Șopârlele părinților

E cunoscut că mi-e drag, a se citi simpatic, părintele Tănăsescu. Preot, jurnalist, blogger. E cam la fel ca mine, o struțocămilă. Deci empatizez. Își apără echipa favorită cu aceeași fervoare cu care un rapidist cântă Forța forever, doar că Forța părintelui Tănăsescu e mai veche decât echipa din Giulești (și aparent mai relevantă pentru istoria omenirii). Și, spre deosebire de clubul de fotbal Rapid unde o vreme am făcut judo (pe când încă mai speram că voi fi sportiv și – speranțe spulberate – musculos ca Jean Claude van Damme), Biserica Ortodoxă Română din care face parte părintele Tănăsescu revine, anno domini 2014, puternic în Educație. Săracul Rapid se tot luptă să iasă din B. Trebuie că a fost greu. Nu glumesc. Trebuie că a fost greu, vreme de jumătate de secol, să fi fost prigoniți în halul în care au fost. Să ți se demoleze biserici. Să fii umilit și scuipat de oameni care clădeau ”omul nou” pe ”baze științifice”. Trebuie că a fost greu să-ți vezi cristoșii doar în înjurături și blasfemie și tot ce ți-e drag, și sfânt, să fie de râsul unor politruci suferinzi de paradontoză morală (cu tot cu halena potrivită). Și trebuie că ziua când creștinismul a revenit în vederea foveală a maselor a fost de mare praznic și slavă pentru cum Savaotul, nici prea devreme nici prea târzium, le-a arătat comuniștilor ateiști (sic!) cum nimic clădit de om nu durează, dar Biserica triumfă, din nou și din nou, și renaște din propria-i cenușă și moloz. Ecumenismul de capă și spadă al mult-prea-fericitului Teoctist a adus un Papă polonez pe pământ românesc, a dus cuvântul în recensământ fix acolo unde fusese alfabetizarea (pe la 90%), ironic în timp ce alfabetizarea aia ”laică” a scăzut vertiginos. Ce folos să știi să scrii și să citești dacă nu pricepi Cuvântul. Hai mai bine invers. Și-a văzut Dumnezeu că este bine. Evident nu i se pot imputa Bisericii eforturile gângave ale Ministerului Educației (acest Minister al Adevărului orwellian) de-a reforma, din nou și din nou, programa școlară până la storsul tescovinei. Nu. Bisericii i se pot imputa doar șopârlele. O dojeneală blândă aici, o amenințare vagă acolo, o promisiune mieroasă azi, o afurisenie acidă mâine. O organizare feudală, ermetică, la fel de coruptă în pământenismul ei precum orice Consiliu Județean sau Prefectură, o instituție în care modestia e o practică doar în duh, căci cu fapta e mai greu. Iisus înmulțea pește, pâine și vin, epigonii înmulțesc așezăminte, oseminte, veștminte, și toate – fir-ar să fie – cuprind cuvântul ”minte” în ele și-ai zice că e substantiv dacă n-ar fi verb. Minciuni. Minciuni spuse cu zâmbetul pe buze și cu încrederea șarlatanului care știe el ce zice. De unde știe el ce zice? Simplu. A citit el într-o carte. Și cartea respectivă, spre deosebire de orice altă carte, e mai șmecheră. Mai cu moț. Mai cu pedigriu.

Încă n-ar fi o problemă, până la urmă fiecare cu cartea lui. Unii îl citesc pe Kafka până perspirează Metamorfoza, alții perspirează metamorfoza până citesc Biblia. Și ironia e că nu sunt departe una de cealaltă, Procesul și Geneza. Separația simplă între unii, și ceilalți, e că un kafkian nu va răspândi ad nauseam cuvântul și nici nu-ți va cere, brobonel cu brobonel, să crezi în cartea lui. Kafkianul va înțelege alegoria, va pricepe că autorul din spatele romanelor proprii va fi fost un pic nevrozat și claustru dacă le scris pe toate din apartamente în aceeași piațetă din Praga, și-l va vedea pe Kafka drept ceea ce e: un romancier genial, un demiurg în sens literar și da, Creator al propriei cărți. Nu al tuturor cărților, nu al Cuvântului în sine. Care îi precede și îi și postcede.

E greu să îi spui asta părintelui Tănăsescu fără să zâmbească gingaș în barbă. E de rău. E cu ideologia evoluționistă. E cu subterfugii și cu degete arătate spre noi/ ei/ ele care nu pricepem, care nu vedem, care să nu uităm că tot omul va răspunde la Judecata de Apoi pentru faptele sale. Stop cadru. Blândă dojană.

Măgăria pe care cineva o poate face, intelectual, e să opună teoriei evoluției prin selecție naturală creaționismul. Sau design-ul inteligent. Prima e o formulare sobră, o ipoteză verificată din nou și din nou, probabil singurul ”mare adevăr” al ultimelor două secole care, astăzi, e indisputabil. Tot ce înseamnă viață e înrudit și are un strămoș comun. Viața înseamnă acid deoxiribonucleic (ADN), acid ribonucleic (ARN) și proteină. Care e făcută din aminoacizi. Pământul are câteva miliarde de ani vechime și e o planetă în Sistemul Solar centrat pe o stea relativ tânără, pe o muche de cuțit (nici prea departe nici prea aproape) încăt să poată susține viață fabricată pe un schelet de carbon. Pământul nu e unic. Se estimează că mai sunt câteva miliarde de planete similare. Există mărturii care probează faptul că de la stromatolit încoace viața a trecut prin diverse cicluri de dezvoltare și evoluție prin selecție naturală, de la cele mai primitive organisme mono-celulare la dinozaurieni, și-apoi mamifere, primate, om și așa mai departe. Majoritatea acestor forme de viață sunt imperfecte și sunt veșnic sculptate de interacțiunea cu macro-organismul viu care e Pământul, un tot indivizibil. Agnosticul va ridica problema că nu putem ști dacă în spatele ideii de viață se află, sau nu, un Creator, un Deget celest care-a pornit totul. Primul Mișcător, acel ”cel mai mare” mai mare decât nu se poate deci trebuie că e Dumnezeu. Impenetrabilul. Ateul va spune că nu e nevoie, folosind logica elementară, de acest argument suplimentar. Hazardul e suficient încât, fără o entitate coerentă (fie ea și impenetrabil de inteligentă), în câteva miliarde de ani să ajungi la un astfel de rezultat. Inclusiv la marea revoluție culturală (sic!) reprezentată de adventul conștiinței de sine. Ecce homo. Al cărei mare defect (halal design!) a fost și rămâne că e supusă compulsiei de-a interpreta în cheie supra-naturală acele fenomene naturale căreia nu-i poate oferi răspuns.

Biserica nu va fi răspuns niciodată realității că există mii de religii pe glob, una mai adevărată decât cealaltă. Biserica nu va fi răspuns faptului că, la fel ca orice alt sistem ideatic, a suferit la rândul ei, de-a lungul mileniilor, transformări și evoluții care, astăzi, ar face-o de ne-recunoscut pentru Primii Părinți. Decizii luate politic, hotărâri de dragul congregației, martiriu și propovăduință, ocazii istorice (vezi Constantin și Elena, Iustinian, Cruciade, molime naturale pe care Biserica le-a exploatat copios căci nu știam atunci de Yersinia pestis), toate au construit o ideologie prin care dovada de Dumnezeu nu e dată de altceva decât monopolul Prelatului asupra vieții, dar mai degrabă morții individului. Prin asta ideologia creștină și-a însușit, cu limbă de miere și cătușe de fier, posesia asupra sufletului veșnic al individului din interiorul căreia nu e scăpare. Căci, dacă ar fi să-i crezi, scăparea e doar în Jos, în iad. Care e un loc frumos, fierbinte, plin de cazne, flamă și smoală. Suficient cu liberul arbitru, deci.

Să propui că ”evoluționismul” e o ideologie nu face decât să acomodeze, în mintea slabului de intelect, că pe mâinile noastre, ale tuturor celor care nu recunoaștem or validăm propunerea că Viața e creată, stă sângele martirilor. Degetul e arătat spre noi, nu invers. Eu n-am o problemă, ca ateu, dacă mă înșel. Sunt sigur că acel Dumnezeu inexistent va înțelege și va ierta (nu asta spune, până la urmă, Biserica însăși?). Reciproca nu e valabilă. E de neiertat, aparent, pentru membrii Clerului că există disidență și critică a Vorbei și-a spiritului în care ea vine. E de neiertat că cineva își va pune problema dacă e posibilă concepția imaculată sau nașterea (naturală) cu păstrarea intactă a himenului. E de neiertat că cineva își pune problema dacă Potopului i-or fi supraviețuit pinguinii și focile și toate târâtoarele faunei oceanice care n-au vizitat vreodată arca. E de neiertat dacă cineva ridică problema sănătății psihice a cuiva care se luptă toată noaptea cu Îngerul Domnului doar pentru a fi învins, mișelește, spre dimineață (deci Îngerul Domnului trișează, aparent) sau a celui care își pune copilul pe-un rug pentru că Dumnezeu îl încearcă. Și-atunci, acum niște mii de ani când un Kafka al vremurilor și-a scris Metamorfozele, existau psihoză, depresie, schizofrenie, delir, epilepsie. În absența antibioticelor poți propune că existau parazitoze cerebrale ale căror manifestări pot fi, uneori, spectaculoase în complexitatea lor. Existau și-atunci substanțe psihotrope (ayahuasca fiind larg răspândită prin deșertul Sinaiului pe unde-a văzut Moise tufișul în flăcări). Rafinamentul de-a șlefui o minciună până când devine un adevăr filosofic nu vorbește deloc despre finalitatea faptului că, indubitabil, dacă cineva face asta e pentru că vrea neapărat să demonstreze ceea ce era de demonstrat.

Înseamnă că cineva nu acceptă posibiltiatea că s-a înșelat. Pentru el nu e o explorare autentică, e o respingere pe fond a unui capăt al ipotezei care, d’emblee, devine ”ispită”. Spune-i asta cercetătorului care face o minimă incursiune statistică și va râde cu poftă. Nouă, părinte Tănăsescu, ne place să ne înșelăm. Trăim din surpriza pe care ți-o oferă ajungerea la un rezultat contrar așteptărilor, ”revelațiilor” tale. Cunosc oameni care se ocupă de fizică teoretică și care, când experimentalul le demonstrează ipotezele, sunt aproape triști că n-a fost altfel. Niels Bohr, spre exemplu, după ce-a luat premiul Nobel pentru modelul atomic pe care l-a propus a spus nu, este fals, și și-a dedicat tot restul vieții demontării propriilor lui teze. Or asta nu dintr-o ”ideologie” evoluționistă cât dintr-o organizare a minții care permite escaladarea adevărului aristotelic, anume că A e A și A nu e B, tertium non datur. Umanitatea n-a ieșit din întunericul supunerii Divinului pentru că a adoptat Adevărul așa cum fusese revelat, ci pentru că a luat focul lui Prometeu și l-a dus mai departe. Biserica însăși a supraviețuit, și trăiește bine-mersi pe spinarea enoriașilor, pentru că în sate și orașe există electricitate și cineva, acolo, a asanat bălțile și-a stârpit dăunătorii. Nu pentru că am ținut post și n-am mâncat carne din copită despicată, ci pentru că am aflat de Trichinella și-alte gângănii, creaturi ale Domnului și ele aparent. Există viață și în flăcările iadului din vulcanii de pe fundul oceanului, extremofilele trăiesc bine și la 400 de grade celsius, există viață și când o scoți în cosmos, în frig și lipsă de oxigen. Există viață și în peștera de la Movile unde 24 de mii de specii și-au format propriul ecosistem, departe de Sfântul Duh, pe bază de sulf nu pe bază de oxigen. Viața se reinventează nu pentru că cineva supraveghează procesul tehnologic. Dinozaurii au pierit nu pentru că Dumnezeu, ci pentru că asteroidul. Speciile trec prin exctincție pentru că mediul, nu pentru că păcatul. Și așa cum speciile mor, așa mor și limbile, civilizațiile, culturile, religiile lumii. Așa cum mor ferigile mor și Dumnezeii și adevărurile spuse vreodată despre ei, propunerile despre cum Lumea s-a născut din ou sau dintr-o lacrimă de bou. E doar un moment în timp când, cultural, creștinismul sau iudeo-creștinismul și vărul mai peltic, islamul, vor fi acoperit lumea. Miliarde de minți în întuneric nu fac cât una luminată. Cine le ține în întuneric? Cine propune că bunele și relele se trag dintr-un tată celest? Cine propune că religia noastră e mai bună decât religia lor? Și cine cu o mână dă iertare și cu cealaltă împarte blesteme? Ce design frumos, părinte, ce creștino-fascism până la urmă, să pictezi în culori pastel copilul creștin cu unghiile tăiate în timp ce-i arzi în flăcări pe copiii din părinți pestriți, homosexuali, țigani (pe care Biserica i-a ținut, dezinvolt, 500 de ani în sclavie fără să-și fi cerut nici până azi scuze), dar și din alte religii, fie ei evrei, protestanți, wiccani sau pur și simplu atei. Copii atei din părinți atei. Nu e o nenorocire. Să nu confundăm ateismul cu ignoranța și nesimțirea. Statisticile arată un pic altfel, părinte. Și chiar dacă pumnul în gură e înfipt cu blândețe și cu pretenția că ”aveți puțintică răbdare, va sfârși prin a vă face plăcere” tot abuz rămâne.

Și Biserica abuzează. Să nu confundăm, așa cum în trecut ați propus, BOR cu liber-schimbiștii și liberalii zglobii ai dogmei. Și seraficul dicton cum că orice pădure are uscăturile ei nu face decât să vă transforme în complice la abuz. Uscăturile, de obicei, se taxează, se taie și se dispensează sub o formă sau alta. Uscăturile sunt gunoaie. Și gunoaiele, indiferent în ce ambalaj sunt prezentate, tot put. Și mi-a cam ajuns mirosul, părinte. Mi-a cam ajuns să citesc de protocoale între onorabilul Pricopie și BOR în aceeași țară în care copiii sunt bătuți de îngrijitoare în grădinițe. Mi-a cam ajuns să văd unde e afilierea acestui Ministru al Educației. Din nou, nu e responsabilitatea BOR ci a ME-ului. Nu e ca și cum BOR nu și-ar freca, bucuroasă, mânuțele, că-și consolidează prezența în programa școlară și e liberă, de-acum înainte, să vorbească mielușeilor despre viață, moarte, păcat, masturbare, adulter, elitismul Raiului și omniprezența Iadului unor minți deja dornice de-astfel de filosofie ca și cum asta îi va scoate din marasm educațional. O să avem propriile noastre Madrassas, soldățeii lui Hristos repede pregătiți să aducă înapoi femeia în propriul ei loc, în plasa dracului și sub călcâiul bărbatului, la fel de săraci ca și ieri, la fel de săraci ca și mâine dar înregimentați în Oastea Domnului.

Nu, părinte, asta nu e ideologie evoluționistă. Asta e perversitate și diavolism (dacă e să folosim cuvinte din același catalog lexical). Adevărul e că vă doare în – pardon, Doamne iartă-mă – cur de viața veșnică a enoriașului câtă vreme s-a vândut cota de lumânări lunară. Vă doare în – pardon, Doamne iartă-mă – cur de spiritul comunitar atâta timp cât v-ați recuperat pădurile, v-ați consolidat averile și v-ați cumetrit cumetriile. După ce s-ar rupe uscăturile, părinte, tare mi-e teamă că din BOR n-ar rămâne decât varga falică a subțirimii nu doar de fond, dar și de formă. Și pretenția că BOR ar trebui să aibă informații despre religia copiilor din școală e o infamie. Nu vreți să știți și dacă ținem post? Sau dacă ascultăm muzică despre Satana? Dacă mai luăm numele lui Dumnezeu în deșert? Nu cumva începe să semene Patriarhul cu Ayatollah-ul?

G

Se poate? Mulțumesc.

Am încercat, zău. Promit că am încercat. Eu nu m-am trezit creștin ortodox. M-au făcut alții din opțiune personală. Spre stupiditatea argumentului, și eu mi-am botezat copilul. Bine, la fel de bine i-am făcut și vaccinuri și l-am culcat la ore pe cât posibil fixe. E un fel de ”bine” irațional care poate sau nu să fie populabil cu argumente. Argumentele provin din diverse zone. Studii, statistică, vocea autorității, sfaturile prietenilor, uneori chiar intuiție personală și-acel ”sună” bine după care te iei fără să știi foarte bine dacă te duce undeva sau nu. Mai mult, în locul creșterii mele timpurii, în Ardeal, am făcut exercițiul de credință de la cap la coadă. Aveam înger-îngerașul meu, aveam icoanele sfinților Gheorghe și Nicolae, unul un moș cu barbă albă care semăna vag cu o rudă de la o mănăstire și celălalt un tip foarte șmecher, un fel de cavaler de la curtea Regelui Arthur care călca pe un dragon în timp ce-i înfigea sulița în gât. E o icoană veche de vreo 200 de ani dacă nu mai bine. Sângele dracului curgea în picături din vârful suliței lui Gheorghe. Era eroul meu. Pe tata îl chema Gheorghe. Pe mine mă cheamă și George. E foarte fain să ai un sfânt patron care omoară dragoni. Chiar inspirațional.

Mergeam la biserică săptămână de săptămână. Mă impresiona Iisus pe cruce. Părea că suferă atât de mult, cuiele ălea bătute în mâini și picioare mă dureau, la propriu. Am încercat o dată, mi-aduc aminte, să îmi împing un cui în palmă și m-am oprit. Săracul, cât suferise. Am aflat asta o o vară mai târziu când am sărit, fără să vreau, și mi s-a înfipt un piron în talpă. A trecut prin talpa baschetului de Drăgășani și-a intrat vreo 4 centimetri în călcâi. Am umblat o vară în cârje, noroc cu plasturii cu slănină și rivanol că altfel nu știam ce mă fac. A venit doamna Brăduleț să îmi vadă buba și-a dat din cap, le-a zis la ăi bătrâni rugați-vă să nu facă infecție. Ce să facă săraca mama, s-a rugat. Dar tot m-a dat cu rivanol. Eu și azi cred că de fapt de la slănină m-am făcut bine. A ”tras” ce era de tras de-acolo. Slănina are proprietăți miraculoase, o să vă spună oricine. Or slănina or sarea aia de omoară tot. În fine.

Mergeam la slujbă, ajungeai de te bâțâiai de-atâta stat în picioare și când venea vremea cititului din Evanghelie mi-aduc aminte că-mi făceam cruce și îi mulțumeam Cerului că pot sta în genunchi. Era frumos. Povești, aventuri, firul epic era obligatoriu cu final fericit și-o umbră de amenințare, eu nu puteam sta în doi genunchi ca babele și nici să mă lățesc în patru labe nu-mi venea a face așa că îmi schimbam genunchii, podinele erau dure și covorul pus la acoperire un simplu pled, nu prea muia sarcina deasupra-i. Cam după o oră și ceva întrezăream lumina, știam semnalul că mai e un pic și vine predica, apoi mirul, pâinica și-am scăpat. Nu mai știu care era semnalul, sunt mulți ani de-atunci, cânta cantorul un cântecel anume. Predica era momentul meu favorit. Preotul nu se uita la oameni. Se uita undeva într-un punct fix, am încercat ,cu riscul să se uite tata foarte încruntat la mine, să mă uit și eu în punctul ăla (presupunea să întorc capul, sper că e evident că e urât să întorci capul când toți se uită, spășiți, în podea spre altar). N-am găsit niciodată nimic interesant la punctul de-l fixa părintele când predica. Îmi plăcea crucea lui, era lucrată fin. Cruce de lemn, un Iisus mic răstignit pe ea. Îmi plăceau hainele lui. Mama zicea că sunt cu fir de aur. Eu, copil naiv, îmi imaginam că sunt foarte grele. Să porți metal pe tine era de negândit pentru mintea mea care, încă de pe-atunci, avea prostul obicei să cutreiere. nu mă puteam concentra foarte bine, uneori și părintele – îmi pare rău dar e adevărul – bătea câmpii. Și mai și trișa. Numai bine credeai că ai scăpat și rap-jap coadă la anafură că dintr-o dată anunța unul – două parastase și iar o luai de la capăt cu cădelnița, cu făcutul de cruci, cu îngenunchează/ desgenunchează. Și pierdeam serialul, Arabella sau ce-o fi fost. Nemaivorbind că mă pufnea un căscat incontrolabil pe care-l controlam cu greu de-mi dădeau lacrimile. Babele suspectau că-s îndrăcit. Moșii admirau că plâng. E duios să vezi un copil în lacrimi în biserică. Mie mi se înnodau lacrimile că e greu, zău, să caști cu gura închisă. Te doare cerul gurii și gâtul și ți se dilată nările de zici că pleznesc. Unde mai pui că mi se făcea foame. Aveam obsesii hulpave despre pâinica aia, două bucăți aveai voie nu mai mult. Se uita popa sever când băgai mâna lacom și luai trei. Ei și dacă nu luam trei, pentru că nu luam trei, măcar le ocheam pe ălea mai mari. Preferabil și cu coajă. Să am ce ronțăi în drum spre casă.

Mă durea fix în gaura minții dacă Dumnezeu e adevărat. Dumnezeu era adevărat. Punct. Sfântul Gheorghe și Sfântul Dumitru și Noe și Moise și Iona și Iisus erau adevărați. Erau pictați, aveau fețe pe icoane, îi cunoșteam. Mi se părea mie că nu prea seamănă sfântul Gheorghe din casă cu cel din biserică, parcă aducea un pic cu Dumitru și nici Ilie nu era foarte deosebit de Noe, toți semănau un pic cu Dumnezeu pictat fix sus, sus pe tavanul Bisericii. Toată lumea avea barbă, toată lumea era îmbrăcată frumos. Pe primul om l-a chemat Adam și el trăia cu Eva într-o grădină numită Eden. Și noi aveam grădini. Erau și animale, râuri și păduri, munți și văi. Aveam și noi munți și văi. Pe Eva a păcălit-o șarpele și i-a zis să mănânce mere. Aveam și noi mere. Aveam și noi șerpi. Odată era să mă muște o viperă la Părăul Rugii. Altă dată am văzut un șarpe de apă la scaldă. Șerpii sunt răi. Avea sens. Nu întâlnisem niciodată un șarpe vorbitor dar nu puteam exclude posibilitatea. De ce era rău să mănânci mere nu știam da știam că nu e bine să mănânci mere dacă nu sunt din grădina ta. Unde mai pui că furam mere, pere, și corcodușe mari ca prunele, galbene, unii chiar așa le ziceau, corcodușe, zarzănele erau altceva. Astfel că totul era pus frumos, neted, laolaltă, nu-mi venea greu să cred în tot ce mi se spunea, era perfect fezabil, oamenii mor și sufletul se duce în Rai, dacă ești rău te duci în Iad, la mănăstire la Sâmbăta e o frescă mare, imensă, cu Purgatoriul unde oamenii răi sunt chinuiți de draci care le taie limba, le despică mațele, îi ard în cazane, îi fierb, îi chinuie. Foarte bine, așa le trebuie dacă au fost răi. Nu e nevoie să le faci tu vreun rău pe lumea asta, se ocupă dracii de el pe lumea cealaltă. Nu era foarte evident dacă dracii sunt tot făpturile lui Dumnezeu și de ce nu-i place lui Dumnezeu de draci, dacă dispar dracii cine-i mai pedepsește pe golanii ăia cu care mă băteam și care mă cotonogeau la fotbal.

Mie-mi plăcea de Samson. Și de David. Și de fratele lui Moise, de Aaron. Nu înțelegeam cum un profet poate fi peltic și bâlbâit și are nevoie de unul să-i spună textele în fața Faraonului. Halal profet. Dar Aaron era bine articulat, eu care aveam trac și eram și eu un pic bâlbâit și foarte anxios de fel voiam să ajung ca el. Și când Aaron s-a hotărât să facă idoli/ vezi un vițel de aur la care să se închine evreii în deșertul Sinai/ și s-a întors Moise și-a spart tablele legii și-apoi au fost trecuți prin sabie toți necăjiții ăia care greșiseră mi-am zis e clar, femeile și copiii pică primii. Nu cumva să ieși din convenție că cine știe ce se întâmplă.

Dar nu mă puteam abține. Săraca mama ne lăsa în pace când băteam toba pe niște oale de tablă. Săraca de ea ne-a lăsat în pace și când am crescut mai mari și ne-am lăsat părul lung, ne-am pus cercel în ureche și ascultam heavy-metal la un casetofon double-decker în timp ce desfăceam porumb. Doar că n-aveam voie să mergem la biserică despletiți (sic!) și cu cercel în ureche. Sau cu blugii rupți. Sau cu tricouri cu blestemățiile ălea pe ele. Sau cu veste cu ținte. Sau lanțuri. Sau bocanci militari. Sau curele de tip centură de soldat. Nu se potriveau lucrurile. Ce se potrivea era să ai mâinile spălate și unghiile tăiate, cămașa băgată în pantaloni și freza dată pe spate și să te rogi înainte să mănânci și să nu înjuri.

O vreme a funcționat. Tot nu-mi păsa mie cine ce a făcut și de ce-au apărut lucrurile, ce înseamnă să fii om și dacă animalele au suflet, dacă sufletul are masă sau dacă există pe lumea asta și lucruri care nu ființează/ vezi imateriale, sau dacă oamenii își pot pierde sufletul sau dacă există stafii sau dacă morții pot învia și umbla, dacă te mai vezi cu oamenii dragi în cazul nefericit în care ei au ajuns în Rai și tu în altă parte, dacă există și un rai pentru cățelușa Pim sau dacă e un păcat mortal să prinzi broaște, să le bagi un pai în cur și să sufli și-apoi să râzi spasmodic în timp ce le dai drumul pe apă și săracele plutesc la suprafață. De ce cresc de fapt cozile de gușter la loc și de ce-a curs din coasta lui Iisus apă când l-a înjunghiat centurionul.

M-a lovit neputiința prima oară, prin clasa a VII-a cred, când am prins în biblioteca lui taică-meu o carte fără coperți în care cineva își bătea joc de Dumnezeu. De fapt nu-și bătea joc de Dumnezeu dar era atât de hazliu. Citeam și râdeam. Râdeam și-mi dădeau lacrimile. Îmi dădeau lacrimile și mi le ștergeam. Exact așa se și numea. Biblia hazlie. Pentru prima oară în întreaga mea existență descoperisem ceva palpitant la poveștile pe care le auzisem, zile la rând abia așteptam să vin acasă și să mai citesc despre cum îl înghițise pe Iona balena sau câți ani avea Irimia când au sunat trompetele Ierihonului, cum au supraviețuit peștii Potopului sau cum și-a încurcat Absalom părul în salcâmi/ sau smochini nu-mi aduc exact aminte/ când fugea de furia lui taică-su care, ajus la bătrânețe, avea nevoie de țiitoare care să-l încălzească noaptea în pat. Nu pricepeam eu, chiar și la vârsta aia, cum e cu încălzitul la țiitoare dar îmi doream și eu, cândva, să am așa ceva. Intuiam că sunt și alte lucruri decât simpla termoreglare la mijloc.

Dar n-am încetat să cred. Poate că Biblia era hazlie dar Dumnezeu n-avea nimic hazliu. Dumnezeu devenise mai serios. Mai inteligibil. E în regulă poate că sfinții erau doar niște bătrânei cu barbă albă, poate că multe dintre miracole nu erau miracole deloc, mai venea și Mark Twain cu yankeul lui la curtea regelui Arthur care mai că-și pusese pielea pe băț anticipând o eclipsă totală de soare care până la urmă îi salvează, providențial, viața, mai venea și Lewis Carrol și Alice în țara minunilor și cumva cărțile pe care le citeam mă duceau, seducător, mai departe, și mai departe, din ce în ce mai departe de noțiunea aia elementară, până la urmă de ce ai nevoie să spargi ulciorul ca să probezi proverbul? De ce să ai nevoie de dovezi pentru existența inexistentului? Există o cale, un drum, tu ești pe el, mergi în direcția potrivită, fă-ți cruce când treci prin dreptul troiței pusă fix în mijlocul câmpului chiar dacă nu e nimeni să te vadă, Dumnezeu e sus și te vede. Până târziu, în timp ce se usca fânul, mă uitam atent spre cer să străpung albastrul, doar doar văd dincolo.

Și noaptea vedeam. Atâtea stele, Dumnezeule. Atâtea puncte luminoase. Mă uitam și mă făceam mic, un puls mic pe-o planetă mare în timp ce, de jur împrejur, mai că te lua claustrofobia știind că mai sunt miliarde de catralioane de planete, stele, gaze, praf, mișcare, acțiune, Univers. Univers! Universul meu în care eram mare pentru că de fapt el era mic devenise imens și eu mă pierdeam, mic mormoloc într-o baltă plină de mătasea broaștei.

Mai bine nu citeam. Mă gândesc uneori și azi. Mie nu-mi pare bine că nu mai cred. Bine, nu-mi pare nici rău, nu umblu plângând pe străzi încercând să-mi resetez conștiința. Eu nu vreau nici să cred, nici să nu cred. Eu nu mai pot să cred. Mă lovesc de un nemernic de ”da…dar”. Mă izbesc de un fel de ”dar…totuși”. La oamenii care cred probabil că funcționează fix pe dos. La ei e nevoie de-un deget, de-un prim mișcător, de-un făcător al tuturor celor văzutelor și nevăzutelor. Pentru ei e foarte fain că tot ce presupune Creația e perfect, totul la locul lui, până și lucrurile atât de greșite, atât de împuțite pe care le trăiești tu, sau cineva aiurea, faptul că moare o planetă sau se formează o gaură neagră nu-i motiv de angoasă. Pentru că există o logică supra-umană, dincolo de putiința minții de-a penetra, știe Dumnezeu ce face. Și dacă Marele Șofer știe unde ne duce e okay, n-avem de ce să ne mai uităm. Putem închide ochii și să ne rugăm. Or eu nu mai pot închide ochii. Deja de nu mai știu câți ani mă roade gândul că până și o ființă, entitate, ce-o fi ea impenetrabilă tot poate s-o zbârcească odată și-o dată. Dumenzeu a făcut totul în șapte zile și i-a ieșit perfect. L-a făcut pe om și i-a ieșit perfect. L-a făcut și pe dracul și l-a făcut șarpe și i-a ieșit perfect. De ce nu e ”și-au trăit fericiți până la adânci tinereți?”. Na că până la urmă nu era perfect. Pe mine Potopul mă speria, mai ales că văzusem și câteva viituri dintre care una, la Bulba, aruncase copaci groși cât trunchiul de om la vreo 7 metri înălțime pe coama peșterii. Cum să îneci tu atâta amar de oameni? Cum vine asta cu fără-greșitul? Cum vine asta cu Avraam și Iacov și cu sacrificatul pe munte? Cum să iei un copil și să-l pui pe altar să-l sacrifici? Cum vine cu Cain și Abel și apetitul carnivor al lui Dumnezeu? Nu, nu, stai că nu e bine, nu se potrivește. Cum vine cu pedepsele, cum vine cu autoritatea, cum vine cu gelozia, cu toanele, cu istericalele, cu oamenii ăia care-au murit doar că au atins chivotul sfânt din greșeală în timp ce-l cărau. Ce fel de Creator perfect e ăsta?

Și-apoi, într-o noapte, m-a lovit un gând despre cine l-a făcut pe Dumnezeu. Îți întoarce mintea în loc, până la urmă, că din abisul nimicului apare ceva încă de la început sublim, superbissim, definitiv și inalterabil, înafara timpului și spațiului, în ceva indefinibil și impenetrabil. Creatorul. Dar lasă că m-am gândit la asta, m-am gândit că dacă suntem singurii, dacă nu mai există viață inteligentă în Univers, lasă că sunem mulți (7 miliarde și ceva după ultima numărătoare), dacă moare și ultimul om, dacă Soarele va deveni o pitică roșie și va imploda cândva, peste miliarde de ani (un strănut în viața lui Dumnezeu până la urmă) și până și ultima dovadă scriptică despre Dumnezeu și creație va dispărea, și va dispărea și ultima minte cât de cât robustă încât să mai spună povestea, Dumnezeu va muri. Sau nu va muri dar va fi eminamente singur, fără vreo dovadă a propriei lui existențe. Deci va muri oricum. Sau oricum își va modifica existența într-un fel care o transformă în non-existență. Și ca o dovadă a propriei lui existențe va trebui cumva să re-creeze întreg caruselul, din nou și din nou, ca să fie sigur (sigur?) că există. Moment la care mi-am dat seama, n-are cum să fie altfel, de fapt Dumnezeu nu există, de fapt eu, noi, voi, ei, de-a lungul timpului l-am inventat. Există pe undeva prin abisul amintirilor un cimitir pentru toți zeii abandonați de credincioși, cei vii astăzi alunecă ușor ușor în uitare și alții se nasc, speciază, se adaptează minții umane până când, ultimamente, mintea umană îi va abandona și pe ei.

Și mi s-a făcut un fel de milă. Un fel de milă pentru Dumnezeu. Un fel de milă pentru copilul care se ruga la îngerul lui și care se uita la o poză veche din bucătărie în care doi copii trec, de mână, pe-o punte îngustă și-un înger veghează. Am trecut atâtea punți, așteptam la coada ochiului să apară o aripă și, mirarea mirărilor, n-a apărut. Am hulit. Am luat numele Domnului în deșert și l-am mai luat și peste Atlantic. Am așteptat ani la rând să cadă un fulger, ceva. Recunosc, în mica mea spovedanie de azi, că a trebuit să fac eforturi să nu asemuiesc nenorociri pe care le-am trăit unui Dumnezeu care joacă feste, acel Dumnezeu pervers care nu suportă critica sau dezafilierea și care-ți tot pune piedică, șmecherește, ca să-ți aducă aminte să nu-l uiți. Nu cumva să uiți. Nu cumva să îndrăznești vreodată să fii propriul tău mișcător. Propriul tău creator. Nu-ți aparții. Dacă ai suflet (problemă insondabilă), nu cumva să-ți aparțină. Nu cumva să mori, să pieri. Nu cumva să pleci. Nu cumva să stai, liber în furtună, conștient că fiecare gest pe care-l faci pe conștiința ta se va descărca dar nu mai departe.

Și o vreme am trăit, așa, în secretul propriei mele necredințe. N-am îndrăznit să-i spun ateism. Că naziștii. Că bolșevicii. Că darwinismul social. Că incosistența dovezilor. Că ești mai mic la suflet dacă nu crezi. Că o să se uite urât la tine toți cei pe care, fără să fi dorit vreun moment asta, îi jignești în evlavia lor că te uiți la ei și-ți vine să râzi dar te abții, e proastă creștere să arăți cu degetul, e lipsit de respect. Și deci te abții. Și din abținere o tot ții așa că până la urmă așa cum nu e treaba nimănui mai puțin a mea pe ce parte-mi pun penisul când mă culc așa nu e nici treaba mea în ce crede lumea și de ce crede în asta, sau dacă eu nu cred de ce nu cred. Uite că nu cred. Nu mă simt ciung, strâmb sau handicapat că nu cred. Nu sunt ipocrit, sunt perfect împăcat cu mine însumi și limitele inteligenței mele peste limită. Și aici ar fi putut fi un final fericit dacă n-aș fi început, deîndată ce mi s-au aliniat mie planetele minții, să mă izbesc de diverși oameni care, în fața lucidității mele transparente n-ar fi îndrăznit (da, e o îndrăzneală) să-mi ofere tot felul de trăznăi, care mai de care mai eliptice și întortocheate, pentru motivul pentru care mă înșel. Care c-o blândă mustrare. Care c-o duioasă amenințare. Care cu întrebări grele, de capă și spadă, privind ce se întâmplă după ce mori. Sau cu familia ta. Sau cu copilul tău. Sau cu natura binelului pe care deîndată ce te-ai rupt de la rețeaua centrală de canalizare a binelui cumva încetezi să-l mai posezi. Cumva binele meu, ăla de-l fac eu cu mâna și mintea și cugetul meu dacă nu e o moască recunoscută de Patriarhie carevasăzică e ilegitm. Or eu nu-l simt ilegitim. Admit dreptul și opțiunea personală a oricărei persoane să se angajeze în orice act de credință, fie el cât de bizar și extraterestru pentru mine, atâta timp cât în manualul de instrucțiuni e menționat și respectul pentru dizident, pentru necredincios, pentru afiliat.

Nu mă deranjează spusele Bibliei sau proponența Bisericii despre nimic. Am auzit povești, de când sunt psihiatru, mult mai frumoase decât ar putea ei vreodată să inventeze. Am tratat Iisuși, am tratat Beelzebuți. Sunt simpatici și unii și ceilalți. Nu pretenția că ei știu despre ce se întâmplă cu credincioșii mă deranjează. Mă deranjează pretenția că ei știu despre ce se întâmplă cu mine. Și-mi promit lucruri. Și-mi fac oferte. Și în cele din urmă, bosumflați cu privire la privirea mea pe fond incredulă, mă amenință.

Mă amenință că nu există o bună dezvoltare morală fără religie. Serios?

Mă amenință că în absența unui stabiliment care orânduiește eternitatea am să mi-o pierd pe-a mea. Ca și cum mi-aș fi dorit-o.

Mă amenință că fără harul divin sunt obligatoriu prada diavolului, seren imbecili la realitatea că pentru mine și diavolul e la fel de adevărat precum și Dumnezeu. Adică deloc. Adică în vâna lui Pascal dacă e să pui pariu că există Dumnezeu de ce n-ai pune pariu că există și Dracul. Și să te ia dracul dacă ai ceva de pierdut. Mintea mea nu suferă de materialismul ei și o privesc ca pe o frescă frumoasă, vie, efemeră ca un strănut de liliac, și cât de mult aș suferi de mine și cât de frumos și de deștept sunt eu mă preocupă mult prea puțin asta în raport cu trăitul. Pentru care nu simt nevoia să cer voie cuiva. Nu simt nevoia să mă scuz în fața cuiva sau să răscumpăr păcatele vreunui sapiens care s-a pișat în direcția nepotrivită și în ziua interzisă acum 7000 de ani. Ei cu ale lor, eu cu ale mele. Nu simt nevoia să-mi cer iertare mai puțin atunci când chiar am sfeclit-o și dacă am sfeclit-o am să zic pardon, scuzați, ce pot face să repar. Și unde n-am să pot să repar asta e, koneț filma, nu mă simt tras de nicovală la vale și nici nu caut să mă arunc într-un limbo al purgației ca să ating paradisul.

Pentru că paradisul meu e aici. Lumea mea e o săvârșire a sieși și când am să plec, cum am să plec, dacă am să plec va fi o contiguitate a oamenilor. Probabil că va fi o înmormântare. Probabil că un preot va oficia o slujbă. Am primit dreptul ăsta și mi-l rezerv, în numele celorlalți enoriași, să-mi cânte cantorul la mormânt. Măcar la asta să folosească, o consființire a memoriei în mintea tuturor celor care vor plânge la un moment dat că nu mai sunt. Cât vor plânge. Până vor uita. Pe noaptea cerului meu sunt suficiente stele fără să mai sufăr și eu că n-am să devin una. Sunt om. Și-mi place ideea de om. Am doi părinți. Mi-s deajuns și fără al treilea celest. Am bunici, unchi, mătuși, copil, sunt o verigă din lanțul poveștii ăsteia absolut extraordinare care e umanitate, o întâmplare atât de hazlie pe harta celestă a vieții, și-atât de scurtă în petrecutul ei. Mă simt onorat că sunt om. M-aș simți onorat și dacă aș fi broască, sperând pe undeva, în antropomorfismul meu, că nu se va găsi un copil celest, pus pe șotii, să vină să-mi umfle curul cu un pai și-apoi să se amuze că nu pot să nu plutesc când eu vreau să mă dau la fund.

Deci se poate? Mulțumesc.

G

Mirage

Am lasat sa treaca furtuna. Desi furtuna n-a trecut inca am sa ma mai prefac pentru cateva minute. Imi iau un mic ragaz. Si vorba marelui Shakespeare, am sa va rog sa-mi imprumutati urechile voastre. Urechile mintii.

Nu mi-am dorit nimic din toate acestea. Si totusi lucrurile au venit natural. Ce poti sa vrei mai mult cand vei spune lucruri despre viata ta? Sute de mii de oameni care citesc, mii care comenteaza, cateva sute care vor sti despre ce vorbesc si poate cateva zeci care inteleg ce-ai vrut de fapt. Asta vor oamenii. Un Gavroche, o mascota a revolutiei, cineva care ca Moise sa-si conduca poporul afara din Egipt.

Nu practic o falsa modestie. Nu o posed. E un defect constitutional. Capul meu refuza obstinat pozitia ghiocelului.

Am intrat in bucluc din nou si din nou din cauza coloanei mele vertebrale.

Eu n-am calitatea de-a decide despre sanatate in Romania. Cel mult pot decide pentru a mea si a familiei mele. Cand ma imbrac in doctor imi asum dreptul de-a hotari impreuna cu pacientul meu despre interesul lui de-a-si recastiga bunul pierdut. Sa-i spunem sanatate e prea putin. E prea mult in acelasi timp de multe ori. Humpty Dumpty statea pe un zid. Humpty Dumpty a luat o tranta puternica. Si toti cavalerii regelui, si toti oamenii din regat nu l-au mai putut pune pe Humpty Dumpty inapoi pe zid.

Presedintele Romaniei in exercitiu a spus despre textul meu ca e un strigat de disperare, un fel de-a spune “nu ne mai batjocoriti”. E perspectiva domniei sale si o respect. Dar nu pot fi de acord cu asta. Refuz filosofia disperarii care apasa deciziile luate din nou si din nou imprejurul meu. Sunt obisnuit sa sper. Nu sa disper.

Dezastrul e un miraj. Povestea pe care am spus-o e cea in care personajul bun, adica eu, triumfa in fata raului. E inspirational, nu? Vrem astfel de povesti in vietile noastre, vrem sa stim ca cineva s-a ridicat din nou din praf si dupa ce s-a scuturat a zambit audientei. Maine la spectacol va executa din nou un salt mortal.

Vreau sa va spun lucrurile mai complicate care intregesc tabloul.

Pentru ca sunt cladit din esecuri, nu din succes. Esecul m-a condus pe mine inainte si curiozitatea celui care va sa vina, devreme ce i-am supravietuit celui care a trecut.

Am fost neobisnuit de bun la compuneri. Mama ne spunea povesti cand eram copii si sunt nenumarate nopti cand am adormit in versificatia ei – da, obisnuia de multe ori sa le spuna in versuri. Profesoara mea de limba romana ne-a dat odata o tema si nu mi-am facut-o. Luam des 10 la ea, nu mi-am pus problema ca ma va scoate la tabla cu tema. Mi-a fost frica sa recunosc in fata celorlalti ca nu mi-am facut-o si atunci am iesit in fata lor, ceilalti, si am inceput sa citesc de pe o pagina alba. Imi tremura usor mana in timp ce compuneam, din minte, fraze dupa fraze. Imi aduc aminte si acum cum tovarasa s-a plimbat linistita printre randuri, prin spatele clasei, apoi a venit la catedra, s-a asezat, eu continuam sa “citesc” cu convingere iar ea statea, impasibila, Cerber la spatele meu, si se uita la pagina mea alba. Am terminat, mi-a cerut caietul, a scos stiloul rosu. Ma asteptam ca voi lua 4 cu siguranta. A trecut in capatul paginii 10(zece) cu felicitari si o observatie pentru mine. Conditia e sa o scrii din nou cand ai sa ajungi acasa exact cum ai spus-o aici. Am crezut ca ma va inghiti podeaua.

E cel mai amar 10 pe care l-am luat vreodata.

Uneori minciunile in viata te pot duce atat de departe.

Mergeam la olimpiade cand eram copil. Foamea de competitie a familiei mele facea ca periodic, cand mergeam la concurs, sa fiu cuprins de crampe abdominale teribile si trebuia sa tin post negru cu o zi inainte de concurs pentru ca altfel intestinele imi faceau o mare figura. Cand am intrat la liceu am predat lucrarea la matematica dupa doar 30 de minute. Am luat 9.70. Am intrat al 21-lea. Nu i-am spus maica-mii ca motivul pentru care am iesit atat de repede a fost ca trebuia sa merg urgent la toaleta. Pana tarziu in viata am simtit visceral ca lucrurile bune trebuie facute pe fuga inainte ca organismul sa te tradeze.

Nu mai stiu cate note bune am luat. Stiu despre cele cateva note proaste pe care le-am luat. Am luat un singur 4 in viata. La desen. Si un singur 2. La economie. Doi-ul la economie l-am luat pentru ca doamna profesoara ne-a declarat, furibund, ca suntem imbecili si facuti la betie si ca n-o sa stim niciodata economie. M-am ridicat si i-am zis ca nu stiu de baiatul dansei dar eu cu siguranta n-am fost facut la betie. Oricat de buna a fost replica n-a contat mult in economia clasei.

Bacalaureatul meu ar fi putut fi un succes extraordinar. Ma simt si acum un fel de Al Bundy pentru faptul ca am picat cu “patru de 10 si un 4”. La matematica. Adevarul, peste ani, e ca probabil era un patru meritat. M-am agatat cativa ani buni de recorectarea facuta de profesorul Marino, intr-o duminica fatidica, a tezei mele si care sustinea ca as fi meritat 8, nu 4. Profesorul Marino era coordonatorul echipei olimpice de matematica a Romaniei. Nu mai conteaza. Tezele au plecat sigiliate cu 4.12, s-au intors sigilate cu 4.12. Zarurile erau aruncate. Viata mea era distrusa.

Tatal meu m-a sfatuit sa imi iau un an de pauza. Matusa mea spunea amuzata ca mai bine un magar sanatos decat un filosof ofticos. M-am dus in sambata aia la meditatii la fizica la doamna Marinescu, unul dintre ingerii carnivori din viata mea. Femeia aia ma tortura la fizica, nu faceam niciodata ceva bine, ma simteam un cretin de fiecare data cand mergeam la ea. Era ultimul om de la care ma asteptam sa imi dea o vorba buna. S-a uitat la mine si mi-a zis Gabi tu poti sa faci asta. Ia profesorul asta si invata-ti analiza matematica. O sa facem “Curentul alternativ” (o parte din materie) dupa ce dai bac-ul, ne raman doua saptamani, tu poti sa intri la Medicina. M-a lovit increderea ei in moalele capului. N-am sa o uit niciodata.

Profesorul meu de matematica era alcoolic. Mergeam in fiecare zi cu tramvaiul 41 undeva pe la Veteranilor si sunam la usa, raspundea buhait, apartamentul duhnea a scrumiere nearuncate. Pe masa mare din sufragerie era o sticla de votca de un litru nedesfacuta. Incepeam sa lucram si dupa 400 de mililitri devenea o minte sclipitoare. A facut din rahat bici. In august dadeam din nou bacalaureatul.

La examenul oral de romana o echipa de reporteri a venit sa filmeze “fenomenul”. Adica pe noi, cei doi elevi din Romania care picasera cu 4 de 10 si un un patru. (Ironia face ca eu am ajuns psihiatru,  ea a ajuns psihoterapeut, ne-am revazut dupa 12 ani la un training). Nu m-au intrebat pe mine daca sunt de acord, au intrebat-o pe doamna inspector sef. Doamna inspector sef care statea la birou era foarte gatita. A stat cu mine 40 de minute ca domnii reporteri sa isi poata face planul de material. M-a trecut prin toata materia. Si in ziua de azi cand trebuie sa merg la televizor am un mic frison, ochiul negru al camerei e moartea mea. Mai tarziu o alta persoana care mi-e draga, Ile Petre, m-a vindecat de fobia asta. Dar asta e alta poveste.

Am plecat de acasa la 19 ani pentru dragostea unei femei care, credeam la vremea respectiva, merita sa traiesc cu ea “ca oamenii mari”. M-am si casatorit cu ea – impotriva vointei declarate a familiei mele. Am renuntat la relatiile cu ei, am pus tot ce aveam pe casnicia respectiva. La 21 de ani eram intr-un dezastru si mai mare, sora mea mi-a dat bani pentru o avocata care urma sa ma ajute sa divortez. Eram batut, eram terminat emotional. La 21 de ani am ajuns in fata unui profesor de psihiatrie si apoi am ajuns pe canapeaua unui psihoterapeut. Vreme de luni de zile am discutat relatia cu tatal meu, moartea bunicului meu si frica mea de esec.

Viitorul era negru. Bogdan mi-a facut un mare cadou pe care il pastrez si astazi in meseria mea. Odata am plecat de la el si mi-am repetat pe drumul catre casa ca in viata n-ai voie sa ai doar o singura solutie la ceva. Cauta mereu minim doua. Alternativa. Pentru mine alternativa a venit in hazard. M-am intors la prima dragoste, la scris, la presa, la o meserie pe cate de neserioasa pe atat de spectaculoasa in formele ei senzuale.

Cand am terminat facultatea si am ajuns la McGill am fost acceptat la un doctorat in genetica psihiatrica. Birocratia si presiunea erau teribile. Am aplicat pentru o bursa Tomlinson, proiectul era facut, mentorul era in regula, trecusem de evaluarea si examenul catedrei de psihiatrie. Tot ce mai trebuia erau bani. Intr-o miercuri am primit raspunsul. Pentru prima oara in anul respectiv chair-ul Tomlinson decisese sa largeasca paleta de aplicanti si la alte domenii, nu doar sanatate mintala. Nu primisem banii. Si desi mentor-ul meu ar fi putut sa finanteze el doctoratul meu din motive obscure a ales sa nu faca asta.

M-am trezit aruncat intr-o formare strategica pe suicid si trauma finantata de guvernul canadian, 24 de ore mai tarziu plimbam aceleasi hartii la UQAM si il cunosteam pe Brian Mishara, chair-ul IASP (Asociatia Internationala de Preventie a Suicidului). Am petrecut doi ani cu ei.

Si esecurile ar putea sa continue, de la mare la mic, de la simplu la complex. In fiecare zi ma lovesc de esecul de-a fi rezolvat un caz cum mi-as fi dorit. Nu sunt un sot simplu si uneori nu sunt un sot bun. Nu sunt un tata prezent si nu sunt de multe ori un tata rabdator. Bunatatea pe care o practic se loveste de nerabdare, impulsivitate si temperamentul meu prolix. Am o tulburare de atentie, gandurile mele vin de-a valma si de multe ori vreau sa spun trei lucruri in acelasi timp. Nu invinge cel mai bun gand, stiu asta pe pielea mea. Sunt ca o papadie purtata de vant acolo unde ma duce vantul.

Nu sunt profet in tara mea. Lucrurile bune pe care le-am facut in cariera mea academica le-am facut pana acum cu oameni din “afara”. Cand eram rezident in anul I Asociatia Irlandeza de Suicidologie m-a invitat la congresul lor din Irlanda de Nord. M-am dus cu o prezentare pe un studiu facut de mine la fostul meu liceu. O luna mai tarziu m-au invitat inapoi, in Irlanda de data asta, sa le antrenez profesorii sa se descurce mai bine cu bullying-ul la adolescenti si cu crizele suicidare in scoala. Cand m-am intors in Europa, in 2008, partenerul meu din prezent, profesor de psihiatrie la Universitatea din Vienna m-a luat la bord sa lucram impreuna pe o cohorta de-a lui in Kosovo. Sunt 5 ani de atunci. Doi ani mai tarziu KHF si Universitatea din Pristina m-au chemat acolo sa le antrenez psihiatrii in statistica medicala. Un an mai tarziu aceeasi echipa am fost comisionati de UNICEF sa facem raportul anual pentru Comisia Europeana privind repatrierea familiilor kosovare din Austria si Germania. M-am trezit analist sef ONU intr-o tara vecina, inca surprins de faptul ca unele dintre ideile mele sunt acceptate si luate cu titlu de expertiza.

Nu am nici cea mai mica umbra de aroganta in timp ce scriu lucrurile astea. Coloana mea vertebrala are intr-adevar o problema, dar si mintea mea in acelasi timp. Mie Romania mi-a  dat tot. Ardealul mi-a dat o casa. Mama mi-a dat povestile ei. Familia mea m-a educat si m-a invatat sa ma spal pe maini si sa vorbesc frumos. Profesorii mei mi-au dat macaralele mintii. Fundamental, insa, Romania m-a privat de un lucru esential care e Nemesis-ul meu si boala mea profesionala. Ba chiar as spune ca Romania mi-a furat ceva care ar fi putut fi, de drept, al meu. Increderea ca felul in care eu imi vad valoarea poate fi recunoscut si de ceilalti. Ca nu voi fi lovit daca, si cand, sunt la pamant. Umblu prin Romania indoit ca cineva se uita, sau ca cineva vede. La fel cum disperarea e un miraj, la fel si calitatea momentului de-a fi cineva important pentru unul, sau celalalt.

Deci nu va lasati inselati. Apreciez cuvintele voastre frumoase. Varful momentului insa e doar o anticamera a vaii care vine. In timp ce guvernantii urla, plang, isi frang mainile ca nu exista bani adevarata moneda care e de monopol e respectul. Instructia valorii. Diagonala catre cel performant. Avem un fetis morbid pentru idiot, pentru clown, pentru paiata. Urechile imprumutate de voi sunt obligatorii pentru ca, de cele mai multe ori, astfel de cuvinte pica pe urechi surde. Ma uitam acum cateva zile la tipetele stridente ale lui Codrin Stefanescu la un om care a facut facultatea la Sorbona. Indiferent de optiunile politice ale domnului Papahagi sau de calitatea lui de politician e totusi un om care a facut studii in Franta, si a practicat profesorat acolo. Da-i Cezarului ce-i al Cezarului intr-o tara in care 90% se declara crestini.

Eu nu sunt unul dintre ei si totusi pot sa fac asta. N-am nevoie de Dumnezeu sa deosebesc binele de rau. Si n-am nevoie de performantele mele, sau de CV-ul meu, sa-mi preceada. In fata oamenilor ma duc si spun buna ziua, eu sunt Gabi. Atat, nimic mai mult. Nu domnul doctor. Nu domnul expert. Nu domnul-care-le-stie-pe-toate.

Oamenii inteligenti in Romania sunt insule de singuratate. Dezorientati, dezolati, refugiati intr-o forma de defetism patetic isi ignora uluitorul dar al mintii. Insight. Judecata. O forma de intelepciune care vine odata cu strapungerea prostiei. Ironia face ca in Romania prostia poate fi strapunsa, dar prostimea nu. Iara improstirea, aceasta devenire sociala in care din ce in ce mai multi fac pe prostii pentru a fi mai acceptabili in diverse grupuri, e un morb care castiga adepti. I-au sucombat multi, oameni a caror formatie profesionala n-ar fi trebuit sa permita asta dar, hey, cand esti intre lupi urli ca lupii.

Multumesc, tata, pentru ca m-ai invatat asta cand aveam 4 ani. Mi-ai spus odata la fantana tatic, nu e obligatoriu sa urli ca ei doar pentru ca esti printre lupi. Mi-a fost suficient. In momentele mele naive inca ma intreb de ce e atat de greu de priceput.

G

Minoritar

Imi plac cuvintele mari. Prietenul meu Mihnea trebuie sa imi aduca aminte periodic despre oamenii care ma citesc in ziar ca nu sunt un public “de specialitate”. Gabi nu esti la simpozion, imi spune. Oamenii nu au educatie. Oamenii nu au citit. Oamenii nu inteleg. Vrei sa ajungi la ei? Foloseste propozitii simple, concepte usor de priceput. Asimilabile. Nu e vorba de mesaj. E vorba de ambalaj. Daca esti prea sofisticat prostimea va trece mai departe.

In naivitatea mea protestez. Oamenii nu sunt chiar atat de prosti, Mihnea. Oamenii care citesc un ziar sunt cel putin literati devreme ce citesc, nu? Daca citesc inseamna ca au exact unealta necesara pentru a dezvolta o forma fie ea si primitiva de educatie, cultura, stiinta si intelegere despre mediul inconjurator si despre ce guverneaza logica elementara. Bunul simt. Ce e rau si ce e bine pe lumea asta. Poate unii vor fi fost ca si mine obligati sa invete fragmentul ala din Glossa cu vreme trece/ vreme vine/ toate-s vechi si noua-s toate. L-o fi picat si la vreo teza. Vreau sa  cred ca “teza” e un cuvant aflat in vocabularul unui cititor oarecare. Vreau sa cred, imi spun cand Mihnea imi aduce aminte de raritatea de relief in peisajul moral al cititorului de ziar roman ca e ceva teraformabil. Ca la sfarsitul zilei un cuvant lasa o urma, o falie in mintea unui individ. Si ca daca ai privilegiul sa te adresezi unei mase oarecare de oameni  – sute, mii, zeci sau sute de mii  / nu importa – ai face bine sa petreci timpul ala incercand macar sa contribui ceva in constiinta lor. Sa le spui ceva nou. Sa-i provoci. Sa-i intrigi. Sa-i duci inspre un “mai bine” moral care presupune inchizitie, introspectie, judecata si poate – DOAR poate – o schimbare in constiinta lor individuala.

Fac munca asta intr-un fel sau altul deja de multi ani. Am pierdut numarul cuvintelor scrise si al orelor petrecute in indoiala cu mine insumi si obrazul rosu dupa ce-am publicat un text ca poate n-a fost cel mai bun posibil, ca poate n-a inchis in el cea mai buna parte din mesaj. Le-o fi placut, nu le-o fi placut, povestea-i gata deindata ce primul cititor citeste.

E atat de frumos sa citesti. E ca si cum ai devora o lume, o lume abstracta, o lume ca o masa regeasca intr-o tara exotica in care un dineu cu adevarat formidabil nu e format din trei, cat din 13 feluri de mancare care vin din nou, si din nou, in timp ce te minunezi de diversitatea imaginatiei bucatarului. Atat e de frumos sa citesti. Din punctul asta de vedere nu exista scrieri proaste atata timp cat respecta principiul culinar al comestibilitatii, daca sunt cuvinte scrise de un om si daca omul respectiv le-a dorit digerate de-o minte crezi, speri, iti doresti poate pe undeva ca ai sa gasesti gust, aroma, placere si satietate in ceea ce consumi.

La ce bune toate randurile de mai sus?

Pentru ca servesc randurilor urmatoare. Vreau sa fie stabilit ca oricine este literat, minim alfabetizat si poate sa inteleaga ce scriu aici are la indemana uneltele necesare, bazale, minimale pentru a interpreta la nivel formal realitatea. Pentru ca asta ar fi – ce-i drept christica nu legala – scuza pentru intoleranta traditionala romaneasca despre care fac referire in cele de mai jos. “Doamne iarta-i ca nu stiu ce fac” – spune Iisus. Ca si cum daca ar fi stiut n-ar fi facut. In paranteza fie spus logic aici e o perversiune subtila, anume ca daca oamenii ar fi stiut n-ar fi facut, si atunci logic Iisus n-ar fi fost sacrificat ergo n-ar fi fost loc sa fie probat ca Messiah si-atunci ar fi disparut probabil ca si toti ceilalti dinaintea-i, si dupa-i, din iudaism care au tentat o reclama cum ca “fiul lui Dumnezeu suntem”. Asadar pentru desavarsirea faptica a martiriului era nevoie de ignoranti, de nestiutori, de zabauci in jargon. Dar sa ma intorc la tema centrala.

Majoritatea minoritatilor din Romania sufera o forma de persecutie. In Motsoc vs. Lapusneanu e sinteza perfecta a paradoxului. Capul lui Motsoc vrem. Multi dar prosti, Maria Ta. Prosti dar multi, boier Motsoace. E minunat sa fii majoritar in Romania functie de ce vrei tu. Daca se intampla ca esti roman, alb/ caucazian, nascut crescut si stabil in provincia unde provincialii tai sunt majoritari, daca se intampla ca esti de acord cu majoritatea lucrurilor cu care majoritatea oamenilor sunt de acord, daca se intampla sa ai aceleasi optiuni politice, sportive, cultural/muzical – artistice ca majoritatea colegilor tai de habitat lucrurile vor merge bine pentru tine. E o priveliste divina, de pe undeva de pe-un deal, sa vezi poporul in uniforma conformitatii. Oamenii, anonimi pana la ultimul, sunt multumiti in omogenia lor. Ai zice ca le e destul, caci legiune sunt.

Dar nu e destul.

O grupare, oricat de omogena e ea, are un trunchi identitar care nu se denomineaza doar prin “suma lucrurilor care suntem si in care credem”. Nu. Oamenii nu au creiere pregatite sa anticipeze cat de multi seamana cu ei in trasaturile enumerate mai sus si atunci traiesc o forma de anxietate de grup. Oare suntem destui? Oare suntem amenintabili? Si atunci incepe xenopatia (boala celorlalti). Tigani. Unguri. Secui. Est vs. vest. Curvari vs. virtuosi. Doamne vs. curve. Destepti vs. prosti. Militieni vs. profesori. Politicieni vs. alegatori. Tarani vs. proletari. Grupez oarecum alandala extremele unui continuum nu pentru ca ar fi relevante apozitiile cat pentru a sugera ca ele exista,  ba mai mult – daca il citesti pe Gladwell de exemplu – par a fi inevitabile pentru mintea umana de pretutindeni. Ura de rasa sau de clasa au ceva intrinsec uman si cu cat cobori pe treapta civilzatiei le gasesti mai prevalente, mai predominante. Daca vrei sa stii deci, la un moment dat, mitologia fobiei unui grup ai sa te uiti la categoriile sociale pe care le denunta, minoritatile pe care le persecuta si dimensiunile naturii umane fata de care manifesta in mod virulent, furibund pe alocuri, sentimente de ostilitate.

As putea sa fac o paralela folosind experienta mea in Kosovo intre Est/ Vest, sa iau in discutie pozitia Vestului fata de anumite categorii sociale si chiar sa duc cuvintele mele in directia in care sa fac o apologie la adresa discriminarii la care sunt supusi Romanii in alte tari. Nu imi doresc asta aici (dar tot ce e scris pana aici se aplica si in situatiile respective). Prefer sa fac referire la felul in care romanii iau atitudine fata de anumite categorii: 1) minoritatile etnice a se vedea maghiarii si tiganii, 2) minoritatile religioase anume orice altceva decat cei care sunt crestini-ortodocsi si 3) minoritatile sexuale adica orice alta categorie decat adultii heteresexuali.

In ce priveste deosebirile dintre maghiar si tigani psihologia animozitatii difera in multe privinte dar se ingemaneaza in cel putin un domeniu. Si unii, si ceilalti pare – in mitologia romaneasca traditionalist/nationalista – ca vor sa fure valori (a se vedea bani), sau sa profite sau sa imbogateasca pe nedrept din ceea ce se cuvine romanului “verde”. Unii au o pretentie asupra unor pamanturi, ceilalti n-au nici o pretentie dar tulbura “moralitatea” si “civilizatia” romanilor prin furt si activitati considerate sub demnitatea romanilor, au un stil de viata nomad si greu rezistent la culturatie (lucru pentru care multi romani manifesta o forma latenta de invidie).

Minoritatile religioase din romania nu sunt stupite doar pentru cei 60 de ani de supresie religioasa etatizata ci si in raspuns la un sentiment nationalist de inspiratie divina medieval. Dumnezeul majoritatii religioase sigur vorbeste romaneste pentru ca “domnul nost’ Iisus Christos” nu ne lasa la greu. Istoric biserica insa a fost ca si in alte parti ale lumii intr-o vesnica frictiune si lupta pentru putere cu institutia laica, vezi “domnul de drept divin” sau “voda” care periodic ridica sau decadea diversi lideri religiosi. Ura fata de minoritatea religioasa nu e decat o chestiune de aritmetica, in general in diverse sisteme religioase nu se cauta doar majoritatea cat unanimitatea intru credinta si dogma. E de asteptat pe undeva ca cine iese din rand va reprezenta o sursa de pericol. Erezia, apostazia sunt instante care in multe instante au generat specii religioase noi (crestinismul fiind el insusi o forma de erezie in originar). Suficient insa sa observi cati romani au citit Biblia sau cunosc elemente de dogma, sau care observa ritualul religios din care fac parte sau care macar sa inteleaga ce-i separa pe ei de “ceilalti” (die Anderen) incat sa-ti dai seama ca fobia profuza nu are nimic de-a face cu obiectul ei intrinsec, ci probabil se reduce la confuzia dintre religie si etnie si deci la anxietatea prezentata in paragraful anterior. Nu esti roman destul daca nu esti destul de ortodox.

Finalmente si probabil ceea mai ciudata minoritate e cea sexuala. Aici lucrurile musai sa fie explicate doar in relatie cu bigotismul religios si caracterul etnic al sexualitatii unei anumite populatii. Norma sexuala este una obligatoriu ancorata etnic si religios. Fiecare populatie are un caracter traditional insular sexual incepand cu ritualurile de curtare, continuand cu atitudinea fata de anumite practici sexuale si terminand cu atitudinea fata de participantii la sex, vezi barbat si/ sau femeie si rolurile pe care ei le indeplinesc. In joc intra si arhetipul asa cum a fost discutat de Jung si Eliade (in particular), si separarea androginului ca tot in animus/ anime. Exista ca si in razboi lucruri pe care le fac doar barbatii, si lucruri pe care le fac doar femeile. Nu invers. Magisteriile nu se suprapun. Anumite gauri sau recesuri n-au fost gandite pentru anumite practici (ceea ce, facand o mica aroganta fata de acelasi plan Divin, iti spune ca Dumnezeu sigur si-a pus problema locului si adancimii la care trebuie sa intre un penis sau care e semnificatia orgasmului clitoridian mai ales cand a conceput clitorisul ca un mic penis). Normalitatea in sex cuprinde o enorma diversitate dar la nivel de majoritate presupune ecuatia barbat + femeie = dragoste.

Intrebarea care se pune este de ce s-ar simti cineva bine orientat in timp si spatiu sexual agresat sau amenintat, sau in vreun fel inoportunat de orice alta forma de manifestare a sexualitatii. Nu am sa fac aici divagatia din trecut in privinta pedofiliei sau anumitor specii parafilice, ar fi o iesire din argument pana la urma. Deindata ce admiti ca exista si alte specii sexuale decat heterosexualitate chestiunea se rezolva.

Sau nu.

In oriscare dintre instantele de mai sus frica irationala, psihotica a individului e ca isi dilueaza compozitia de grup prin contaminare; fibra “vitala” a grupului se pierde, ne amestecam, ne pierdem, pierim ca popor, copiii nostri o sa aiba sange maghiar si tigan, urmasii nostrii vor fi papistasi si pagani, fetitele noastre o sa se pupe cu fetele si baietii nostrii o sa se futa in cur, ca poponarii, pentru ca daca nu starpim raul raul ne va cuprinde. O astfel de filosofie n-ar fi rezistat de la inceputurile lumii daca n-ar fi avut un ecou macar ocazional in felul in care omenirea a progresat de la formele ei primitive la notiunea moderna de “stat” si “popor”. Curiosilor ar merita sa le expic odata ca cele doua sunt produsul gandirii unui anume Iosif Visarion Djugasvili, zis Stalin, care a propus sinonima un popor = un stat = o limba. Da, exista mai multe specii extincte de popoare si de obiceiuri decat cele prezente. Nu mai exista sumerieni. Nu mai exista amalekiti. Nu mai exista dacii si romanii. Nu mai exista ostrogotii sau vizigotii. Nu mai exista cultura de Cucuteni (cucuteni care, de altfel, n-au stiut niciodata ca-i cheama cucuteni). Frica irationala, psihotica a individului s-a cladit pe milenii si evuri in care realitatea a fost ca daca nu tineai bine fortul dadeau barbarii peste tine si erai obliterat de pe fata pamantului.

Multi dintre cei care obliterau veneau cu propriile lor obiceiuri/ practici sexuale. Marii invadatori ai lumii se intampla ca au avut si o sexualitate mai liberala (sa nu uitam ca zeul Penis, in imperiul roman, se mai numea si Liber si ca egiptenii au fost, probabil, cea mai sexualizata civilizatie inainte sa treaca la Islam).

Frica romanilor de minoritati sexuale e la randu-i o concomitenta a intolerantei etnice si religioase. In fapt majoritatea argumentelor despre libertatea LGBT (lesbian/ gay, bisexual/ trans-gender) termina prin a se decanta intr-unul dintre cele doua rezervoare. Nu e nimic non-romanesc la orientari sexuale alternative macar din faptul ca acestea tin de natura umana, care preced nationalitatea unui individ. Sunt putine, daca vreo evidenta care sa puna in asociere practica religioasa majoritara in romania si sexualitate (in catolicism, de exemplu, a existat o controversata asociere intre pederastie sau homosexualitate si anumite categorii sociale). Dar acolo unde oamenii nu sunt dispusi sa discute despre cate de frica le e de extinctie etnica sau religioasa vor prefera sa mearga pe argumentul sexual.

O observatie e ca in vremuri de restriste angoasa libidinala creste in comunitate, pe masura ce granitele ei se inchid. Cu cat mai amenintata o comunitate – real sau imaginar – cu atat isi va creste agresivitatea sexuala fata de individ. Natalitatea creste, disponibilitatea sexuala a anumitor zone gri creste si ea (adolescenti, poligamie, samd) si accentul pe procreere la randul lui devine relevant. Intoleranta fata de minoritati aici depaseste zona non-hetero, intra si in spatiul acelora care fac sex de placere, sau care fac sex cu mai multi parteneri, sau care fac sex pur si simplu in anumite perioade ale lunii sau fazelor lunare. Ayaan Hirsi Ali descrie in detaliu atitudinea Islam-ului fata de sex si sexualitate si felul in care femeii in particular ii este interzis sa vada ceva placut in sex; placerea sexuala este “impura” or puritatea e o chestiue care apropie omul de Allah. (si aici o derogare hazlie e ca fara sex nimeni nu mai ajunge la Allah)

Sunt unii sau altii care se vor declara scandalizati de opresiunea minoritatii LGBT in Romania. Sau a ateilor (desi, cum explic in alta parte, ei nu sunt o minoritate per se). Sau a yoginilor (Bivolaru e inca un nume de casa). Sau a consumatorilor de substante recreationale (desi acolo granita cu patologia e intima, si blurata). Dincolo de evidenta ca pentru o persoana literata, care deci are unelte necesare sa testeze realitatea, intoleranta a priori  e o abdicare de la insusi principiul pentru care te-ai literat (adica sa te informezi), intuitia iti spune ca zgomotul care se intampla imprejurul unor astfel de evenimente e doar o consecinta pozitiva a faptului ca, departe de-a fi obliterate, astfel de insule minoritare au devenit relevante. O voce eretica ce nu poate fi redusa la tacere e deja inceputul unei avalanse care mai devreme sau mai tarziu distruge zidurile cetatii.

G

 

 

Ateii raspunde

Imi propusesem inca de la aparitia textului lui Radu Preda (unul dintre cel putin doi Radu Preda din Romania de care am auzit) o forma de raspuns. Pe cat de stupid era titlul lui, pe atat de cel putin la fel mi-am propus si eu sa fie al meu. De cateva zile inteleg un lucru, in Romania nu ai sa faci educatie cu frumosul, mai ales cand linia comuna demagogica e ca unde n-ai argumente ataci caracterul; in cazul de fata “ateii”.

Iata, asadar, ca ateii raspunde. Adica eu, in masura in care Biserica intreaba, adica domnul Radu Preda.

Si raspunsul trebuie sa faca referire la cine face referire domnul Preda.

Nu e un raspuns punct cu punct. E un raspuns punct cu virgula, preferabil in locurile lor adecvate. Unde am sa am scapari imi cer iertare anticipat. Celor compulsivi ai gramaticii romane cel putin.

Ateii nu reprezinta un grup, ci o diversitate de oameni care se intampla sa aiba in comun un drept constitutional de-a-si exprima un punct de vedere vis-a-vis de diverse forme de credinta, religie sau cult. Unii sunt atei pentru 99 de religii dintr-o 100, altii sunt suta-la-suta atei. Argumentul e fals, apropos, dar suna bine. Dawkins e totusi un activist, nu un logician. Oricat ai incerca sa-i incadrezi intr-o clasa omoloaga armenilor, tiganilor, analfabetilor, profesorilor de traforaj etc. exista ceva inedit la ei (la…noi?) anume ca nu sunt reuniti de-o linie comuna, sindica de breasla. Nu avem un drapel ca secuii, nu avem un crez ca pocaitii de ziua a saptea, nu avem un imn ca suporterii Steaua. In fapt, probabil cel mai greu de inteles pentru privitorul dinafara e ca sa fii ateu nu e o calitate, in masura in care nu e un defect si cu siguranta, parol domnule Preda, nu e unmusikalisch. Pentru un ateu sa fie ateu e o chestiune de bun simt si testare a realitatii, la sfarsitul zilei nicidecum o preferinta sau un favor, o compulsie sau adeziune de partid(a). Pur si simplu o continuare a unei sume de adevaruri care, ramase in teritoriul natural, vorba lui Dennett, obliga ganditorul cu minime resurse logice sa admita un fault, si rectificarea acelui fault.

Am un suflet? Eu? Sa plecam de la o astfel de intrebare axiala care precede – ar trebui sa o spun a priori – afirmatia aroganta cum ca rezulta din afirmatia ca as avea un suflet cum ca el e creat sau apartine Cuiva. Ca sa pot raspunde la asta e obligatoriu sa stiu ce e aia suflet, ce e aia Eu, si daca intre cele doua are loc o relatie de posesie. Douglas Hofstadter il citeaza pe John Hunecker si raspunde problemei de fata foarte elegant, anume ca daca am un suflet inseaman ca sufletul e “ceva” finit, cu o oarescare salienta de la om la persoana, si ca daca oamenii sunt inegali nu avem de ce sa respingem realitatea ca oamenii au suflete inegale. Si daca sufletele sunt inegale inseamna ca exista o unitate – virtuala ce-i drept – de masura a sufletului careia DG ii spune ” un hunecker” in onoarea domnului cu acelasi nume. Iacata deci ca sunt oameni care au un suflet de 100 de huneckeri, sa zicem, si oameni care au suflete de un hunecker. Si daca exista oameni cu un suflet de UN hunecker inseamna ca obligatoriu exista si oameni cu zero huneckeri de suflet. Adica oameni fara suflet. Unii dintre acestia – ar putea foarte bine sa rezulte intr-un algoritm rezonabil de gandire – sunt cei care sunt areligiosi sau mai vulgar spus atei (alta inexactitate). Copilul cand se naste are suflet si nu are Eu, persoana cu diverse forme de dementa sau psihopatie putem sa spunem ca are Eu (sau nu) dar n-are suflet. Si uneori, cum e in tulburarile disociative sau boala borderline sau schizofrenie Eu-ul si sufletul sunt “scindate”. Putem sa ne imaginam tot felul de instante in care “sufletul” sau “eu” sufera sau isi manifesta prezenta, de la momentele carteziene de tip cogito-ergo-sum la acele framantari qualice rezumate de unii filosofi ai constiintei sub  sintagama “wil” sau “what it’s like” (cum e sa fie) sau “you had to be there” (ar fi trebuit sa fii acolo). Apusurile sangerii de soare, privitul apei care cade hipnotic in cascada Niagara, multimea interminabila de candele in piata San Pietro de Paste, Santamaria la hramul manastirilor cu acelasi nume, maratonul pentru baterea recordului la masturbare adulti (aparent cel mai rezilient e un domn care a “rezistat” sapte ore si jumatate…ce spune asta despre sufletul lui? sau despre el), momentul cand i-ai spus pentru prima oara “te iubesc”, marile orgasme samd. Toate sunt reprezentari. Si sa nu uitam chestiile si mai grele.

Morala.

Binele si raul.

Viata si moartea. De cele mai multe ori a celor dragi sau familiari.

Viata de DUPA moarte.

Pacat si iertare.

Notiunea de popor ales, de blestem si pocainta.

Cine suntem noi? De unde venim, unde ne ducem? La ce e buna viata?

Dar moartea, la ce e buna moartea?

Nu avem motive sa credem ca cel putin toti dintre noi (sic!) nu au avut astfel de pauze existentiale. Ca unii s-au gandit mai mult sau mai putin la asta, ca unii au indraznit sa-si raspunda siesi, ca unii au dumnezeul lor de partea lor care le atarna arhimedic adevarul, ca altii au dubii privitor la adevar deopotriva, ca in scepticism se ascunde uneori o forma dubioasa si perversa de ambivalenta care tot la wil (what it’s like) se reduce, e fapt ca subiectiv orice muritor isi va lega identitatea, sufletul lui (preferabil nemuritor) si Eu-ul de o contingenta cat de cat coerenta. Binele e bine pentru ca e bun, nu se poate ca viata sa se termine aici, daca iti SUPERI Creatorul creatorul se supara si pedepseste si nu e nimic bun in moarte mai putin partea in care ajungi “dupa”, unde daca ai fost bun te vezi cu altii ca tine iar daca nu, la naiba, trebuia sa stii dinainte.

Oricare dintre excursiile acestea in imaginar merita profitul ei de fictiune. Asa cum nu exista – zice folclorul – atei in gaura de sarpe asa nu exista nici credinciosi multi prin laboratoarele de fizica nucleara sau bibliotecile academice (mai putin aceia care tocmai asta studiaza). Unii fac acel hocus-pocus paulin si zic cred, Doamne, ajuta necredintei mele (oarecum masochist, violator, uite nu te cred CONVINGE-MA!), altii cred fix cat le ia sa-si faca o cruce sau o rugaciune sau sa zica un bogdaproste si-apoi mai cred cand le e greu, si plang, si li se pare ca lumea a fost rea cu ei si dau acatiste de sanatate, de razbunarea dusmanilor, de “vindecarea sufletului”.

Vindecare de ce?

Nu mira pe nimeni ca daca sufletul e imaterial n-ar trebui sa fie vorba nici macar un moment vorba de vindecare si daca sufletul nu e imaterial, ci material si daca sufletul e coruptibil, imbolnavibil inseamna ca exista o terapie a sufletului care ar merita sa functioneze standardizat, ordonat cel putin intr-un LOT oarecare de bolnavi de suflet? Ts. Om cu om. Actul de credinta, acel auto da fe, impinge milioane de oameni intr-o forma de exercitiu  – macar acela standardizat – care presupunem ca ar trebui sa faca ceva. Nu face. In faimoasa cohorta Framingham oamenii chiar s-au intrebat asta, daca ajuta sa te rogi “de-adevaratelea” ca sa te vindeci de inima (unde inima chiar e inima, nu sufletul nemuritor). Fis. Nu ajuta. Ma uit stupefiat cum multi dintre chirurgii pe care ii cunosc, maini cu adevarat providentiale fug pe insula falsei modestii si zic ca de fapt Dumnezeu a lucrat prin ei cand s-a intamplat sa faca ceva cu adevarat extraordinar, din pacate irepetabil. Oare de ce? De unde atata irational?

Saptamana trecuta am avut 60 de minute intre patru pereti cu o persoana care venise sa ma omoare. Avea un cutit in jambiera. Timp de 60 de minute am discutat lucid, argumentat daca se va arunca asupra mea sau daca-si va taia gatul. Sau venele. Sau daca-si va invinge minunea aia in piept. Purtam – ironia face – un tricou de la acea persoana cu un cal inspirat din regatul lui Rohan, al lui Tolkien. Medic si pacient eram pasionati de JRR. Si da, o spun raspicat, ironia face si nicidecum interventia divina, angeologica a “cuiva” sau “cineva” care stia dinainte ca va trebui sa-mi negociez serios viata in relatie cu o persoana psihotica. Psihotica, adaug, nu posedata, nu indracita, nu rea. Solutia dupa ce-a ajuns acasa nu a fost exorcizarea ca la manastirea Tanacu, adica – pentru cunoscatori – terapia-soc-Corogeanu, ci internarea intr-un spital de psihiatrie.

Se zice ca daca vorbesti cu Dumnezeu esti credincios, dar daca Dumnezeu vorbeste cu tine esti psihotic. Ayaan Hirsi Ali, in cartea ei auto-biografica despre copilaria in Somalia povesteste ca drumul ei prin Islam a presupus un etern efort cu Dialog cu Allah, Dumnezeul “lor” (care, trebuie spus, nu este dumnezeul Nostru, pe-al nostru il cheama altfel). A fost sfasietor sa iasa din pozitia submisiva in primul rand pentru ca parea o imensa transgresiune, fulgere urmau sa o trazneasca, Allah urma sa o nenoroceasca teribil pentru ca indraznea sa intrebe. Nimic mai mult. Sa intrebe. Din fericire nici un traznet nu i-a curmat viata dar lui Theo van Gogh, un regizor incomod olandez, un credincios remarcabil prin devotamentu lui i-a impuscat corpul, i-a crestat torso-ul si i-a transmis lui Ali ca ea urmeaza.

Iacata deci ca sa fii ateu nu se rezuma doar la o bucata de adevar revelat, ci la insasi notiunea ca exista adevar prin revelatie. Opozitia NU este la institutie, asa cum pisicher insista domnul Preda cum ca oamenii au ceva cu Biserica Ortodoxa Romana, nu este nici macar la sacralitatea asezamintelor de cult (pe care personal le recomand ca monumente de arhitectura si veritabili stalpi ai societatilor de pe glob), cat la acel adevar privind natura umana, originea omului, cum de omul are constiinta-de-sine (self awareness) si ce este acela suflet. Atat. Nu noi, ateii, avem nevoie sa raspundem la ceva anume cat mai degraba invers, diversele culte cultisoare organizatii biserici bisericute clici adunari congregatii slehte soboare conclave sunt obligate sa isi argumenteze cat de cat plauzibil motivul pentru care, in prezenta unei serii de evidente, o tin langa cu sanctitatea unei fictiuni mai mult sau mai putin plauzibile.

Acelora care iau textele biblice sau in general textele “sacre” in serios li se adreseaza intrebarea.

Acelora care nu iau textele biblice sau in general textele “sacre” in serios li se face rugamintea sa se scuze din discutie. Nu poti sa ceri sa fii luat in serios daca tu insuti/ insati nu te iei, sau lucrurile in care crezi.

Christopher Hitchens in cartea sa despre Maica Tereza reveleaza adevarul socant, ca dupa toate aparentele reverenta maica era atee pentru ca oricat vorbise cu Dumnezeu Dumnezeu nu vorbise inapoi. Sfanta din Calcutta are o intreaga corespondenta pe tema asta, dar putini o stiu sau au citit. Din interiorul clerului romanesc nimeni nu a cerut vreodata ca fiece practicant sa aibe o proba onesta asupra credintei lui, chiar daca practica asta. Mie, ca psihiatru, mi se cer exercitii zilnice de credinta, domnule doctor CREDETI ca tratamentul meu o sa functioneze si eu raspund, rezonabil cred, ca nu CRED asta cat sper asta si uite care sunt sansele ca asta sa functioneze, or ba. Sansele se refera la o suma de dovezi empirice, vezi studii analize meta-analize samd. Mai mult, cand ministrul Adm. si Internelor Radu Stroe a trait penibila realitate ca in randul Politiei si Jandarmeriei se practica o maxima curvasaraie si trafic de persoane in scop sexual samd a avut inspiratia sa faca o “ancheta” in care una dupa alta 7000 si ceva de femei au aparut in fata unei comisii de ancheta si-au fost intrebate, sub juramant presupun, daca au fost hartuite sexual or ba. Niciuna nu fusese hartuita. Oamenii s-au felicitat pentru profesionalism.

Cand oamenii s-au dus cu recensamantul in Romania n-au intrebat om cu persoana daca e un adevar pentru ei cum ca “cred” ce cred si nimeni nu i-a intrebat de ce cred lucrurile despre care cred. I-au intrebat de religie, 9 din 10 erau ortodocsi la revedere drum bun. Ce sarac cu mintea, caci de duhuri nu sunt sigur ca exista, spune ca asta e o majoritate? Cum poti sa te asiguri ca o buna parte din credintele oamenilor nu e o simpla consecinta a ignorantei lor, a ne-educatiei lor, a mocirlei medievale in care traiesc rural, limitrof paleoliticului? Cati dintre oamenii aia stiu cine e Charles Darwin, cum se reproduc oamenii, ce e ala gamet, sau ADN, sau ARN, ce e aia o mutatie sau malformatie genetica? Bacterii? Virusuri? Prioni? Cine e vaca nebuna si de ce-i zicem asa? Ce-o fi aia dopamina si cum au loc halucinatiile cu continut mistic-religios? Pot fi ele reproduse in conditii de laborator mai bine zis daca facem o fiertura particulara putem sa il vedem pe Dumnezeu cat suntem high?

Din nou, nu sunt raspunsuri la care majoritatea credinciosilor sau prelatilor, sau apologetilor teologiei deopotriva sa raspunda. Nisipuri miscatoare si racneli teleologice.

In suma tuturor celor de mai sus, de fapt, se ridica minimul protest umanist de data asta anume ca e quasi-imposibil ca, vreodata, intr-o biserica cineva sa citeasca Evolutia Speciilor sau sa afle despre Crick si Watson, sau despre Bohr sau despre Eisenberg sau despre Schrodinger sau despre Einstein, despre Leibniz sau despre Laplace, despre George Emil Palade sau despre Okazaki. De ce merg toti banii aia acolo, intreba pe buna dreptate umanistii cand scolile Romaniei s-au imputinat, cand calitatea intelectului populatiei a scazut si oamenii nu se mai pot gestiona pe ei insisi prinsi in mara ireverentioasa a facutului compulsiv de cruci, troite si cavouri marmorate prin cimitire private.

E atat de simplu. Intr-un afis privit alandala de mine pe Facebook despre cum se rationaliza zaharul in timpul celui de-al doilea razboi mondial scrie negru pe alb cum “crestinii vor primii 500 de grame, evreii 100 de grame si tiganii 200 de grame”. Era 1943. Sunt 70 de ani de atunci, domnule Preda, nu e razboi ci pace, nu e dictatura cat democratie si eu, ateii, ne simtim jicniti (ca sa ma puteti urmari) de simpla sugestie ca vorba noastra n-ar trebui auzita. Nu ma deranjeaza sa vad zambind superior un cucernic la poarta Raiului cand cineva, suflet cald si luminos ii va spune Ioane, tu la dreapta ca ai fost cuminte Gabi, tu la stanga ca ai hulit atata timp cat azi, aici si acum, pe planeta asta unde suntem aidoma egali sa imi exprim atat, un punct de vedere si sa cer o echitate in balanta lucrurilor pentru care merita luptat. Sunt un filo-gnostic. Sunt un ahtiat al lucrurilor de stiut. Nu sunt un orfan in cautare de Tata. Stiu de unde vin, stiu cum m-am nascut si stiu si cum am sa mor, si stiu si cum am sa traiesc dupa ce mor si nu, vorba lui Laplace, n-am nevoie de o ipoteza Dumnezeu pentru asta. Nu privesc de sus practicantii unei religii oarecare, nu consider ca lucrurile sunt clarificate de-a pururi si o lume fara biserici, si fara Dumnezeu e de dorit, sau de urmarit. Din motive pur naturale Dumnezeu va naste, din nou si din nou, in mintea omului susceptibil atata timp cat omul va fi om. Pentru unii dintre noi nu e nevoie de un atare proces. Pe insula noastra de evolutie religia nu a fost ceva care sa ne creasca sansele de supravietuire. Sunt pasari care zboara, sunt unele care merg pe pamant, sunt unele care inoata. Sunt ursi carnivori, sunt ursi fructivori. Sunt teofili, sunt teofobi. Totuna.

G

Un (alt)fel de intoleranta

Sunt ani – poate – de cand n-am mai scris pe teme religioase. A fost o vreme cand m-am simtit dator, in primul rand fata de mine daca nu pentru altcineva, sa pun in cuvinte ce exista in forma de gand. Gandul, trebuie spus, pare absolut liber. E spontan, de cele mai multe ori arbitrar, si in 99% din cazuri il asimilam ca fiindu-ne al nostru. Bine, daca te iei dupa Descartes ar fi 100% al nostru caci cogito ergo sum. Acel procent diferenta ar reprezenta proportia in populatie al oamenilor care chiar cred ca unele ganduri nu le apartin lor, ci altora. Lor le spunem in multe feluri, schizofreni, psihotici, delirant-halucinatori s.a.m.d. Semiologia psihiatrica e plina de instante in care mintea nu mai are propriete asupra gandurilor. La un nivel si mai abstract al proprietatii gandurilor insa, acolo unde intervine inventivitatea unui gand, sau unicitatea lui, s-ar putea sa fim chiar dezamagiti. Chiar daca le personalizam, sansele sunt ca doar o foarte mica minoritate dintre gandurile noastre chiar ne apartin, altfel spus suntem, de cele mai multe ori, masini de reprodus ganduri, nu neaparat de creat unele noi. Inventica gandirii e, deci, un lux.

Credintele sunt o forma de ganduri. Fie ca ma refer la credinta in lucruri testabile, gen lumina e o prezenta intunericul o absenta, sau ca un obiect disloca o cantitate de lichid egala cu volumul lui, fie la lucruri mai putin testabile gen Marte e mai departe de Soare decat Terra, majoritatea dintre ele sunt ganduri care, senso stricto, nu ne apartin dar pe care ni le insusim pana la punctul la care devin “ale noastre” intr-atat incat la un moment dat nu ne putem separa identitatea de ele. Cred ca sunt roman. Nu, STIU ca sunt roman. Acest “stiu” e momentul de la care o credinta inceteaza sa mai fie un gand, capata caracter de fapt. Corect ar fi ca am “aflat” ca sunt roman, si ca cineva m-a invatat sa fiu roman. Romanismul meu a fost aprofundat prin invatare. N-am o constiinta genetica a romanismului meu, dar am una intelectual-culturala. Aidoma, am religie crestin ortodoxa.

Aici am sa spun ceva periculos mai ales pentru aceia care-mi stiu optiunile religioase. Sunt la fel de crestin ortodox cum sunt roman. Mi-a fost “dat”, la fel cum mi-a fost dat sa ma nasc in Bucuresti din parinti ardeleni si sa cresc in Ardeal ca un veritabil regatean. E posibil ca tocmai din astfel de contraste sa stea propria-mi tendinta spre provocarea certitudinilor. Am un tur, si doua luntri.

Respect religia in care m-am nascut. Ii respect cultura, iconografia, istoria si imi aduc aminte cu placere de vremurile cand mama (adica bunica, in Ardeal e cam acelasi lucru) ne striga din usa casutsii ca se face tarziu si pierdem slujba. Ne furisam sa prindem fix cititul Evangheliei pentru ca se statea in genunchi si nu ne lua cu ameteli de la smerenie, si-apoi stiam fix cand sa intram ca sa mai prindem 10 minute pana la predica, apoi alte 10 minute si apoi mir, painica si la revedere. Ghinionul nostru de copil facea ca uneori, pe nepusa masa, mai aparea cate un parastas. Un parastas egal o ora in plus de supliciu.

Altfel Dumnezeul care ne era invatat era destul de rezonabil. Avea un Inger care ne ajuta sa trecem puntea de la Boac si sa nu cadem in vale. Avea si el un Baiat, Iisus, stiam si cum arata ca era pictat in Casa Sus, mamica lui era Maria care era si Fecioara in acelasi timp (termen irelevant pentru un copil), si-apoi Biblia era ca o carte de aventuri. Un fel de Mark Twain, doar ca avea altfel de personaje. Era Moise, era Iona, erau David, Samson, Ieremia, Iosua, si altii cate mai altii. Nu m-a intrebat nimeni, pe atunci, daca “vreau” sa invat lucrurile astea. Bine, la fel nu m-a intrebat nimeni daca vreau sa invat sa mananc cu lingura si furculita sau sa ma spal pe maini cu sapun. Facea parte, cum se spune, din “obiceiul” locului. Dar, pe de alta parte, la fel cum am crezut in adevarul utilitatii spalatului pe maini la fel am crezut si in utilitatea “crezutului”. Mi-aduc totusi aminte ca aveam mari dificultati, inca de mic, sa imi imaginez cum vorbesc cu Sfantul Nicolae a carui icoana o cercetam indelung in timp ce spuneam Tatal Nostru. Mama era sugubeata, ne controla la rugaciuni si daca i se parea ca dureaza prea putin ne punea sa le repetam cu voce tare.

Si-asa am crezut, multi multi ani. E remarcabil cum n-am simtit vreun moment nici un impediment moral in a crede. Da, stiam si de Satana si de Iad si de oamenii rai si de cum ard unii sau ceilalti dar nu m-a lovit cat m-a lovit, undeva catre 14 ani, lectura unei carti fara coperti din biblioteca tatalui meu.

Cartea respectiva nu avea coperti pentru ca era interzis sa o ai. Nu avea, deci, nici cotor pentru ca nu aveai voie sa stii despre ce e vorba in ea. Inauntru, propria mea pierzanie. Texte peste texte, bine argumentate si cel putin la fel de logice care sustineau ca Dumnezeu nu exista, ca Biblia e o serie lunga de povesti neadevarate, implauzibile sau franc imposibile. Am fost bulversat. Durerea mea, probabil, e ca aceea a unei persoane care credea ca Pamantul e plat sau ca de fapt noi ne invartim in jurul Soarelui. Doare sa iti fie zdrobita o credinta. Stiinta face uneori asta. La fel si crescutul cand ti se lungesc oasele mai repede decat tendoanele. Growing pains, asa le zice englezul. Dureri de crescut, sau dureri crescande.

Si crescande au fost.

Sunt astazi, cred (sic!) un religio-sceptic. Cred in teoria lui Darwin. Cred ca omul nu a fost “creat” de Dumnezeu. Cred ca Pamantul nu a fost creat de Dumnezeu. Cred ca Universul nu a fost creat de Dumnezeu. Care Dumnezeu? Buna intrebare. Cred ca lucrurile astea nu au fost create de Dumnezeu care mi-a fost invatat mie, adica de acel Dumnezeu care mi-a fost prezentat cu titlu de Dumnezeu. Gabi, Dumnezeu, Dumnezeu, Gabi. Ca orice om care gandeste astfel imi asum, oricat de improbabila, greseala-mi de gandire si admit ca gandurile anterioare, desi mi le insusesc, nu sunt ale mele. La fel nu erau nici cele dinainte, cum ca Dumnezeu l-a facut pe om, si omul l-a tradat pe Dumnezeu pentru ca a mancat din marul cunoasterii samd. Unele le-au dislocat pe celalalte. Cei ce mi le-au dat, unii si ceialti, le-ar vrea, inevitabil, certe, finale. Si unii, si ceilalti, gandesc o forma de eliberare ca si cum incertitudinea incompatibilitatilor e cumva incastranta, sufocanta, claustrofobica. Spuneam undeva ca n-as putea fi un agnostic, dar nici n-am fost vreodata un om religios.

E cu atat mai spectaculos, deci, ca astazi am sa scriu un text (daca inca mai suferiti dupa luga introducere) in favoarea predarii religiei in scoli. A nu se confunda, acest text nu e in apararea tezei ca Dumnezeu a creat vazute si nevazute sau ca Lazar a (fost) inviat din morti. Scriu mai degraba din perspectiva unui gand, sper, inedit pe care-l am de la o vreme despre evolutia religioasa. Vedeti voi, am citit un mic pomelnic pe aceasta tema si probabil mi-a trebuit o vreme sa diger. Ce-ar fi daca, ma gandesc, am eradica religia?

De tot.

Complet.

Pentru umanitate. Pentru viitor. Pentru binele copiilor nostri. Apropos, dr. Seuss a avut dreptate, e probabil cel mai de efect argument.

Am fost obligat sa ma gandesc la asta cand s-a nascut baiatul meu. In fapt, devreme ce admit ca mie mi-au fost “date” gandurile astea pe care astazi le inteleg ca fiind gresite la atatea niveluri de ce-as perpetua greseala? La ce “bun”?

Ei bine, aici argumentul secular incepe sa-mi para periculos si strident. De unde era o “libertate” sau mai bine zis o “eliberare” a mintii pe care poti-sau nu – in toleranta reciproca sa ti-o revendici, devine brusc o forma de obligatie. Cine are cap, si e informat, si “stie stiinta” ar trebui sa arunce religia la cos, sau cel putin s-o declare depasita tehnologic. In cea mai recenta carte a lui intitulata, in onoarea lui Darwin “Cel mai frumos spectacol de pe Pamant” (citat din Originea Speciilor), Richard Dawkins vorbeste despre faptul ca evolutia prin selectie naturala nu mai e o teorie, este un fapt. Si are dreptate. Religia, si religiozitatea fac parte totusi din acest proces. Nu poti si sa mananci prajitura, si sa ramai cu ea in mana. Nu exista evolutie daca te uiti doar la ce-ti convine in ea.

Mi-a luat mult sa inteleg fraza lui Dennett de la finalul Breaking the Spell unde spunea ca incurajeaza predarea religie ca “fenomen natural”; cred ca a fost insuficient inteles in vesnica galceava dintre creationisti si darwinieni. Credinta e la randu-i spectaculoasa, sacrul e uluitor in manifestarile lui, nu merita transformat intr-un ieftin spectacol de balci sau un etern joc de lumini si umbre in care copiii, odata expusi, “raman traumatizati”. Bine ca nu-i traumatizeaza fetitele PowerPuff sau Mojo Jojo, sau accesul la pornografie dupa 10 ani. Exercitiul ritualului e unul care pune in valoare calitati ale umanitatii care, iti convine sau nu , au avut timp sa isi rodeze calitatea, comensal, de-a lungul a zeci de mii de ani. Cand Dawkins spune ca suntem atei pentru 99% dintre zei e cat se poate de adevarat dar asta doar pentru ca noi, in umanitatea noastra, am renascut din nou si din nou in prezenta unui “vierme cerebral”, fie ca i-am spus Allah sau Buddha sau Joseph Smith. Pentru creierul uman credinta e inevitabila, lucru demonstrabil din nou si din nou prin conceptul de “cargo cult” dar si prin extraordinara ei rezilienta in perioada gulagului sovietic.

Si iaca-ta ca suntem la o rascruce de drumuri. E perfectul exemplu godelian, de fapt ceea ce ne supara foarte mult la religie e ca falsifica o credinta, nu ca profereaza una unde n-ar fi trebuit sa fie vreodata. De fapt 99% din religii de-aia au pierit, caci altii au venit si-au zis nu, Al vostru e fals, explicatia e boanta, uite una mai buna. Uite zoroastrismul, de exemplu, odata florid si pe taramurile noastre. Astazi e una dintre cele mai mici religii ale lumii, mai sunt “doar” vreo 250 de mii pe tot globul. Motivul? Invatatura nu a mai “prins”, sau a fost formal inlaturata de “alte” invataturi.

Sunt oameni care afirma, in numele “binelui” sau “progresului” sau “libertatii” ca o forma de Invatatura ar trebui aruncata la cos si-ar trebui sa renuntam la ea. Nu confundam aici Crestinismul cu predarea lui, nu confundam aici Religia cu profesia credintei. Nu, ma refer strict la invatarea Religiei in scoli. La origine sta un alt delir mistic, cum ca pui la fereala un copil de religie daca-l transformi intr-un ignoramus religios, si daca o sa scuipe pe-o cruce va deveni cumva un om mai bun, mai trainic, mai frumos. E aceeasi Marie, cu o alta palarie. O alt-fel de intoleranta.

Ma deranjeaza ca religiile lumii nu sunt tratate egalitar de catre programa scolara. Da, in Romania majoritatea copiilor sunt botezati crestin-ortodox dar nu numai. Majoritatea n-au citit Biblia in viata lor, sunt “crestini cu numele” pentru ca pelerineaza niste moaste, tin niste posturi si urmeaza, ca vitele, niste cerinte. E vorba de o forma de literatie religioasa care lipseste cu desavarsire si care a dus la improstirea acestei natii vreme de 50 de ani de 23 august si de Mos Gerila si de Revelion. Nu necredinta, cat credinta si para-credinta complet lipsite de structura, sau incotosmanate intr-o para-structura, un fel de Suprematie Materialist-Dialectica. Cunosc, de exemplu, un sat din Romania unde nu se canta de 50 de ani colinde, traditia s-a pierdut. Dupa bancurile cu Fuego, probabil cele mai gustoase sunt cele cu Hrusca pentru ca vine o data pe an din Canada sa ne colinde. Atata suntem de rai, atat suntem de debusolati.

Citeam in sesizarea ASUR la final, ca “asa ceva e posibil in secolul XXI”. Am ramas un pic mirat, dincolo de retorica. De ce n-ar trebui sa fie asa in secolul XXI? Majoritatea tarilor de pe majoritatea continentelor au o populatie majoritar religioasa si care a primit o forma de educatie formala religioasa. Ce face diferenta intre bine, si rau, e calitatea acelei educatii. Or in Romania nu doar educatia religioasa e proasta, educatia in general e proasta, cumva proasta predare a religiei se inscrie pe aceeasi tangenta cu proasta predare a matematicii sau gramaticii limbii romane. Asta nu reprezinta un argument pentru eliminarea educatiei religioase. Da, spre deosebire de istorie sau geografie gandesc ca e bine sa fie o materie optionala macar pentru ca recunoaste dreptul parintelui sa hotarasca pentru copilul lui in acelasi concept de PG pe care il au si filmele sau jocurile pe calculator. Astfel copilul va fi cat de matur i-a fost parintele si-a lui “grija parentala”.

Nu stiu, deci, altii cum sunt dar eu, asa cum spuneam anterior, am de gand sa imi invat copilul religie, deci religia in care am fost eu crescut. Vreau cand merge la mormantul bunicilor, si strabunicilor lui sa inteleaga de ce sunt acolo, si sa aiba o forma de comuniune cu acestia. Vreau, pe cat posibil, sa inteleaga nevoia de religie, daca e una, si sa aibe rabdarea de a admite contradictii, anume ca daca el va crede or ba e in regula ca altul sa creada, or ba, ca atata timp cat ramane loc de diversitate oamenii pot creste impreuna si-si pot escalada, reciproc, gandurile si ca de fapt scara lui Iacob e o metafora frumoasa, atat de frumoasa despre cum in lupta cu propria-i umbra omul devine Ales; scara lui Iacob e felul Bibliei de-ai recunoaste, inainte de vreme, calitatea lui Darwin. Am sa ii spun vreodata despre Iad ca e adevarat? Nu. Am sa-i spun ca exista actiuni fara consecinte? Nu. E Iadul o minciuna? Senso stricto, da. Am sa il invat ca unele minciuni sunt utilii mintii pentru a-si stabili niste granite morale temporare? Da.

Uite de exemplu Pinochio. Pinochio este desenul animat preferat al baiatului meu; il gasesc fascinant pentru asemanarea lui cu Biblia. Pinochio nu e un baiat adevarat (si totusi exista). Exista pentru ca Zana cea Buna i-a dat Viata, si o Constiinta sub forma de greiere. Pe greiere il cheama Gimini si e constiinta lui Pinochio si poate fi chemat daca fluieri puternic. Pinochio vrea foarte mult sa se joace cu alti copii adevarati, dar pentru ca el e unul e repede atras inspre Ispita. Stromboli il foloseste ca sa castige bani si-l inchide intr-o Colivie. Cand Zana cea Buna vine, Pinochio o minte si ii creste nasul. Constiinta Gimini o roaga pe Zana sa-l ierte pe Pinochio si astfel baiatul neadevarat mai primeste o sansa. Pe drum spre casa e din nou prins de John cel Cinstit care-i da un bilet spre Insula Placerii unde Pinochio se intalneste cu Fitil care-l invata sa fumeze si sa bea bere. Birjarul stia ca toti copiii neascultatori vor fi transformati in magari. Asta i se intampla si lui Alexandru, de altfel. Si Fitil incepe sa rada cu ras de magar si deindata se transforma…si asa mai departe.

Pinochio e un basm moral. Religia e un basm moral. Viata e uneori de basm. Ignoranta religioasa nu e o proprietate a religiei, cat a educatiei punct. Aceeasi oameni care arunca bolovani in numele lui Iisus au dificultati sa-i scrie numele si se vor scobi in nas in Biserica, sau vor ragai la muzeu, sau isi vor face poze in chiloti in fata Meteorelor. Lasati religia sa fie invatata copilului, face parte din mostenirea lui culturala, pentru a decide despre ea e nevoie mai intai sa o aibe, mai intai sa o stie, si-apoi sa o lase daca asta ii va fi dorinta. Refuzul unei invatari nu elibereaza mintea, cat o plonjeaza intr-un vast, interminabil intuneric al simplelor asocieri logice.

G

Raspuns lui Mugur. Nu doar schizofrenii isi macelaresc familiile.

In aceasta dimineata Mugur (Ciumageanu), cu care ma stiu si cu care – sper ca reciproc – ma simpatizez, raspunde foarte caustic unui articol din Evenimentul Zilei despre crima recenta in care a jurnalista a fost ucisa, impreuna cu copilul ei, de fratele schizofren. Cu aceasta ocazie subsemnatul a fost solicitat sa-si spuna un punct de vedere pe care l-a prezentat pe parcursul a 48 de minute ziaristei care co-semneaza articolul. Ca de obicei, am fost citat putin, si aproximativ. Titlul neobisnuit de prost, pana si pentru standardul cu care m-am obisnuit, face obiectul tiradei lui Mugur intitulata “Directorii editoriali au ejaculare precoce s.a.m.d“. Este o evidenta parafrazare a articolului “Schizofrenicii isi macelaresc familia s.a.m.d.” Am pus samd pentru a nu baga in discutie o melodie destul de fredonata la moment, si care doar intamplator isi face loc in ambele discutii.

Varianta usoara ar fi sa popularizez raspunsul lui Mugur, pe buna dreptate indignat vezi scandalizat de reductionismul tamp al titlului si care lasa loc de o generalizare cruda, adica daca esti schizofren iti macelaresti familia? Cu siguranta nu.

Varianta grea, in schimb, si una pe care am de gand sa o aleg si o scriu aici, nu direct pe FB pentru ca e posibil sa fie un text mai lung, si pe care sper/ imi doresc ca Mugur o va citi, e una care merge dincolo de politica editoriala si care explica, din punctul meu de vedere, si de ce a) exista astfel de titluri si b) de ce exista un psihiatru citat intr-un astfel de articol.

Sa incep cu titlul. Trebuie spus ca fac presa, sub o forma sau alta, de 12 ani de zile, cu mici/ minime intreruperi. Primul meu articol merge foarte multi ani in urma, pana in 1996 pe cand eram doar un pusti si cand Curierul National, unde lucrau la vremea respectiva Ralul Filip (RIP) si Razvan Barbulescu a vrut o pagina de articole scrise doar de adolescenti. Am pe undeva pe acasa taietura din ziar, mi-a parut si atunci, si acum, una dintre realizarile de care ma simt cel mai multumit. In toti acesti ani am scris, am vorbit, am editat, montat, transmis, regizat, intervievat, mintit, spus adevarul, am fost scuipat flegmat acuzat invidiat tot ce vreti. E insa la fel de posibil ca 12 ani plus de munca in presa iti dau si o minima expertiza. Vreau deci sa vorbesc nu doar ca psihiatrul care e citat intr-un articol, dar si ca jurnalist, lucru care imi va fi greu pentru ca ce trebuie sa explic aici e cum titlul violent vinde ziarul chiar daca exprima un neadevar.

Ideea nu e noua. E practicata ubicuu pe mapamond si pretutindeni are rolul de-a convinge cumparatorul sa cumpere marfa, adica ziarul. Adevarul sumbru e ca presa scrisa moare. In Romania, din motive innumerate, majoritatea versiunilor print care rezista nu sunt quality, ci tabloid, intrucat ofera o hrana usor digerabila, in oglinda si asentimentul cititorului tinta care 1) nu cauta, 2) nu vrea ba chiar 3) respinge sa fie educat prin media cotidiana de taraba.

Am vorbit, de-a lungul timpului, cu n jurnalisti. Recunosc, sunt defect, sunt format la randu-mi la scoala lui Ion Cristoiu cu care am lucrat acum multi ani, poate ca asta mie insumi imi da o mare doza de subiectivism. Dar chiar si cei neformati de Cristoiu iti vor spune ca stirea vinde ziarul, nu adevarul. Geneza unui astfel de titlu “schizofrenicii isi macelaresc familia” vine dintr-un pasaj logic de la ” ce s-a intamplat” la ” cum vindem asta”. Corect era ” un schizofrenic isi macelareste familia” (gluma deja mitologica din Seinfeld zice ” nu ca ar fi vreo problema cu asta“). Dar pentru ca au mai fost niste (cateva) cazuri anul acesta pluralul functiona la fel de bine. Aici vorbesc eu, jurnalistul care isi doreste sa vanda ziarul si care spera ca materialul va fi citit de o masa cat mai mare de cititori.

Si aici vreau sa insist asupra unui aspect din punct de vedere al scopului meu ca psihiatru. Eu, Diaconu, nu sunt intaiul descalecator in tot ce inseamna formare de opinie in psihiatrie. Mugur, Eugen, Hanibal, Florin Tudose sunt nume care vin repede in minte. Toti au trecut prin asta, sunt curios daca Mugur are o experienta anterioara cu asa ceva; toti, la randul lor, s-au retras pentru ca pe undeva mizeria asta le contamina reputatia, poate, sau pentru ca aproximau proasta informare a populatiei cu dezinformare crasa si atunci, in opinia lor, mai bine non-informare sau anti-informare decat dez-informare.

Experienta mea e diferita, si aici vin din nou ca jurnalist si spun ca exista adevaruri pe care, in mintea cititorului, ai nevoie sa le pregatesti. Una e sa vorbesti, unu la unu, cu o mie de pacienti alta e sa te citeasca o mie de oameni. Efectul fluture al unui articol se intinde uneori pe luni/ ani de zile si, cu riscul de a fi criticat pentru urmatoarea opinie, tocmai salienta unui titlu descriminator ancoreaza mesajul, si nu corectitudinea lui politica. Prin salienta titlului ma refer la legendarul “gaina care a nascut pui vii” a lui Cristoiu, care a acorat bulia rosie in constiinta cititorului si l-a consacrat si pe Maestru mai mult poate decat eseele lui istorice, foarte bine documentate. Cititorul se intalneste, intr-un titlu de ziar, cu propria lui fantezie/ angoasa, cu idiosincrazia si prejudecatile lui, si de cele mai multe ori nu-si doreste sa fie antagonizat. Acesta dorinta de consumator il indeamna sa isi ranforseze/ recompenseze comportamental anumite credinte, fie ele corecte or ba.

Mugur trebuie sa stie, caci e de formatie simila cu a mea, ca sunt momente in care o traiectorie de coliziune la nivel de credinte cu pacientul iti rupe relatia terapeutica si, de obicei, majoritatea dintre noi facem un “surfing” de credinta intr-o buna masura din timp pana acolo unde ajungem sa restructuram cognitiv individul. Ah, ca speram in momente a-ha, kodak sau evrika nu e mai putin adevarat dar asa ceva nu se intampla in mod uzua. In mod uzual saltul calitativ de credinta al individului vine la masa critica, la echilibru punctuat, acolo unde individul e pregatit sa accepte ipoteza alternativa, nu cea nula.

In Romania schizofrenia este stigmatizata. Si este stigmatizata pentru ca schizofrenicii isi macelaresc familiile. Nu conteaza valoarea de adevar a propozitiei, conteaza valoarea de salienta a credintei. Intrebati, de-a valma, oamenii majoritatea vor raspunde poate ca un psihotic e mai violent decat un non-psihotic, chiar daca asta e o propozitie gresita. E gresita statistic, dar e reprezentata majoritar in constiinta individului, are prevalenta si pentru ca are prevalenta cand tu vii sa o combati, in scris, in preajma ei iti pierzi cititorul de musteriu..

Pare deci o lupta pierduta din start. Eu in schimb am, de cand sunt intors in Romania, o alta strategie pe care mi-o asum si pe care am sa o spun aici clar, si raspicat. Singura televiziune pe care am refuzat-o (si astazi, intamplator, am un mic regret) a fost Trinitas. Am fost prezent la toate (a se citi toate) televiziunile din Romania, cu exceptia Jurnalului National si Gandul care nu mi-au cerut vreodata un interviu am vorbit cu toti jurnalistii care au vrut vreodata sa scrie vreodata de boala mintala, de greutatea ei. Din punctul meu de vedere mi-am reprezentat de fiecare data la fel meseria, am vorbit-o la fel, am vulgarizat-o la fel, si de fiecare data mi-am pus mesajul intr-un ambalaj gen ” schizofrenii isi macelaresc familia”. Lupta pe care o duc cu constiinta publica, romaneasca, nu e una de salon, nu se poarta cu manusi, si nu e un dialog intelectual in care natiunea romana are, precum Andrei Plesu, barba, mono-spranceana si-o dilema veche. Nu, e o lupta murdara, cu prostul hotul vagabondul, cu vanghelioane si cu care pe care, e o lupta in care eu stiu ca vin dintr-o pozitie in care sunt eu, psihiatrul, marginalizat idealizat/devalorizat dar greu accesibil, ca si alti doctori vorbesc o pasareasca greu accesibila (desi corecta stiintific) si omul de rand nu se identifica, vreodata, cu mine caci eu n-am mancat salamul lui cu soia.

Mugur, uita-te ce se intampla cu accesul la sanatate mintala din 2008 incoace. Eu stiu ce se intampla in practica mea. Si nu se intampla pentru ca eu sunt un psihiatru mai bun decat altii, tind sa cred ca meta-efectul de care vorbesc, generat pana la urma de un “schizofrenicii isi macelaresc familiile” e ca aduce, paradoxal, pacientul la medic psiholog terapeut consilier pentru ca, in cele din urma, umanizeaza medicul, il introduce intr-o poveste unde e plauzibil ca exista, unde e (nu spuneai tu candva citandu-l pe Bandura?) un model imperfect deci asimilabil?

Noi, medicii, suntem cand nu suficient de buni cand prea suficient de buni. Avem nevoie sa mergem acolo. Da, am fost citat ridicol de prost in 99% din cazuri si in primii 2 ani de munca trebuia sa cer, explicit, cand mergeam intr-un platou sa nu-mi fie scris sub numele meu ” psiholog”, cata vreme eu sunt psihiatru. Sunt mandru de mine si ies linistit, azi, din casa, am reusit in doi ani sa separ, dupa 20 de ani, conceptele, concepte de care intr-o masura suntem toti responsabili. Tu, Mugur, esti medic psihiatru care a renuntat la practica clinica si face doar psihoterapie dar, pentru ca esti medic, ocazional prescrii un anxiolitic sau antidepresiv. Imi aduc aminte de o emisiune cu Liviu Mihaiu, ani in urma, cand omul ti-a zis ” domnule doctor” si tu, dublu licentiat, ai zis nu, prefer sa fiu numit psiholog. Mugur, eu nu sunt psiholog (nu crede ce spun ziarele, sic!), sunt medic psihiatru. Azi, si maine, si poimaine, exista oameni care cred ca schizofrenii isi macelaresc familiile inca dinainte sa fi fost asta un titlu de ziar si care poate vor accesa sistemul altfel, doar pentru ca stiu, din subtext, ca macelaritul de familii in schizofrenie poate fi tratat/vorbit/ rezolvat la medic. Asta e sageata mea camuflata, asta pozitionez din nou, si din nou, de peste 100 de articole incoace.

Unul dintre efectele absolut amuzante este ca la un moment dat m-a sunat o reporterita de la Libertatea sa ma intrebe de potomanie. Am ramas interzis. Altadata a scris destul de elaborat despre adictia de internet. Am vorbit, in Romania, despre pedofilie si am fost acolo cand Popoviciu vroia sa-i castreze chimic. Pentru luptele care merita, Mugur, ai nevoie sa fii relevant iar in Romania (si nu numai), a fi relevant inseamna sa “publish or perish”. Evident, cineva ar putea sa vina sa spuna ” garbage in, garbage out” (gunoi intra, gunoi iese), dar eu stiu, nu doar cred, ca in multiple faze de reciclare o constiinta publica, un concept, o populatie poate sa imprumute, vezi internalizeze, o informatie corecta in cele din urma. Iar aici, in Romania, sunt atat de multe de corectat pentru ca au fost atat de multe lucruri stricate. Nu e de ajuns sa faci legi, nu e de ajuns sa faci norme, nu e suficient sa faci ghiduri daca la sfarsitul zilei depresivul, schizofrenul, obsesionalul refuza sa vina la tine. Nu e de ajuns sa ai cele mai scumpe pastile de pe piata, daca la sfarsitul zilei psihologul zice ca pastilele sunt rele, si ca dau dependenta. Magaria asta cu pastila in psihiatrie si dependenta nu e tot un “schizofrenii isi macelaresc familiile”? Cand a aparut metaanaliza lui Kirsch nu titra Adevarul cu litere de o schioapa ca depresivii au luat degeaba antidepresive? Au fost, atunci, psihiatri vocali, relevanti, sa iasa si sa spuna asta e o porcarie? Nu.

In presa scrisa romaneasca Evenimentul Zilei si Adevarul sunt singurele in print care au sectiuni de sanatate in care, saptamanal, exista articole pe sanatate mintala. Valoarea lor stiintifica e rizibila, dar nu s-a dorit niciodata a fi mai mult. Eu nu vreau sa educ cu ziarul, ba chiar imi e frica de momentele “educationale” ale presei din Romania. Nu. Eu vreau sa atrag. Vreau sa pescuiesc. Vreau sa chem omul la doctor si nu am scrupule in a face asta pentru ca aici, de fapt, e cel mai grav fapt si tu stii, Mugur, ca populational 1 din 3 oameni care isi propun sa ajunga la profesionistul de sanatate si care isi fac programare nu vor ajunge niciodata. Si mai stii ca in Romania raportul acesta e net mai mic. Atunci cand faci referire la 250 de mii de schizofreni vorbesti de o numaratoare fixa sau de cei luati in evidenta? Cati or fi luati de fapt in evidenta, Mugur? Si cati dintre cei de spectru F2 (schizo-) crezi ca stiu ca au schizo? In US, cand Otnow si Pincus au iesit si-au spus ca toti criminalii in serie analizati de ei aveau modificari EEG, adica aveau forme de epilepsie, mesajul era “epilepticii isi macelaresc victimele”. Anterior dogma era cum ca unii oameni “se nasc” criminali, sau ca invata asta intr-un cadru social care favorizeaza violenta (vezi acelasi Bandura). Si iacata, totusi, ca un trabuc putea sa fie un trabuc.

Aidoma, e plauzibil ca o buna parte dintre crimele comise in Romania, actualmente, tara altfel cu o rata modesta de criminalitate, sunt in interiorul bolii mintale si drept consecinta direct a relelor tratamente (lipsa de sansa e si ea o forma de rau tratament) oferite de serviciile de psihiatrie/psihologie teritoriale. In cazul Guraliuc vorbim de o persoana care fusese internata la Socola, care avea un medic psihiatru, fusese diagnosticat tratat monitorizat tot ce vrei tu si care, prin drift, ajunge sa comita o crima-suicid in care isi pierd 3 persoane viata. Pe undeva tu nu resimti culpa asta profesionala, cum ca nu reusim sa ajungem la oamenii astia, si la familiile lor, si la comunitatea din care fac parte si care, in interiorul deja-credintei ca schizofrenii isi macelaresc familia, refuza sa le spuna schizofreni deci bolnavi mintal, ci le ofera alte calificative, gen sensibil, deosebit, posedat, chinuit de diavol etc?

Traiesc aceasta speranta ca nu azi, nu maine, dar intr-un poimaine pe care deja il proiectez de ieri voi avea un pacient care n-a stat 4 ani cu o insomnie, n-a stat 2 ani cu un atac de panica, nu vine dupa 6 luni de delir cu halucinatii. Am multumirea, si am experienta din spate. Dupa munca mea de la Giulesti, din 2010, psihologii au devenit persoane inevitabil solicitate de familie, medic sau politie in caz de trauma colectiva sau individuala. Am inceput sa vad preoti care trimit oameni la doctor, nu la manastire, am vazut bolovanul cum o ia inapoi la deal, Mugur, si asta vrea sa spuna cum ca pe undeva pot/putem invinge gravitatia asta catre idiocratie. Si, culmea, solutia e sa intri in idiocratie, cumva, sa gasesti acel vector care sa-ti atraga cititorul, la fel cum floarea isi ” seduce” albina pentru ca are nevoie sa polenizeze. E o lupta corecta, darwinian, chiar daca nu e corecta politic. E o lupta pe viata si pe moarte, dupa cum rezulta din povestea asta, si pana la discriminare si stigma (chiar fie ele existente) exista nevoia de a-i “avea” pe acesti oameni, acesti aproape 5 milioane de romani suferinzi de diverse afectiuni psihice, intr-o forma de monitorizare primara/secundara in care sa fie obligatoriu inclus un medic.

Amical, mereu,

G

 

Donald

Unul dintre teoreticienii mei preferati in psihologia dezvoltarii, sau evolutionara (caci mi-e ciudat sa tot zic developmentala) e un britanic pe nume Donald. Donald Winnicott. Donald a fost coleg cu Bowlby in Societatea Britanica de Psihanaliza, si ca si Bowlby a fost unul dintre analizantii lui Melanie Klein (analizand, apropos, e cineva care-si face formare in psihanaliza cu un analist) care nu s-a putut pune de acord cu vederile oarescum radicale ale lui MK. In urma lui, caci domnia sa s-a stins mult timp inainte ca multi dintre voi sa se fi nascut, au ramas cateva vorbe foarte importante, din care expresia ” tendinte antisociale” e probabil cea mai des folosita in vocabular. Evident, foarte putini stiu ca e o expresie winnicottiana; acest ” tendinte” e atat de des invocat in viata de zi cu zi, incat parintele lui de drept ar merita cel putin o rugaciune, din cand in cand.

Donald n-a fost de la inceput psihiatru; curiozitatea face ca, inainte de-a isi face psihanaliza, domnul Winnicott a fost pediatru si, ca pediatru, a lucrat foarte mult cu copii refugiati in timpul, si dupa cel de-al doilea razboi mondial (ca si, de altfel, Rene Spitz). Primele obiectii le-a avut despre structura Ego-ului asa cum o imaginase Freud; in cenusa nazismului ramasese prea putin libido ca un astfel de cuvant sa mai atraga pe cineva, astfel ca intre Anna Freud, Klein si ” dizidenti”  s-a format un nucleu de dezbateri intense privind teoria relatiilor cu obiectul. Acest “obiect” este diferit de substantivul comun “obiect”, si face referire la reprezentarea mintala a unui agregat din afara, din ” spatiul real”  in spatiul mental. De exemplu, daca exista cinci cirese pe o masa relatia cu obiectul include “cireasa, cifra cinci, bile, testicule, Ciresel si Ciresica, pierderea virginitatii (“popping the cherry” in slang) si cate si mai cate. Astfel de reprezentari pleaca de la concret (un obiect e un obiect) la abstract, si de la real la imaginar (si in spatiul mintal exista un domeniu de “realitate reprezentata”).

Donald si-a pus problema cum interactioneaza oamenii nu doar comportamental, unul cu celalalt, cat mintal, emotional. El premerge cu cativa ani buni teoria jocului imaginata de Eric Berne in fabuloasa lui carte “Games People Play”  si poate fi imaginat ca un fel de unchi dupa mama al Analizei Tranzactionale; multe dintre ideile lui, de altfel, se regasesc ad largum in corpul de teorie AT, si cunosc o suma de winnicottieni care privesc cald, paternal AT-ul ca o extensie a lumii lui Donald. Doctorul Winnicott a vazut, in relatia dintre o mama, si un copil, diada perfecta; felul in care terapia ar trebui sa decurga, spunea el, musai sa aproximeze caracterul cald, de “sustinere” materna, asa cum o mama ingrijeste un copil (prin asta, apropos, incepe de fapt schisma Berniana caci Berne, dimpotria, a facut o intreaga scoala de terapie pe relatia client – analist de tip ” adult – adult”). Aceasta mama, spune Donald in schimb, nu are voie sa fie prefecta. Are voie sa fie ” suficient”  de buna.

Folosesc foarte des mintea lui Donald in viata mea profesionala. Pentru mine, batranul brit a fost o salvare de la propria mea anxietate de performanta in primii ani de formare, cand posibilitatea de-a nu fi “destul” de bun imi genera remuscari ingrozitoare; esecurile trecute se intorceau sa ma bantuie, momentele cand am ratat, cand am fost incapabil bazaiau pe la urechi si asta ma asmutea si mai mult sa stau, sa invat, sa pierd nopti, sa devin. O devenire, ar spune winnicottienii, falsa, caci asa e – nu-mi parea ca ar avea de fapt ceva de-a face cu adevaratul Eu. Uite aseara, de exemplu, am vazut o doamna cu parafrenie. Nu prea mai vezi oameni cu parafrenie in zilele noastre, umbla liberi si majoritatea dintre ei trec drept cel mult ” excentrici”. Unii au parafrenie (nu parafrenii, zice profesorul Romila in cartea lui de psihiatrie) hazlie, care poate usor drept trece creativitate, sau chiar geniu (ce-i drept, neverificat), altii sunt epici, si flagranti, in traznaile pe care le debiteaza. Aceasta batranica de exemplu, un Cotard autentic (fusesem chemat pentru ca refuza, de mai multe zile, sa se alimenteze pentru ca ea e arhanghel si arhanghelii se hranesc cu lumina divina), sustinea ca Dumnezeu exista in toti cei 7 miliarde de oameni. Bine, aici mult vor fi dispusi sa o si creada, atata doar ca batranica nu-l stie pe Einstein a carui ecuatie fabuloasa implica, printre altele, ca nici materia, nici energia nu se “inmultesc”; Dumnezeu nu creste cu fiecare copil nascut, deci.

Dar sa revin la Donald. Parafrenicul isi neaga Self-ul adevarat, despre care sustine ca e un colaj, un carton, o fabricatie, si ca de fapt “adevarul” are un caracter nou, revelator; inventica parafrenicului e remarcabila prin usurinta cu care se manifesta (e un delir sistematizat ba chiar super-sistematizat in anumite cazuri) si prin elasticitatea lui. Spre rusinea mea n-am putut surprinde mai mult de o data, sau de doua ori, granitele paralogicii acelei bunicute.

Adevaratul Self, spune Donald, “se simte real” si ” este real”. Ce vrea sa zica asta, de fapt, e ca intre realitatea care ” este” si cea reprezentata apare o coerenta, si carevasazica raportul subiect – obiect e continut, si functional. Spatiul dintre subiect, si obiect, e in dogma winnicottiana numit ” potential”, si este potential pentru ca apare, in maiestuozitatea lui, abia in clipe cand observi inegalitatea crasa intre o minte adulta, si una noua. Copilul are un spatiu potential mic, mama are un spatiu potential mare pe care-l pune la dispozitia copilului, un veritabil “teren de joaca” pentru toate lucrurile pe care copilul le are de invatat, de internalizat, de asimilat. Mecanica, in viziunea acestui domn britanic, prin care obiectul este asimilat este de introiectie (a nu se confunda cu introspectie, cu totul altceva); vizual seamana cu felul in care o bacterie preia un ” ceva”  nutritiv din mediu, adica Self-ul initial ia intr-o ” bula” obiectul, apoi sunt multiple unelte care vin si se compara cu obiectul, apoi obiectul e trimis in directia potrivita si valorizat. Valorizarea obiectului, odata finalizata, il reda acesta circuitului natural pentru ca individul il poate ” reinventa” in plan semantic, verbal. Mecanica fina e uluitor de complexa, in schimb. Uite de exemplul baiatul meu probabil a fost foarte impresionat prima oara cand a venit cu autobuzul de la buni, la mama. Si noi ii tot spunem uite busu; ei, si intr-o zi baiatul meu zice, din senin, buju-mama, adica autobuzul care ma duce la mama. Ce e important e ca, in mintea baiatul meu, toate autobuzele duc la mama (asa cum toate drumurile duc la Roma).

Acest “buju-mama” este marca unui atasament functional, echilibrat intre copilul meu, si mama. Dar oare ce-o fi ” autobuzul”? Donald a gandit ca, prin joc, mintea omului are abilitatea de-a ” investi”, de nominaliza unele obiecte din planul real cu atasament. Este – cum le spun eu uneori pacientilor mei – trecerea de la ” eu” la “meu”. Acesta e un salt care are loc in jurul varstei de 3 ani cand individul are deja un “eu” capabil sa internalizeze, deja, obiecte autonom, neintermediat. Prin comparatie, fiul meu cand il intreb ” cine-i Nuni” arata deja spre el. Inseamna ca isi stie numele, deci ca stie ca e un “eu”? Nu. Si eu sunt Nuni, si mami e Nuni, si apoi Nuni il iubeste cel mai mult pe Nuni (in spusele lui).

Obiectul tranzitional este vizibil, n-ai nevoie sa-l imaginezi. E orice inseamna “meu”. E lopatica baietelului din parc pe care scrie “Filip”, e “bita” lui fi-meu pe care trebuie sa-l rog frumos sa o lase si altor copii sa se joace cu ea (altfel nu sufera sa-i fie luata), e faimosul strigat al Silviei “sanul meu nu e al meu, ci e al copilului meu!” (bine, cineva ar face aici o gluma si si-ar aduce aminte de Fratii Jderi, cred, si vestita replica: Moldova nu-i a mea, nici a voastra, ci a urmasilor urmasilor vostri. Gheorghe Cozorici e memorabil cand zice asta). Sanul, carevasazica, nu e doar un obiect de internalizat asa cum e mama, tata, scutec, clanta, durere etc. Nu, sanul are caracter “tranzitional” (uneori folosesc, pentru ca e mai usor, termenul “intermediar”) intre mama, si copil.

La ce or fi bune obiectele tranzitionale? Pai am clarificat deja ca ele sunt investite cu atasament, sunt un fel de obiecte “pe baterii”. Sunt mobile, sunt carabile, sunt la indemana cand figura de atasament nu e in preajma, sau pleaca, sau isi pierde (temporar sau vesnic) caracterul de permanenta. Uite eu am avut un lapsus 20 de ani, nu-mi aduceam aminte de cum il chema pe cainele meu din prima mea copilarie (prima insemanand inainte sa se nasca soru-mea, adica inainte de 4 ani). Ei si intr-o zi, la scurt timp dupa ce s-a nascut baiatul meu, mi-am adus aminte ca prin minune: Fafner. Acest Fafner a venit cu o sumedenie de alte senzatii pe care le-am experimentat “ca pentru prima oara”, textura lui Fafner, culoarea lui, felul in care imi parea ca de fapt nu are ochii negri, caci in soare daca ma uitam existau si tente rosietice…tot felul de lucruri. Si mi s-a facut dor de el. Nu mi s-a facut frica de faptul ca Fafner nu mai e, ci mi-era drag ca Fafner a fost.

Ce prostie, o sa zica cineva, sa-ti fie dor de un catel de plus. Ei bine da, in clipa aia mi-a fost dor de un catel de plus. Si nu pentru ca il gasisem pe Fafner la tomberon, ci pentru ca Fafner era cu mine si era de la mamica mea. Mamica mea – ca sa exemplific si asa ce inseamna obiect tranzitional – ” era” in Fafner cand nu era acasa, sau cand nu era langa mine.

Felul in care o mama investeste un obiect tranzitional cu ” esenta materna” (suna pretentios, pe engleza e mai natural, mother-ness, nu mother-hood) – spune Donald Winnicott – faciliteaza gestionarea anxietatii de separatie si pregateste copilul pentru autonomie, pentru maturitate, si pentru reciprocitate (adica si el, la randul lui, intr-o zi se va introiecta in obiecte, cadouri, memento-uri pe care le lasa altor oameni, familie, grup). Diversitatea acestor obiecte, in revansa, creste pe masura ce mintea copilului mic se dezvolta si el invata sa contina in ea mintile altor oameni, placerile lor, durerile lor,  Self-ul lor. Eu am momente de mirare, combinata cu entuziasm, sa imi dau seama ca pentru fi-meu exista deja buni, tataie, Ugi, Ana, Adi, Tii si Abi (nu neaparat in ordinea respectiva); cu fiecare interactioneaza in felul lui, si pentru fiecare are o forma de afectiune si reciprocitate.

Pasul la nevroza (deh, pe vremea lui Donald psihiatria avea nevroze, psihoze si ” alte categorii”) apare cand in spatiul potential fie nu exista obiect tranzitional, fi obiectul tranzitional e imprevizibil sau – si mai rau – corupt (absolut ilustrativ e marul otravit din Alba ca Zapada, exemplul ultim de obiect intermediar, sau pantoful de cristal din Cenusareasa). Esecul figurii de atasament de-a se lasa pe sine ” real” in obiectul de tranzitie naste un sentiment de nesiguranta, de impersonare si de ” sine Fals” la recipient, lucru care de la sine conduce catre angoasa, agitatie si activarea atasamentului.

Fereastra de timp pentru toate aceste povesti e in legendarii ” 7 ani de acasa” si – postulat de Winnicott in acord cu altii dinaintea, si din urma lui, mai ales in rastimpul 0 – 3 ani. Lipsa obiectului de tranzitie leaga subiectul de obiect, imprevizibilitatea lui arunca adeseori copilul in furie, razvratire si acrimonie. Un citat gasit pe pagina wiki despre Donald, unul dintre ” cele 18 motive pentru care o mama isi uraste copilul ” e fara scrupule, o trateaza ca pe un gunoi, o servitoare neplatita, un sclav“. Parca si vezi micutul antichrist cum isi chinuie mama, nu? In fapt, e vorba de impachetarea ” corupta” a obiectului de tranzitie in spatiul potential. Citatul e preluat de Winnicott din munca lui clinica extinsa cu mame.

Folclorul mentioneaza, si fara toate aceste donaldisme, ciudatenia numita ” sa ramai la fusta mamei”, sau ” s-a  dat dupa fusta mamei” sau ” nu s-a sectionat cordonul ombilical” sau ” te porti de parca esti un copil la tzatza (scuze, nu e o caricaturizare dar scriu fara diacritice)”. Toate acestea sunt mijloace intuitive, comunitare prin care o adunare de oameni, la nivel de identitate de grup, decide prin ” bun simt” (common sense, sau consens) granitele relatiei dintr-o anume diada. Bunul simt remarca lipsa de beneficii, si dauna cauzata de absenta individuarii, a separatiei, a emanciparii individului dintr-un simbiont, intr-un individ, dintr-un Nemo Sum, intr-un Ergo Sum (sau cum ar fi viata de la Homer la Descartes). Donald spune ca sanul e bine sa se termine pana in 3 ani, de exemplu. Bine, nu o spune “negru pe alb”, dar o deseneaza atat de filigranat de jur imprejur incat devine evident si pentru cel mai obisnuit cititor.

” Suficienta” pe care merita sa o aibe figura primara de atasament este opusa, natural, efortului neurotic de-a atinge perfectiunea, idealul, excelenta, eroicul, ” contopirea cu zeul”. In pictura de la inceputul textului, un Tintoretto de la sfarsitul secolului XI, Zeus il pune pe noul nascut Hercule sa suga de la sanul Herei (Juno) pentru a primi ” darul” nemuririi. Juno se trezeste, il smulge pe Hercule de la san si astfel ia nastere calea lactee.

E un moment dramatic, separarea lui Hercule de sanul matern, dar privitorul stie ca Hercule ” si-a luat”  deja ce avea de luat de la mama, fie ea si simpla alaptatoare (mama biologica a lui Hercule este, se stie, Alcmene). Emotia e acolo, insa, Tintoretto e un maestru al mimicii si se poate observa dispretul, si furia Herei care-si da seama ca a fost inselata. Nu vedem fata lui Hercule, pare in schimb un bebelus robust, sanatos, care dupa morfologie (da, am sa admit, aici sunt tendentios) nu are mai mult de 1 an. Tintoretto nu auzise vreodata de Freud, sau de Donald, el desena alegoric mitologie greaca dar cu o minte izvorata dintr-un acelasi “izvor” semantic, si simbolic, al umanitatii.

Ei bine, suficienta e o nebuloasa care depaseste intentiile mele, deocamdata, pentru acest text. Am sa o discut in curand, caci imi pare ca eterna intrebare: ” cand este destul” merita mai mult decat sugubatsul ” cand are sa fie ai sa-ti dai seama”

G

Mame(i) pentru Mame

Dupa cum o parte dintre dumneavoastra stiu, aseara am participat la o dezbatere televizata la Ora de Stiri, pe TVR2, impreuna cu reprezentanta unei asociatii, Mame pentru Mame. Tema se referea la alaptatul extrem, i.e. la prelungirea perioadei de alimentatie la san a copilului dincolo de o anumita varsta. Nu am sa insist pe continutul discutiei, din pacate nu a fost  inca pusa pe site-ul TVR2, LE2: Emisiunea e disponibila AICI. Am sa ofer un raspuns amical si – sper eu public (adica sper ca nu sunt singurul care ma citesc) – doamnei cu pricina si asociatiei dansei. Fac asta in raspuns la mustrarea la fel de amicala a dansilor care imi promit diverse lucruri pe website-ul dansilor personal caruia ii fac, asadar, reclama gratuita: www.mamepentrumame.ro. Vreau sa cred ca domniile lor recurg la astfel de strategii motivati de preocuparea onesta pentru alaptatul extrem, nicidecum pentru pozitionarea lor ca organizatie, adica sa faca un pic de scandal ca le creste cota de piata. Deci sper ca suntem inca in zona dialogului pe obiect. Daca nu, aceste randuri raman intre anumite paranteze.

Sunt invinuit ca am dezinformat “in masa” populatia dintr-o pozitie de autoritate, i.e. de medic de catre o persoana care, dincolo de faptul ca are un ONG, era prezenta in aceeasi dezbatere din pozitia autoritara de “mama”. Evident, cele doua categorii profesionale sunt compatibile. Dezinformarea se refera la doua aspecte mari ale discursului meu care sunt – din fericire – remarcate corect de onorabila echipa a asociatiei MpM: prima, cum ca opinez ca alaptatul ar trebui sistat intr-un timp pe care il definesc “de bun simt”, si ca doi, acest bun simt se refera estimativ la momentul cand copilului ii apare dentitia si/sau incepe sa vorbeasca. Sunt de asemenea invinuit ca am prezentat statistici incorecte care induc in eroare populatia si nu evidentiaza situatia ” grava” din Romania.

In legatura cu ultima afirmatie am sa-mi recunosc greseala. Am spus asa: aproximtiv una din 4 femei nu va alapta niciodata, iar din cele 3/4 care alapteaza doar una din 2 vor mai alapta la 6 luni, si doar 1 din 10 vor mai alapta la un an. Greseala mea, si mi-o asum, e ca intr-adevar am fost generos cu cifrele. Potrivit tabelului OMS, updatat la zi in mai acum 3 ani, adica 2009, in Romania, la 6 luni, doar aproximativ 1 din 6 femei alapteaza, adica 15.8%. Nu exista date la 1 an. Evident cineva ar putea afirma ca o astfel de proportie reflecta o ” grava”  realitate, dar pentru asta ar trebui sa produca o definitie coerenta a acelei gravitati, si colateralele ei. Adica, logic, imi imaginez ca departe de a advoca doar beneficiile alaptatului, pe care nu le desconsider ba chiar dimpotriva, cineva e obligat de acel ” bun simt”  logic, la care am sa mai fac referire, sa produca informatii despre daunele alimentatiei altfel decat pe baza de san la 6 luni plus.

In acest sens, si este probabil inregistrat, in aceeasi dezbatere aseara am intrebat o doamna ” expert in lactatie”  (ghilimelele nu sunt peiorative) prezenta telefonic in emisiune daca poate nominaliza aceste consecinte nefaste. Evident, dat fiind ca sunt psihiatru era inferat ca ma refer la daunele psihologice, nu ce stiu eu, medicale or nutritionale, or religioase sau socio-profesionale. Am primit un raspuns nu doar nesatisfacator, dar in cele din urma fals. Din pacate eu nu am o asociatie, si de altfel nici macar propensiune, sa reclam o astfel de plastografie, cum ca un copil intarcat precoce ramane cu ” traume psihice” innominate macar. Mai mult, si aici probabil ca avem chiar o diferenta de opinie, a existat un comentariu cum ca exista o asociere intre aceasta variabila (i.e. intarcare precoce) si dezvoltarea autismului la copil. Mi-am spus, de dimineata, ca sunt in eroare, si m-am dus sa caut acolo unde cauta de obicei medicii, adica in libraria Institutului National de Sanatate American, zisa si PubMed, unde sunt indexate milioane peste milioane de articole de specialitate din lumea intreaga, ce-i drept de regula scrise in limba engleza. Am introdus in motorul de cautare doua cuvinte cheie, ” intarcat precoce”  (early weaning) si ” autism”. Am gasit, spre stupoarea mea, rezultate. Patru rezultate. Mi-am zis nu se poate, am gresit undeva, si am incercat din nou, de data asta am cautat o asociere intre ” intarcat”  (weaning) si autism. Motorul a avut, spre stupoarea mea, rezultate. Unsprezece. Am stat, apoi, sa vad oare cate articole au fost vreodata scrise despre autism. 19861. Nu e un cod de strada, e numarul de articole, adica aproape 20 de mii de lucrari stiintifice in limba engleza pe tema data. Dintre ele, evident, o proportie zdrobitoare evidentiaza o asociere intre intarcat precoce, si tulburare pervaziva. LE: am cautat astazi (13 mai) din nou pe Medline articole despre autism, si alaptat, folosind de aceasta data o alta strategie. Evidentele arata asocieri intre absenta completa a alaptatului si riscul de dezvoltare a unei tulburari pervazive de dezvoltare, motivata aprent nutritional (prezenta de acid arahidonic/ aci docosahexanoic) sau, altfel spus, risc scazut de dezvoltare a unei tulburari pervazive daca alaptarea este prelungita dincolo de 6 luni. Astfel, pentru a fi corecti pana la capat, intarcatul nu are, intr-adevar, o asociere cu autismul  – mai putin in studiul lui Youda din ’89 cat, intr-o cuanta mica, prelungirea alaptarii poate scadea riscurile.

Vreau, in continuare, sa clarific la ce ma refer cand vorbesc de “bun simt” in a stabili intarcatul copilului. Stimata expert in lactatie afirma aseara, pe buna dreptate, ca WHO (OMS) recomanda alaptatul ca sursa de alimentatie pentru copil “cat de mult posibil”. Confirm. In rezolutia 31.47 a Adunarii Generale a OMS, din 1978, aceasta propozitie apare intr-adevar verbatim. Dilema, caci intr-acolo sta de fapt punctul dezbaterii si indignarea Asociatiei M&M, este ca OMS nu are o recomandare, alta decat aceasta, vis-a-vis de cand devine contra-indicat alaptatul, admitand ca depaseste anumite granite deocamdata ne-stabilite. In absenta unor astfel de granite, pe care invit Asoociatia M&M sa le produca, bun simt ramane o alternativa cred fezabila, desi poate ma insel, cand zic bun simt ma refer la saxonul “common sense”, adica o conventie, adica ceva agreat de o majoritate. Este pentru asta ca am mentionat statisticile anterioare, caci ele vorbesc de un atare ” bun simt”, nicidecum de un dezastru asteptand sa se intample. Cand mai putin 1 din 10 femei continua alaptarea dupa 1 an, bunul simt iti spune ca 9 din 10 nu se pot insela, sau nu pot fi in eroare. Nu poti invoca nici macar artificii institutionale sau administrative, sau optiunile femeii de cariera, caci pana de curand, in Romania, concediul maternal era de 2 ani, adica mult dincolo de perioada intarcarii.

Dar nu, dansii vor clarificari despre argumentele mele privind dentitia si limbajul. Evident vor si o clarificare la ce anume parte din limbaj ma refer, primul cuvant, prima propozitie? Am sa incep cu ultima parte, si le ofer un tabel privind “bornele kilometrice in dezvoltarea limbajului“, dar am sa ma opresc la doua momente speciale in timp: 6 luni, si 12 luni. In raport cu aceste date am sa explic doar ce se intampla cu limbajul expresiv, recte motor, nu cu cel receptiv, recte senzitiv, adica felul in care copilul intelege cuvinte. Limbajul receptiv nu a fost un punct pentru mine, cat vorbitul. Ei bine, la 6 luni copilul pronunta foneme, adica diverse litere, si in majoritate inca nu va fi verbalizat nici un cuvant. Unii pot spune ” mama/ tata” dar probabil sunt forme palilalice/ ecolalice (adica repete anumite foneme gen ba-ba-ba sau ma-ma sau da-da). In revansa, la 12 luni poate sa fi aparut primul cuvant sau o suita minora de cuvinte care de cele mai multe ori e jargon (dau exemplu aici cuvantul preferat al baiatului meu care e gigigea, adica suzeta). Acest jargon are doua caracteristici: 1) intentionalitate si 2) context. In fapt 1 an este borna kilometrica de la care copilul incepe sa vorbeasca. El va traversa o dezvoltare indelunga pana sa articuleze propozitii, sa le organizeze intr-o forma logica, argumentativa, si apoi sa aibe interpretari abstracte mintale despre obiecte imposibile in plan real (zane, oameni invizibili s.a.m.d). Revenind la onorabilii de la M&M, aseara m-am referit la momentul in care copilul incepe sa vorbeasca, adica 1 an (cu aproximatie). Imi cer scuze daca de aici se intelege ca o mama, al recomandarea mea, ii va spune copilului ei prima oara cand aude ” ba-ba da-da” gata, pana aici ti-a fost, treci pe alimentatie la borcan. Evolutionar exista un motiv pentru care dentitia, limbajul si intarcarea sunt legate intre ele; in primul rand ca dentitia permite modularea undelor fonice care genereaza cuvinte, dar si abilitatea de a consuma si alti nutrienti decat lichizi; iar limbajul contine intr-ansul premisa afirmarii unui ” ritm”  de alimentare (copilul spune ” papa” si arata cu degetul catre biscuiti, sau catre lingurita lui), si-apoi – surpriza surprizelor – diversificarea alimentatiei de obicei este suficienta pentru intarcarea ” asa-zis” naturala, adica progresiva, adica bebele nu mai vrea san.

Dati-mi voie, aici, sa fac o digresiune care sper nominalizeaz motivele pentru care alimentatia la san este promovata. Despre prima parte nu opinez, caci nu sunt lactolog. Despre a doua voi vorbi. Laptele de mama este, pentru copil, cel mai bun dintre nutrientii posibili, cu o valoare nutritionala maxima. Orice alternativa la el – logic – va fi mai dificil de digerat de copil. Aici nu am un comentariu a spune. A doua motivatie se refera la faptul ca alaptatul al san promoveaza diada mama-copil, adica relatia de atasament dintre parinte si copil. Aici incepem sa avem o problema.

Sustinatorii parentarii, adica a cresterii copilului, bazat pe atasament (deja curtatul “attachment parenting” ) duc mai departe munca altfel extraordinara a lui John Bowlby si Mary Ainsworth, urmati de altii si altii inclusiv William Sears. Pentru ca nu-mi permit un capitol separat despre teoria atasamentului, nu-si are locul aici, am sa mentionez doar ca dupa toate aparentele atasamentul se definitiveaza/ cristalizeaza in jurul varstei de 8 ani, si ca – in revansa – patologia de atasament, adica o boala emotionala si de comportament a copilului manifesta in zona atasamentului – e de obicei diagnosticabila in prezent in jurul varstei de 3 ani.

Ofer aceste coordonate pentru ca vreau sa vorbesc de relatia dintre alaptat si atasament. Actul alimentatiei este crucial intre parinte si copil. Pe de o parte e insasi hranirea; pe de alta este contactul intim, gura la piele, mana la piele, ochi in ochi (dupa 4 luni) intre mama si bebe. Natura e intr-adevar minunata, a oferit un mijloc de relationare evident non-verbal, dar plin semantic, pentru un parinte si copilul lui. Imi pare insa ca a afirma ca sanul prilejuieste asta este nu doar tendentios, dar in cele din urma fals. Melanie Klein are o teorie extraordinara despre dezvoltarea psihosexuala a copilului mic la inceputul vietii de pe o pozitie paranoid-schizoida si evenimentele timpurii in care bebelusul este fixat oral, sadic, pe sanul mamei. Suna minunat, din pacate este – cum ii zice si numele – o teorie. Bowlby tocmai de aici a plecat! Mary Ainsworth, care lucra pe cohorte de copii in Angola si le observa comportamentul, era la randu-i o critica a muncii lui Klein, considerand ca bebelusul nu e sadic in diada mama-copil, iar lactatia nu e satisfacerea unei “pofte orale” in care sanul e ulterior internalizat ca obiect, si ca daca nu ai san nu ai obiect de internalizat si-atunci atasamentul va fi faultat in mod fundamental.

Nu laptele e problema in atasament, cat contactul! Sper ca mamele din aceasta asociatie, si oricare alta, vor fi de acord ca nu am sugerat aseara ca odata copilul intarcat de mama ar trebui sa nu mai punem mana pe el; mai mult, odata ce copilul creste apar si alte mecanisme de stabilire a continuitatii intre parinte-copil, si cu mama si cu tatal acestui copil; despre aceasta din urma trebuie sa fac un comentari, din nou, de bun simt. Evident tatal nu poate alapta; s-ar zice ca e defavorizat evolutionar caci, dupa parerea asociatiei Mame pentru Mame alaptatul faciliteaza atasamentul. Ce sa se faca, saracul tata? Cum sa procedeze? Sta, cuminte, intr-un colt si priveste lung. Oare, zic, sa puna mana pe copil? Sau sa-l pupe? Sa-l gadile in talpi? Sa-i zica diverse vorbe? Cum ar putea proceda?

Raspunsurile sunt variate, dar aici las doar retorica drept argument pentru ciudatenia alaptatului extrem dintr-o perspectiva ontogenica, anume ca dincolo de granita ramane o piedica, nicidecum un atu evolutionar, pentru copil sa fie alimentat fie si non-exclusiv la san. Atasamentul unui bebe nu se face doar cu mama, ci cu toate figurile primare de atasament, adica si tata, si buni si tataie, si girafa Sophie si ursuletul Barney. E o legatura empatica pe care creierul mic, proaspat, nou nascut, o are experiential cu diverse obiecte din mediu a caror proprietati cauta sa le inregistreze, sa le asimileze, si sa le pastreze in constiinta. Aceste “obiecte”  au anumite proprietati, prima – si cea care marcheaza un atasament matur – fiind PERMANENTA. Imi cer iertare ca scriu cu majuscule, dar vreau sa ramana in memoria cititorului care inca nu s-a plictisit de dizertatia mea. Permanenta obiectului zice ca mama nu moare, nu dispare, nu se vaporizeaza cand pleaca din incapere. Cand eu plec dimineata la servici nu ies din constiinta copilului meu, s.a.m.d. Aceasta permanenta a obicetului e greu de stabilit cand te nasti, caci bebelusul e deprivat senzorial, e practic orb, aude prost, si percepe lumea prin contact la piele. Da, pielea e cel mai important organ de simt in primele luni de viata, apoi vine gura (cu care bebe testeaza toate obiectele pentru o buna perioada de timp), apoi ochii, urechile, si apoi apare, treptat, limbajul. Odata aparut limbajul devine posibil pentru copil sa inregistreze obiectele si in plan simbolic, adica nu doar pe ele asa cum sunt ” de perceput”, ci si cuvintele care le identifica. La 1 an un bebe poate numi undeva intre 50 si 100 de obiecte aratandu-le cu degetul, primul gest de limbaj expresiv. Asta inseamna ca le cauta cu privirea, asta inseamna ca le ” are”  in mintea lui. O minte care are obiecte in plan simbolic are atasament, are permanenta. Odata sanul nominalizat, odata sanul internalizat, nu mai e nevoie de san.

De-aia e bine sa intarci. Dezbaterea despre cand e bine sa intarci e una – cred – deschisa in acelasi mod in care e liber deschis despre cand e bine sa-l inveti pe copil cuvinte grele gen “putza”  sau ” caca”. Admit, vinovat, sunt mandru ca baiatul meu stie, la 1.5 ani, cuvantul ” putzi”, si stie si unde e, si ce face. E mai bine dacat sa nu stie despre ce e vorba, si s-o tot caute zic, nu?

Am nevoie de mai mult decat un argument isteric, emotional, pentru utilitatea psihologica a alaptatului dincolo de 1 an, hai 2 ani. Am nevoie de o explicatie cogenta de ce, la 6 ani, alaptatul nu devine detrimental fie chiar laptele de mama un panaceu pentru bube, si-alte boli. Am avut paciente care-si alaptau copilul a 4 ani, de exemplu. Am avut pacienti care dormeau cu copilul in pat la 6 ani, la 10 ani, la 12 ani, la 16 ani. Am avut frati care dormeau impreuna la 18 ani. E loc de o discutie foarte lunga, mult mai lunga decat e spatiu, sau timp aici, despre granitele dezvoltarii psihosexuale la om; suficient sa zic ca alaptatul extrem merita sa ramana in zona fiziologicului, si-a ” bunului simt”.

Multumind cititorului pentru rabdare, si cu cele mai bune sentimente pentru asociatia respectiva pe care o incurajez sa formuleze aceste hartii pentru Colegiul Medicilor, ba chiar mai mult, sa ceara explicatii (caci nu-i asa, explicatiile merita!), raman acelasi,

GD

PS: devreme ce Asociatia M&M a avut curtoazia de-a-mi publica imaginea luata de pe website-ul EvZ fara acordul acestora, si a avut aceeasi curtoazie de a nu ma contacta inainte sa ameninte, ma astept la curtoazia de a publica (macar) replica mea pe website-ul dansilor, drept raspuns la cererile enuntate. Vor avea ocazia – educationala – de a invata ca atunci cand vor clarificari, devreme ce au un atasament securizant – nu e musai sa se agite, si sa escaladeze tonul dialogului in zona atacului la persoana.

PPS: M&M a binevoit a-mi scoate poza de pe website, lucru pentru care le sunt recunoscator; devreme ce dansii au gasit-o pe Internet probabil ca nu frica de identitate m-a manat, cat anumite uzante privind folosirea identitatii, ma gandesc ca probabil in trecut nu am avut o astfel de obiectie. Multumesc de asemenea pentru faptul ca au oferit un link la raspunsul meu, e un gest decent.

Bai ortodoxule!

Cu permisiunea sper amicala a lui Arhi, carele pe vremuri cand era mai mic tu fa-ma mare poposea si pe la noi, si pe carele il citesc cu amuzament mai des decat s-ar cuveni, sau de cat ar fi intentionat el, vreau sa isc un punct de vedere privind notiunea de “bai ortodoxule” sau – de la caz la caz – ” bah ortodoxule” or chiar “ba ortodoxule”. Nu e un secret, sper, ca am scris de-a lungul ultimilor 5 ani despre Dumnezeu, religie, Biblie, ce gandesc despre fiecare dintre ele si in ce fel ma raportez la originea omului. Sunt un darwinian, si aici se afla suma tuturor opiniiilor mele. Catre asta converge. Cred in caracterul original, si universal al teoriei lui Darwin si cand spun “cred” in universalitatea admit ca a) exista lucruri unde se aplica si pe care omul nu le stie si ca b) are un caracter limitat, ca orice alta teorie, de propriul ei criteriu Popperian, adica exista ceva care o invalideaza in cele din urma.

Teoria lui Darwin – pentru necunoscatori sau relativ – cunoscatori – explica evolutia speciilor indeosebi animale si mai putin cele vegetale  desi nevoia de adaptare pentru a supravietui e postulata si pentru unele, si pentru altele. Aceasta presiune a mediului, si pana la urma dorinta oarba de perpetuare a genelor cu orice pret, si daca se poate in pofida altor membri ai speciei, deci caracterul concurential, se afla in viziunea lui Darwin la originea evolutiei. Prin evolutie stabilim ca organismele mai simple sunt pari passu si inferioare din punct de vedere genetic. Organizarea lor, de multe ori mai complexa imaginativ, gandim ca pe o scala oarecare e mai jos decat, sa zicem, omul. Deci daca intr-o incapere se afla un pui, o pisica, un porc, o maimuta si un om ordinea crescatoare e exact, asta, si nu alta.

Ce Darwin nu a reusit sa clarifice este “cum” a aparut prima forma de viata si daca exista forme de viata vii, si totusi ne-vii. Evident el nu stia de cod genetic, de acizi nucleici, de ADN, ARN, de codoni, de nucleotide. El nu stia ca exista forme de transmitere informatiei si altfel decat prin nucleoni, vezi prionii de exemplu. El stia insa ca dupa “geneza” exista si “epi”geneza, un lucru despre care incerc sa scriu in curand.

In pofida afirmatiei lui clare, raspicate, cristaline chiar ca evolutia speciilor se produce prin selectie naturala, mesajul lui Charles Darwina fost denaturat, si vulgarizat in odiosul “omul se trage din maimuta”. Evident nu ne tragem din maimuta. Omul si maimutele antropoide au in schimb un stramos comun la care s-a produs mirabila intamplare – speciatia. Speciatie a fost si pentru noi, si pentru cimpanzeu. Ei au luat-o stanga, noi dreapta.

Este dificil pentru un non-darwinian sa explice limbajul la om, caci nu doar omul vorbeste. Si-atunci majoritatea se refugiaza in meta-limbaj. Omul are o lume abstracta in care poate re-crea Universul, si inclusiv un Dumnezeu. Si pentru Darwinian – pe de alta parte – este dificil sa asimileze posibilitatea ca Dumnezeu exista. Dar nu este supra-natural.

In anii de cand l-am descoperit pe Dennett si-a sa “Darwin’s Dangerous Idea” felul meu de-a gandi s-a schimbat in mod fundamental. Evident e o carte imperfecta, dar vizionara in acelasi timp. Ce il face pe Dennett atat de accesibil e ca in nici un moment, fie el si crucial pentru argumentul facut, nu devine strident impotriva argumentului pentru religie; ramane, pana la urma, o optiune strict personala. Dennett militeaza pentru sacru pentru ca, la fel ca o intreaga generatie de filosofi, Dennett a fost impresionat de Mircea Eliade, un patriarh al istoriei comparate a religiilor. Dennett, practic, spune ca evul genei s-a stins, evul memei incepe, carevasazica din momentul aparitiei meta-limbajului este quasi imposibil sa anticipezi urmatoarea criza de speciatie, mai ales ca tehnologia, un simbiont teribil informational, are o rata de multiplicare fabulos de rapida.

Ar fi o discutie un pic pe langa drum pe langa sant daca nu m-as intoarce la citatul din Arhi. Dansul da replica unui comentator zelos privind legatura actuala intre viteza neutrinului si existenta lui Dumnezeu. In traducere libera e un fel de “lasa-ne! lasa-ne!”. E un antiteism de tip militantist pe care il are si Hitchens cand spune “religia otraveste totul in calea ei” sau “cum poti sa ai liber arbitru sa crezi daca alternativa presupune o eternitate in iad?”.

Stephen Hawking, unul dintre aceia care aduna milioane de prozeliti la poarta, un fel de “guru” al apocalipsei stiintei, anunta ceva vreme in urma ca “Dumnezeu nu e necesar pentru Univers”. Stau de ceva vreme si ma gandesc in schimb daca, simbolic, Dumnezeu e necesar pentru constiinta si nu ca prezenta faptica. Hitch insusi spune la un moment dat ca de-ar prinde ziua in care sa mai ramana un singur om de credinta, sau o ultima biserica, stie ca n-ar milita pentru distrugerea ei. De ce? Pentru ca homo religiosus e o specie, una care merita tot atata atentie in diversitatea ei, ca si  – sa zicem – homo applensis sau homo linuxianus. Indiferent ce pozitie ai fata de Dumnezeu nu poti da la o parte faptul ca, pusi cap la cap, cateva miliarde de oameni traiesc, muncesc, prospera cu o aplecare catre religie ca fenomen natural. La ceva o fi bun Dumnezeu, in oricare dintre 4000 si mai mult de forme, si nu conteaza daca exista. In ziua cand am avut aceasta concluzie, in sinea mea, am ramas un pic inmarmurit de ramificatii, si sper sa le clarific aici.

Doug Hofstadter, de care amintesc in ultima vreme de cand i-am citit I am a Strange Loop, poziteaza ca Sinele e iluzoriu, ca lumea nu exista fara Eu si fara obiecte mintale continute intr-ansul. Omul e singura specie care contine Nume, si nominal, si numinos; suntem singurii preocupati de “adevar” in masura in care – ciudat cat ar parea – nu suntem singurii care putem minti. In numele adevarului, insa, am dus lupte si am murit miriade de oameni. Atunci cand cineva, oricine, fie el Tertullian sau Augustin sau Loyola sau Shaw sau Russell sau Dawkins sau Dennett sau Hitchens sau Harris sau Wolpe  cauta Adevarul, cu A mare, despre Dumnezeu, il cauta intr-un spatiu referential comun in care functioneaza niste reguli. Evident, in interiorul acelor reguli tertium non datur, adica Dumnezeu ori e, ori nu e. Prin asta discutia este interminabila caci, godelian, Dumnezeu ar putea aparea intr-o zi in gradina urland “Eu nu exist” si-atunci sa vezi surpriza.

De ce apare religia, ca un cult cargo, unde se creaza premise sa apara? Pai pentru ca, si asta e meritul lui Dennett, religia e o macara evolutionara. Fara ea e posibil ca omul ar fi ramas intr-un spatiu al reprezentarilor sarac, desertic, gutural. Daca mergi la Lascaux, daca mergi la Altamira, daca vezi mainile omului magdalenian pictate in ocru pe pereti, daca faci pasul la intalnire in mintea acelui CroMagnon care isi contempla degetele, incepi sa intelegi ca Dumnezeu e un Eu, care se intampla doar in prezenta unui Eu. Sau nu.

In Raspuns la Iov Carl Gustav Jung face, probabil, cel mai profund si elocvent demers pentru aceasta simetrie. Angoasa practicantului de religie in fata non-practicantului trebuie ca, pana la urma, se rezuma la “mai esti Tu un Eu” daca dispare Creatorul? Mai putem fabrica “Eu” din copiii nostri fara artificiul simbolic al Primului Miscator? Evident, da. Pe de alta parte o lume din care I-ness-ul a disparut, si acesta e paradoxul lansat de Dave Chambers, e o lume deposedata de umanitate si-atunci trebuie ca cineva face o greseala monumentala.

Ma frisoneaza formula “bai ortodoxule” pentru ca trimite la “bai intelectualule” pe care l-am auzit in piata Victoriei in anii ’90. Sunt(em) clase de oameni care de multe ori isi construiesc o identitate pe persecutarea alteia. Nu stim ce suntem, dar noi nu suntem normalis.a.m.d.

Sam Harris propune ca daca in genere Cartile Sfinte n-ar mai fi ce sunt, adica Vorbe cu caracter supranatural, dezbaterea dintre tabere n-ar fi obligatorie. Ma gandesc de ce sunt importante Cartile. Pentru ce scrie in ele? Nu. Pentru ca au proprietatea de a teraforma un Adevar care ramane, persista in timp, devine nemuritor? Nu. Cartile sunt Sfinte pentru ca reprezinta ferestre in constiinta prin care constiinta se replica in constiintele altora. Prin asta Eu-ul nu e singular, prin asta Platon traieste, Socrate Traieste, Hamurabbi traieste. Fara “Dumnezeu”, in sensul sugerat de mine in acest text, nu exista neutrin. Or pentru asta cel putin nu doar ortodoxia, ci si catolicismul, protestantismul, hinduismul s.a.m.d. merita consideratie, merita respect si un pic de acceptare asa cum accepti un bunic simpatic, dar un pic rupt de realitatea unui smartphone, la aceeasi masa cu tine.

G.