mutatie sau malformatie genetica? Bacterii? Virusuri? Prioni? Cine e vaca nebuna si de ce-i zicem asa? Ce-o fi aia dopamina si cum au loc halucinatiile cu continut mistic-religios? Pot fi ele reproduse in conditii de laborator mai bine zis daca facem o fiertura particulara putem sa il vedem pe Dumnezeu cat suntem high?

Din nou, nu sunt raspunsuri la care majoritatea credinciosilor sau prelatilor, sau apologetilor teologiei deopotriva sa raspunda. Nisipuri miscatoare si racneli teleologice.

In suma tuturor celor de mai sus, de fapt, se ridica minimul protest umanist de data asta anume ca e quasi-imposibil ca, vreodata, intr-o biserica cineva sa citeasca Evolutia Speciilor sau sa afle despre Crick si Watson, sau despre Bohr sau despre Eisenberg sau despre Schrodinger sau despre Einstein, despre Leibniz sau despre Laplace, despre George Emil Palade sau despre Okazaki. De ce merg toti banii aia acolo, intreba pe buna dreptate umanistii cand scolile Romaniei s-au imputinat, cand calitatea intelectului populatiei a scazut si oamenii nu se mai pot gestiona pe ei insisi prinsi in mara ireverentioasa a facutului compulsiv de cruci, troite si cavouri marmorate prin cimitire private.

E atat de simplu. Intr-un afis privit alandala de mine pe Facebook despre cum se rationaliza zaharul in timpul celui de-al doilea razboi mondial scrie negru pe alb cum “crestinii vor primii 500 de grame, evreii 100 de grame si tiganii 200 de grame”. Era 1943. Sunt 70 de ani de atunci, domnule Preda, nu e razboi ci pace, nu e dictatura cat democratie si eu, ateii, ne simtim jicniti (ca sa ma puteti urmari) de simpla sugestie ca vorba noastra n-ar trebui auzita. Nu ma deranjeaza sa vad zambind superior un cucernic la poarta Raiului cand cineva, suflet cald si luminos ii va spune Ioane, tu la dreapta ca ai fost cuminte Gabi, tu la stanga ca ai hulit atata timp cat azi, aici si acum, pe planeta asta unde suntem aidoma egali sa imi exprim atat, un punct de vedere si sa cer o echitate in balanta lucrurilor pentru care merita luptat. Sunt un filo-gnostic. Sunt un ahtiat al lucrurilor de stiut. Nu sunt un orfan in cautare de Tata. Stiu de unde vin, stiu cum m-am nascut si stiu si cum am sa mor, si stiu si cum am sa traiesc dupa ce mor si nu, vorba lui Laplace, n-am nevoie de o ipoteza Dumnezeu pentru asta. Nu privesc de sus practicantii unei religii oarecare, nu consider ca lucrurile sunt clarificate de-a pururi si o lume fara biserici, si fara Dumnezeu e de dorit, sau de urmarit. Din motive pur naturale Dumnezeu va naste, din nou si din nou, in mintea omului susceptibil atata timp cat omul va fi om. Pentru unii dintre noi nu e nevoie de un atare proces. Pe insula noastra de evolutie religia nu a fost ceva care sa ne creasca sansele de supravietuire. Sunt pasari care zboara, sunt unele care merg pe pamant, sunt unele care inoata. Sunt ursi carnivori, sunt ursi fructivori. Sunt teofili, sunt teofobi. Totuna.

G

O chestiune de morala

Am inceput sa scriu acest text imediat dupa crima de la Brasov. O femeie sub 30 de ani, gravida, si-a omorit copilul nou-nascut la 6 luni, folosind mijloace de violenta extrema, in fata a 3 din ceilalti 6 (!!!) copii ai cuplului. NB, acest detaliu a fost ulterior rectificat de catre sot care a insistat ca nici unul dintre copii nu a asistat la crima.

Motivul – deocamdata – este ca sacrificiul a fost cerut de Dumnezeu. Sotul declara ca sotia lui avea “rataciri” dar pe care le vedea ca tentatii de la Diavolul; in ritul crestin din care acesta face parte boala psihica nu e formal identificata, nu are o origine “pamanteasca” asa cum are tusea, sau diareea infectioasa.

Expertiza psihiatrica, finalizata saptamana trecuta, a evidentiat, predictibil, ca Monica Iudeanu nu a avut discernamant la momentul comiterii faptei dat fiindca sufera de schizofrenie. Evident intre timp in Romania s-au mai petrecut lucruri, au mai murit oameni, s-au mai imbatat diversi, viata si morbul merg mai departe. Ma opresc, din nou, mirat in drum la cata lipsa de luciditate avem in raport cu situatii care ar cere obligatoriu o pauza morala, una care sa genereze schimbari, adnotari la functionarea lumii, o crestere a constiintei omului de rand. Nu sunt multe crime ca aceasta pe planeta Pamant, n-ar fi trebuit sa vorbim un pic despre asta?

Departe de mine sa minimalizez tema soferului care si-a descarcat Glock-ul la Perla, dar cati posesori de arma sunt in Romania si cate minoritati etnice/ religioase in care accesul la servicii medicale este, cumva, prohibit? Si de ce nu VORBIM despre asta, desi ar trebui, dar in schimb ne gonflam mintile, isteric, despre tot aplicantul pentru arma caci, nu-i asa, arma il face pe infractor…

In primul rand am o problema de logica in raport cu rezultatul expertizei psihiatrice. Nu o contest, dar o pun sub intrebare. Notiunea de discernamant, vreau sa clarific ante partum, o inlocuieste pe cea de “capacitate psihica” in momentul comiterii unei infractiuni, caci supune criticii posibilitatea ca individul nu si-a dat seama de a) fapte si b) consecintele lor deindata ce le face. In psihiatria forensica problema integritatii discernamantului unui  – sa zicem – schizofren criminal tine de aceasta sintagma vaga, anume “a-si dea seama”. Comisia reunita la Brasov a ajuns la concluzia, devreme ce motivatia crimei acelei doamne a fost psihotica, mistic religioasa, ca dansa nu a avut discernamant pentru ca “nu si-a dat seama” de consecintele faptelor sale. Or mie asta mi se pare cel putin chestionabil. Da, probabil motivatia omorului a fost delirant-halucinatorie, Dumnezeu ii vorbea si ii cerea, si i-a propus ca lui Avraam ca daca isi iubeste copilul, pe Isaac sa-l sacrifice; si probabil, ca levitul Biblic, dupa ce i-a luat gatul s-a gandit ca ar trebui sa-l si transeze, adica sa-i taie mainile si picioarele si apoi sa le puna in niste pungi. Si da, s-a gandit ca trebuie ca pungile din dotare sunt bune, caci doar o persoana fara discernamant isi poate pune problema depozitarii partilor unui cadavru….

Nu observa nimeni contradictia? Evident nu poti astepta ca cine practica un infanticid va avea un sistem moral intact, integru, dar asta nu-l exonereaza de culpa; devreme ce apar indicii premeditarii si admiterea posibilitatii ca un corp decapitat ar putea sa ridice suspiciuni aceeasi persoana – prezumtiv – a trecut la transarea lui. Jurisprudenta americana de obicei aici se opreste si ridica doua sprancene mari, caci comportamentul organizat spre “ascunderea” unor indicii privind crima reflecta compus mentis, adica o organizare suficienta a gandurilor incat sa ofere, circumstantial, informatii referitoare la starea individului la momentul comiterii faptei, si nu ulterior, cand evident probabilitatea ca va fi condamnat/ pedepsit il duc spre o defensa de tip “nebunie”, fie ea temporara or ba.

Am spus, la vremea respectiva, ca prototipul neobisnuit al crimei de la Brasov este ca respecta un caracter ritual, Biblic; faptuitoarea este o femeie tanara, multipara, casnica, ne-educata, indoctrinata religios in interiorul unei comunitati care mizeaza pe interpretarea LITERALA a Cartii, si citatelor din Carte. Donald Morgan, un secularist, a inventariat, folosind drept referinta biblia Jacobina, toate momentele de violenta/ atrocitate din interiorul Vechiul Testament. Lista este extrem de lunga, un anumit paragraf insa merita mentionat capitolu in care Levitul isi da concubina unui grup de sodomiti pentru a-si face mendrele cu ea (sexual), in loc sa-l dea lor pe Ingerul Domnului (sic!); dimineata ea revine, si moare pe treptele casei lui. Levitul ii ia trupul, il portioneaza in 12 bucati si trimite cate o bucata fiecarui trib al Israelului. Lista lui Morgan merita citita macar pentru scheletul frisonant narativ pe care-l prezinta despre “rasaritul” Umanitatii si iluminarea lor caci Dumnezeu spune: “loveste-l pe Amalek, si distruge tot ce au, nu lasa pe nimeni sa traiasca, ucide om si femeie, copil si nou-nascut, vita si oaie, camila si magar […] iar Saul i-a trecut pe toti prin taisul sabiei”.

Cum vom numi pe cineva care ia de bun un astfel de mesaj? Nebun? Schizofren? Vom spune ca nu are discernamant? In ce masura libertatea practicii religioase este doar un paravan pentru devianta, si boala psihica deghizata sub forma unui zelotism izolat, in care misticul se intalneste cu grandiosul? Mult mai putin publicizat – notez aici – a fost raspunsul “oficial” al cultului Penticostal in Romania, care remarca, prudent, ca “[…] în credincioşia sa faţă de principiile biblice care stau la baza credinţei creştine penticostale, Cultul Creştin Penticostal proclamă cu fermitate suveranitatea absolută şi exclusivă a lui Dumnezeu asupra vieţii şi morţii”. Altfel spus, cu sau fara discernamant Dumnezeu a stat deasupra si-a avut el ceva in gand daca a permis asa ceva sa se intample, devreme ce are caracter suveran asupra vietii sau mortii. Poate vreodata cineva sa invinga un astfel de sistem circular de gandire? Dumnezeu pedepseste crima dar stie el de ce-a permis ca ea sa se intample….

Am avut curiozitatea sa caut precedente, si nu sunt foarte multe pe mapamond. Infanticidul urmat de transarea cadavrului are obligatoriu ceva atavic, foarte neobisnuit ca modus operandi si trimite la mitul reincarnarii lui Osiris. Anul trecut, in iulie, un baiat de religie iudaica a fost gasit mort, si portionat, in Brooklyn. Criminalul, Aron Levi, dar si victima lui erau hassidim. Nu s-a invocat nebunia temporara. O luna mai tarziu, in Louisiana, Jeremiah Lee Wright si-a omorit baiatul cu handicap locomotor sever exact in acelasi mod ca Monica Iudeanu, aparent pentru ca obosise sa mai aibe grija de el. I-a lasat membrele pe aleea catre casa, astfel incat cand urma sa ii revina concubina acasa sa le vada si sa se “simta prost”. Nu s-a constatat nebunia temporara.

Precedentul ce mai interesant, insa, este Albert Fish, un criminal si pedofil notoriu a carui poveste merita citita, in extenso, aici. Devreme ce anumite detalii sunt absolut inedite, si n-au legatura cu cazul Iudeanu, nu am sa elaborez foarte mult. Paragraful cel mai interesant este insa cel in care procurorul, respectiv apararea, cauta sa obtina o rezolutie din partea psihiatrilor daca Fish era, sau nu, “sanatos” mintal. Partea pe care o caut, si pe care o sustin la randu-mi, este formularea lui Wertham, psihiatrul apararii, care spune ca infanticidul comis de Fish are o interpretare abrahamica de “pocainta” pentru propriile lui pacate si ca, intr-o asemenea paradigma, daca Dumnezeu n-ar fi vrut ca omorul sa se intample ar fi trebuit, ca si-n cazul lui Abraham, sa intrerupa procesiunea.

Exista o asemanare, deci, intre pozitia luata de Consiliul Cultului Penticostal si aparatorul lui Fish, anume ca unele fapte au o dimensiune divina, fatalista, si ca in interiorul unui delir sistematizat astfel de formulare devine un corolar al “nebuniei” faptuitorului. Aidoma, Monica Iudeanu a actionat abrahamic, si-a omorit si portionat copilul, si daca Dumnezeu ar fi vrut sa faca ceva ar fi intervenit, nu?

Ei bine, nu. Monica Iudeanu nu este un Albert Fish, e plauzibil ca sufera de schizofrenie paranoida pentru care fara doar si poate ar merita sa primeasca tratament; dar de-aici si pana la a pretinde ca nu a avut “discernamant” in privinta faptei ei e o distanta foarte lunga, ba mai mult isca un precedent neplacut pentru alte situatii in care un bolnav mintal omoara pe cineva (vezi tentativa lui Vladan de-a da vina ba pe depresia, ba pe tratamentul lui antidepresiv). Cand o sa chemam cultele la dezbatere publica vis-a-vis de normele lor “administrative”? Am pacienti penticostali care n-au fost niciodata “obligati” de pastorii lor, sau la adunari, sa vada un medic sau un medic psihiatru; am pacienti care se ascund de adunare pentru ca inteleg suferinta psihica intr-o cheie seculara, bine educata. La inceputul anului am avut, cu Mihnea, un articol in Evenimentul Zilei in care ridicam problema malpraxisului in randul cultelor religioase. Tema a fost puternic contaminata de deriziu, si bascalie, dar e obligatoriu sa intrebam cum, si prin ce mijloace, sunt cultele reglementate in felul in care diversi “pastori” isi conduc “turma de mioare”? Ar trebui, indirect, sotul acestei femei acuzat de complicitate la crima pentru faptul ca a circumstantiat comiterea ei? Ar trebui minoritatile (dar si majoritatile!) religioase chemate la ore de educatie psihiatrica?

G

Un titlu imbecil

Privitor la recensamantul care incepe zilele acestea, cotidianul Gandul, carele este atat in ceruri, dar nu si pe pamant, scrie cu litere majuscule: “Recensamant 2011. Cati oameni fara Dumnezeu exista in Romania”. Minunea minunilor apare de ieri si, in pofida rugaciunilor a milioane de credinciosi, persista. Evident, exista oameni fara Dumnezeu in Romania si nu se numesc guvernanti, sau politicieni. Se numesc atei.

Despre atei Andrei Plescu scria, recent, in Dilema Veche, drept fiind “un alt fel de credinciosi“. Si pentru ca si unii, si ceilalti, se afla intr-o grava eroare, permiteti-mi cei doi-trei care mai treceti pe-aici sa discut, discret, ateismul vs. teism ca un profan ce ma aflu, spre luminarea luminariilor dumneavoastra.

Am sa incep cu sfarsitul. Este, sau nu, ateismul “tot o forma de credinta”? Raspunsul scurt este nu. Raspunsul lung urmeaza. Evident primul motiv pentru care ateismul nu este “tot” o forma de credinta pentru ca daca ar fi o forma de credinta nu i s-ar spune A-teism, ci altcumva. Deci termenul in sine nu poate insemna ceva, si opusul lui in acelasi timp, decat daca este un numar Godel. Ceea ce nu e. Deci macar pentru atat si ateismul NU este o forma de credinta. Dar sa presupunem ca persista confuzie. Am sa ofer si alte motive pentru care Andrei Plesu se inseala cu buna-stiinta, premeditat, si spre dauna mintii cititorilor dansului.

Sa luam dara caracterul revelator al credintei. Pana si daca luam drept dovada faimosul citat din Matei, cred Doamne ajuta necredintei mele, sau fragmentul cu Toma in fata lui Iisus, tot ramanem cu o problema. Sub o forma, sau alta, credinta s-a “revelat” popoarelor lumii sub, mai mult sau mai putin, 4300 de forme. Ar fi fain frumos daca fiecare dintre ele ar avea, mentionat, la sfarsit, “e valabila povestea aceasta si oricare dintre celalalte 4299 de variante”. Dar spre regretul milioanelor de congregatii adevarul ultimelor milenii este ca, indiferent de sistemul teologic agreat, FIECARE credinta contine un atribut de marketing sugerand “noi avem dreptate, si restul nu”. Restul, evident, or fi crezand si ei in altceva dar sunt xenos, niste straini, niste rai si niste fameni, niste pagani sau primitivi. In numele credintei au murit mai multi oameni, vreodata, pusi la un loc decat cei luati de ciuma, malarie, sifilis sau marea gripa de la 1917. Si nici unul dintre cei care au murit n-au facut-o lucid, cum ca exista “un” Dumnezeu pe care poate-l cheama Allah, Yahve, Odin, Zeus, sau Quetzalquatl.

Prin comparatie stiinta, fie ea cat de inexacta sau (nu rareori) fantasmagorica, este supusa unui concept pare-se strain domnului Plesu. Se numeste “peer review”. Pe romaneste e greu sa traduci, caci noi n-avem cenzura egalilor, devreme ce unii suntem, conform cu Orwell, “mai egali decat altii”. Tot ce inseamna tehnologie s-a facut, s-a inventat, s-a reinventat pentru ca au existat apostati, in sensul bun al cuvantului. De la Tesla la Einstein, de la Pitagora la Ptolemeu, si unii si ceilalti au luptat in arena ideilor cu o ferocitate adeseori egala dialogurilor delirante ecleziaste, cum ar fi cel pe tema buricului lui Adam (la ce-o fi fost bun?). Mai mult decat atat, in masura in care stiinta a reprezentat inca din vremea marului mitic din gradina Raiului, si unii si ceilalti au amestecat apele referitor la “religiozitatea” cu care unii oameni urmaresc stiinta ca si cum ar exista un Mare Arhitect, pana la urma, sau un Mare Nejucator de Zaruri.

Un ateu are sanse bune, proportional mai bune sa cunoasca Biblia de cat are un credincios sanse sa cunoasca unitatea de masura a presiunii, sau temperaturii, si sa stie ce inseamna. Si are astfel de sanse pentru ca, in pofida “lipsei” lui Dumnezeu adjudeca prezenta sacrului, si-a scrierii sacre in egala masura privind “Dumnezeu” al crestinilor dar si cel al evreilor, al musulmanilor, al chinezilor sau al japonezilor, al indienilor si polinezienilor, al iroquezilor si-al mayasilor ce-au mai ramas pe platourile Boliviei. Trebuie sa fii un dobitoc rauvoitor sa sugerezi, si de-aici titlul meu privind un titlu imbecil, ca a fi ateu reprezinta o stare “fara de Dumnezeu”.

Limba romana are calitatea ghidusa de-a prezenta adeseori doua, sau mai multe sensuri pentru o sintagma. Fara de Dumnezeu, pe limba romana, inseamna “rupt in cur”, “vai de mama lui”, un paria, un stigmat, un vagabond social. Oare nu le e rusine? Oare nu observa nimeni habotnicia fatisa a autorilor cand vine vorba de o minoritate pana la urma la fel de legitima ca cea a penticostalilor, anabatistilor, satanistilor si wiccan-ilor in Romania? Intr-o tara libera, constitutionala, sub un singur steag, aceeasi tara care cauta cu tot dinadinsul sa discrimineze, sa separe, sa asmuta diverse entitati impotriva altora, ramanea neacoperita aceasta zona a liber-gandirii, versus inregimentare religioasa de orice fel. Sub umbra crucii sa traim, pe umbra crucii sa murim. Sa nu gandim, sa nu speram, sa nu invatam, sa nu devenim. Nu. Sa ne rugam, pica para malaiata in gura lui Natafleata, bucurosi precum Iosua la portile Ierihonului ca “Dumnezeu e de partea noastra”.

In cele din urma, dar nu la final, exista un argument irefutabil pentru care ateismul nu e tot o forma de credinta. Se numeste replicabilitate. Vedeti voi, pana la urma fundamentul functional al oricarei religii nu e caracterul ei natural, dobandit sau insusit, regasibil in multiple suse, sau fenotipuri. Nu. Religia este una a lui Dumnezeu, carevasazica obligatoriu SUPRAnaturala, care nu se supune regulilor universului, nu este intr-ansul ci inafara lui. Un creator ca un fel de ceainic inauntrul cutiutei pe care a creat-o pare, mai degraba, un prizonier decat un demiurg. Daniel Dennett vorbeste extins despre asta in fabuloasa lui carte “Breaking the Spell”, unde incurajeaza generos scolile sa predea religia in scoli. Sa predea, atentie, RELIGIA, nu O anume credinta religioasa. In mod curios, insa, nu asta se intampla, si indeosebi pentru ca, la fel ca diversii iluzionisti, avatarii diverselor religii isi aroga supranaturalul prin existenta miracolelor. Ritul catolic a beatificat si sanctificat extins, in ultimii 50 de ani, diversi diversi facatori de minuni despre care s-a auzit cel mult o singura data; de multe ori binefacerile tin de vindecarea vreunor bube, cancere, sau altfel de boli esoterice. Arareori un facator de minuni vindeca o carie, sau o plaga cangrenoasa, sau un defect de valva mitrala. Nu. Trebuie sa fie un cancer, sau o stare la fel de esoterica precum absenta ei deopotriva si  prin asta un “once-in-a-lifetime event”. Fuse, si se duse. Pe de alta parte ateismul sta, bine in fipt, pe replicabilitate. De la stromatolite la datarea cu carbon (fie ea cat de imperfecta), de la teoria relativitatii a lui Einstein la faimosul experiment cu neutrini, de la Bohr la Torricelli, de la Maxwell la Leibniz, de la Galen la Rainer (sic!), fie ei religiosi in cautarile lor sau nu, toti pana la ultimul s-au indoit de validitatea realitatii pe care au trait-o si-au cautat, febril, sa o replice din nou si din nou. Aceasta cautare, in esenta ei, constituie un punct de discordanta ireconciliabil intre entitati. Asta, si faptul ca  – evident cu cateva exceptii notabile – un ateu n-o sa numeasca vreodata un credincios “om fara minte” sau “om fara luciditate” sau “idiot” doar prin faptul ca sunt sanse mici sa stie de ce e pamantul rotund sau ce-o fi aia un geoid de rotatie.

In experienta mea romaneasca cu crestini de pe toate meridianele, unii cu obsesii religioase, altii cu delir religios, in buna lor masura sau o generoasa majoritate credeau in Dumnezeu fara sa stie de fapt despre ce e vorba, cu o rigoare asemanatoare crezului lor in gravitatie, sau ciclului zi-noapte; un fel de datum la fel cum dreptul de vot e un datum deindata ce implinesti 18 ani. Ne rugam la Dumnezeu, il conjuram in momentele noastre grele, ne jucam cu Dansul prin vocabular si daca indeplinim anumite cerinte suntem “okay” prin fata Domnului, un organ pana la urma reglator si nicidecum transformativ pentru spiritul individului. Despre acesta Jung spune ca o credinta ne-sceptica, ferventa, frisonanta, nu poate fi decat o stare de copilarie a psihicului, una insotita de exaltarea specifica varstei privind veridicitatea anumitor simboluri. Dumnezeu nu e doar un arhetip, o eminenta a fiintei interne, a psihicului uman, ci o figura antropomorfa, cu maini cu degete cu suflet (oare ce-o fi in Sufletul lui Dumnezeu?), cu atribute anatomice corespondente omului, deci inclusiv cu penis testicule si functii aferente, iar daca e femeie cu ciclu ovare ovule si  – de ce nu – PMS. Niciodata, dar niciodata, n-ai sa vezi un ecleziast discutand despre epididimul Domnului, admitand ca acesta exista, caci eventualitatea fie ea cat de oculta ca Dumnezeu n-ar avea epididim ar falsifica premisa universalitatii acestuia si formula “dupa chipul si asemanarea”. Lista contradictiilor nu poate, pana la urma, decat sa ridice pragul credintei pana la formula anaclitica din Matei.

Cred. Ajuta Doamne necredintei mele. Dar invers?

G

Dar de lungime…nimic?

Premierul Romaniei explica, savant, rata de promovabilitate la sesiunea din toamna a Bacalaureatului: “avem o criza a valorilor, se promoveaza grosolania, prostul gust, opulenta […]. Premierul Romaniei are dreptate, gura pacatosului adevar graieste; mi-as dori ca domnia sa sa elaboreze totusi pe marginea acelui mic detaliu de sintaxa, cine este “se”? Este-ne dat sa intelegem ca aceste trei molimi (i.e. grosolania, prostul gust, opulenta) au o constiinta autonoma apta de-a “se” promova pe sine insasi? Este-ne dat sa apreciem ca un grup ocult de interese submineaza dorinta majoritatii de-a avea gingasie, bun gust si austeritate impingand pe masa tritonul pacatos?

…Si-atunci?

Si-atunci banui ca promotorul ultim, statul, este cel care prezinta drept solutii pe-acestea trei si-apoi striga, pitsigaiat, “lupul”. Vreau sa ma uit la acele exceptii de la regula. Vreau sa imi explice domnul premier ce subsumeaza intelegerea dansului de “valoare”;  ce anume o masoara, ce-o circumscrie, cu ce vopsea se picteaza obrazul subtire al omului cinstit, dar si mai mult al statului cinstit. Printr-un artific sublim de propaganda domnia sa exact asta impinge in fundal, agora e rea si dusmanoasa iara noi, aparatchnikii, luptam pentru absolvirea din pacat. Statul e bun, statul e domn, statul e rege iara noi umilii slujitori.

Nu de valori, mi-e teama, ducem lipsa, si nu prin lipsa lor se explica dezinteresul in educatie. Nu cred, si n-am motive sa cred, ca tanarul care a facut 12 ani de invatamant e cumva, brusc, dezinvestit de importanta bacalaureatului, sau pentru ca vrea sa ajunga un Salam, sau vreun Plescoi, sau vreun Clejani. Cred insa ca sufera de un segregationism, cred ca are tocmai discursul domnului premier care-l arunca, eternamente, intr-un dubiu, caci multe dintre valorile altfel salutate vesnic de stat nu si-au definitivat vreodata studiile.

Impotriva institutorului, numit odios “dascal”, mai toata lumea are un cuvant greu de zis. Indeosebi presa scrisa noteaza cu onctuozitate “erorile”, “abaterile”, “problemele” din sistem cu o oneroasa ambitie justitiara pentru ca mai apoi, suveran, sa puna aceste probleme pe seama retributiei “dupa buget”. E strigator, e criminal, e greu sa nu vezi o teorie a conspiratiei cand pandits de pretutindeni anunta declinul nu social, nici macar moral dar personal, intim, al invatatorului. Un simbol  – am putea aproape spune – a murit in Romania, cine ii va lua locul? Preotul? Primarul de comuna? Politicianul de proximitate? Revin la valorile de zice premierul ca exista dar lipsesc cu desavarsire prin lipsa de promovare, ce defineste pana la urma o valoare? Cuvantul e parsiv, la fel cum nuanta fuchsia pare ca-mi scapa tot timpul de pe retina; exista valoare, dar e inaparenta si pana la urma are un caracter initiatic. Si cine decide ce e aia fuchsia? Si cine decide ce-i aceea valoare? Prin juxtapunerea ostilitatii noastre vadite fata de diverse personaje scabroase, mi-e teama, nu facem decat sa inaltam un zmeu ideal al acelei “valori” nobile care ne-ar salva de la propria-ne pieire interna, ca popor, si-n timp urla in spasme toate celalalte “reale”, autentice, imperfecte si biciznice valori.

Merg, zilele acestea, prin centrul vechi printre-o tona de dughene trase parca la indigo, pe-un veritabil maidan imemoriabil si imi spun ca de s-ar duce n-ar ramane in urma patul bine pregatit pentru un nou Centru Vechi (caci, spumos, asa i-au zis edilii dorind sa-i prosteasca pe motsoci). N-ar ramane nimic. Cand premierul Boc, sau altii, vorbesc de “non valori” comit o eroare fundamentala de judecata caci, absurd, le transforma tocmai pe-acestea in valori cacofonice. La fel presa, televiziuni, tabloide, fitsuici contribuie la constructia unei imagini retorte unde diversi domni domnite domnisoare ajung sa ocupe constiinta publica a omului oarecare cu aceeasi silfida capusenie cu care un SUV parcheaza pe-un loc pentru persoane cu handicap. De ce n-am face precum in blestemul lui Merlin si s-o trimitem pe Morgana in uitare? Si sa nu-i mai rostim numele vreodata? Ce impiedica pe oricine sa intoarca fata de la diversii tiriplici catre o cautare personala, profunda, a notiunii de “valoare”, una care sa poata isca pana la urma, cand se intalneste ochi cu ochi, o confruntare empirica din care sa reiasa niste vectori comuni, niste “directii culturale” (sic!).

Cultura nu merge pe-aceleasi coloane pe care se amorseaza speciatia porumbului, sau hibridizarea bobului de fasole. Socio-cultura unui areal recunoaste o faza de consum si de digestie erbivora, prin multe stomacuri inainte de-a genera proft. Pentru asta e nevoie nu de bani, nu banii primeaza foamea de educatia, sau de invatatura, sau de asceza intelectuala; degeaba spunem ca diverse lucruri trec prin stomac, istoria nu consemneaza salturi intelectuale remarcabile in perioade de prosperitate la hectar ci doar asocierea cu perioade de pace. Pace. Or in Romania acum nu e pace, si intre diverse tabere clevetitoare se macereaza nervi, rabdare si disponibilitate pentru o analiza lucida, rupta de patos, a down-shifting-ului nostru cultural. Tampiti, ne tampim. Unii pe altii.

G

O nebunie numita Osama

Sunt dezgustat. Sunt dezgustat de toata falsa bucurie asociata cu asasinarea tip MoH a lui Bin Laden, justificabila intr-un fel pentru americani dar impardonabila pentru tot restul lumii. Democratie? Ce cuvant de cacat. Domnia legii? O mare si grasa bula de gaz.

Vreau sa fiu bine inteles. Am trait  – ca jurnalist de data asta – majoritatea evenimentelor care au circumgravitat evenimentele de la 11 sept. 2001. Am scris despre razboiul din Afghanistan si-apoi, pe 23 martie cand a inceput razboiul din Iraq eram in studio cu Ion Cristoiu si Radu Cazan. Se “scria istorie”. Am frisonat cand Bush si compania au lansat Patriot Act care permitea – cam cum e pe la noi cu arestarile preventive – detinerea fara drept de apel pe perioade nedeterminate cetateni de orice natie suspectati ca ar colporta cu Al Qaida. Am numarat pachetul de “carti” imaginat aproape sinistru de foconii de la Pentagon pentru anihilarea leadership-ului irakian, in frunte cu Asul de Pica. Acesta din urma era nimeni altul decat Saddam Hussein, pictat in glorie dar apoi, la finele unor luni de ridicola retorica matinala (“ce mai faceti bai, l-ati prins pe Saddam?”) lispaita de Maestrul insusi, capturat in mizerie pe langa Mosul. Si sutele, miile de morti de ghiorlani americani trimisi din rezerva direct pe linia de foc intr-o tara rupta in doua de conflicte sunii-shia, neinteleasa de Vest dar disecata de diversi bagatori de seama in timp ce Babilonul, bijuteria antichitatii, era nivelat de masini de lupta contemporane.

Si-am crezut ca odata cu mangnificul Dubya si apusul radicalismului republican acest cohonism cu aroma colonialista al Statelor Unite se va tempera. Cine a ordonat asasinara lui Bin Laden? Nu cumva primul posesor al premiului Nobel pentru pace par default, care doar prin culoarea pielii a facut ceva pentru omenire? Actul ratat al multor televiziuni, inclusiv retorta lui CT Popescu (Obama – Osama) spune despre observatia altfel pertinenta ca, odata cu moartea lui Osama, Obama a murit si el. E o gluma de proasta factura ca obiectivul era capturarea lui Bin Laden daca “s-ar fi intrunit premisele”. Adevarul e ca fara un bin Laden administratia democrata de la Washington s-ar fi aflat foarte bine la fundul sacului intr-un an pre-electoral, dupa 3 ani de criza economica agravata, scurgerea de petrol din Golful Mexic, crash-ul de pe Wall-Street si reforma esuata in sistemul de sanatate. O fi stiut amaratul ala de Osama ca e o vita sacrificabila pentru o multime care a ajuns – in 2011! – sa iasa pernicios in strada si sa scandeze U-Es-Ei in vreme ce diversi stipuleaza ca doar asta aduce “closure” (adica inchiderea doliului, atentie) pentru familiile celor indoliati.

Iar aici? Aici avem un presedinte servil care si-a vazut rachetele la Vascauti sau unde le-o fi pus NATO si caruia putin ii pasa daca au fost inchisori CIA in Romania, daca au fost oameni torturati, sau daca pe Osama l-au impuscat in cur sau in cap. Bravo, America, multumim. Si ca tot veni vorba, ne alertam si noi un pic ca doar am vandut tancuri Siriei, si gloante Libiei, si ne-am pupat in bot cu toata comunitatea araba pe care subsemnatul a avut onoarea, in anumite momente, sa o cunoasca. Suntem, fara doar si poate, niste caini fara maduva spinarii, niste limacsi ai istoriei care ne lasam balele pe diverse frunze de varza, sau steaguri cu stelute.

Terorismul “nu mai e ce era”, nu mai prezinta interes cata vreme a oferit platforma ideala pentru expansiunea Vulturului de pe Capitol. Ne infioram de reactorul de la Yongbyon si-apoi ramanem etonati de catastrofa de la Fukushima (pe cale sa devina verb in limba romana, fukushim’as si n-am cui, fukushim’as codrului), ne uitam boriti la Kosovo si-apoi ne imaginam c-o fi si ungurii tot un fel de jihadisti. Stam pe-o bomba cu ceas dintr-un anume punct de vedere, anume ca Uniunea Europeana, conceptual, e o caracatita care nu va face decat sa forteze inghesuitul continent in recesurile nationaliste; unele se vad deja in Franta, in Italia, in Spania; de Austria nu vorbesc ca cel putin ei n-avut niciodata ipocrizia aferenta.

Iacata de ce nebunia numita Osama nu se termina cu el, ci incepe de-aici. Casa Alba – zice-se – contempleaza daca sa arate poze cu Osama impuscat in ochi. Oamenii astia chiar vorbesc serios? E un motiv de “contemplare”? Ne putem mandri cu ceva, noi romanii. Ne putem mandri ca de 20 de ani, cand Ceausescu a fost impuscat cica dupa un proces “autentic” omenirea a inceput sa practice astfel de ritualuri in care omul nu e doar omorit, e si tirit apoi in spatele carului de razboi. Si-asa noi devenim Achille, iar ei devin Hector; si-asa il asteptam pe Priam sa facem pace pentru o vreme in timp ce mai ardem un om pe rug, pe cale sa devina simbol.

G

O poveste cu prefabricate

Scriu urmatoarele intr-o continuare tangentiala la seria de articole flambate despre cunoscutul biolog evolutionar si etolog Mark Hauser de la Harvard University lansata de Boston Globe, continuata de Harvard Magazine si finalizata, in KO, de NY Times in legatura cu acuzatii cum ca Hauser si-ar fi falsificat o parte din cercetari. Pentru cei interesati in teoria mintii (Theory of Mind), modele de constiinta si neuroni in oglinda Hauser este un nume de referinta. L-am citat la randu-mi recent intr-un material despre cu totul altceva (vezi “In Romania nu pot fi…”). Neindoielnic vestea m-a luat prin nepregatite si chiar daca nu articolul lui despre moralitatea psihopatilor e in chestiune, totusi merita facuta o varia.

In primul rand, fac o digresiune pe fond, neurostiintele si ramurile lor aplicate (neurologie, psihologie, psihiatrie, biologie, zoologie etc) sunt un domeniu tanar, fragil, si intens exploatat (a se citi “abuzat”) de ambii poli ai dezbaterii originilor vietii si-a universului (prin regresie logica). Iacata deci ca oricare dintre noi care publica in acest domeniu risca sa-l discrediteze daca joaca murdar la orice moment, cunoscut fiind ca vom fi sub ochiul critic al publicului. Si in al doilea rand pentru ca, spre deosebire de “echipele rivale” noi, cei ce alegem sa cercetam si sa chestionam certitudini, refuzam “revelatia” ca mijloc de deceptie. Neindoielnic ii suntem la randul nostru supusi, mintea omului adora sa imagineze lucruri uneori intens neadevarate. Dar constrangerile sunt acolo, regulile despre predictibilitate si reproductibilitate bine impamantate, si nu in cele din urma nevoia unui consens intre egali cu caracter cenzor si unitar. Stiinta continua sa fie o hegemonie, din pacate, si pe numele luate de reper, Eminenta, Centru de putere si-asa mai departe se afla si axa Estica (McGill, UofT, Columbia U, Florida U, Brown U, Harvard U). Steaua Nordului din acest Carul Mare este, intr-adevar Harvard. Scandalul, plecand de acolo, cu atat mai sangerand.

Dar sa ma intorc la povestea lui Hauser si aplicatiile ei la peisajul romanesc. In urma cu 15 ani Hauser si-a cladit un nume pe o serie de lucrari controversate in care afirma ca nu doar oamenii au constiinta, incepand cu – acum – infama “Self Recognition in Primates: Phylogeny and the salience of species-typical features” (Auto-recunoasterea la primate: filogenie si salienta unor trasataturi tipice de specie), publicata in nici mai mult nici mai putin revista Academiei de Stiinte Americane (PNAS). Aceasta teorie se baza pe observatii etologice la un lot de lei tamarini la care Hauser, folosind o grila de codificare a reactiilor comportamentale, insista ca se pot recunoaste in oglinda. A te recunoaste in oglinda impune o constrangere anipotetica, anume ca exista constiinta reflexiva de sine (o instanta pe care Dan Dennett si Doug Hofstadter o postuleaza magistral din debutul cartii lor seminale The Mind’s I, anume ca spunem “am un creier” si nu “sunt un creier”). La vremea respectiva insa Gordon Gallup, omul care inventase testul cu oglinda folosit de Hauser pentru experimentele lui pe tamarini cu alti 25 de ani in urma, a criticat sever metodoloogia si, practic, desfiinta concluziile lui Hauser; nu exista nici o umbra de dovada, sustinea Gallup, ca in acele casete pe care Hauser le-a pus la dispozitie pentru recenzori exista argumente pentru o atare concluzie.

Saptamana trecuta decanul Universtatii Harvard, Michael D. Smith, anunta ca o ancheta interna facuta foarte discret a identificat cel putin 8 categorii de greseli etice si profesionale in munca profesoului Hauser care, intre timp de altfel, a fost si suspendat pentru un an, timp in care se asteapta ca scandalul iscat sa se “raceasca”. Printre ele s-ar numara depozitarea inadecvata a datelor, elaborarea unor concluzii fara suport empiric adecvat si, ce este cel mai grav, publicarea de lucrari fara datele care sa le sustina.

Deci plastografie.

Luand povestea lui Hauser drept punct arhimedic, carevasazica acel loc fix in spatiul cartezian dupa care pot, gravitational, sa mut si Universul, nu pot sa nu imi aduc aminte de cazuri din trecutul nostru recent in care diversi posesori de titluri universitare de cel mai inalt grad ale medicinei romanesti au fost chemati la bara fie pentru plagiat (Beuran? Sinescu?) fie pentru falsificarea dosarelor de promovare (Oprescu? Diculescu?). La randu-mi – si o spun fara perdea – mi-am inceput facultatea de medicina ca ucenic de “vrajitor”, anume am scris “carti din carti” asa cum imi remarca de curand, cinic, o directoare a unui mare spital din Romania la care ne-am dus cu un proiect de cercetare. La vremea respectiva, deci pe cand aveam 18, 19 ani, nu eram familiarizat cu tot ce inseamna proprietate intelectuala si intelect al proprietatii, si nu m-a deranjat sa reproducem pasaje intregi din Anatomia lui Grey, sa reproducem fara drept de apel schite originale, unele dintre ele, ale altor autori; o faceam pentru “studentul roman oropsit” care n-avea acces la “alt fel” de literatura. Patru ani am facut asta. Sase tratate de medicina in care apar drept “colaborator si editor”. Inca le trec in CV-ul meu, vorbesc despre munca mea dar certifica si nemernicia autorilor care au subsemnat la ele. Dintre ele doar doua sunt activitate originala sub bagheta unei Doamne (cu D mare) doctor care, rarissim in Romania, chiar stie neuroanatomie.

Asa se intampla in Romania. Cercetarea originala e nu doar opresata, e otravita. De multe ori protocoalele sunt prefabricate, cifrele pe care le vezi aberante, nu reprezinta o munca de standard sau de reproducere. Arhivele sunt pe hartie. Hartiile sunt depozitate in diverse camere, la diverse depozite pe diverse platforme. Accesul la ele de multe ori e ingradit de manageri cu sange albastru de partid a caror paranoia e ca, daca lasa “datele” din mana s-ar putea ca ele sa fie folosite impotriva lor. Nu aparem decat punctual, in cateva nise, in cercetarea internationala si inca suntem o aparitie exotica acolo unde avem problemele cele mai mari, poate, din Europa. Lista pacatelor noastre e lunga, mult mai lunga decat cele 8 ale lui Hauser, si in bunul, si rarul caz in care vreun om de academie iese sa denunte asta o face cu agenda delatorie, sa-i omorim pe micuti, sa-i facem de ras, si daca-i facem de ras deturnam atentia de la propriile noastre potlogarii.

Intr-un mail sosit ieri de la David Weisstub, chair-ul onorific al IALMH (Academiei Internationale de Drept si Sanatate Mintala) unde merg, periodic, sa imi prezint cercetarea, imi spune:

“This year has been a wonderful experience for all of us in exchanging with all of you in constructing a myriad of intellectual occasions for continued dialog (Anul acesta a fost o experienta minunata pentru noi toti pentru ca am putut schimba impresii cu voi toti si am putut construi ocazii intelectuale pentru dialog continuu…)

Catre asta tind. La asta trebuie sa aspiram.

G

ads

Rate this:

Anti-ateul de buzunar

Un articol hazliu din New York Times trece in evidenta noile arme ale dezbaterii, stridente pe alocuri, intre cei de diverse religii si dizidenti. Sunt aplicatii pentru iPhone si alte telefoane “smart” care iti ofera o suita de argumente repede pregatite in caz ca te vei gasi intr-o discutie pe tema originilor omului sau Universului in care – ptiu drace – se intampla sa fie si vreunul mai carcotas. Solutiile sunt ca in tenis, unele la fileu, altele in lung de linie. Ce e, pana la urma, adevarul? Si pe ce te bazezi? Cum sa bati scarbavnicul de ateu cu propriile lui arme, pana la urma, presupunand ca nu te-a preocupat pana acum subiectul si totusi trebuie sa iesi basma curata? E stiut ca acesti atei sunt persoane de-un sadism iesit din comun care nu au nici un scrupul de-a-ti indesa pe gat propriile lor concepte pe care le-au mostenit, bunaoara, de la nazisti si de la comunisti, de la Marx si toti cei ca ei. Exista o antiteza intre ateu, si omul bun. E un fel de “omul span” din povestile lui Ion Creanga, unul care in esenta corupe buna-indreptarea celui care a acceptat Vorba si Fapta si pe cat posibil se ghideaza dupa ele. Evident “tinta” aplicatiilor  e un public relativ select care e suficient de destept, si avut, incat sa-si permita un telefon smart dar altfel indiferent, nesimtit sau ignorant la aceasta lupta pe viata si pe moarte. E ori noi, ori ei. Undeva la mijloc nu se poate caci nu jucam patratsel aici, vorbim de sensibilitatile oamenilor si de profanarea unor domenii ale constiintei lor care, ca grad de pudibonderie si indignare, sunt fix langa atingerea organelor genitale in public sau dragostea patimasa de aproape, vezi incest sau pedofilie. Dar cand te ia valul, si te enervezi, pachetul de “idei” din buzunar iti vine in ajutor, te scoate din corzi si dintr-o aparare adeseori furibunda, si in cele din urma fragila, devii un puternic combatant in tabara Creationismului. Daca ei se iau de absurditatea argumentului Primului Miscator tu scoti repede din joben – de data asta din partea ta – imposibilitatea, la limita, ca toate aceste lucruri minunate care ne inconjoara sunt produsul unui hazard, adica “posibilitatea ca daca bate vantul printr-un cimitir de vechituri ia nastere un Boeing 747 Jumbo”. Daca ei observa similitudinea absoluta intre om si primate, in unele cazuri aproape de 100%, tu te vei agata exact de acel 0.000PIX la suta (%) care nu poate fi explicat de stiinta, iar Dumnezeu e in “gauri”. Asa ca “mind the gap” si da replica.

E in mod evident un ping-pong care salveaza ambele tabere. Dar in acelasi timp e un vechi truc. Printre cele mai ghiduse idei ale oamenilor de PR din diverse parohii se afla si insusirea/ rechizitionarea/ emularea si re-cosmetizarea unor concepte fundamentale religioase prin prisma “noilor informatii” care – iata – nu fac altceva decat (shazaam!) sa confirme ca de fapt Dumnezeu exista. Oricat de absurd poate fi acest proces, Dumnezeu exista cu atat mai mult cu cat evidentele o contrazic. Nu poti invinge o astfel de ratiune. Deja in randul unora notiunea de Creator s-a separat intr-unul fie pragmatic si dogmatic, adica “omul Cartii”, in vreme ce altii il considera un Dumnezeu metaforic, extracampin, pana la urma imun si imperceptibil prin unelte de masurare ale omului de rand. De-aia exista “revelatie” pentru ca prin experiment nu il poti atinge. Luati de aici, necredinciosilor!

Foarte putini, de fapt, reusesc sa-mi explice de ce exista aceasta animozitate oribila, pana la urma, proiectata din tabara credinciosilor de pretutindeni. Ostilitate. Agresivitate. Violenta verbala si  – intr-un numar de cazuri mai ales in comunitati cu mai putine table ale legii – violenta fizica. Si cum de ea ia nastere in interiorul comunitatilor practicante de religie, si nu inafara. Istoric dupa istoric (si m-am intors de curiozitate la Burleigh si perioada republicii de la Weimar, premergatoare ascensiunii lui Hitler) vin sa sublinieze ca in randul dizidentilor anti-religiosi iau nastere sentimente de zel, si preocupari scrupuloase cu puritatea identitatii, analoge aceluiasi proces care se regaseste si in randul zelosilor credinciosi. Scripta religioasa e minunata, inaltatoare, nu cred ca cineva se ia de perceptele inaintate omului pe astfel de canale. Binele e bine, ca e bine, deci e bun. Preocuparea pentru oile ratacite la randu-i e minunata. Obstinatia cu care ea e urmarita, insa, dimensiunile paroxistice pe care le cuprinde, si in cele din urma abuzul pe care il comporta sunt departe de vreo fiziologie a raporturilor interumane si, la religiosul practicant sau ateul furibund, nu fac altceva decat sa reprezinte poli ai aceleiasi monede.

Pentru lucrurile pe care le scriu si care jignesc, poate, sau care enerveaza, poate, am fost numit antisemit, sectar, si-apoi nazist comunist si toate cele de mai sus. Evident dificultatea de clasificare e inerenta, caci inafara acestor concepte deja ticluite de omenire ar trebui, poate, ca cel care ma scuipa sa se preocupe a imi crea un taxon, un loc al meu, inca-nu-foarte-peiorativ dar care evident necesita interes, si timp de pauza. Or asta e tot ce cer. Interes, si timp de pauza pentru cel ce imbratiseaza o idee. Nu vad o lume a scepticilor de pretutindeni care si-au pierdut simtul nordului moral. Dar nici una a sutelor de cruci adunate pe parbrize, sau a icoanelor afisate la brau in vreme ce zelotul afuriseste in stanga si in dreapta. Exista o istorie atat de indelunga a faptelor reprobabile facute pentru, sau impotriva, religiei. S-a ridicat intrebarea, si continui sa o pun, daca religia e un fenomen natural sau supra-natural. Toate dovezile pe care le avem indica emergenta ei ca fenomen natural, intamplator, si necesar acolo unde exista comunitati umane. Aparitia ei nu e nici rea, nici buna, si de-a lungul eonilor diversele religii au catapultat omenirea in civilizatie, dezvoltare, si adapost pentru cultura. Nu stim daca s-ar fi putut “fara”. Sir Isaac Newton era un crestin care, pana la sfarsitul zilelor lui, a argumentat ca legea atractiei maselor reprezenta de fapt o proba pentru implicarea divina in miscarile Universului. Arhimede, la randul lui, subscria la posibilitatea ca fiinte nevazute sustin masa aia dizlocata intr-un volum de apa si care a “scris” legi pe care el doar le patrundea la suprafata. Si unul, si celalalt, insa, ar fi avut dificultati in a interpreta corelatia inversa intre nivelul de educatie si prevalenta dizidentilor anti-religiosi; cu cat mai “invatati”, cu atat mai carcotasi, la randul lor Profeti ai unei alt-fel de apocalipse.

M-as fi delimitat de aceasta tema in ideea in care acest loc n-ar trebui sa fie marca unui “one trick pony”. Sunt multe alte lucruri care ma preocupa in viata si pe care le iau exact in contextul in care se intampla, si nu ma intereseaza daca Dracul i-a pus, sau o anumita alela pentru receptorul lor ionotrop de glutamat. Ca fac diferenta intre cele doua e un privilegiu, si da, ma minunez la randu-mi de imensa complexitate a unui mecanism asa de ciudat cum e omul, apt de a simplifica intr-atat de mult omul incat il transforma intr-un “ceva” pe o creanga a arborelui vietii. Cand vine vorba, insa, de inteligenta artificiala, in paralel, gasesc ca e din nou o ciudatenie, anume ca intr-un timp atat de scurt am apucat sa miniaturizam “desteptaciunea” intr-atat incat azi intr-un centimetru patrat incape ce inainte cu 60 de ani necesita metri peste metri cubi. E posibil, gandesc, ca la randu-ne sa fim creatori inteligenti ai unui viitor pentru un ecosistem “viu” care ne va privi ca demiurgi. Si totul sa fie, de fapt, un fel de “Horton Hears a Who“.

G.