Nu există scuză

Uite ce i-aș fi zis eu doamnei, îi răspund mămicii care tocmai m-a sunat să-mi spună că iar i-a fost bătut copilul la școală. M-aș fi uitat cu calm în ochii învățătoarei, mi-aș fi măsurat atent vorbele, după care i-aș fi spus, clar și apăsat, că dacă îmi mai jignește copilul, dacă îl mai lovește, dacă îl mai umilește, dacă îl mai atacă sub orice fel, dacă mai trece vreodată peste acea linie în nisip pe care tocmai am trasat-o am s-o iau pe capota mașinii și-am să-i rup picioarele, am s-o bag în spital și-am să-mi asum consecințele. Suferința ei mi-e inegală suferinței copilului meu la mâna ei. Îmi pasă de el, dacă ea dă în el nu-mi mai pasă de ea. Dacă nu se poate cu lege, n-are să se poată cu tocmeală. De la oprobiul public, la distrugerea carierei mele, la dosarul penal pentru vătămare din culpă, la tot ce derivă din asumarea unei fapte antisociale, mi-aș asuma un astfel de gest, când toate celălalte pârghii au eșuat. De ce-aș face asta, ai să mă întrebi. Simplu. Pentru că atunci când un copil e abuzat și, în România, îți cauți dreptatea, și până la Dumnezeu te mănâncă sfinții, nu-ți mai rămâne decât apelul la instinctul de conservare al individului. Astfel că-i dai o opțiune. Ori încetează să-ți bată pruncul, ori suportă consecințele. Dacă te duci la directoare și te trezești că directoarea îți pune regulamentul în față, și regulamentul nu-ți apără copilul, ci apără ”dascălul” bătăuș, deși în scriptă pedeapsa fizică a școlarului, abuzul lui fizic, emoțional, de orice altă natură e dezavuat, opțiunile tale devin progresiv limitate. Iar dacă te duci la Inspectorat, și Inspectoratul dă extemporal la impotență și-ți demonstrează că face tot ce poate, adică mai nimic, tu rămâi cu nimicul și copilul tău cu trauma. Dacă protestezi, dacă te duci în presă, și te întâlnești cu oameni blazați care s-au săturat să audă de profesori ciomăgari, dar mai ales de părinți abrutizați care nu văd vreo problemă în asta cât timp nu-i vorba de copilul lor, înseamnă că ai abdicat de la buna rațiune. Iar oamenii, semenii tăi, sunt tâmpi. O fi făcut copilul ceva. O fi înjurat, o fi scuipat, o fi jignit. Până la urmă pedeapsa e ruptă din Rai. Deci scuzabilă.

Iar dacă depui plângere penală îți dai seama ce se întâmplă, nu? Evaluarea psihologică. Probe. Martori. Procurorul care poate-i solidar, poate nu. Polițistul care se uită compătimitor la tine în timp ce opinează haideți doamnă, atâta tamtam pentru o palmă, acolo? Devii slugă tributară unei indiferențe colective și tot ce speri e că dacă începe urmărirea penală, pe perioada anchetei profesorul sau învățătorul bătăuș vor fi suspendați din funcție. După care pe chichițele din contractul de muncă fie își va lua concediu medical, fie se va retrage temporar doar ca să fie apoi reîncadrat în muncă în altă parte, la loc luminat, loc cu căldură, unde să-și continue munca de dedicație. Adică trosnitul la oase.

Nu, dragii mei, nu există scuză. Nu există circumstanță atenuantă. Nu există context în care abuzul sub aura autorității devine normal. Și cât timp societatea civilă va accepta astfel de practici, fie acasă fie în școli, suntem damnați să creștem generații peste generații de oameni a căror educație rămâne sub stigma pumnului, a furtunului și-a vânei de bou.

Cu ani în urmă am dus o campanie de presă împotriva învățătoarei Bereandă, care își maltrata copiii la ore. Am reclamat, mai apoi, practicile silfidice ale doamnei Blându (nume predestinat) care nu vedea o problemă în mulsul clasei pentru folosul propriu. Am invitat Ministerul Educației la dialog, mai întâi cu Kathy Andronescu și-apoi cinstitul Pricopie făcătorul de pelerinaje la moaște. Nu poți fi în toate locurile în același timp. Anul trecut onor Ministerul a anunțat, cu pompă și ghivent, că a modificat Regulamentul încât să descurajeze violența școlară perpetuată de cadrele didactice. Rezultatul? Zero barat. În Adevărul de ieri Ioana Nicolescu face o recenzie morbidă a celor mai recente evenimente petrecute în școlile din țară în care copiii sunt victime ale relelor tratamente, aplicate de profesori/ învățători. Și, coincidența face, că molima a lovit de data asta un pic prea aproape de mine ca să nu-mi pese, sau ca să invoc toptanul de alte obligații pe care le am.

Așa că fac ce știu. Scriu. Și cred că scriu sub semnul bunului simț, chiar dacă aș putea fi acuzat de incitare la violență. Până la urmă să fii psihiatru presupune  empatie, conciliere, calea filosofică a disidenței pașnice, de inspirație gandhiană. Ai zice că în ziua în care copilul tău devine victimă a violenței tot ce-ai de făcut e să-l scoți de-acolo, să-l muți la altă clasă, și apoi să laisse glisser ou laisse tomber. Adică s-o lași baltă, în jargon popular. Dar uite că eu nu gândesc așa. Nu gândesc că în fața mâniei unui profesor tulburat, și care și-a abandonat codul etic, ar trebui să faci pasul înapoi. Ar trebui să faci pasul înainte. La fel cum în cazul unui medic care își pătează practica n-ar trebui să clipești. La fel cum în cazul unui preot răspopit n-ar trebui să pleci capul. Or pasul înainte înseamnă disobediență. Măsurată, cu calm, dar fermă.

Vreau ca Statul să-și vadă de lege, încât bătăușul copilului meu, sau al tău, să nu ajungă la legea mea.

Pentru că violența școlară se întâmplă sub umbrela Instituției. Eu îmi trimit copilul acolo pentru că vreau să-i dau o viață bună, vreau să deprindă unelte care să-i ajute în viață, vreau ca Statul să-și onoreze promisiunea socială față de mine, prin Constituție, că pune preț pe viața de copil, și pe bunăstarea lui mintală. Nu-l trimit acolo să trăiască un lagăr de concentrare. Nu-l trimit acolo să fie făcut bou, cretin, idiot, imbecil. Nu-l trimit acolo să fie ținut cu mâinile sus în fața clasei până când, prin intermediul unei forme de tortură, pică din picioare sau îi seacă lacrimile pe obraz. Nu-l trimit acolo să fie maltratat, dezonorat, numele lui să fie făcut de ocară, și cu siguranță nu-l trimit acolo să fie cobaiul unui sistem educațional care joacă destine la barbut. Și, pentru numele lui Dumnezeu, nu-l trimit acolo ca cineva să-l lovească, să-i facă rău fizic.

Siderată, mămica îmi spunea, prin telefon, că în răspunsul primit de la Consiliul de Administrație al Școlii unde băiatul ei e înscris se certifică abuzul, dar e calificat drept ”izolat”. Cu alte cuvinte nu s-a întâmplat prea des. Cu alte cuvinte nu s-a întâmplat prea rău. Cu alte cuvinte ce-atâta zarvă, ce-atâta cancan, ce-atâta zaiafet. N-a fost decât o palmă. N-a fost decât un verb. N-a fost decât o dată. Pentru mine e ca și cum ai spune că, atâta timp cât s-a produs ”izolat”, un viol e acceptabil. Pentru că integritatea fizică, psihică, emoțională a unui copil e inviolabilă, pentru mine acea zi în care o persoană dă în fiul meu e ultima zi din viața lui când a făcut asta. Nu mă văd intolerant. Mă văd intolerant la intoleranță, la brutism, la nemernicie, la micime morală. 

Primii care-ar trebui să ridice sprânceana sunt semenii mei. Primii care-ar trebui să ridice sprânceana sunt părinții celorlalți copii din aceeași clasă care aud măcar o dată că așa ceva s-a întâmplat. E rău să fii victima unui abuz, e egal rău să asiști – copil sau adult – la perpetuarea unui abuz sub ochii tăi. Unii suferă fizic, ceilalți vor suferi psihic. Vor duce acasă cu ei amintirea colegului lor care-a plâns și care, neputiincios, a fost crăpat în axul ființei lui de-o figură de autoritate. Care figură de autoritate profită de inegalitatea de vârstă, gabarit și resurse ca să dea, să zdrobească o ființă lipsită, aparent, de apărare.

Ori eu cred că atâta timp cât un copil are părinți nu e lipsit de apărare. Atâta timp cât trăiește într-o țară liberă, cu legi, cu canoane, cu reguli și regulamente, nu e lipsit de apărare. Atâta timp cât aceste legi sunt sprijinite de societatea civilă, nu e lipsit de apărare. El devine – temporar –  lipsit de apărare doar în momentul când, în diada agresor-victimă, agresorul decide că legile n-au valoare. Că părinții n-au valoare. Că bunul simț nu are valoare. Și treaba noastră, a tuturor celorlalți, e să ne ridicăm vocea și să-i aducem aminte că ce face el nu doar că e dezagreabil, e de nepermis. 

Există în România un miriad de organizații care luptă pentru drepturile copilului și pentru protecția lui din momentul când iese pe ușă. Mult prea des în ultimii ani ONG-urile au ajuns aservite aparatului de Stat cu care împărtășesc fonduri și interese, astfel că realitatea de rahat capătă parfum trandafiriu în timp ce părinții își rod unghiile și, invariabil, la diverse întâlniri, se declară stupefiați de cât de obscur, sucit și grobian a devenit mediul educațional. Iar pisica e aruncată mereu înfara Educației în timp ce diverși și diverse prin felurite cotloane ale Aparatului promit reforme, aruncă manuale stupide pe piață, deplâng atriția de personal și, una peste alta, se-asigură unii pe alții că o să fie bine, și la vară cald. N-o să fie bine, și nici la vară cald. Nu atâta timp cât un copil e pălmuit la clasă. Nu atâta timp cât i se spune că doar elevii răi sunt bătuți, doar elevii răi sunt umiliți, doar elevii răi sunt ”dați ca exemplu”. Dauna psihologică e imposibil de cuantificat, dar inevitabil acolo. Dar de ce să-mi trimit copilul la psiholog pentru că o învățătoare cu tulburări de comportament continuă să profeseze, sub acoperirea de pâslă a Administrației? Cât de murdară, cât de strâmbă a devenit lumea în care trăiesc dacă încă hoțul rămâne cu un păcat, păgubitul cu o mie?

Deci nu, stimată educatoare. Deci nu, stimate profesor. Deci nu, onorat Inspectorat. Deci nu, domnule ministru, domnilor parlamentari, excelențelor voastre vă ridic, în obidă, un deget pentru că v-ați forfetat, în grup, mandatul. O fi greșeala-n grup, pedeapsa e individuală. Ce pedeapsă merită un profesor bătăuș? Zece la sută la salariu? Atât credeți că valorează o palmă dată unui școlar? Atât a ajuns Statul să decreteze că ar trebui să primească un abuzator? Mergând pe-aceeași linie de argumentație, ochi pentru ochi dintre pentru dinte, accept să-mi iau palma înapoi și-apoi să plătesc și eu 10% din salariul meu, măcar am să mă pot uita în ochii copilului meu care-așteaptă să-i recapete cineva cinstea înapoi când nimeni nu i-a fost alături.

G

Poșta în pijamale

Frig. Frig și umezeală. Umezeală și fix trei căcați în drumul spre mașină. Bine plasați, oportuni călcării. Să fie cu noroc. N-ai să dai în schimb karma fericirii pe mirosul împuțit de dejecții canine în timp ce-ți bipăi, îți clickăi, îți ochești cu ochii mijiți de zgură mașina printre altele, aidoma obosite de-atâta stat în praf și mâzgă. Pe undeva prin portofel, printre bancnote și-o mondă de 20 de penny rămasă de la ultima expediție pe Marte, mandat mânjit de-un scris care-l face pe-al tău să pară un exercițiu de caligrafie pură. Ce mai vor de data asta? Căci cine trimite recomandate în România dacă nu România însăși? Era pe vremuri o amantă suplă. Săracă, de la țară. Mulțumită să o scoți la un suc și-o prăjitură. Corespondența era minimă, dialogul monosilabic. Sexul așa și-așa, răruț și drăguț. Când tu pe ea, când ea pe tine, să nu zici că n-ai viață de cetățean votant al patriei. Misivele de despărțire erau lapidare, ștampilele de bun venit morocănoase. Promiscuă relație, exact genul jenibil de aventură de-o noapte în care nu mai vine-odată dimineața.

Timpurile s-au schimbat. Centurista s-a dedat la țoale mai scumpe. Și de la o vreme-mi scrie țața cu o frecvență năucitoare. Vorbesc mai des cu ea decât cu numeroși membri ai familiei lărgite pe care-i salut pe aceeastă cale, că nu știu când mai apuc. România mea, în schimb, moare de plictiseală. E neforbită. Adică nici futută nici vorbită. Dar cu chef. Și de-a lungul ultimei jumătate de an mi-a tot trimis mesaje de amor. Din păcate nereciprocate.

E cu mesaj la cutiuța poștală, criptic să nu se prindă consoarta. Recomandată. Semnează un domn al cărui nume începe cu O. Sau Omega. sau Phi. Mă întreb dac-o fi grec. Să mă duc, îmi zic în timp ce evit măiastru căcații de câine spre, știu de pe acum, ghinionul meu. Departamentul Mesagerie al Poștei e o cotineață bine încălzită din sursă proprie și cu adaos animal, nădușirea clienților și preumblarea personalului. Să conjugăm ghișee, aceste gheișe negruvodice. E coadă la bordel, constat cu amar că România ne iubește pe toți, nu sunt singurul client. În timp ce halena fetidă a celorlalți mi se amestecă în nări cu bila resimțită copios (să nu zic că dragostea nu e cu fluturi la stomac, deh) mă pierd, claustrofob, în mormanul de scrisori, scrisorele, scrisorici, scrisoroaie. Gheonoaiele cutreieră dincolo de bordura arbitrară a relației noastre contractuale în uniforme care-au văzut și zile mai bune. Sunt perplex să coonstat că materialul e de cămăși ieftine dar, la o privire mai atentă, constați că sunt un fel de pijamale bărbătești, bleu-ciel, cu dungulițe bleumarin, maron vărgat și galben vomic. Subțiri, subțiri, atât de subțiri pe cât foița de la mandatul poștal pe care-l scurm prin baierile portmoneului în timp ce mă poziționez, cuminte și erect, la coadă.

Fiecare mandat are un număr. Fiecare număr are un corespondent în calculator. Agripina lovește tasta Enter a computerului cu violență. Țac, țac, ȚAAAC! Și nimic. Are unghiile făcute în aquamarin suflat cu flegmă din percutor, arată de parcă și-ar fi plimbat mâinile prin mătreața Mării Caraibe și se oftică. Agripina se oftică. Nu-i iese la socoteală. Mici precupeți serelei stau, muceziți de-atâta lâncezit în căldura aia bovină, cu hârtia igienică într-o mână și ștampila unității în cealaltă în timp ce Agripina violează oral terminalul. Calculatorul e doar o scuză să deschizi un registru, care e doar o scuză să deschizi alt registru. Sunt cel puțin șapte cutii de scrisori în care sunt cel puțin o sută de scrisori pe centimetru pătrat. Prinse cu ilastic. Gum-ilastic. E o atmosferă jovială, în multiple culori cur-cu-be-ice. E și-un cur, e și-un cu, e și-un beeeei ce….De la adăpostul pijamalei Agripina manevrează fanerele în direcția plicurilor care nu-și lasă zeama secretului sub crusta foncționarului. Mai apar doi, unul proaspăt trezit din hibernare, cu manșetele pijămăluței îmbibate în lămâie, dar dacă mânecile sunt în lămâie probabil că și subțiorii, dar dacă subțiorii cu siguranță și gulerul. Balaoacheșa care probabil e șef pe-acolo are o pijămăluță sensibil mai recent achiziționată, se disting bumbii încă albi, materie plastică fabricată în România în ultimii ani ai Epocii de Aur. Are-un ecuson care-a trecut fraudulos granița dintre două mașini de spălat și-o față zâmbitoare printată de pe profilul ei de Facebook unde sigur nu e grasă, sigur n-are coșuri și păr slinos, e foarte probabil că o cheamă Blue Eyes Something și tot pune capturi cu Beyonce. Sau fata aia de la Clejani. Greu de analizat. Degețelele sugestive culturii de Pleșcoi vin să supleeze eforturile perspirante, deja, ale Agripinei care pare indiferentă la of-ul, și uf-ul, și umph-ul clienților ale căror fețe, în lumina fluor a neonului par, în această dimineață, și mai cadaverice decât de obicei. Într-un Univers alternativ aici ar fi un azil de nebuni și ghici cine-ar fi oamenii îmbrăcați în pijămăluțe. Să găsești acul în carul cu fân nu e un proverb la poștă, acești mici copii minoritari care caută veșnic prin gunoaie găsesc geme remarcabile, cum ar fi declarația de impunere al cetățeanului X, fișa fiscală a cetățeanului Y, divorțul amiabil prin insolvență al doamnei Z. Untoșenia registrelor e dublată de un protocol draconic, în momentul în care victorios trage harponul hârtia se rupe un cartonaș autocolant de parcă tocmai ai primit un PIN de la cardul tău personal de credit nelimitat, dă-i cu o semnătură în fiecare registru și-o ștampilă să ne prindem că ești tu, ia arată tu un buletin care preferabil ar fi să nu fie al bunicii, doamnă, așa ați văzut dumneavoastră că se legitimează? Și încă o semnătură. Și încă una. Despicat până în vertex de acest mare falus instituțional individul pleacă în propriu-i concediu emoțional în care abia așteaptă să prindă un maidanez în off-side să-și reafirme statutul de mascul alfa al comunității.

La doi metri distanță o octogenară trimite un colet ambalat în pungă spre o țară îndepărtată. A scris cum știa ea, a acoperit cu naylon, nu e bine doamnă, trebuie să tăiați aici și să mutați etichetele între ele. Băbuța se execută, trage cu proteza de marginile scociate ale cutiuției probabil plină de presa zilei și câteva ceșcuțe de Ceaina. Dimprejur mai întorc un cap monopozii distruși ai fiscalității, e dimineață în capitală, e divertisment. Apogeul aventurii orale a bătrânicii e când, superb recalibrat, coletul trebuie lipit cu bandă. Zice doamna de la ghișeu, unghii roșii, carmin, numai bune să zgârie bruta de la REBU, îmi pare rău nu mai avem scoci, nu ne-au dat luna asta. Cine nu v-a dat? Forțele care sunt. Intendenții. Bine că v-au dat cămășuțe și ecusoane și gumilastic să legați scrisorile de la amanta noastră, a tuturora.

Din dos apare și-un factor poștal. N-are nume. La nivelul lui pe piramida trofică nu s-a inventat conștiința de sine. Le-a bramburit complet. Nu a trecut codul complet și-acum câteva mii de cetățeni sunt invitați la varianta românească a capodoperei lui Lars von Trier. Nimphomaniac. Partea a șaptesutea, la poziția cinci, în al treilea registru, în timp ce Agripina îmi controlează codul de pe mandat pagină cu pagină, încet, voluptuos, unghiuțele ei caribeene simt șăgalnic celuloza infectă a registrului mâzgălit în grabă de vreun homo floriensis precum gnomul din spatele ei care, după ce că erau toate vraiște, le mai permută și el de câteva ori să fim siguri că n-o să mai găsească nimeni, nimic. Domnul Diaconu? Cine? Ah, eu, îmi spun întors la viață conștientă dintr-o transă hipoxică a statului la coadă. Brusc îmi întoarce spatele, se duce într-o cutie care îmi scăpase observației, undeva pe-un alt birou, la altă masă, printre alte borfeturi și chiloți, scormone ca un șobolan în pubelă și scoate, în pensa-i police-index, scrisoarea mea de dragoste.

Românie, mă iubești!

Te pup, Agripina. Și mulțumesc pentru aventura minunată.

G

Pessimo

Să-mi fie iertat dacă n-am să mă sui în căruța entuziaștilor. E știut că mă inflamez repede și tind să-mi risipesc vorbele în direcția potrivită propriului meu compas moral. E verificabil, încă de când a apărut înregistrarea cu doamna Blându de la școala 10 din București, într-una din primele mele intervenții telefonice, la România TV dacă nu mă înșel, am cerut Ministerului Educației și îndeosebi domnului ministru – zis și Sfântul Pricopie – o luare publică de poziție. A întârziat până după sărbători. A fost cumva condiționată de inflamarea suplimentară a opiniei publice. A fost nevoie să mă văd cu părinții implicați în scandalul de la școala 10 la un moment când sorții le erau potrivnici și să petrec cu ei două ore în care am ascultat, am văzut conversații electronice, m-am înfiorat și în același timp le-am împărtășit din experiența anterioară cu cazul din Iorga, unde psihologia de grup a fost – poate curios pe undeva – analogă, analogă prin aceea că inițial suportul pentru educator a fost uluitor de puternic. Sintetic spus în Iorga am plecat de la două mămici, iar acum în Rosetti am plecat de la o mămică și un tătic, și-o a doua mămică a cărei indignare a fost exacerbată cumva și de comentariile halucinante, direct ofensive, ale doamnei Blându la doar câteva săptămâni de la primul contact ”școlar”. Ce a urmat e deja subiect de presă, după ce mămăliga a explodat oameni cu credibilitate și-au pus la rându-le umărul în prezentarea, în splendidu-i jeg, a situației pe fond la școala unde își practica meseria învățătoarea ”cu 30 de ani de experiență”, ”reformistă” și – după cum s-a dovedit – impasibilă în fața evidențelor.

Iar week-end-ul trecut m-am aflat în studio la Antena 3 în compania a doi domni respectabili, unul de la Institutul Diplomatic Român celălalt specialist în PR la Bruxelles. Amândoi, on și off air, au argumentat că poziția domnului ministru – zis și Sfântul Pricopie – este foarte elegantă, că domnia sa de fapt a făcut foarte bine că s-a abținut de la comentarii publice, că era evident că trebuie mai întâi finalizată ancheta, că orice acțiune ministerială n-ar fi făcut decât să-i ofere acestei doamne portițe pentru reintrarea în sistem.

Și-am spus-o cât am putut de răspicat că nu e nimic de lăudat la ministrul Educației în România Remus Pricopie. De lăudat ar fi fost dacă dânsul, în rușinea educațională pe care a oblăduit-o în ultimul an de zile în care s-a întâmplat cazul de la liceul Bolintineanu, cazul de la Prahova și – iată acum – cazul de la maria Rosetti, și-ar fi cerut public scuze pentru mizeria de sistem pe care o legitimează prin poziția dânsului și apoi să-și depună mandatul. Felicitările îmi par tardive în fața cuiva căruia opinia publică a trebuit să-i aducă aminte, prin oprobiu general, de rostul, menirea și până la urmă motivul pentru care e plătit din bani publici. Nu să susțină, într-o primă intervenție, că atâta timp cât școala nu pune mâna pe banii părinților chiar dacă banii părinților intră în școală nu se poate numi șpăgă. Nu să vină, viteaz mai  apoi după suspendarea directoarei din Rosetti și demiterea (pe undeva bâiguitoare) a doamnei Blându de către Consiliul Administrativ al școllii și să promită că vor fi inițiative legislative prin care să fie modificat Codul muncii astfel încât astfel de sancțiuni să fie mai ușoare pe viitor. Sunt epoustuflat, ca să folosesc termenul franțuzit al propriului meu of, de superbul curaj al înalților demnitari ai patriei care deschid ochii la normalitate abia când, în plin ocean de anormalitate, li se arată în urlete și strigăte de revoltă că pasivitatea lor și lipsa lor de rînduială profesională au născut monștri. Până când? Până când voi fi nevoit, în țara mea, să îmi spună cineva că e de aplaudat firescul ca și cum firescul ar fi o ocazie extraordinară, un fel de sărbătoare națională? Firesc era să nu fi aflat niciodată de cazul din școala 10 pentru că firesc ar fi fost să nu se întâmple așa ceva, sub mandatul domnului – zis și Sfântul Pricopie – ministru al educației. Firesc era ca directoarea, și oamenii de la ISMB în frunte cu persoana domnului inspector Trăistaru, după perdaful de anul trecut când s-au confruntat cu aceleași șontîcării birocratice oricare dintre dânșii, de la vlădică până la opincă, să-și folosească util timpul și la altceva nu doar achiziție de licențe pentru manuale virtuale, să învețe în școli neîncălzite copilul gramatica limbii române de la un dascăl ebrios, eventual isteric, obligatoriu mojic dar cu tableta în față. Sunt cutremurat de micimea minții și scurtimea atenției oamenilor dimprejur și-a tuturor deopotrivă pentru care agregatul acesta monstruos, educația în România rămâne doar o funcție a ”harului” educațional al celor care-l populează și mai puțin în prelungirea – cum ar fi la mintea cocoșului să admiți – unei politici coerente de stat care nu doar să plătească pe măsură omul care aduce litera, dar și omul care-aduce banca și omul care păzește clădirea. Domnul – zis și Sfântul Pricopie – este același care n-a avut o problemă cu ecumenismul feroce practicat în ultimul an în inspectoratele școlare din România. Dânsul n-a avut o problemă cu faptul că la Călărași inspectorul șef a interzis vizitele la expoziția Darwin de la muzeul Antipa dar a întors un ochi când copiii au avut ocazia să plimbe roata pe la moaștele Sfintei Paraschiva. Domnul Pricopie a opinat că văzutul exponatelor de la Antipa, unul dintre cele mai vechi muzeze de științe naturale din lume, și al uneia dintre cele mai apreciate – ce-i drept controversate – expoziție de anatomie in vivo, dăunează sănătățiii mintale a copiilor. Am organizat atunci un protest public și m-am oferit să le explic eu copiilor celor din cercul meu de cunoștințe lucruri pe înțelesul lor astfel încât să afle și altceva, nu doar de Cain, Abel și Scara lui Dumnezeu despre lume și natura împrejumuitoare. Cu mine a fost băiatul meu, care la vremea aia avea 2 ani. Deocamdată nu dă semne că ar fi fost traumatizat de vizita la Antipa. E ce-i drept alert când mergem pe la mănăstiri de prezența lumânărilor și-a persoanelor îmbrăcate vecernic (dar, ca să știe și domnul Pricopie, am de gând să-l învăț pe băiatul meu și religie, atâta religie cel puțin cât știu și eu și cred că știu întrucâtva). Și pentru toate de mai sus, și pentru încă altele care țin, spre exemplu, de atitudinea Procuraturii și Parchetului care vara trecută a ”invitat” elevii din Bolintineanu să meargă cu autocarul la audieri la Poliție eu nu simt că ar trebui să aplaud performanța de-acum a Ministerului de-a se fi trezit, în al treisprezecelea ceas și folosind aceeași atitudine guvernamentală încetățenită de premierul Ponta și prietenii săi, că poți deposeda dibaci dezbaterea publică insistând că de-acum, cu zel, vei tăia în carne vie. În primul rând domnule – Sfinte Pricopie! – ministru al educației carnea nu e vie ci e moartă, putredă și mai și pute pe deasupra. În al doilea rând pentru că evidențele vă strigă împotrivă dumneavoastră și multora dintre predecesorii dumneavoastră, în fapt în trup și suflet și cu minime exceție toți o apă și-un pământ, scurgerea ochilor pe învățătura patriei. V-ați bătut joc, într-un cuvînt ușor de înțeles de sus până jos, de părinți și copii deopotrivă. V-ați bătut, vă bateți și în pessimul meu realism găsesc că veți continua să vă bateți joc laolată (a se vedea și speranța domnului Funeriu, fost ministru al Educației slab creativ dar bun la repetat ce spune sufleurul, într-o ”revoluței a Părinților”) de felul în care se face educație în România. V-ați bătut joc prin brambureala programelor. V-ați bătut joc prin rotația cadrelor și examene de definitivat făcute cu japca. V-ați bătut joc prin transformarea unei rețete de învățământ care funcționa în România într-un camping de creație și de furtună a creierelor dezvirginate de rușine, periodic a mai apărut câte unul din neant să-și susțină propria teză dementă de amendare a numărului de ore, a numărului de clase, a numărului de an și dacă în 1990 rata noastră de alfabetizare era de 98% a ajuns, la 24 de ani de libertate să scadă către cote îngrijorătoare. Doar unul din doi elevi iau bacalaureatul în România și domnul Funeriu, ilustru predecesor, spune că e meritul dânsului că a ridicat capota de pe ipocrizia în învățământ. Ca și cum și a asta ar fi motiv de mândrie. Iar acum ministrul – zis și Sfântul Pricopie! – promite un nou cincinal de schimbări apocaliptice care nu știu cui vor folosi, poate doar dânsului într-un rezumat profesional pe care-l va folosi la următoarea angajare. E bîlb. E strâmb. E șontorog. E complet aberant dar, vreau să completez, e exact imaginea pieței care desface educație și consumă în bloc isterie în masă. S-a dus orice urmă de ștaif și de prestanță în dăscălimea românească ai cărei câțiva corifei post-decembriști, pe lângă numitele Blându și Bereandă, o numără și pe Cristiana Anghel, ai cărei ochelari de suferință s-au transformat în birou parlamentar în care sunt ocrotiți câinii mai bine decât oamenii.

Nu, nu simt că am învins cumva – din nou – în fața sistemului. Pentru că tot ce-am făcut e ca, pentru un moment, să întrerupem convoiul dement, funerar, al acestor veșnici impersonatori către o mascaradă de construcție căreia, rând pe rând, îi vor pica victimă copiii noștri și, fără o prescrimbare în fond, copiii copiilor noștri deja gândiți să-și prăsească visele într-o idiocrație a viitorului în care țăranul Ghiță va buchisi pe ecran tactil în timp ce mulge capra și-și încălzește praporul cu lemne, și burta cu urdă.

N-am auzit, și n-am să aud de la dumneavoastră domnule Ministru, Sfinte Pricopie! vreun gest de bunăvoință față de realitate. Inițiativa vă e tardivă, reacția morală bleagă, nu se mai scoală dar atârnă frumos. Și în timp ce internetul se umple de mesaje care certifică ubicuitatea și caracterul universal al bijniței pe care o practică școlile de stat în România, școlile DUMNEAVOASTRĂ domnule, Sfinte Pricopie! dumneavoastră propuneți o ordonanță de urgență (ce frumos sună, într-o republică parlamentară precum România, ordonanța guvernamentală) prin care să scuipați corpul didactic, în timp ce banii îi ia corpul administrativ. Vai vouă, vai nouă tuturor, că în mijlocul vânzolelii morale unul nu mai stă să întrerupă corul catirincilor și să spună stop, nu e treaba mea să-i fac treaba ministrului, nu e treaba mea să-i fac treaba inspectorului, nu e treaba mea să-i fac treaba dascălului copilului meu. Păi dacă e treaba mea de ce le mai dau bani lor? Și cum măsor munca unui funcționar public aidoma ca și mine când, pe murmurul general de stupoare privind melena din praporul educațional, susține că nici usturoi n-a mâncat nici gura nu-i pute?

G

Tovarășa

Doamna îi spune mămicii care nu vrea să ia și ea o cană de cafea: ”hai dragă bea de aici că n-am făcut sex oral aseară”. Mi-a zis direct, să nu aveți așteptări de la mine. Joia merg la piscină că am probleme cu spatele. Cu ce sunteț dispuși să ajutați școala? Cine are timp bine, cine nu are timp are bani. Uite lista cu rechizite specifice. Trebuie să le luați de aici, de aici și de aici. Uite fișele de cunoaștere, să știm și noi în ce comunitate suntem, care pe unde stați, care pe unde munciți, care cât câștigați, care cât vă interesează. Eu mă ocup. Eu fac. Eu sunt. 2013.

Dar atunci, atunci totul era greșit. Începând cu uniforma care-mi venea prea largă pe șolduri, prea lungă, prea strâmtă. Plastic și pepit. Ghiozdan portocaliu cu cataramă de nichel, cadru de plastic alb, numele meu pe etichetă. Se găseau la magazin doar vreo trei modele, îl aleseseră pe cel mai urât. Număr matricol bleumarin închis cu galben. Școală ominoasă, număr 166. Eu nu trăiam un 1984, trăiam un 1986. Tunsoare trei zile mai devreme pe Calea Victoriei la septimul Nenea Nae care, bine afumat cu parfumurile verii mă tunsese răcan și-mi ciobise bretonul ca la Canal. Era mult înainte să-mi fac frezura mea de Zorro cu care am rămas până în ziua de azi (mică mărturisire aici). Bronz de Ardeal, accent de Făgăraș, unghii tăiate la cuticulă, buchet carnat de garoafe roșii și albe. Plâns, de ce m-ați adus aici? De jur împrejur betoane și maidan, câini și autobază. Străinătate. Gol în stomac și vomă în gât domesticite cu foame autoimpusă. Mers de mână, poză rămasă pe veci în fața blocului la care de fiecare dată când mă uit mi-aduc aminte de prima zi de școală, ciudat nefericită față de tot ce a urmat. Mințile tinere nu pricep vorbele bătrâne. Cartea nu te va trăda niciodată. Și cartea n-a trădat. Uneori au trădat oamenii care scriau cărți, niciodată cărțile care scriau oameni.

Careu. Clasa I-a B. De ce nu m-ați dat la A? Și B-ul e bun. Te uitai de la E încolo și-ți imaginai că acolo sunt din ce în ce mai săraci cu duhul. Până la F se termina. De la G încolo erau cei rămași fără. De jur împrejur piloni și buchete, uniforme și vânzoleală amarnică. Prima mulțime, ultima despărțire. Eu nu rămân aici. Ai să rămâi și ai să fii cuminte. Eu plec să știi. Nu pleci nicăieri, stai aici, nu ne face de râs. Am să aștept să plecați și plec singur după aia, nu vreau să stau aici. Stai în rând, treci în față. Vine tovarășa.

Și a venit.

Maiestuoasă.

Trupeșă.

Rujată la comisură.

Statuia fertilității trecute și matriarh supremă, frizură înțepenită în vârf de coc. A primit cu grație mormanul mortuar de flori și m-am trezit de mână cu o fetiță, Andreea. Ani mai târziu ne întâlneam haphazardic în stația de metrou de la Romană, era ultima oară când am văzut-o. Și ea, ca și mine, trăiește sper vremuri mai bune.

Ne-am încolonat și-am luat-o pe scări la deal spre ultimul etaj, fiecare în banca lui. De pretutindeni ochi speriați, prin pretutindeni o singură ușă de scăpare care părea atât de departe. Și mațul ghem, și gura pungă, și ochii arșiță. Și s-a deschis catalogul și prin vocea Sfinxului a vorbit. Fiecare copil strigat s-a ridicat și a spus ”prezent”. La mine s-a stricat mecanismul. Diaconu Grigore! Diaconu! DiACOnu! M-am ridicat și sumețit de toată sușa mea mândră de acasă am spus că pe mine nu mă cheamă Grigore, mă cheamă Gabriel. Saurianul s-a uitat la mine blând și mi-a prezis că nu mă va chema niciodată Gabriel pentru că mai e un Gabriel înaintea mea. Orwell. O să-ți spun George să te țin minte. Opt ani mi-au spus așa. Începutul dublei mele personalități și-a dihotomiei care mă urmărește și până în ziua de azi. Cine sunt eu? Medic sau jurnalist? Terapeut sau scrib? Și unde e școala mea, aici sau peste ocean? Cum sunt eu, indiferentul apatic sau activistul fervent? Pragmaticul sau obscurul idealist? Nu-mi mai aduc aminte numele colegilor mei, nu-mi aduc aminte numele profesorilor în majoritate (câteva excepții rămân). Îmi aduc aminte de stiloul verde chinezesc care mi-a pătat caiete, cămăși, pantaloni, ghiozdan, caiet de caligrafie. Li se spunea porci, la fiecare porc se rupea pagina. Îmi aduc aminte de prima profesoară de română care mi-a dat un 10 pentru o compunere nescrisă, citită în fața clasei. Îmi aduc aminte de olimpiade și de stinghereala la întoarcere când eram ieșit din pluton, când directorul îmi știa numele și băieții îmi ținteau fundul pantalonilor. Mi-a plăcut școala în comunism? Corect e să spun astăzi nu. Mi-a plăcut biblioteca, mi-au plăcut cărțile și poveștile lui Jules Verne, m-am visat Cesar Cascabel și m-am plimbat pe Insule plutitoare. Și m-am luptat cu școala la sânge, am fost primul prin tot și-n toate. Acolo, sus, să învingi cerberul, să treci Styx-ul, să ți-o iei înapoi pe Euridice și precum Orfeu să revii spre lumină. Primul dascăl pe care l-am iubit a fost târziu, în liceu, și pe el viața mi l-a luat prea devreme să mă mai vadă vreodată ajuns. Am văzut, în 1990, școala căzând și din cenușă ridicată. Am rupt poza dictatorului și i-am făcut mustață de Hitler și coarne de drag, am găurit cu pixul tricolorul, mi-am lăsat părul lung și mi-am tăiat blugii, mi-am pus ținte la bocanci și lanț cu Judas Priest, mi-am imprimat mascota Iron Maiden pe geaca mea de blugi și mi-am desenat bostanul Helloween pe genunchi, mi-am decorat banca cu logo-ul Metallica și i-am cerut într-a VI-a prietenia Ioanei pe-un bilețel care nu s-a întors niciodată cu dragoste. Mi-am rupt mâna la fotbal și-am dat teza la matematică trei zile după ce mi-am scos mâna din ghips, abia puteam să țin raportorul. Mi-am luat la revedere de la singurul meu prieten adevărat de-atunci când a plecat cu parinții în America. Amrika lui MG Vassanji pe care-am ajuns, eoni mai târziu, să o văd și să o bat cu roata prin Massachusets până în Plymouth unde-a aruncat ancora Mayflower, până în Salem unde-au fost arse ultimele vrăjitoare, până în Cape Cod și prin tunelul subteran care taie Boston-ul. Clivajul lumilor e complet, copilăria gri a comunismului ruptă de revoluție și gloanțe, libertate și poza Regelui întoarsă cu fast în camerele de Sus ale creșterii mele. Regele nu s-a întors până să moară Tata care l-a străjit în tinerețe la Bran, și i-a ocrotit imaginea prin 50 de ani de restriște.

Îmi dau seama acum de toată furia lăsată în mine a anilor de atunci. Furie indistinctă, nediscriminată. Furie pe neputiința urmată de carnagiu, urmată de isterie, urmată de mineri prin Piața Universității, zâmbetul de pisică Cheshire a lui Ion Iliescu și papionul lui Ion Rațiu, profețiile lui Brucan și sărăcirea sărmană a lumii mele din care am plecat acum 10 ani, prima oară, și-n care m-am întors acum 5 ani, în care trăiesc și cu care mă lupt. Vremea mea a venit și nu e prea devreme să mă întorc cu fața spre ea, spre lucrurile rele pe care le-am suferit noi, optzeciștii, la mâna Republicii Socialiste România, de sus până jos, de la primul până la ultimul activist, securist, lingător de cadre și rotator de funcții. Furie pe ce-ar fi putut să fie dacă lucrurile rămâneau așa, dacă mergeam înainte spre Mărețe Cincinale, spaimă abisală față de spălarea creierelor care începuse de-atunci în cuptorul infernal al Omului Nou și ale cărei gheare lungi persistă în prezent. Ura mea sistemică față de monstruozitatea stalinistă e fără leac, e aceeași ură față de orice boală pe care-am ales să o subjug, să o tratez, să o vindec acolo unde mi-e la îndemână leacul, și verbul.

Prinși în lumină fluturii de noapte ai educației ortodoxe predecembriste și-au schimbat năravul, au eclozat ca în Kafka în paragoni ai capitalismului. Pe ruinele ordinii vechi și-au construit baronete nemernice ale propriilor idei demente de reformă și parvenitism, și-acolo unde ordinea amarnică din anțărț îi împingea să spele minți pentru Conducător azi îi conjură să-și slujească sieși. Ceaușescu se reinventează în fiecare mic satrap care, beat de îndrituire proprie, azi conchide că e timpul să-și joace propria carte și propriul pont pentru-a devaliza ce-a mai rămas de(valizat). Sunt două nume pe care am să le scriu. Sunt două nume pe care am să le spun.

Veronica Bereandă

Dana Blându.

Tovarășe.

Prima urla în nerușinare la copiii încredinați ei și-i persecuta cu lux și voluptate.

A doua urla în neurșinare la părinți care-i încredințaseră copiii și-i persecuta cu lux și voluptate.

Doamne cavaler al pixului. Doamne ocrotite de Inspectorat și colegi care-au mâncat salam cu soia și s-au dat cu șprei chiar de-o sută de lei, și-au făcut unii Turcia și Ungaria prin anii 90 să-și facă un rost într-o țară fără rost.

Bereandă și Blându sunt exponate ale vechilor vremuri și-ale vechii religii. Nu le urăsc ca oameni, le urăsc felul de-a fi, felul de-a face, le urăsc felul de gândi și-l abhor, îl resping, îl demasc, îl acuz, e cancerul și pâcla care mi-a cutreierat mintea în anii 80 pe când singura si cu soare era 23 August și care și-a păstrat metastaze în mintea lumii mele până azi, și poate și mâine or poimâine.

Doamna Blându a înțeles următoarele din libertate:

Că e libertatea dânsei să își reformeze după bunul plac felul de-a preda, felul de-a educa copii, felul de-a susține educația prin conjurarea șpăgii, pilelor relațiilor cunoștințelor (PCR) încă din fașă familiilor din spatele fiecăruia adus la ea spre formare literală. Trăim în Balcania doamnei Blându, domnilor? Trăim încă în Republica Socialistă România în care normalitatea se procură în șop, pe sub mână? Trăim încă în 1986-le vieții mele unde binele se întrevedea doar pentru cei buni, încartiruiți Partidului și subiecți ai Marelui Om?

Eu am plecat din țara aia. Eu nu mai trăiesc în ea mintal. Și ce-am scris astăzi, ce scriu mâine, ce-am să scriu cât am vlagă în mâini și tot ce am să vorbesc cât am vlagă în voce vine să respingă, să demonteze, să anihileze umbre unor vremuri care n-au voie vreodată să se întoarcă, să renască sau să sufere mutații oncogene în conștiința celor ce vin. Un sfert de secol e deja prea mult și uneori pare că e atât de puțin.

Doamna Blându le-a urat tuturor Sărbători Fericite când a fost întrebată de presă de ce-a făcut ce a făcut. Doamna Blându, vor fi Sărbători Fericite. Vor fi Sărbători fericite când dumneavoastră și cei ca dumneavoastră se vor duce în neantul de unde-au venit. Vor fi Sărbători fericite când mâna perfidă a politrucului va fi tăiată din rădăcini și când mintea boantă a activistului de comună se va retrage în ungherul patologic de unde s-a iscat. Vor fi Sărbători fericite când sămânța neagră a învățământului stahanovist se va stinge și tot ce-ați reprezentat, tot ce-ați uzurpat în România se va reduce la un singur bob de praf în istorie. Praf vă doresc să ajungeți în viitor, țărână din țărână. Copilul meu nu va trăi în țara în care m-am născut eu și nu va suferi de educația pe care oameni ca voi mi-o hărăziseră.

E o promisiune, doamnă blândă.

G

Ministerul Sepulturii

Domnul Barbu. Domnul Daniel Barbu. Domnul ministru al Culturii Daniel Barbu. Cultură cu C mare. Cu C de la căcat. C de la căcătoare. C de la unde nu-i cap vai de picioare. C de la cultura promovată de epigonul astigmat al lui Andrei Marga, inventatorul caloriferului. Cultură de căcat, minister de căcat. Ministrul sepulturii e șocat. Nu se vede, veți spune. E greu să citești ceva în privirea de bijutier a domnului Barbu. Ministrul sepulturii e șocat că într-o țară ca România – care nu e Africa de Sud, da?  – Statul dă mai mulți bani pentru programele de combatere a HIV-SIDA decât dă pentru kultură. Kultura nu e cultură cu C de la căcat de la căcătoare de la unde nu-i cap vai de picioare. Kultura e cultură cu K de la kil. Un kil, doi kili, ce kilu meu, să fie acolo, să organizăm festival Șeicspir la Teleorman și la Mehedinți în coțcăreală cu celălalt pașalîc, al domnului Pricopie, unde n-avem bude în școli dar avem manuale digitale și leptoape. Să fie pe sufletul domnului Barbu, acest ambițios nimeni care s-a văzut dregător în țara lui Pește Prăjit și-a Croitorașului cel Viteaz și a cărui unică șansă a fost că, pe când ranga spărgea luneta și domnul Barbu risca să intre în istorie alături de Cornel Pumnea ca unul care s-a ales cu capul spart de la atâta democrație, mai degrabă și-a văzut morga sfințită de protestatarii de la Universitate decât sufletul hain. Și-a văzut poporul că domnul Barbu e un om cu stăpânire de sine, cu luare de seamă, și cu o brumă de înțelepciune. Care înțelepciune pare-se că s-a consumat prin picătură matinală căci, de departe, remarca domnului Barbu bate propunerea lui Adrian Cioroianu în vremuri sugestive pentru numele dânsului (mai ales în poilitika externă), mai știți, aceea cu țiganii și continentul african.

Periodic, de când cu Bombo și Congo, de când România o duce mai rău decât Botwsana și moneda noastră națională riscă să o ia pe urmele – cel puțin nominal vorbind – celei botwsaneze, o sumă de parlamentari sau nou-veniți miniștri s-au trezit că vorbește gura fără ei în diverse circumstanțe or analogii în referire la leagănul civilizației (cel puțin a noastră). Daniel Barbu s-a făcut de rușine. Daniel Barbu trebuie să plece. Nu există vorbă, în orice loc al lumii libere sau cât de cât ieșite din Evul Negru, mai spurcată decât cea propusă de dânsul. Hai să zicem pentru moment că banii pentru kultură n-ar fi mai puțini decât la programele de antiretrovirale cât – să zicem – banii pentru morfină, sau pentru vaccin antigripal, sau pentru paliag pentru plombe (nu importă). Hai să zicem că Domnul Ministru al Sepulturii în odaia lui modestă, precum Geniu Pustiu al lui Eminescu, proiectează umbre pe pereți și își imaginează cum îi trece țăranului foamea cu Sonete și Macbeth și că de fapt nu s-a gândit ca vita la pohta dânsului de nutreț cât la binele cetățeanului în al cărui interes și-a pus domnul Barbu în slujbă intelighentzia, și obrazul. Hai să zicem că nefericită a fost ziua când s-a uitat domnul Barbu în ciorba bugetului de unde n-a văzut cât costă kilometrul de autostradă. N-a văzut cât amar de bănet merge la Consilii locale și camarile roși-galbene-căcănii. N-a văzut contractele grase de Mangaliță și Marele Alb semnate pe deforestări de colegi de-ai dânsului și oameni de bine în România. Nu i s-ar fi rupt praporul minții la taxe, impozite și-alte coțcării pe care le arvunesc în numele hoției – de obicei de la sănătate și educație, colegii dânsului îndeosebi domnul Voinea și domnul Chițoiu. Nu. Domnul Barbu s-a oprit la locul propriului nemesis probabil. Acolo, în gaura kulturii, în vidul vidanj al plăcerii bolnave a unui ministru pentru care unele boli sunt o pedeapsă morală adecvată pentru degenerare morală or sexuală s-a gândit domnul Barbu că mai bine să citești, decât să te îmbolnăvești.

Îi doresc domnului Barbu, cu toată structura mea hipocratică, să își ia la dânsul cărți când se va îmbolnăvi. Și să nu își poată duce boala în Vest, la acronime cracostihe. Nu. Îi doresc domnului Barbu pentru nemernicia da fi propus că poate fi pus un semn de inegalitate între Shakespeare și SIDA (financiar vorbind) să fie bolnav și să ajungă într-un spital precum cel manageriat de domnul ăla de la Ploiești care toca 30 de milioane de Euro anual pe branule care se vindeau apoi la poartă bolnavilor. Îi doresc domnului Barbu să sufere consecințele prostiei domniei sale ridicat la rang fudul, ridicată la neam de cinste, ridicată la neam de haită de porci precum cei din Ferma Animalelor pentru care toți sunt egali dar unii sunt mai egali decât alții. Îi doresc domnului Barbu tot binele pe care domnia sa îl dorește în lume și îi doresc să își trăiască sănătatea precum toți, cu conștiința însă că, spre deosebire de toți, dânsul s-a aflat o vreme în barca tractoare vieților noastre. Și când îl va durea la operație și nu va fi paracetamol să îi ofere cineva un sonet din Bătrânul Will. Și când nu poate să doarmă de mâncărimi și de urticarie cineva să-i întindă Richard al III-lea. Și când îi va putrezi sufletul, și-i va puți și-i va mirosi, când suflarea morții se va apropia blând de miocardul dânsului și va tânji după aer, după oxigen, după o gură de odoi cineva, în loc să-i dea o mână de ajutor, să-i dea o mână de Hamlet. Sau de Othello. Sau să-i dea în cap cu O noapte furtunoasă. Îi doresc lucrurile de mai sus cu conștiința că vorbele mele vor fi pierdute pe domnul Barbu, al cărui obraz e depășit în grosime doar de concavitatea lentilelor ochelarilor dânsului, sticlă opacă pentru suflet opac.

Vă mulțumesc, domnule Barbu, pentru privilegiul de-a fi asistat, când nu credeam că mai pot învăța ceva nou despre reprezentările grafice ale nesimțirii umane, la o mostră de creativitate pură. Măcar cu asta și veți fi contribuit la propășirea Kulturii pe plaiurile românești.

Și vă rog, vă conjur, nu vă opriți la noi nevrednicii. Îndrăzniți. Cutezați. Aruncați-vă speranța mai sus, mai prelung, mai înalt. Visați, domnule Barbu. Visați ziua când veți fi mai mult decât un pârlit de ministru al Sepulturii. Visați la ziua când veți învârti bani, destine și vieți cu tot atâta ușurință cu cât condamnați la moarte câteva zeci de mii de degenerați bolnavi de-o boală ucigașă. Visați la ziua când veți deveni statuie cu mâna ridicată în salut tovărășesc și-o să vă studieze bobocii în școală. Visați, domnule Barbu. Visați. Nu lăsați realitatea de pe fereastră să vă împiedice în timp ce pășiți peste dânsa.

G

Taxa pe botosei

Mă uit, crucit, la o știre pe Hotnews. Cică acolo unde se atârnă harta-n-cui, la Satu Mare, Consiliul Județean a luat o hotărâre istorică pe bază de gaze de șest. Fiecare cetățean care intră în Spital, în vizită or cu treburi, are de dat doi lei la poartă. Un leu, și-un leu. Doi lei/ pe botoșei. Căci rimează. Nu sunt botoșei reutilizabili, sunt botoșei de plastic, albaștri probabil ca toți botoșeii, de purtat de opincuți și opincuțe pe culoare și-n saloane astfel încât să crească, măre proporțional, igiena în ante-numitul Stabiliment.

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a suspendat taxa pe motiv că puncte puncte (mai puțin relevant) și a amendat CJSM cu suma epică de 1000 de lei. Adică în contravaloarea a 500 de perechi de botoșei. CJSM, prin persoana onorabilului Adrian Ștef, s-a reunit și s-a sumețit și vrea să aibe o luare de poziție căci, știe tot rumînul, prin spitalele României umblă infecții intra-spitalicești de ”s-au speriat toți străinii”!

Acum să începem cu vestea bună. Mă gândesc că dacă s-a pus taxă la poartă toate soboarele de rude vor înceta să mai preumble, cucernic, pe la badea de-a venit de cu seară cufurit, care să-i aducă o ciorbă, care să-i aducă un prosop, o banană o portocală, în fine ce se aduce la bolnav când se internează. Și-apoi, devreme ce botoșeii sunt de unică folosință mă gândesc că și cei care vin vor veni mai rar. Dacă cumva, ptiu drace, ai uitat acasă cuțitul de pe lângă furculiță și ai de ieșit, sau ai de luat vreun albocalmin ceva, vreo aspirina săracului și vei trece strada la farmacie zduf! și mai dai doi lei, mai încalți odată botoșeii albaștri, nu mai bine te gândești de două ori câți bani ai de dat? Ia să calculăm, dacă stă badea cufurit 2 săptămâni internat și tu, iubind pe badea, te duci de două ori pe zi la el, iese 56 de lei. E de colo? Mare minune mare, mare biznis pentru firma de botoșei albaștri. Căci mă gândesc că domnul Ștef, de la CJ Satu-Mare, când a comandat baloții cu botoși (sau în fine, managerul spitalului CJ divizia achiziții subdivizia șmenuri, șopârlițe și tunulețe) a avut doar gânduri bune în cap. Dacă badea e cu fason, și vrea singur în salon că se rușinează să tragă vânturi în companie, la Spitalul Județean Satu-mare pentru 50 de lei pe zi, extra, poți sta boboc sacîz în regim hotelier. Iar la final, din dragoste confrățească, mai dai 5 lei la poartă. Un gen de coplată, gen.

Veți spune păi bine domnule doctor dar nu de asta vorbeați? Nu de liberalizarea prețurilor, nu de sus plicul jos șpaga, nu de medicină cu chitanță, cu ștat de plată cu tot?

Da, da, da și da.

Căci de aici încep problemele. Eu nu pricep ceva. În primul rând când dai doi lei pentru botoșei îți dau bon fiscal? E o taxă care se întoarce înapoi în comerțul cu botoșeii? E cumva rost de vreun ghișeft, vreo pleașcă, vreo mitzva la achiziții când vin trenulețele cu vagonașe pline cu baloței de botoșei? Sunt cumva, cum sunt branulele de la Spitalul Județean Prahova, botoșei luați pă banii de la bugetul de Stat pentru Sănătate în Prahova de îi vindeți dumneavoastră țăranilor la poartă? Și, finalmente, din fondul de botoșei adunat leu cu leu, spitalul meu, se întoarce ceva înapoi la Centru sub formă de taxe, impozite, tva-uri și altele?

Ia să vă zică badea o vorbă, domnule Ștef de la CJSM și Compania zisă și ”dați doi lei pe botoșei„. Am avut curiozitatea să caut și eu prețurile pentru botoșii voștri la liber, pe internet. Iacă ia. Un balot cu 2000 de bucăți de botoși = 138.4 RON. Adică aproape un milion jumate în lei vechi. Două mii de botoși nu sunt sigur dacă sunt 2000 de perechi sau brut 2000. Hai să zicem că sunt două mii de bucăți. Păi le iei matale, domnule Ștef, de la o companie gen serelul ăsta de l-am găsit eu la 138.4 RON și le vinzi la proști cu 4000 de lei. Ha, merge nu? Bișniț de bișniț! Să mănâncă și gura matale o pâine.

Vorba mamii,

Arde-v-ar focul să vă ardă de hoți!

G

Blazură

Nu, nu cuvintele lor sunt urîte. Sunt faptele lor de vitejie veștejite înainte de bruma iernii, amenințările și crucile cu jimblă în proțap, lumânarea aprinsă demonstrativ ca-și-cum ne-am pregăti de un nou prohod al Medicinei române. Urît mi-a fost, cântam pe când eram copil, de drumul lung și omul prost. Ți-e și milă, pe undeva, să mai critici ce se află sub (orice) critică. Mă refer la strategia de ”gherilă” a sindicatelor din sănătate în lupta lor vladimiră cu Ministerul. Pentru ce? Ați crede că pentru demnitate, pentru o viață mai bună, pentru condiții mai decente în clinici și spitale. Pentru binele pacienților, pentru o mai bună calitate a traiului lor. Pentru eliberarea de boală. Pentru prelungirea ochilor deschiși a mirare că încă mai văd. Pentru bătrânii și copiii noștri. Pentru noi înșine și cei dimprejur. Dar v-ați înșela. Da. V-ați înșela. V-ați înșela cum nu v-ați înșelat vreodată.

Pentru că nimeni nu mai știe să lupte pentru astfel de lucruri sub soare.

Asmuțiți huornii medicinei nu văd, prin desișul crengilor, pădurea de copac. Azi cer mai mulți bani, mâine cer mai multe locuri de muncă, poimâine amenință cu greva generală, răspoimâine repetă dar mai apoi ”suspendă” orice acțiune. Eu unul nu știu ce să mai cred, darămite ceilalți. Chiar așa să fie, chiar așa de jos să ne fi înfundat încât nici măcar în fața noastră nu mai avem vreo formă de cuvânt? E ca și cum la startul unui sprint atleții își potrivesc galenții în block-start-uri și-apoi arbitrul se joacă, pervers, cu pistolul care în loc să facă poc fâsâie, periodic, amenințător. Impulsul se risipește, alergătorul de cursă scurtă dă să plece, revine, se ridică din nou ca un arc, se relaxează, și tot așa. Oare nu-și dau seama că fiecare demaraj ratat le risipește energia și-așa cu greu adunată? Sprijinul medicilor de familie l-au pierdut. La greva generală Ordinul Asistentelor (cu un acronim amenințător de lung) a anunțat deja că nu va participa. Cine mai rămâne? Două Sindicate care, subțiratec, predică aceași pulbere de mesaj unui popor obișnuit că toată lumea cere, deci nimeni nu e interesat, sau interesant.

În tot acest timp se anunță victorii trompetarde, dibaci Nicolaescu îi joacă la sinapsă și la nerv, azi promite mâine se răzgândește, face dansul cobrei pe țambalul reformei și, naivi și nevropați, Aliații Conspirației în Sănătate mușcă momeala, îi legitimează mesajul că greva ar fi ilegală, că medicii dacă protestează periclitează sănătatea populației, că e nevoie de timp pentru bani, când noi, puținii lucizi rămași, știm de fapt că e nevoie de bani pentru timp. Și devreme ce Ministerul câștigă copios timp, unde se duc oare banii?

Vocea mea contează mult prea puțin, nu mai puțin decât contează vocile voastre și-ale celor dimprejur. Zeci de mii suntem, în fiecare zi mai puțini. O armată de halate, o adunătură de indiferență și blazură. Blazura, dacă nu știți, e glazura de blazare în care ne-am înconjurat turta pe care ne-o rupem, din nou și din nou. În Nord Fiscul le cere medicilor să dea înapoi cam 5000 de lei pe care, printr-un artificiu de calcul, specialiștii în MF i-ar fi câștigat în 2012 și – cumva – nu li se cuveneau. Nu le plângeți de milă, aveți destulă de plâns pentru voi și pentru ce vă așteaptă în timpul ce vine. Nu vă plângeți copiii doctori, vă veți mai bucura niște ani de compania lor în casele voastre, pe pâinea voastră, pe banii voștri de întreținere. Nu vă plângeți părinții doctori, știți că s-au descurcat și până acum și se vor descurca și de acum înainte, nu vă interesează de unde vin banii de haine și de excursii, de școală și de bairam. Și dacă se poate nu vă plângeți de loc. Nu cumva să vă plângeți, plânsul a părăsit mintea oamenilor de pe malurile noastre. Încercați să râdeți. Râdeți din toate puterile. Râdeți de ei, râdeți de noi, merităm râsul vostru. Merităm jocura și batjocura, ne-am spoit în ea și ne-am dat cu varul paiaței pe față. Nu mai rămâne demnitate în meseria mea, nu mai rămâne frumos, nu mai rămâne artă și nu mai rămâne vindecare. Ne-am cotropit. Nici n-a fost nevoie de ei să ne spurce, ne-am spurcat noi destul, urmași nedemni de înaintași mai mari, întorșii-cu-fața de la ce-ar fi trebuit să fim și cum-ar-fi-trebuit să răspundem.

Tu pentru ce te-ai opri din muncă măcar pentru un moment? Care-ar fi motivul tău, într-o zi, să stai și să-ți privești mâna cu care tratezi oameni pentru ceea ce este, nu doar un obiect de împachetat plicuri și hârtii mânjite cu blam? Tu pentru ce-ai vorbi, și pentru ce te-ai scandaliza dacă doar scandalul mai rămâne de făcut? Mai rămâne vreunul, în România, să-și onoreze emblema Șarpelui de Aramă și-a Crucii roșii așa cum s-au clădit ele în timp din timp și veac din veac?

La voi se uită statuile lui Davila, ale lui Cantacuzino, Marinescu, Obregia, Parhon, Hulubei, Hociotă, Arseni, Agrippa-Ionescu, Pesamosca. La voi se uită descălecătorii în timp ce dansăm pinguinul și plimbăm sicriul pe marile bulevarde și întreb, atât a mai rămas din noi? Poleială și staniol, bîlci și fanfaronadă, miserupism și suflet de moluscă, neputiință împachetată în sforăit fără sens? Și dacă da, vă mai meritați voi halatul? Vă mai meritați voi numele de doctor, de medic, de vindecător? Cu ce drept moral mergeți în fața oamenilor să le vorbiți de Sănătate când de Sănătatea voastră ați uitat? Ce calitate mai aveți când vă întoarceți acasă la familiile voastre buni doar să vă plângeți, buni doar să stupiți, să înjurați, să glumiți cinic despre căcatul care vă înconjoară? Nici una, din păcate. Blazați, domnilor, blazați. Și domnii vor răspunde: blazăm, Măria Ta! Blazăm! Blazăm cu blazură profesia medicală, e tot ce-a mai rămas. Lăsați-ne disperarea. Lăsați-ne cu disperarea noastră, din ea ne-am făcut coif. Și-apoi ne-am plimbat, nebuni, sub clar de lună, la dracu cu voi și la dracu cu ei, pe ei, pe mama lor. E și mâine o zi să fim mai buni, e și mâine o zi să fim mai drepți. Și ziua nu mai vine. Zilele trec către-un apus, și-am mai îmbătrânit un pic, am obosit să vă ascult, promisiunile voastre sunt aer și sunt goale de conținut, vreau să vă plătesc o taxă, dacă s-ar putea numi așa, prin care să-mi cumpăr un pic de liniște și de aer curat de la voi. Un gard de-un metru împrejurul meu și-a altor câțiva care încă mai speră, încă mai pot, încă mai vorbesc despre ce înseamnă să fii doctor în România. Iar vouă să vă rămână arena, spectacolul cretin al supușeniei și gudurănitului, spurcată vă fie mintea și îndoiala cărei îi sunteți sclavi. Bani? Luați-vă arginții. Se va găsi cineva să vi-i arunce într-o doară. Și pentru o vreme câinii rațiunii vor fi domoliți.

Dară eu nu.

G

La pietre

Am văzut, de-a lungul vieții mele deocamdată, prea mulți oameni crescuți și căzând. M-am uitat uimit și de cele mai multe ori mâhnit la fascinația plebei pentru anti-erou, pentru șmecher, pentru ceea ce la un moment dat o revistă auto (!) din România a numit ”bizon” într-o țară în care comentatorii sportivi sunt (fini) analiști politici și reporteri de investigație iar mondenul se amestecă cu obscenul într-o fornicație vizibilă pixel cu pixel și oximoron cu oxi-moron. Și am admis, pesimist în sinea mea, că noi păstrăm adânc, pe intima sufletului, placa de aterom a urii pentru tot ce iese din ordinar, din anonim, din nemernicie. Pe spinarea unor efemere nume constituite, în timp, am văzut indivizi care și-au sațiat momentar foamea de recunoaștere socială prin pamflete care și-ar fi îndeplinit funcția utilă dacă ar fi rămas la stadiul de gastrulă, de accident intelectual, de întâmplare precum în nuvela de inspirație sovietică în care eroul paysan îl pune în cofă pe studentul școlit la Moscova. Publicul ar fi profitat de mișcările coeriforme ale scamatorului care, din doi puncți și trei exclamații înfierează pseudo-personalitatea. O expune. O lapidează sumar. Altul mușcă țărâna în țara în care să te ferească să fii, să faci, să devii.

Victima momentului – Oana Pellea. Asasin elegantissim și auto-declarat incult – Radu Alexandru. Un duel inegal, o luptă garantată la trofeul de cel mai lucid anonim care tranșează cuțitofil o nouă Marioara Murărescu a spațiului public românesc. Posesor de blog cu trafic generos, contributor la bastardul mitotic al Academiei Cațavencu, nedemn epigon al fulgurantului Mircea Dinescu (cu care am lucrat într-o perioadă pe când își prozelita mieii și cozonacul de la Cetate angajaților unui trust de Pubelă, prin asociere tot acolo ajungeau și unii, și ceilalți). Textul pe care nu-l voi reproduce sau lega poate fi găsit, e degajat cu salve de Silviu Lung de la un blazat la altul prin spațiul virtual, senzațional prin voltă mai puțin prin masa pe care-o cară. E cel mult, din punctu-mi de vedere, un exemplu de risipă de timp și spațiu mintal sau un exercițiu de scuipat cu buza inferioară dar, la naiba, mi-aduc aminte ce mândru am fost în ziua când, acum 100 de ani, am învățat să fac asta. Țiganii de Flămânda apreciau, în timp ce jucam cartonașe și liniuța, lapte gros și fotbal cu minge de 35, o flegmă canonică reușită așa cum doar jucătorii echipei naționale puteau concocta. Radu Alexandru își poate așeza, relaxat, zilele acestea limba în spatele arcadei inferioare dentare în timp ce-și re-evaluează părerile despre unul, sau altul, liber ca pasărea ceriului să debiteze, să înfiereze și în cele din urmă să se bucure că numele-i este pomenit în cele 15 minute de faimă care urmează. Căci Radu Alexandru, precum fluturii, a eclozat în simplul scop de-a planta niște ouă în gazde primitoare ca mai apoi să-și desăvârșească mirabila misiune într-o apocalipsă a anonimiei din care a venit, și către care se duce.

Nu înainte de-a-o fi taxat, pamfletic, pe Oana Pellea.

Și până la urmă mi-ar fi fost perfect indiferent dacă Radu Alexandru s-ar fi oprit la minunea unui text care a reușit să treacă pragul de viralizare și-ar fi ronțăit, mulțumit, nucile verzi ale popularității. E și mâine o zi, e și mâine un om de caricaturizat spre deliciul bastard al audienței. Dar nu. Radu Alexandru profită acum și pedalează diurn pe tema apoziției dintre dânsul și dânșii, insistă, proliferează armament nuclear (cel puțin în viziunea dânsului) și își construiește propriul castel de nisip deconstructivist în care, pentru-Dumnezeule!-a -nu-știu -câta-oară constatăm că România nu are valori, sau are dar sunt false, dar are și de-ălea adevărate dar nu sunt ivite, stau în subteran prin galerii care așteaptă să fie descoperite de freza gigantă Varvara, patroana mineritului. Radu Alexandru, în 2013, continuă un argument început în 1947, continuat prin 1974 și definitivat, elefantin, de pogromul ICR-ului făptuit de Andrei Marga. Prin asta Radu Alexandru e cel mult un modest inventator al roții, o miniatură a unui curent circular în viața publică românească în care, prin forța evenimentelor, păstrăm comunismul în faptă, și-n gând, și-n cele ce sunt. Comunism care înseamnă că nu există identitate, nu există făptură a cărei implicare publică să poată fi nominalizată pentru că, modest și umil, omul nou nu are Nume, nu are Persona, nu are Calități, e doar o falangă a voinței colective pe care și-o poate asuma oricine, și-o poate deconta la fisc, e proprietate publică. Și aidoma și Oana Pellea, pe care Radu Alexandru o hăcuie satisfăcut din spatele tastaturii, nu e decât produsul fortuit – cum spui Radu Alexandru? – al întâlnirii sexuale dintre tatăl său celebru și mama domniei sale (adică a Oanei Pellea) și în același timp proprietate publică de molfăit. Minunat! Ca să folosesc o înjuratură inteligentă auzită de mine de la un minoritar, i-a umplut gura de moștenitori!

Și întreabă Radu Alexandru, cum întreabă mulți proleți ai proletcultismului, ce a făcut această Oana Pellea? Omul s-a documentat – unde altundeva – decât pe google și wikipedia – și n-a găsit mărețe realizări. Evident mărețele realizări sunt un pre-rechizit al dreptului de-a fi vorbit, de altfel Radu Alexandru are la rându-i mari realizări care-i permit să  dezavueze absența lor la altcineva și de altfel Radu Alexandru vorbește dintr-o poziție de autoritate la fel cum oricine altcineva dotat cu o conexiune de internet și-o poftă subită de afirmare literară poate să o facă, și ocazional să pice în nodul interesului nevrotic al consumatorului de feisbuc. Va fi înțeles poate, acest Radu Alexandru, că lumea n-a citit ce-a produs dânsul pentru că e cu miez, cu înțeles sau cu verb, cât pentru ținta pe care și-a ales-o. Și ce mizerie, ce sofism, ce fault logic elementar, să împroști noroi în cineva și să-l declari lipsit de relevanță dar în același timp să mizezi că este totuși relevant, este totuși cunoscut, este totuși apreciat (căci altfel de ce ți-ar consuma vulgul lătura, homeopatic, dacă n-ar fi știut de cine vorbești?). Plină presa de astfel de quo vadisme, de alcibiadisme, de șpagate de peniță care, precum în demența Alzheimer, constituie un amiloid, un sediment care prin simpla-i opulență blochează spațiul necesar unei funcții normale a celulei nervoase. Bravo Radu Alexandru, adaugi la rându-ți un muc la dopul gata format. Vivat! Și la gară!

Sper că oamenii care vor fi citit rândurile de deasupre și se vor fi poticnit de cuvinte să le caute prin dicționar mai repede decât îl vor fi căutat pe Radu Alexandru. Sper că vor fi făcut efortul, înainte de-a judeca, să-și clarifice de fapt ”cine este această Oana Pellea”. E doar una dintre cele mai bune actrițe din România, a câștigat doar de două ori premiul UNITER, e laureată a festivalului internațional de la Geneva (unde-o fi și orașul ăsta?), a jucat în Children of Men, nominalizat de 3 ori la premiul Oscar (cine-o fi și Oscar ăsta?), vorbește patru limbi străine (nu că ar face vreo diferență), iar mamei Oanei Pellea, Radu Alexandru, are și ea un nume, se numește Domnica Mihaela, iar pe părinții ei îi chema Policrat și au fost persecutați de comuniști, Radu Alexandru, și au avut domiciliu forțat timp de 14 ani după ce-au fost deposedați de bunurile lor din același motiv pentru care tu scrii, Radu Alexandru, pentru că un cretin cu origini sănătoase, la fel de sănătoase ca ale tale sunt șanse, a pus întrebarea în aceiași cheie, ”cine este acest Policrat?” și-apoi a tăiat, a dat cu spirt, și-a expropriat. Oana Pellea a cerut daune morale de la statul român și-a obținut doar 5000 de Euro în contravaloarea a 150 de hectare de pământ luate de Stat. Cu S mare. Cu S de la scuipat. Domnica Mihaela a numele femeii cu care, deloc fortuit, Amza Pellea a făcut sex și un copil la fel cum și părinții tăi, Radu Alexandru, au copulat probabil repetat și în diverse poziții înainte să fecunde spermia aia oul din care te-ai născut, părinți care îmi imaginez că sunt mândri de realizările domniei tale și de felul în care le duci moștenirea mai departe așa cum și Oana Pellea duce mai departe numele tatălui ei. Pe ei, pe ei, pe mama lor! Ca la galeria echipei favorite de fotbal, nu?

E unica oară când voi folosi următoarea expresie patentată de Alina Mungiu Pippidi, nu-mi pare deloc reușită dar aici e adecvată: ”Jos labele de pe Oana Pellea!”. Și mai ușor cu pianul la vale pe scări.

G

În marginea uitării

Efortul recent al echipei ziarului Gândul de-a ridica vălul uitării de pe foștii torționari ai regimului comunist comandă un moment de pauză. Titlu mare, o șchioapă și ceva: ”La 88 de ani, torționarul Vișinescu dă cu pumnul ca în tinerețe…”. În pastilă, imortel, un bătrânel asaltat de camere de luat vederi, microfoane și obișnuitele voci gingașe de reporter reacționează cu violență la o invazie a intimității. E un croșeu în aer, nu-și atinge ținta. Oamenii care privesc sunt condamnați, în sine, să își convingă mintea că octogenarul merită din plin lapidariumul pentru că are mâinile pătate de sânge. Imagini inedite își fac loc în câmpul conștiinței mele dintr-o perioadă în care eram mai mult jurnalist decât psihiatru: Saddam Hussein prins și scos ca o cârtiță din ascunzătoare, apoi judecat și condamnat la moarte prin spânzurare. Muammar Gaddafi violat cu brutalitate înainte de-a fi linșat de armatele eliberatoare. Nicolae și Elena Ceaușescu legați la mâini înainte de-a fi duși în fața plutonului de execuție. Yasser Arafat, hăituit, privind pe geam tancurile Abrams ale Tsahal-ului cu turelele îndreptate spre sediul Fatah din Ramallah. Cum cad călăii, ți-ai spune. Ce sfârșit animalic pentru peiorativele animale.

Dar sunt și alte imagini care-mi urcă în minte. Goering în banca acuzaților la Nuremberg. Rudolph Hess. Procesul telenovelă al lui Nicu Ceaușescu, prilej de ascensiune pentru tânărul procuror Doru Viorel Ursu (viitor ministru de interne). Anders Breivik în banca acuzațiilor. Moussaoui în fața curții de juri pentru atentatele de la 11 septembrie. Milosevic la TPI, un moment pentru Carla del Ponte să-și arate valoarea. Recuperarea lui Karadzic și vânătoarea lui Ratko Mladic, responsabili de masacrul de la Srebrenica.

Moarte. Atâta moarte. Și viii responsabili pentru nemernicirea semenilor lor.

Cum ai să te porți cu ei?

Ce merită mâna care a schingiuit omul?

În memoriile lui, Christopher Hitchens povestește de momentul când s-a dus să-l intervieveze pe dictatorul argentinian, Jorge Rafael Videla, sinistrul personaj contemporan majorității celor deja nominalizați mai sus, aflat în fruntea juntei militare care a urmat regimului Peron și care a coordonat răpirea, și tortura sistematică, bestială a dizidenților. Li s-a spus desaparecidos, dispăruții. În anticamera discuției, Hitchens își pune problema (ca de altfel și la alt moment, interviul lui cu Oswald Mosley, leader-ul mișcării fasciste britanice) dacă ar trebui să facă un gest prin care să îi arate celui din fața lui disprețul, furia mocnită, dorința de lapidare sumară care i s-ar potrivi unui criminal de joasă speță, dar înalt rang. The Hitch mărturisește că în ambele ocazii și-a înghițit bila, și momentul visceral, și le-a întins mâna amândorura. Prezent, cu judecată, nu urma să fie el o instanță care să-i judece totuși pe vreunul. Le-a strâns mâna amândorura. Altceva, și altcineva, i-a condamnat pe Videla, Moslei, Pinochet, și lista poate să continue.

Ce cere Gândul, de fapt, nicidecum mobilul campaniei lor, mă înfioară pentru că e în quasi-simetrie cu lapidarea bolșevică practicată în alte vremuri, reminiscentă unui alt Ev. Vezi bătrânul ăsta? A fost torționar comunist. Scuipă-l pe stradă. Spune-i că e un criminal.

Incită violența. Trezește maidanezul furibund citadin din fiecare cititor sau postac și ațâță naționalismul și așa suficient de analfabet al românului cetit pe pagină web. Promovează o campanie a cărei virulență nu face decât să aducă argument, în plus, că efortul celor de la Pitești, Aiud, Gherla, Sighet, Rm. Sărat de-a anula demnitatea din om sfârșește prin a fi oferit poporului o genă de dat mai departe, și o memă de perpetuat. Morții de la groapă nu îi mai întorci. Vrei să judeci torționarii comunismului? Fă un proces, dă-le ocazia să se apere, respectă o cutumă pe care ei știi că nu au respectat-o într-un timp când coșmarul Holocaustului, al tancului rusesc și-al krieg-ului nazist erau atât de proaspete. Adu-ți aminte în ce an trăiești, iar ai să oferi vulgului și plebei un moment cu fulgi și catran?

Vișinescu răspunde sec – am îndeplinit o funcție. Toți, până la ultimul din cei enumerați mai sus vor fi spus unei instanțe de judecată același lucru, că funcția scuză mijloacele. Stanley Milgram, complet naiv la psihologia terorii instituită de Țurcanu & co la Pitești aproape 20 de ani înainte de experimentele care-l vor face pe Milgram faimos în manualele profesionale, a observat tendința ”gardianului” de-a își abuza puterea asupra victimei. În fața legii nu e o scuză, dar oferă context. Că oameni iliterați, de ”origine sănătoasă”, au fost luați și înarmați cu puterea represiunii pentru inamicii poporului așa cum erau ei portretizați în propagandă, iarăși nu reprezintă o scuză cât mai degrabă un context, unul care astăzi, neștiut de prostimea care se uită nu face decât să împingă o pseudo-istorie pe masă. Pare simplu. Niște oameni au fost schingiuiți, să plătească schingiuitorii. Naiv, dacă nu isteric îmi pare acela care așteaptă că, moral, poporul vreodată ar putea să decidă printr-un fel ciudat de plebiscit care e pedeapsa potrivită pentru mâna torturii. Ar însemna ca poporul să aibe o zestre morală cât de cât sănătoasă (nu e cazul românilor). Ar însemna să ai o formă de garanție că pedeapsa, oricare va fi ea, respectă niște criterii de umanitate care te separă de bestie (din nou, nu e cazul multor români). Hematofag, publicul de la noi se bucură, momentan, de noutatea vânătorii scheletilor ambulanti. Putin îmi pare probabil că îl voi vedea pe Vișinescu audiat, judecat și condamnat potrivit legii (deși asta i s-ar potrivi). Victor Stănculescu a trecut în quasi anonimat și apoi periodic pe la infirmerie pentru rolul avut în revoluția din 1989. Așteptăm, postum, publicarea faimoaselor casete. Publicarea raportului Tismăneanu și denunțarea comunismului pentru ce-a fost (potrivit acelui raport, atenție!) de către președintele României în vigoare a fost primită cu îmbufnată apatie de urmașii celor chinuiți de regimurile lui Groza, Dej și apoi Ceaușescu. Orizonturile roșii scrise de Pacepa sunt mult mai interesante, e un fel de Capă și Spadă, un fel de Michel Zevaco, un fel de James Bond sau Arthur Conan Doyle, o chestiune de livresc, de burlesc, de romanesc. Mai simplu, un esc mizerabil. Noi contra dușmanului, dușmanul pe câmpuri. Rezistența în opoziție, eroii necunoscuți și necunoscuții eroi.

Justiția nu se face la ziar. Justiția nu se face pe stradă. Vorbele nu pot decât să împingă cântarul moral către o morală a cântarului.

E pregătită echipa editorială Gândul pentru piatra care ar putea să-i spargă capul, fatalmente, lui Vișinescu înainte de un eventual proces? Vor dormi veșnic mai liniștit victimele lui știind că un exaltat își va fi găsit, în texte expansive, memento pentru propria-i cruciadă?

Din păcate întrebările mele nu sunt retorice.

G

 

12 minute

Ieri, în București, o instanță de judecată a hotărât că Florentina Cârstea, asistenta de la maternitatea Giulești care era de serviciu în seara de 16 august 2010, trebuie să execute o pedeapsă de 2 ani de închisoare pentru neglijență care a condus la moartea a 6 bebeluși din secția de terapie intensivă neonatologie prematuri. Într-un material Hotnews e menționat paragraful din raportul final al procuraturii din care reiese că asistenta a lipsit de la post 12 minute.

Sunt oameni care au spus că  – oricât de penibil ar suna – Cârstea se afla în exercitarea unor nevoi fiziologice atunci când a izbucnit incendiul. Sunt alții care acuză faptul că, ce ironie sinistră, în ziua cu pricina era ziua unei alte colege asistente și fetele s-au adunat să cânte un La Mulți Ani în jurul unui tort cam fix în momentul în care priza unuia dintre aparatele de aer condiționat a făcut scurt-circuit și încăperea cu 18 bebeluși în incubatoare a luat foc.

Ar fi putut supraviețui mai mulți dacă Florentina Cîrstea ar fi fost acolo? Ar fi putut trăi toți? Ipotetic, da. Dacă cineva ar fi fost exact în momentul acela de față ar fi văzut flama, ar fi văzut fumul, ar fi dat alarma, ar fi pus cartela în dreptul ușii care se deschidea doar cu cartelă și niște pui de om ar fi trăit. Astfel de raționament din păcate se aplică oricărui accident în care, post-factum, găsești o eroare umană care oferă circumstanță tragediei. Pilotul de avion care nu a respectat unghiul de aterizare de curând în San Francisco (o cursă Asian Airlines cu aproape 300 de pasageri), vedeta de radio și televiziune din România care la un an de la un grav accident la ski derapează pe lângă Timișul de Jos și intră frontal într-o Dacie Logan cu patru pasageri, din care nu supraviețuiește nici unul (Șerban Huidu, ca să fim mai exacți). Da, oamenii greșesc, din greșelile lor mor oameni și oamenii plătesc pentru asta.

Pentru că moartea bebelușilor nu a rezultat în urma unei acțiuni medicale oarecare e greu să vorbim de malpraxis în cazul Florentinei Cârstea. Nu e ca și cum i-ar fi uitat în incubator – așa cum s-a întâmplat în cazul de la maternitatea Bucur unde pentru neglijență Emilia Baron a fost condamnată la trei luni de închisoare cu suspendare. Despre munca Florentinei, pierdut printr-un subsol al cotidianul.ro, colegele vorbesc onest, tulburător:

” […] este deci de înţeles că după zeci de aborduri venoase (branule sau catetere centrale), ventilaţie, aspiraţie, recoltări, nutriţie parenterală (intravenos) şi enterală (gavaj), episoade de reanimare, se poate întâmpla, în cele 12 h de tură să fim nevoite să cerem ajutorul uneia din colegele din tură pentru supraveghere de scurtă durată, asistente care însă au în grijă la rândul lor alte secţii, ca cea de cezariene (20-25 copii), normoponderali (25-30 copii) şi prematuri la recuperare (10-15 copii). Aceste asistente sunt solicitate încă să coboare şi la sălile de naştere sau sala de operaţii (cezariene), moment în care ele sunt nevoite să-şi lase copiii în grija altora. Cunoaştem toate fişa postului, pentru noi este un reflex să căutăm imediat înlocuitor dacă trebuie să părăsim salonul de nou-născuţi, dar se întâmplă destul de des în ultimul timp să nu avem pe cine… ni se cere să ne îndeplinim obligaţiile fără să ni se ofere şi posibilitatea concretă, fizică de a le aplica, de a le asigura […]”

Realitatea ar fi cerut ca, după august 2010, când în România s-au petrecut câteva premiere mondiale (unele dorite, altele nu), Statul român să se oprească din frenezia lui isterică și să privească circumspect la produsul finit după 20 de ani de reformă sanitară. Ai pe de o parte o sală de neonatologie renovată, investiții de peste 1.5 milioane de Euro în care ajuți bebeluși cu greutate uneori sub 1 kilogram la naștere să supraviețuiască. Ai pe de altă parte un șef de secție (pe care il cunosc de atunci și cu care lucrez, de atunci, în varii circumstanțe) care a făcut zeci de referate la direcție ca să i se suplimenteze necesarul de asistente pe ture pentru că nu-și putea acoperi linia de gardă cum cere ”fișa postului”. Ai și un manager devenit celebru pentru că a reușit cu succes fertilizarea cele mai bătrâne mămici din lume la acea vreme și care a semnat pe hârtii, borderouri, facturi, care s-a bucurat probabil când a putut să-și doteze maternitatea cu ”tehnică modernă”. Și ai o dobitoacă mentalitate în care locul sfințește omul și nu viceversa, cum ar fi normal.  O asistentă primește un salariu lunar de aproximativ 400 de Euro pe lună brut, costă undeva la un 5000 – 6000 de Euro pe an. Ea face mult mai mult cu cât e mai formată tehnic, cu cât are mai multe abilități speciale. Florentina Cârstea e o astfel de asistentă, lucrează cu o populație foarte particulară. Nu iei o fătucă de pe băncile școlii să o bagi într-o secție de prematuri. Știți de câte ori intră 5000 de Euro într-un milion și jumătate? De 300 de ori. Sala care a luat foc la Giulești a costat cât 300 de asistente medicale, timp de un an. Pare oarecum grotesc, caricatural chiar, că zilele trecute ministrul Eugen Nicolăescu s-a hotărât să îl demită pe Cristi Smărăndescu de la direcția spitalului Marie Curie pentru că încă ține secția de chirurgie cardio-vasculară sub cheie (investiții de 3.5 milioane de Euro, sau salariul timp de un an pentru 700 de asistente) în contextul în care problema fundamentală a secției este tocmai lipsa de personal.

Medicina e muncă de echipă în care de la vlădică la opincă o mână o ajută pe alta. Medicul nu e un fel de Shiva cu șase brațe, oricât de multilateral dezvoltat ar fi omul nou în acest capitalism cu steaua roșie în frunte tot la forța de muncă – fie ea calificată or ba – ajungi. Cu un an înainte de incendiul de la Maternitatea Giulești Florin Chirculescu, chirurg toracic la spitalul Universitar București, a făcut un rar gest de rupere a rândului de tăcere ”vinovată” medicală și a trimis o scrisoare deschisă ministrului Sănătății de la acea vreme:

”Funcţionez într-un serviciu chirurgical de urgenţă. În ţările din comunitatea cărora am ajuns şi noi să facem parte, specialitatea mea este considerată una de vârf – în consecinţă, este o specialitate faţă de care interesul decidenţilor este extrem de ridicat, concretizându-se într-o anumită politică financiară şi de personal. Ca să fiu mai specific, la acelaşi număr de paturi pe care îl are serviciul nostru, în Germania sunt angajaţi 6 medici specialişti, la care se adaugă un număr apreciabil de medici rezidenţi, toţi având drept de gardă. În cele mai bune zile ale noastre, noi am funcţionat cu 3 medici specialişti şi cu 3 rezidenţi care aveau, doar parţial, drept de gardă. Numărul asistentelor din ţările civilizate este de două ori mai mare decât la noi, asta ca să nu mai menţionez de personalul care se ocupă cu scriptologia […] Acest lucru are loc şi din vina mea, domnule ministru, şi iată în ce fel. Dintr-o naivitate de care acum îmi pare rău, am fost de acord ca împreună cu colegii mei să asigurăm urgenţele în timpul nostru liber, neplătiţi, ba chiar dând bani din buzunar. Speram (oh, sfântă imbecilitate!) ca doi dintre mai tinerii noştri colaboratori vor fi recompensaţi pentru cei trei (3!) ani de alergătură pe benzina lor sau cu taxiul, în zile de sărbătoare sau, pur şi simplu de week-end, asta ca să nu mai amintesc de zilele săptămânii, indiferent de ora din zi sau din noapte, speram, aşadar, ca în schimbul acestui serviciu, cei doi colegi mai tineri ai noştri să obţină post în spitalul în care au muncit fără rezerve, chiar şi în tranşe de 48 de ore neîntrerupte, fără să solicite vreo clipă contravaloarea muncii lor, nici de la pacienţi şi nici de la cei care erau îndrituiţi să-i plătească. […] Eu m-am sucit în fel şi chip, domnule ministru, vă dau cuvântul meu de onoare, dar aritmetica este imbatabilă pentru mine. Prin urmare, aceasta este prima întrebare pe care v-o pun: cum să fac, domnule ministru? Să-mi asum riscuri intraoperatorii, sau să-mi asum întârzierea în ce priveşte primirea unei urgenţe la camera de gardă? Să risc viaţa pacientului de pe masă, sau să las secţia descoperită?”

Cineva va veni să spună că doctorul Chirculescu nu se duce niciodată la baie. El nu suflă în lumânări de tort în timpul serviciului pentru că doctorul Chirculescu, precum Polifem, nu doarme niciodată. El nu mănâncă, precum balenele are un fel de fanioane speciale prin care asimilează direct din aer bacterii și alte gângănii minuscule care-i asigură metabolismul. Sau poate, neștiut pentru omenire, doctorul Chirculescu e o specie de mutant care se alimentează direct de la soare printr-un fel ciudat de fotosinteză, ca un hibrid de pe insula doctorului Moreaux între un om, și un ficus. Dar între doctorul Chirculescu și Florentina Cârstea, între doctorul Toma și doctorul Rusu, între noi toți care ne îmbrăcăm în halat există o linie nevăzută de experiențe profesionale traumatizante pe care mult prea modest, și reducționist, le trasăm în ”lipsă de bani în sistem”.

Am lucrat 9 luni voluntar cu personalul de la spitalul Grigore Alexandrescu în 2010. Mai curând am coordonat munca celor de la COPSI în intervenția după accidentul de autocar din Muntenegru. Am stat lângă profesorul Enescu, atunci, și am avut sentimentul că trăiesc o zi unică în viața mea cînd în fața a zeci de jurnaliști, după o lună și ceva, am putut anunța că dintre cei care au ajuns la spital vor pleca acasă, și vor fi bine. Nimeni, vreodată, pe mapamond, nu mai făcuse așa ceva. Dan Enescu este după știința mea singurul chirurg arsolog care a trebuit vreodată să gestioneze pielea unor copii prematuri, într-un spital pe Terra. Florin Rusu este singurul medic ATI din lume care a monitorizat vreodată funcțiile vitale ale unui copil născut la 7 luni de sarcină cu șoc post-combustional. Pentru cei care nu știu, Florin Rusu a fost arestat, doi ani mai târziu, într-un scandal împuțit de tip ”șpagă în spitale”. Am aflat când eram în aeroport la Nisa, înapoi de la Congresul European de Psihiatrie. Seara, la un pahar de vin, am scris un text. A fost citit de peste un sfert de milion de oameni din România și aiurea. A fost citit de președintele României. A fost citit de ministrul Sănătății și de secretarul de Stat de la minister. Colegiul Medicilor s-a trezit din letargie și prin persoana prof. Astarastoaie a anunțat că lucrurile au nevoie să se oprească, avem o hemoragie cronică de personal medical, pierdem doctori, asistente, infirmiere, spitalele sunt deforestate și o să ajungem să avem accidente din ce în ce mai frecvente prin simplul fapt că undeva, cineva, nu va putea să nu lipsească timp de 12 minute (!) de la post. În răspuns la toate cele de mai sus ministerul propune o nouă grilă de salarizare, propune remunerație pe criterii de ”performanță” astfel încât medicii ”vedetă” să își poată negocia direct tariful cu managerii de spital.

Pe ce planetă trăiesc acești oameni? Florentina Cârstea este o asistentă vedetă fără voie, până pe 15 august o persoană anonimă care a îngrijit sute de copii în timp ce și-i creștea și pe ai ei și care ar fi continuat să facă asta, cât îi permiteau bila și ficații, dacă n-ar fi fost o priză pusă prost într-un spital care a știut să cumpere incubatoare dar n-a știut să monteze detectoare de fum. Da, sunt alți oameni care au o eminență în domeniu și care constituie o castă particulară, o elită printre elite. Dar să pretinzi că o să îngrijești o țară de 20 de milioane de oameni cu câțiva super-eroi pare o strategie inspirată din lumea benzilor desenate. Medicii de excelență nu sunt un fel de ”Răzbunătorii”. Adi Toma este un medic excelent. Bogdan Marinescu este un medic excelent. Ce treaba aveau ei cu firele de la priză din secția ATI prematuri de la Giulești?

Sunt zile în care mă trezesc împrejmuit de fețe prinse într-o narcoză tâmpă a indiferenței. Sunt zile în care justiția îmi pare corectă dar nedreaptă. Și îmi privesc periodic ceasul, mă uit în ce zi sunt, așteptând următorul moment când din slăbiciunea sistemului se va întâmpla o dramă. Și mă rog. Eu, ateu, mă rog Inutilității, și Inexistenței, și Dumnezeului meu godelian să nu fie cineva din familia mea. Să nu fie mama mea, sau tatăl meu, soția mea sau copilul meu, sora mea, cumnata mea, cineva dintre prietenii mei.

Și sper că vine o zi nu foarte în care medicul, asistenta, infirmiera, paramedicul, șoferul de ambulanță vor înțelege o evidență. Suntem toți Florentina Cârstea. Că încă se intră în săli pentru operații, că încă se tratează câte 100 de pacienți pe zi, că încă se fac 10 gărzi pe lună, că încă se acoperă din petice necesarul de personal, că încă se lucrează pe punguțe cu doi bani nu e vina sistemului. Nu e vina pacientului. E vina corpului medical că legitimează, prin pasivitate, nedreptatea pe care o trăim. E nevoie de mai mulți oameni. E nevoie să fie mai bine plătiți. Morala e că te poți descurca cu un tomograf în minus, ironia arată în povestea de la Giulești, dar dacă n-ai o asistentă care să fie acolo cât alta lipsește 12 minute ai să riști o calamitate.

Eu nu am să tratez oameni sub amenințarea cu pușcăria. Eu nu am să mă implic în cazuri în care libertatea și siguranța mea sunt puse în pericol. Ca medic am dreptul să refuz actul medical dacă îmi periclitează mie integritatea. Întreb corpul medical, e dispus să vină o zi în care vor deveni Florentina Cârstea? E dispus corpul medical să fie arestat preventiv, ținut 2 luni în închisoare pe un mandat de 29 de zile, și apoi 3 ani (!) mai târziu să fie condamnat la 2 ani de închisoare pentru un ștecher? Unde vă e sobrietatea? Unde vă e solidaritatea?

G