tortura sau, simplu, misoginism?

n-am sa inteleg niciodata de ce unele femei se supun si ne supun, voluntar, chinurilor provocate de pantofii cu toc inalt. daca ar fi dupa mine, eu i-as decreta instrument de tortura si le-as pedepsi pe scumpele noastre consoarte, colege sau necunoscute, care dupa cum ar merita functie de gravitatea faptei, prin a le forta sa-i poarte pina le vine mintea la loc sau pina ma-ncearca pe mine sentimentul ala pe cale de disparitie, numit compasiune.

io n-am nimic cu aia/alea care se autoflageleaza pina la hipoderma din cauza ca nu stiu ce pacat au infaptuit in credinta lor si sint siguri ca Dumnezeu sta plin de draci cu luneta pe ei, ca sa verifice daca autoimpusa suferinta le-a echivalat pacatul. de ce? pentru ca aia o fac in (co)chiliile lor, departe de ochii mei, tot acolo unde se si scobesc in nas si baga-n gura sau se masturbeaza. bine, o sa-mi spuneti ca unii fac asta si in public. am sa va raspund ca si Steaua joaca fotbal in public si tot nu se sesizeaza nimeni. pe cine mai intereseaza astazi ca unul se biciuieste sau isi da foc in piata guvernului sau ca altul se masturbeaza in parcul tabacariei, in plina zi, la zece metri de banca pe care stau nevasta-mea si fiica-mea? ca doar au trecut vreo zece cupluri si mamici cu carucioare p-acolo in timpul ala si nimeni n-a catadicsit sa se aplece dupa o piatra sa-i sparga capu’ neispravitului. sau macar sa-l dea pe mina politiei, daca ii dadea mila afara din parc. sau sa-l dea pe mina mea… apropo de miloshi din astia de duminica: ati observat ca tocmai cei care se pretind evlaviosi ii injura ca la usa cortului pe sarmanii copii care le spala parbrizul la semafor? ce te costa ma sa-i dai copilului ala un 50 de bani sau un leu, acolo? ca doar ai destule monede pierdute pe sub scaunul masinii si prin torpedo, de luni de zile, si mereu te-a durut la prohab de ele, mereu te zgarmani in buzunar sau in portofel ca sa te scremi de o parcare sau niste seminte de bostan si-un suc. sau nu cumva e faptul ca, desi cumva pierdute sau lipsite de interes, le stii inca pe mosia ta, pe cind daca le-ai da unui prapadit pe care constiinta l-a impins sa-ti faca un serviciu nesolicitat in loc sa te buzunareasca in mall, ar fi ca si cum ti-ai dona plaminii, rinichii plus testicolul sanatos? zgirie brinza…

de ce zic toate astea? pentru ca, judecind dupa grimasele afisate pe monitorul color montat pe umeri (si sa stiti ca n-am nimic cu machiajul atita timp cit nu-mi evoca dosuri de maimuta), portul pantofilor cu toc inalt este tot un fel de autoflagelare. daca va chinuie atita, ce va obliga dragelor sa-i purtati? sau cine? a dat vreun boc un decret in sensul asta si nu stiu io? scrie in fisa postului? uite, desi in orientation sheet scrie ca tinuta ingrijita si respectuoasa este binevenita la birou, io nu o iau ca pe o obligatie, tot in pantofi sport, blugi si cu camasa p-afara din pantaloni vin. pentru ca asa ma simt io bine si pentru ca io dau randamentul care se asteapta de la mine atunci cind ma simt bine. sa ma puna vreunul sa vin la costum si cravata, cu forta, si mai vorbim la inchiderea de luna.

nu ma credeti. booon, hai sa lucram cu exemple: draga mea colega x. divortata la 22 de ani, acum neconsolata la 42 si riduri de 52, fara copil dar cu un nas care compenseaza, scunda si subtire ca o trestie despicata pe lung, in weekend-uri practicanta inflacarata de trekking prin toate coclaurile. probabil impinsa de vint, ca vointa n-am prea vazut la ea (in cazul altora, incapatinarea nu-i vointa). ei bine, draga mea colega x, in zilele de business, se suie pe catalige si vine la birou. tin minte ca, acum vreo trei luni de zile, io am abandonat fara parere de rau o pereche de pantofi noi, pentru ca scirtiia dreptul si ma enerva la culme. deci ma enerva pe mine, da? pe tine nu te enerveaza, draga, pickhammer-ele alea care se tin dupa tine toata ziua si cu care imi faci mie creierii varza cind treci prin fata biroului meu? deci hai sa-ti bag io mintile-n cap: este adevarat ca un pantof cu toc face piciorul frumos, nimic de zis, dar cu conditia sa fie o fusta implicata, nu un pantalon evazat care sterge podelele si se agata-n toc. daca vrei neaparat sa te mariti, sa stii ca exista si fraieri care se lasa infiripati de faptul ca o femeie li se pare a fi practica si stapina pe ea, nu numai impiedicata si vulnerabila. pentru inceput, ai putea incerca cu o pereche de balerini sau espadrile, niste chile in plus (ca sa ramina fusta pe solduri) si mai putina birfa cu secretara de la doi (daca se poate).

sau colega y: proaspata mamica de copil cu cap patrat (va jur ca nu exagerez cu nimic, asa se vede in poze, o fi aparatu’ sau cataracta mea), posesoare de tiguan gri metalizat vesnic nespalat si doua (da, doua!) iphoane, unul negru de 8gb si unul alb de 16gb (sau invers, ce conteaza?), la concurenta cu toti curcanii din sultanat in materie de margele si zorzoane, se incalta cu pantofi montati pe stilpi. eu nu stiu cum se da jos de acolo seara sau cum isi conduce tiguanul (o fi cu comenzi vocale, ca pentru handicapati, mai stii?), dar stiu sigur ca o vad zilnic cum sare din stilp in stilp de-a lungul si de-a latul holului, de dimineata pina seara, vorbind la telefon cu bona pe care a angajat-o sa-i shmirgheluiasca copchilu’ la cap. bre colego, io n-am nimic impotriva, poti sa stai ingrijorata si sa te consumi cit vrei, dar nu inteleg de ce trebuie s-o faci in timp ce te lupti cu gravitatia, care, forta fiind, isi creaza imediat si o componenta orizontala daca nu esti in stare sa te mentii verticala, perpendiculara pe tangenta la planeta. n-ar fi mai simplu sa te dai jos, omeneste, unde, unu, poti fi mai aproape de copil, doi, ar fi aerul mai dens si ti s-ar regla si tie pulsul si frecventa respiratiei, si trei, n-ar mai trebui sa zbieram la tine ca sa ne poti auzi? mai ales ca, zilele trecute, chiar tu te vaitai ca ti-a iesit la mri ca doua discuri de la coloana iti apasa pe nervul sciatic si iti amortesc picioarele. sau te gindesti deja sa le inlocuiesti cu proteze si ai inceput antrenamentul de p-acuma? run, forest, run…

secretara z este parasutista. fara misto, in viata ei privata face parte din lotul de parasutism al turciei si este una din putinele persoane din istanbul care au permis de trecere a podului de peste bosfor calare pe bicicleta. deci eu ma port foarte frumos fata de ea, mai ales ca am vazut ca practica si judo si zimbeste destul de rar, ceea ce poate insemna orice. adica nu ma risc. deci n-am sa-mi imping norocul prea departe si am sa-i transmit numai ca vinataile de pe gambe se pot acoperi cu un pantalon usor, de vara, care merge de minune cu niste pantofi sport. pantofii cu toc cui nu fac casa buna cu vinataile decit atunci cind ii folosesti pentru a le produce. bineinteles, de regula, altuia. sa nu mai amintesc si de faptul ca urcatu’ ca urcatu’, da’ coboritu’ scarilor cu pantofi cu toc, din cite am observat io la tine, pare mai tensionat decit un salt cu parasuta altuia.

colega w ar putea trece drept o femeie foarte eleganta si, contrar dizertatiei mele, unii ar afirma ca pantoful cu toc o avantajeaza. toate astea daca ar renunta la mestecatul gumei in timp ce tzopaie de colo-colo pe pantofi cu toc. sau daca macar ar face-o cu gura inchisa. si daca nu m-ar obliga sa vad culoarea gumei pe care o mesteca de fiecare data cind vorbeste. azi ne-am conversat un pic si am aflat ca e ziua gumei roz, de capsuni; miine cred ca vedem maro si purtam dialoguri cu damf de scortisoara. noroc ca pantofii ei au sa ma anunte cind vine si o sa am timp sa ma refugiez la trei tigari sudate, la groapa cu nisip, acolo unde nici un pantof cu toc nu se incumeta. sper ca n-am fost impertinent, dar da, colega asta trebuie sa ramina pe tocuri.

mai am si alte colege care ar putea fi date ca exemplu in sprijinul ideii mele, ba chiar si vecine si chiar necunoscute de pe strada, la fel cum, sint sigur, exista si printre voi, cititoarele blogului nostru. dragele tractoristului, nu va suparati pe mine, este vara, este cald, asfaltul este ca o coca, framintat de pasii fiecarui trecator, iar scuipatii baietilor de baieti se aduna in alveolele sapate de tocurile voastre. aveti mila. de voi si, mai ales, de noi, dragii vostri consorti, colegi sau necunoscuti cu creieri varza.

deci normal, sint un nesimtit.

Tratament: un secol de amnezie

Rareori in viata de zi cu zi suntem pusi in fata unor dileme adevarate. De cele mai multe ori nu e nici pe departe o dilema, ci ambivalenta care ne domina. Nuca sau aluna? Iaurt cu fructe sau cu lactobacili? Ce-ar fi daca ar avea fructe si lactobacili? In 99% din cazuri navigam fluent in fata optiunilor decizionale si adevarul este ca nu negociem decat tranzitoriu, si superficial. Azi – zicem – va fi nuca, si poate in week-end o dam pe alune. Am sa incerc iaurtul cu fructe pana ma satur, si dupa aia trec pe lactobacil. Ceea ce ofera realitatea obiectuala de fapt, in viziunea Mamei Natura, e un miriad de optiuni cu potential de succes inegal, in care sarim ca stiuca’n apa catre acelea oportune. Oportunismul e o componenta evolutionara dramatica, fara acea ferastruica prin care unii au sarit si altii au ramas in urma nu s-ar produce o reala selectie. In miezul “deciziei”, in necesitatea exercitarii “optiunii” se afla de fapt miracolul existentei in sine, a constiintei si a expresiilor ei directe, constienta si identitatea.

Cine acuza ca istoria e un artefact al Invingatorului nu stie de fapt despre ce vorbeste. Aceia care spun ca “istoria” e scrisa doar de cativa baieti destepti care o sfarsesc eroic in manuale nu s-ar putea afla mai departe de adevar. Ne-am construit un prezent doar si numai doar in virtutea unui dans senzual pe cadavre, si ceea ce noi arboram ca fiind “bine” sau “moral” e expresia unei constrangeri inaparente data de informatiile pe care le avem, si optiunile oportune pe care le exercitam cand spunem “asta e bine” sau “asta e moral”. In zona marilor evidente este foarte greu sa negi unilateralismul ferestrei de oportunitate, si asta alimenteaza confuzia din jurul subiectului. Nimeni nu indrazneste sa priveasca cu adevarat obiectiv Holocaustul, sau Hiroshima & Nagasaki, sau pogroamele din Est, sau invadarea Tibetului. Spre o mai buna omogenizare a sedimentului “moral” de obicei supravietuitorii admit ca unele lucruri ar fi bine sa nu se mai intample, pentru ca asta le perpetueaza lor dreptul la a fi normali intr-o lume normala. Pe care si-au croit-o.

Intr-un numar de cazuri, unele mai recente altele deja cu mucegai pe la colturi am disecat cu patosul specific supravietuitorului calitatea “morala” (nota bene, o calitate in zona consensului, si nu una intrinseca; n-ar avea cum, oricum nu aici) a formatorului de opinie in Romania. In mod ideal, formatorul de opinie ar trebui sa fie un Martian, un fel de Extraterestru care manipuleaza indiferent anumite obiecte descarcate de bagajul lor iritativ subiectual, de acel “figment” care-i spune creierului meu de exemplu ca spanacul e groaznic. Spanacul de fapt nu e groaznic, doar mie mi se pare asta.

Lui Mihai Traian Ungureanu, de exemplu, Cezar Paul-Badescu dar si altii i-au imputat abilitatea de a exercita judecati morale in virtutea unui trecut dubios, bine acoperit de Prezent, in care domnia sa ar fi scris Ode Partidului. Corneliu Vadim Tudor, Adrian Paunescu, dar si Eugen Simion, Marin Sorescu, Nichita Stanescu, Pavel Corut, si inainte Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu au fost manjiti de propriile lor actiuni, de propriile lor optiuni oportune. Si acum, unii nu le dam voie sa fie pilieri ai noii noastre Morale. Sa fie formatori. De ce? Si-au pierdut intre timp abilitatea de a judeca? Si-au pierdut-o de fapt vreodata? Nu. Pentru ca oportunitea lor a fost adesea in detrimentul dreptului nostru democratic de a avea o oportunitate exact contrara. De fapt asta sustine democratia: drept individual la exprimarea opiniei si sugestia ca doua opinii perfect contrare, la limita auto-distrugerii reciproce, pot co-exista in virtutea respectului pentru regula imediat superioara: suntem toti egali. In democratie, de exemplu, putem admite logica taberelor creationiste si evolutioniste, a Design-ului inteligent si a darwinismului. De ce? Pentru ca “de fapt adevarul nu exista, pentru ca nimeni nu-l are”.

Pe de alta parte, democratia reala nu presupune nici pe departe o egalitate a sanselor, ci doar un set de reguli cat de cat echitabile de concurs in care tu si eu de exemplu plecam din blockstart la pozitia I, si fie sa castige cine e mai bun. Pe de alta parte, negrul din Alabama nu are aceeasi sansa ca albul hranit copios cu lingurita. Ce face democratia frumoasa, insa, e equanimitatea probabilistica in care si unul, si celalalt, pot ajunge ilustri ratati, intr-un sant in Missouri. Democratia da voie tuturor sa o sfarseasca mizerabil, indiferent de pozitia lor sociala. Si pe mizerie se construieste de obicei cea mai durabila morala! Revin – momentan – la unilateralul Holocaust, sau mai modernul “Razboi impotriva terorii” ca exemple evidente pentru care noi, in judecata noastra, nu putem fi cu adevarat obiectivi, dar care prin mizeria pe care au provocat-o antreneaza polar opinii din ce in ce mai “bune” in calitatea lor morala, de data asta de intensitate aproape qualica.

Dar suficient cu digresiunea teoretica si sa trecem la motivul practic pentru care punem in discutie pilierii “binelui” si “raului” legat de oportunismul Moralei in general. Unul dintre noi a circulat pe traseele private ale acestui blog un fragment pe care vi-l prezentam aici (click pe thumbnail pentru a vedea in dimensiunile originale), in care Andreea Esca, unul dintre formatorii de opinie cu atributii de “vedeta” in Romania, formuleaza in limbajul “tipic” anilor Epocii de Aur planul de succes al UTC-ului asa cum avea el sa paseasca in noul mileniu. Am cantarit in ultima saptamana care ar fi avantajele, dar si dezavantajele, publicarii lui. Am citit fiecare, am ras, apoi am plans, apoi ne-am inflamat. Am negociat intregul pachet de emotii din ciclul Schimbarii, si am sfarsit-o in ambivalenta de “a face sau a nu face public” un astfel de fragment. Este bine? – ne-am intrebat. Este moral? – ne-am tachinat reciproc. Nimeni nu e clanta de biserica, cine stie maine poimaine scoate cineva niste poze infame cu Mutsunake sau cu Tractoristul la serbarile de sfarsit de an cantand despre Fabrici si Uzine, si locomotive si holde manoase. Cu siguranta, vom fi fost discreditati, si intr-un carambol logistic de atacuri la persoana se va fi demonstrat, a la Radio Erevan, ca de fapt Andreea Esca nu doar ca nu a scris ce-a scris, dar de fapt noi eram informatori ai Securitatii. Subiect inchis. Dar este el oare?

Am uzitat de paragraful introductiv ca sa punem un semn de intrebare langa fiecare idee care lanseaza o judecata finala. Merele sunt bune! Nu, merele sunt rosii! Ba nu, ele sunt bune! Ba NU, rosii! Evident, ceea ce face un mar sa fie rosu e ca e bun, inainte sa fi fost bun pentru ca e rosu. Aidoma, cine spune “Comunismul e rau!”, ba nu, “Comunismul e Rosu” ar trebui sa isi puna problema morala din perspectiva utilitatii pe care a avut-o comunismul, dar mai apoi cultul personalitatii, inainte de a trage linia de “rau”. In cazul Andreei Esca, noi nu venim sa spunem “booo hoo hoo, Andreea Esca e rea!”, ci spunem “Andreea Esca a fost secretar UTC si ca atare a scris lucruri bune din perspectiva aceasta. Ca secretar UTC, Andreea Esca a fost un secretar bun”. Dar dincolo de asta, nu putem sa trasam o linie morala. Asta, atata vreme cat nu picam in galeata cu contradictii dupa cum urmeaza.

Dar mai intai sa o spunem raspicat: chiar daca titlul sugereaza contrariul, tratamentul bolii cronice a Romaniei postdecembriste nu e un secol de amnezie! Nu putem sa mergem inainte pe o platforma a uitarii ca optiune oportuna. Intre noi, aici, suntem toti nascuti in comunism, educati in comunism, am avut rude, prieteni care au murit la Revolutie, am imbratisat Libertatea asa cum un copil nascut dupa aceea nu va putea sa o faca vreodata pentru ca noi am respirat si alt aer. Si asta e insa doar un figment, pentru ca si ei la randul lor vor putea spune lucruri analoge celor care vin acum, care vor veni maine. Ce le vom spune copiilor nostri cand cresc? Cu siguranta pentru ultimii 20 de ani poate si noi le-am recomanda “sa uite ca a existat vreodata tranzitie”.

Noi dorim lustratie, ca antidot la amnezie. Noi dorim un cvorum pentru ceea ce este, si ceea ce face comunismul, inainte ca aceasta cauza sa se fi perimat normal in virtutea “oportunitatilor societatii capitaliste” si “financiar stabile” de care beneficiem acum. Si nu pentru epurarea unei vine lacrimogene, in care fiecare sa se ridice ca la Alcoolicii Anonimi si sa spuna “Ma numesc Andreea/ Alexandru/ Bogdana/ Ciprian si am fost comunist”. Optiunea interesanta este insa aceea de a expune jocul de oglinzi care continua sa fie trecutul nostru comunist. Dintr-o data, ne-am trezit ca putem sa stergem cu buretele! Securistii de ieri au devenit demnitarii de maine, si utecistii de succes si-au bagat CV-ul in masina de spalat. Ce convenabil, am putea spune! Vina, daca poate fi una, e porozitatea identitara careia ne dedicam cu ardoare.

Ceea ce traim astazi este coala alba de hartie pe care le-o lasam mostenire copiilor nostri. Pe ei scriem asa cum altii au scris pe noi. Lor le transmitem minciunile cu care am fost crescuti pentru ca poate, doar poate, ei intr-o zi sa se uite la noi si sa ne intrebe mirati: “mai tata/ mama/ bunicule/ bunico, voi CHIAR nu v-ati dat seama despre ce era vorba”? Ba da. Ne-am dat. Dar am preferat un secol de amnezie, le vom spune, pentru ca voi sa aveti o sansa la un blockstart mai bun. “Dar, stai, vor raspunde ei, prin ceea ce faceti voi de fapt ne-ati privat de optiuni, ne-ati lasat cu una singura, aceea de a NU stii!”.

Adevarul, daca ii putem spune adevar, este ca nu exista informatie care sa poata fi ascunsa “spre binele” cuiva si care sa respecte premiza universala de „bine”. Binele cui? Al meu? Al tau? Al lui Andreea Esca? Aici e jocul de oglinzi pe care vrem sa-l demontam. Ce se intampla dupa aia, nu e un imperativ moral, ci o libertate cu adevarat asumata. Abia atunci incepe „ziua de azi”.

Andreanum, Tractoristu, Mutsunake & Un Opinant

Andreanum.org

Martie, 2008

ia garantiiia neamumule

Razoare. Capitala. Inovatia rezista.

e, nu se vede inca foarte bine, sa facem un zoooom pe “chesstiiie”:

Am certificitatitudinea ca nu prea sunt in targetul domo…

* pentru jmekerii de la Domo si baietii care le-a tiparit cearciafu asta minunat: DOOM este Dictionarul Ortografic, Ortoepic si de Punctuatie romanesc. Asta pentru cazul in care va intreaba cineva; dar nu va intreaba nimeni, stati linistiti.

EU, reclamagioaica 1

Stiti reclama la Bonux cu Fairy, nu? Haideti mai, e imposibil sa nu o fi vazut macar o data, e prezenta excesiv in toate “calupurile” publicitare ale televiziunilor. E din seria “tanti maria”, cu madam marea actrita Catone si asta e ultimul racnet in materie de curatenie, ar fi trebuit sa stiti deja.

Care e treaba: Bonux, vestitul detergent de rufe care scoate toate petele de pe haine este acum combinat in efect exploziv combinat cu detergentul de vase Fairy care scoate petele de grasime si orice alte mizerii de pe vase. Ele (produsele) impreuna scot foarte foarte multe pete, mult mai multe pete jegoase decit fiecare produs luat separat. Vi se pare logic? Nici nu trebuie, e doar o reclama facuta de niste talente literare, nu studiu fizico-chimic realizat de specialisti.

Si Magda Maria Catone asta, atotstiutoarea eroina a petelor, zice cu regret in finalul spotului: “Pacat ca nu o scoate [pe grasime adica] si de pe solduri”. La dracu’, ar insemna ca Bonux perlan Fairy de vase sa fie si de mincat!