Iletrism

Discutia despre terminarea andreanum.ro a fost dureroasa. Agonizam, de la inceputul anului, despre utilitatea scrisului in formatul asta. E si vizibil, de altfel, ca ultima mea tenta de-a-mi scrie diverse ganduri aici/ de fapt acolo trimitea la o nevoie de speranta.

Mi-am pierdut-o, la inceput de 2013.

Pentru ca scriu de ani de zile in Romania si nu m-au deranjat scuipatii cat m-a deranjat un gest ridicol si malitios si nu din partea unui pacient, cat din partea unei foste colege de generatie care a crezut de cuviinta sa spuna, public, minciuni despre mine. Minciunile respective au fost preluate de altcineva, acel cineva a crezut ca face “societatii” un bine propagand o gogomanie care e totusi un mar otravit. Gabriel Diaconu, pe scurt G, dezvaluie in scrierile sale secrete profesionale.

Nu pot sa exprim in cuvinte cat de dezamagit m-am simtit. Am impins nenorocirea asta de iliteratie in privinta sanatatii mintale din 2008 incoace aproape unilateral si in variile momente in care am avut de polemizat pe tema asta mi-am asumat, singular, rolul de-a articula un punct de vedere quasi-coerent. Nu stii unde mergi cand faci asta, am mizat – si cred ca am mizat corect – pe un meta-efect care mi-as dori sa se regaseasca in constiinta publica nu a celor care (ma) citesc dar mai degraba a celor care nu ma citesc, care nu m-au cititi niciodata si care probabil nu vor sti niciodata cine sunt. Azar Nafisi scrie undeva despre Teheran ca sunt absentele si nu prezentele care fac diferenta in strazile supravegheate ale capitalei iraniene. Aidoma mi-as dori ca absentele mele si nu prezentele sa reprezinte un semn de insanatosire culturala psihiatrica a Romaniei.

Dar calcaiul meu al lui Ahile a fost dintotdeauna corectitudinea. Din josul paginii mi s-a parut corect ca oamenii sa arunce cu noroi. E divertisment. Din stanga sau dreapta comunitatii mele profesionale, in interiorul ei m-am asteptat ca oamenii vor fi tendentiosi in virtutea credo-ului caci ce-ai cu noi ba, de ce vrei sa dam cu var.

Ironia a facut ca palma a venit de la o persoana care la vremea respectiva imi era prietena.

Astfel ca am facut pasul inapoi. Mi-am retras ambasadele, am intors spatele cu buna stiinta unei prezente publice cred eu destul de consistente cel putin dupa 2010. Si m-am afundat intr-o relativa indiferenta agnostica. Dincolo de varful dealului unde-mi urcam sisific bolovanul a facut o diferenta si ca alta buna prietena de-a mea, intr-o buna dimineata, mi-a transmis ca “in anumite cercuri” se vorbeste de faptul ca eu imi discut pacientii pe blog.

Ce mici sunt oamenii. Ce pacat ca un moment am sperat in ei.

Dar totusi nu. De ce-ar fi trebuit sa fie altfel dupa ce rostogolul a inceput a se rostogoli? Cand scriam de Sorin Oprescu in Delatori si frustrati oare eram acelasi ca acum? Cand scriam in Ziarul Copiilor oare eram acelasi ca acum? Cand am polemizat cu Hadar despre hartuirea sexuala in Universitatile Romaniei (cu U mare si R mare) eram acelasi care sunt acum? Cand am condus echipa de interventii psi dupa ce-a explodat maternitatea Giulesti, si 9 luni dupa aceea, eram acelasi care sunt acum? Sau cand am facut campania din Iorga. Sau cand am dus polemica despre alaptare si autism cu Mame pentru Mame (care, ironic, m-au ajutat mai apoi cu Iorga, prilej cu care am legat o relatie decenta cu Ana Maita, aceeasi care pe pagina lor promitea ca ma reclama la CMR). Cand am vorbit despre suicidul Madalinei Manole, sau cand am scris tone, literalmente tone de cerneala despre depresia la roman eram acelasi?

A doua intrebare care m-a luat pe nepregatite, la sfarsitul anului trecut, a fost “de ce dintre toti psihiatrii, Gabi, de ce doar tu ai facut scandal despre Bereanda?”. Pentru prima oara nu am stiut ce sa raspund si m-am infricosat. In spatele retortei era o alta realitate.

Nu caut o apologie in mintea celui care citeste. Nu sunt lucruri pe care am sa le trec vreodata in CV-ul meu profesional. La fel, cei care il citesc pe G nu ii cunosc CV-ul profesional de care sunt cel putin la fel de mandru; e alta viata, e alt univers, e alta identitate si e un alt nivel de competenta.

Si Andreanum a murit. Traiasca Andreanum.

Pentru ca ma intorc. Pentru ca nu am de gand sa ma opresc. Precum George Bernard Shaw dau o replica acelora care ma intreaba, la fel de metaforic, de ce vreau toalete cu apa intr-o Londra plina de cacat si eu zic domnilor, nu pentru ei o fac ci pentru mine.

Pentru ca imi pute. Pentru ca am gresit sa cred ca daca un text sau altul pica sub tavalugul unui choice overload (inadins facut incat individul sa degaje de la cautarea unei informatii despre sanatate, si in particular sanatate mintala) vreunul dintre noi, vreunul dintre MINE, ar trebui sa isi puna degetele in sertar si sa nu mai scrie. Deci am sa scriu.

Numele meu?

G.

Porecla mea?

Mutsunake.

Ma intorc.

E martie 2013.

G

revelație

Ca rezultat al celor întâmplate în ultimile zile, am ajuns la concluzia că numai Monarhia mai salvează România. Cioabă, Măria-Ta, unde ești?

vPrieten

Nu am fost vreodata un umblarets, socialit sau, ptiu, monden. Majoritatea adunarilor care presupun mai mult de 3 persoane in incapere imi isca o doza de angoasa, oare ce-am sa am de zis…dar daca n-am nimic de zis ce-a fi? Mai e si obisnuinta meseriei in care stai o buna perioada din zi intr-o baie de onomatopee (ihimm, ahamm) si iaca, ajungi la concluzia ca planeta de pe care vin eu e una plina de calareti singuratici. Fiecare cu Tonto lui.

Nu acelasi lucru se poate spune despre mediul online. Acolo sunt, cum se zice? Popular. Cat de cat, nu cine stie ce. Gabriel Diaconu zice, psihiatrul sugereaza, expertul comenteaza, psihologul (la naiba, nici dupa toti anii astia…) este de opinie, psihoterapeutul (nu mai comentez) zice ca….Am reusit sa-l surclasez pe Gabriel Diaconu de la PDL Slatina in cautarile pe google, acum pot sa mor linistit. Google stie cine e Gabriel Diaconu intr-o masura direct proportionala cu cat stie Gabriel Diaconu cine e Google. E o relatie echilibrata. Unde mai pui ca sunt o suma de oameni care apar sub pretextul “te-am vazut la X, sau te-am auzit la Y, sau ia uite ma nene ce surpriza te-am citit, habar n-aveam, dom’ne ce chestie ca te-ai facut psihiatru”. Sunt, mai tot timpul, surprins de destinul pe care mi-l harazisera cunoscutii, cu siguranta nu era unul care-ar fi condus catre concluzia ca uite, domnul Diaconu are “stofa” de psihiatru. Poate ca n-are, zic. Poate ca umbla prin meserie in pielea goala in cautarea unui postav. Poate ca acoperamantul dansului e facut din sintetic.

Suficient sa admit ca am o mica turmitsa de urmaritori, vezi prieteni virtuali, sau vPrieteni, care se declara intimi cu mine pentru ca s-au uitat la mine-n prohabul gandirii deci se identifica, languros, cu dansa. Nu pui la socoteala aici ca si eu, la randu-mi, perfid si ipocrit pana la urma alimentez aceasta prietenie cu dovezi, periodice, de vomica literara; acest blog a fost, si ramane, propria mea terapie prin ridicol caci (cu foarte mici dar notabile exceptii) n-am revenit vreodata la textele scrise fie prin a le adaugi, or ba, fie prin a le sterge deopotriva. De ce mai uzez, totusi, de Mutsunake? E un fals in acte publice, cine-o sa-mi ceara insa socoteala? Mutsunake nu exista, gandurile sunt ale mele, ma recomand, Mutsunake e o porecla pusa, demult, de o persoana care astazi, in limba copilului meu, se numeste Ugi. Ugi – intre paranteze fie spus – isi imparte generos porecla cu caciula pe care i-o montez in fiecare dimineata copilului meu (in regionalism de la Fagaras se cheama gugi…vezi asemanarea). Ei, si cumva oamenii cand intra in contact cu mine pe filiera Ugi se simt mai prietenosi daca-mi zic pe porecla. Bine, nu toti, unii. Aceasta dorinta de familiarism o regasesc si la aceea care-mi stalcesc numele gen Gabitza, sau Gabelu, sau Gabontzu. Nu e suficient ca rarissim ma prezint salut, sunt Gabriel? Gabi e o formula deja agreabila, gasesc, n-am nevoie de restul bucalelilor-ca-si-cum-am-fi-copilarit-impreuna-in-aceeasi-buda. Dar indur. Indur cu zambetul pe buze caci, crescand, am descoperit ca sinceritatea e un desert in care nu cresc buruieni, daramita flori. Sa ai prieteni presupune ca ai sa te lasi tras de buci, la un moment dat, in numele fraternitatii si egalitatii, ba chiar s-ar putea sa constati, stupefiat, ca la randu-ti dragalesti diversi cumva in pofida principiilor tale de viata (mai sobre, deh), mai un ce faci tata, ce faci dragutsule, cum iti merge batrane (asta e in playlistul meu de ocazii deosebite, vezi Doamne ne stim din tinerete si-acum ni le taram prin tarana).

Sufeream, pusti fiind, ca parca nu-mi iese bine dansul social, imi doream sa am “multi” prieteni, daca se poate o gasca, daca se poate un pluton de prieteni care sa ma reprezinte si sa fie asa o chestie, a la Penes Curcanul, sa n-am doua testicule ci douazecisidoua, sau doua duzini macar, si niste gagici pe-acolo, si sa fiu un om deosebit de prietenos, vezi popular, vezi bine infipt in calosul mintii oamenilor. Multumim Cerului m-am vindecat de delir. Nu vreau sa zic aici ca m-am lecuit de prietenii, nutresc cateva intense, sincere, si probabil durabile cu oameni vis-a-vis de care am descoperit niste neuroni in oglinda. Unde mai pui ca, odata cu trecerea timpului traversez mult mai usor o conversatie de pahar, iar daca-s cu toane si morocanos nu ma mai chinui sa “trec” ecranul ba o mai si zic, cu naduf, hai sictir ca n-am chef sa vorbesc. Pesemne ca viata si-a ajuns granitele, pesemne ca am ajuns sa apreciez de fapt aceasta nepasare relativa a mea fata de om, o apreciez din ce in ce mai mult si cu atat mai mult cu cat, cu vieti pe mana, am nevoie sa ajung seara intreg acasa. Mi-s dragi oamenii, cineva o sa zica te porti mai frumos cu pacientii decat te porti cu prietenii si-ar avea dreptate, prietenii rareori ma invita pe la ei prin debaraua vietii intime (oricat de prieteni ar fi), pacientii vin invariabil cu sufletul praf in batista. Nu cred ca e accesibil, pentru omul de rand, sa perceapa ce inseamna sa vezi un om plangand cu sufletul in sange in batista. Culmea e ca majoritatea am trait asta, majoritatea, din prietenie, am facut “terapie” cu diversi cunoscuti la ananghie, ne-am oferit un umar, un sold, o pereche de sosete eventual unei fiinte egale noua. Dar, vezi mirare, oamenii astia imping pe masa posibilitatea ca tu ai sa stii ce sa le faci, sa-i ajuti sa treaca buba. Si ce sentiment minunat e sa treaca buba, e un drog din care nu m-as lasa vreodata si la care atasamentul face sa continui sa primesc oameni cu bube la suflet si – ulterior – sa le raman si recunoscator poate mai mult decat mi-or fi ei vreodata. Ce existenta stupida, anosta si boanta as duce de n-ar fi nebunia asta. Si cat de rar, ma gandesc totusi, sa desenezi medicina ca fiind – pana la urma – o functie de pacient si nu una de doctor. Cand a spus ultima oara un chirurg domnule, va multumesc ca mi-ati oferit privilegiul sa va operez? Pai de ce? Pai pentru ca pacientul consimte, nu e o bucata de carne, acolo, aruncata pe-o masa, papusa gonflee la indemana unei maini salvatoare, demiurgice, prin care cura Mucul lui Dumnezeu. In fine, asta e alta discutie.

Concluzia acestui rant e ca nu, nu ma simt prieten cu prietenii mei virtuali si nu, nu ma deranjeaza ca numarul lor fluctueaza cu timpul, gratie unui proces natural de epurare cognitiva (i.e. ne stergem respectuos, si reciproc, unii din mintile celorlalti). Nu tin musai sa plac, si nu recomand efortul public de-a deveni placut nimanuia; la fel nu agreez sa ma injure careva, ce conteaza ca e o injuratura pe bitsi si pixeli, tot injuratura e, si-am sa ma apar prin mijloace specifice, vorba unui colonel de armata pe care-l chema Boris si pe care l-am cunoscut in timpul razboiului din Iraq. La care-am participat. Et in Arcadia ego. Acum multi multi ani.

Peste care s-a mai pus unul.

G

opera de trei parale

Desi am despre mine impresia ca sunt un om deschis, comunicativ, intelegator si de cele mai multe ori extrem de tolerant cu oamenii din jurul meu (aia care ajung aproape, desigur), citeodata ma trezesc ca sunt socata si ma intreb daca eu in locul acelei persoane as fi reactionat la fel.

Citeam azi, cum va ziceam si intr-un comentariu la un post al lui mutsunake, ce scriu niste unii pe smartwoman.hotnews.ro. Oameni buni, te ingrozesti. In lumea asta se petrec lucruri pe care eu nu stiu daca le-as putea face vreodata. Cum ar fi sa-i instalez prietenului un soft de urmarire pe calculator, sa ii citesc toata corespondenta si sa trimit de pe adresele lui mail-uri catre sefi, injurindu-i pe aia sau propunindu-le sa faca sex. Mai nene, asa ceva chiar exista sau imaginatia unora e atit de bogata incit inventeaza instantaneu situatii aberante? Vedeti aici primul caz: http://smartwoman.hotnews.ro/fostul-imi-instalase-pe-calculator-un-program-asa-a-aflat-de-noua-mea-iubire-si-atunci-a-inceput-cosmarul.html

Sau sa imi ticluiesc iesirea din casatoria cu o femeie care m-a inselat incercind sa o lovesc pe dama respectiva in ce are mai de pret: averea si prietenii. Inteleg asta cu averea, mai ales daca nu era neaparat facuta din munca ei, dar sa ii distrugi relatiile cu prietenii si familia? Mai, exista o limita chiar si in durere. Eu stiu ca am simtit dureri imense la pierderea unui om, prin moarte sau despartire, dar niciodata nu m-am gindit sa ii distrug familia sau pe el! Zau asa, durerea va trece la un moment dat, umilinta si rusinea trec si ele, omul din fericire uita destul de repede multe, dar faptul ca aia/ala va muri din cauza ta, scuipat de toti prietenii si renegat de familie… doar fiindca te-a inselat?

Cititi aici cazul: http://smartwoman.hotnews.ro/pana-unde-poate-merge-razbunarea-ea-crede-ca-are-o-viata-perfecta-dar-de-fapt-in-curand-o-sa-fie-fara-un-ban-divortata-si-certata-cu-toti-apropiatii.html

Cu ce te ajuta pe tine, tinere domn, care ne spui ca esti tinar si chiar cred ca esti, dupa cum gindesti, sa o distrugi pe tanti viitoarea fosta sotie? Nu mai bine sezi mata frumos deoparte, iti pui la adapost averea de partaj, si o lasi sa vezi cum se descurca fara tine? Si iti vezi de multiplicarea averii mai departe si poate o sa gasesti tu cindva una care sa ti se potriveasca si sa nu te mai insele desi tu ii oferi toate conditiile pt a fi sanatoasa, fericita, spalata si parfumata? Nu? Nu e bine?

N-am sa inteleg niciodata nevoia omului, cu bataie spre patologic la unii, de a face rau celuilal, care a comis grava greseala de a-l parasi. N-am sa pricep neam cum e sa simti ca celalalt trebuie musai distrus, anihilat, hartuit, umilit si adus in ultimul hal, doar fiindca din relatia pe care ati avut-o s-a nimerit ca el sa aiba initiativa despartirii. Da, pot sa inteleg certurile, vorbele grele aruncate, jignirile si detaliile sordide scoase la iveala. Dar nu inteleg de ce trebuie sa faci si ceva care lasa urme de nesters? De ce sa distrugi ceva sau pe cineva care pina mai deunazi era aproape, cald si frumos?

Eu nu tolerez bine despartirile de nici un fel. Asta e, asa sunt eu de fel. Sunt dese momentele in care simt ca s-a terminat lumea, si e normal sa simt asa pentru ca de cele mai multe ori chiar asa si e.

Desigur ca ar fi mult mai usor, pentru a scapa de povara, s-o arunci in spatele altora. Cum ar veni, ne-am despartit pt. ca tu erai rau. Ne-am despartit fiindca ai pe alta. Ne-am despartit pentru ca esti idiot, cretin, orb, surd, nesimtitor si sadic. Nu fiindca eu as avea vreo vina. Nu fiindca si eu am fost parte in relatia asta, si as fi putut sa vad, sa simt, sa aud sau sa vorbesc despre asta. Dar e mai simplu sa fiu o victima, sa am ce spune prietenilor si pe cine injura, nu? Si daca tot sunt asa de ranit si in suferinta, hai sa incerc sa ma razbun, nu? Dar nu asa, pe vorbe goale. Hai sa-i dau foc la casa, sa-i rastignesc ciinele sau sa ii provoc un infarct maica-sii…

Oamenii astia chiar pun mina, proiecteaza, construiesc, excuta si apoi… si apoi isi admira opera. Opera de citeva parale, maxim 3, in cazul de mai sus, cu tinarul intreprinzator.

Citesc si ma crucesc, dar asa mai invat si eu si, uite, tin sa va impartasesc si voua, fiindca nu se stie niciodata ce idei ne pot veni in legatura cu asta.

a.

vot netot fix in bot

Am votat. Mi-am calcat pe inima si am zis ca sigur vor iesi votantii pedelei dupa ora 19 sa decida votul, asa ca as face bine sa infig si eu un cui in anvelopa carutei lor. Nu, sa nu se inteleaga ca as fi votat pedeu, dimpotriva, eu sunt pe partea cealalta a strazii, aia in care masinile la noi in tara iti vin din spate. As fi votat udmr, daca nu era Tokes cap de lista. Cu care nu am nimic, da’ cred ca tocmai de-aia.

Aud la stiri ca s-a votat cu masinii dacii cu numere de Bucuresti in provincie. Recunosc cinstit ca am votat si eu la tara. La tara adevarata, sat cu ciini, vaci, cirese, crisma, biserica si biciclisti. Am votat cu bicicleta. Adica am mers la vot pe bicicleta, la gradinita din sat. M-au scris pe lista speciala pe care mai erau inca doi din satul vecin (nu stiu de ce naiba n-au mers 2 km pina la ei in sat, dar cred ca acelasi luru s-ar putea spune si despre mine) si inca doi bucuresteni, veniti sa petreaca week-endul prelungit in buza viitoarei autostrazi. Apropo, cu ocazia votarii pot sa va spun ca la iesirea Gruiu-Lipa de pe autostrada de apus (cred ca spre apus va merge, totusi, daca i-o fi sa mearga vreodata cineva pe ea) de lucreaza. Se taseaza pietrisul, se plimba lumea sa vada care mai e treaba, pe muntii de pamint cresc macii in holde. Deci sa nu ziceti ca nu se munceste in/la tara.

Eu nu ma pot abtine sa nu rid cu lacrimi de dl. Cristoiu. Nu ca nu as avea respect pt domnia sa, ci tocmai de-aia. L-am ascultat aseara cum s-a cainat ca si-a respectat promisiunea si a votat-o pe Eba. Era suparat ca vestitei domnisoare europarlamentar i-a expirat surghiunul independentei fix la citeva minute de la terminarea votarii. Dinsul chiar a crezut ca fata marinarului vrea sa fie pe picioarele ei si sa reprezinte, ca singur independent, interesele alora care o votara. Crunta soarta, crud adevarul, cea mai urita femeie din lume atunci cind zimbeste, o numesc aci pe monica iacob-ridzi, a intimpinat-o pe tinara demoazela cu carnetul portocaliu deja tiparit si personalizat. Si deci kaki-ul electoral, intre noi fiind vorba o culoare oribila pentru o fata, s-a transformat in oranj precum broasca riioasa in dovleacul fermecat (poate de aici se si tragea culoarea, de la broasca oribila pe care printesele erau nevoite s-o pupe-n bot ca sa se transforme in cel mai macho print din toate cluburile imparatiei).

Cel mai misto mi s-a parut, cumera si normal, Gigi. Omul a fost sincer, in seara alegerilor el s-a vazut cu un nene sa-i propuna sa intre in PPE, cred ca un fel de liga superioara a parlamentului european. El a zis ca nu va avea probleme cu transportu’, caci are avion personal si nu are traba de stat in aeropoarte (avionul sau putind face curse directe stina to stina fara turn). El o sa vada cam care e miscarea prin parlamentu’ ala si daca o sa vada ca nu ii place el isi va da demisia, nu inainte de a-i arde fo doua cheaguri in cap lu TRU, caruia i-a transmis direct in fata ca va fi cel mai mare mascarici din parlamentu ala.

Dupa care Gigi a zis v-am pupat, ciau! Ceea ce asa si e…

Sa recapitulam: Gigi, Vadim, Tokes, Eba si restu’, neinteresanti in context.

Ţara mea şi-a lui şi-a ta. În pana mea.

Cine şi-ar fi imaginat vreodată că generaţii întregi de tovarăşi şi domni au trudit în industria auto pentru ca viitorul mondial să fie o bicicletă cu 3 foi şi 7 pinioane? Cum e aia cu să încurajăm mişcarea în aer liber, să reducem poluarea, să înveţe populaţia să pe bicicletă ca să nu mai folosească tot timpul maşina aia mare, şi decizia unui stimat domn fost profesor, fost medic, fost soţ şi actual edil, de a interzice accesul cu rolele şi bicicletele în parcuri, pe motiv că parcurile sunt pentru oameni, copii şi bătrîni, care sunt incompatibili cu bicicletele, rolele, trotinetele, patinele şi alte dispozitive cu roţi. Eu aş interzice şi accesul cu cărucioare de copii, întrucît e clar, după nişte mii de ani de la descoperirea ei, roata redevine periculoasă.
Ar fi crezut vreo clipă domnul Mercedes că va munci la maşinuţa atelierului său pentru ca peste nişte ani să apară un oarecare alt domn Brabus care va mai pune nişte bucle şi apret pe maşina sa, nişte sprayuri şi nichel care îi vor tripla preţul, iar cea mai tare chestie e că nu va mai scrie nicăieri că maşina e Mercedes şi nici forma caroseriei nu te va ajuta prea mult?
Sau că se vor ridica firme de papuci sportiv, tricouri, treninguri, blugi, cămeşi, branduri puternice, semne simple la care cînd eram mică visam, pentru ca după 100 de ani viitorul să fie acelaşi tricou, acelaşi papuc, dar tocmai fără iconiţa aia din piept sau baretă?
Sau cine mai înţelege ceva din avîntul pionieresc al revoluţionarilor români care cereau să se facă capitalişti, visau la o butică, o consignaţie, ceva din care să se înmilioneze, şi măsura fofecării (ştiu că e forfetare, dar parcă mai adecvat e forfecare, nu credeţi?) întreprinderilor mici şi mijlocii de anul ăsta, măiastră lovitură a micului, dar vioiului nostru guvernaş.
Nu vi se spunea la şcoală că e bine să învăţaţi, să fiţi premianţi, fiindcă al vostru este viitorul? Ei şi nu simţiţi oarece  invidie faţă de fostul coleg de bancă, fost buticar, băiat care fura din mercerie, fost şofer de tir şi priceput cu canistra peste Dunăre, actualmente patron, deputat şi posesor de şalupă maritimă cu 2 punţi pe lacul Snagov? Ca să nu zic nimic de ciobani, că se interpretează.
Dar cu turismul? Cu turismul, zic, care-i treaba? Facem autostrăzi, le dăm în folosinţă, pe lîngă ele construim hoteluri accesînd fonduri europene, facem oferte ca lumea externe şi interne, ridicăm puţin ştacheta calităţii şi dă-i şi îmbogăţeşte-te, nu? Nu! Adică mai întîi creăm noi un imn, deştept sau prost puţin importă, că e pe bani. Apoi difuzăm imnul peste hotare şi străinii vin ei, că vor da pe spate la auzul versurilor şi al liniei melodice care parcă le aduce aminte de ceva cunoscut. Şi odată veniţi asta e, nene, ţi-ai furat-o şi ţi-a crăpat maşina pe DN să fii sănătos, banii din avansul tău sunt de mult lănţişor la gîtul soţiei mele!
Fetele manîncă cît nişte vrăbiuţe şi arată ca nişte butoaie, bărbaţii care preferă blondele sunt însuraţi cu brunete, copiii ţinuţi în puf dau liniştea clubului pe nebunia parlamentară… e clar, lumea e razna şi ca dînsa suntem noi.
Plec să-mi cumpăr bicicletă.

Acest articol poate fi citit în numărul din iunie al revistei Explore* care apare la Galaţi

fii capitanu' nostru, oano! Vrei?

Stiu ca n-am mai scris de mult, desi as avea o groaza de noutati sa va dau: m-am mutat la Chitila, smotruiesc  dimineata de la 7 la 9 si seara de la 9 la 12 printre cutii, pungi, saci, scotch, mopuri, maturi, lavete si detergenti.

La serviciu prestam sustinut din pitch in pitch, zboara ideile ca invizoacele din prastiile copilariei. Deci sunt goala la cap, am scuipat tot ce-am stiut de mi se usca gura.

Daaaar, cum prostiile au marele dar de a naste alte prostii in capul oricui, spre deosebire de lucrurile serioase care sunt destinate sa crape-n liniste, iaca mai jos o mostra de naturalete, dupa cum spune autoarea:

Ei bine, ca sa inlaturam dubiul c-ar fi frun Patapievici (n-am nimic cu domnu’ intelectual, da el e monstrul eruditiei lingvistice pe la noi), dezvaluim ca este vorba despre un interviu din revista Tabu cu doamna (da, doamna) Oana Zavoranu.

De mare spectacol. Ce pula mea.

cine dracu' e gabriel oprea?

De o saptamina aud de acest Gabi Oprea acelasi lucru, dar in fraze diferite. Ba ca s-a pus contra lu’ Hrebenciuc (nu Rebengiuc), ba ca a declansat criza aliantei de guvernare (cruda soarta au coalitiile astea in romanica), ba ca s-a pus cu curu la propriul partid, ba ca a incalcat disciplina de partid, ca e laba in laba cu vulpea, ca pericliteaza echilibrul…

Inteleg si accept astea, dar cine dracu’ e acest nene de incep toate jurnalele de stiri cu el? Daca e asa important de ce nu invatam la scoala despre el? De ce nu scrie carti? De ce nu i se da un Nobel? Cite 3 sau 4 analisti, consilieri, moderatori, invitati, economisti si chiar fotbalisti (Ooo, Doamne, adevaru’ e ca au fost cam ignorati sportivii nostri de bani gata).

Daca e sa ma enerveze ceva la televiziunile noastre “de stiri” este fixarea otevista pe un subiect si tocarea lui cu 7 feluri de cutite pina cind apare o halca noua de tocat. Resurse umane si logistice sunt descatusate intru tocare si batere de apa in piua. Astazi a avut norocul sa fie agatat la gazeta de perete acest domnu’ gabi, vecin al cuiva, tata al cuiva, sot si membru de partid. Vorba lu’ Toma Caragiu: petrecerea continua.

Un alt lucru care ma enerveaza este nevoia asta de a da titluri cit mai cracanatoare gen (O)prea oprit! Lol, my God, ce tare a fost asta, nu? Si inca asta mi-a ramas in cap, deci probabil era una dintre cele reusite. Plus ca am vazut-o si in varianta fara paranteze la postul rival. Reciclam, reciclam, dar in marea familie a noastra, a stiristilor. Cacat, iertata fie-mi exprimarea.

Si revin cu intrebarea: cine dracu’ e gabriel oprea asta?

tofelu' de crize in paharul cu apa

Se pare ca in ultima vreme criza este cuvintul de ordine. Orice situatie, om, cladire, institutie, animal din lumea asta depaseste in acest an o criza: guvernul nou instalat, caldura, temperatura, cursul leului, fisia gaza, gazul rusesc si asa mai departe. E la moda sa fii crizat, sa depasesti crize, criza, Criza, Crrrizzzza! Draci!

Aseara, venind de la un restaurant libanez din Bucuresti, relaxata fiind de o narghilea cu tutun de mere, am nimerit peste Mircea Badea, crizat de pozele Mihaelei Radulescu din nu stiu ce reviste bulevardiere. Juma de emisiune s-a minunat de chilotii si bondage-ul colegei de trust. Apoi s-a mai mirat, din aceleasi reviste, de cururile si pletele altor cocoane. Cit despre Elena Udrea… pamflet pe fata. Glumite cu tenta sexuala si afluenti cu bataie pe cantitatea seminala a presedintelui. Subtil. Fin. Wit curat. Criza existentiala. Cacat!

Am mai zappat si pe alte canale: rusii ne-au taiat gazele! Niet gaze! Rusii lasa Europa in bezna! Mai raminea sa fie pomenit Stalin, Lenin, Rasputin, Beria, Laika si Lomonosov, ca justificare a urii noastre si a tuturor fata de ei (pe Lomonosov l-am pomenit fiindca el ar (fi) inventat tabelul lui Mendeleev – dupa cum am auzit la un tinar in care colcaia cultura generala mai deunazi, in tramvai). Exemplul verzei din capetele multor pusti de toate virstele. Si nu numai de la noi, dar mai ales astia ai nostri ma intereseaza.

Profesorii vor muri de foame pentru ca s-a anulat posibilitatea cumulului pensiei cu salariul. Actorii vor muri de foame din acelasi motiv. Nenorocire mare ca nu stiu ce subalterni de la stat vor avea salariul mai mare decit capul institutiei. Alta nenorocire ca o notarita va primi 85% din 5 miliarde de lei pe luna indemnizatie pt nou nascut! Auzi curva dracului! Auzi seropaica cum suge ea singele bietei tarisoare si laptele atitor mame somere cu cite 5 copii! Sa nu-i rupi gitu’? Dom’ Tatulici, faceti domne dreptate la oamenii sarmani! Pai ce mama dracului! Doar v-am ales.

Despre Gaza nici nu trebuie sa va mai spun ce se spune, ca doar cititi cu totii. Inca o treaba: e musai sa ai o parere despre orice. Adica daca e un razboi pe undeva, intre ugarizi si teleferici, de care nu ai auzit neam decit ca unii fac chiftele bune de oaie si altii taie preputul copiilor mi se pare absolut romaneste sa tii cu dintii la opinia ta de a-i tine partea unei tabere. Adica ce pizda ma-sii de argumente IN PLUS mai trebuie? Ce, nu e clar? Si romanasii nostri care pling pe la granite cersind revenirea in patrie si nimeni nu-i ajuta si nu vrea sa stie de ei, ba inca despre ei alti romanasi spun ca sunt curve fugite cu arabi si asa le trebuie, sa crape in Gaza! Si pe bune acuma, ce, i-am pus eu sa plece in Gaza? Pai si nu-i asa? I-a mincat in cur: sa moara.

Fiul lui Sorin R. Stanescu s-a sinucis. Dar daca a fost totusi omorit? 3/4 din ziaristi si 95% din populatia Romaniei cred ca a fost asasinat, desi doar 3% din ambele categorii stiu cine a fost acest om. Si din aia 3% 10% stiu ca a fost sotul Oanei Cuzino de la Ce se-ntimpla, doctore? Asta cu omoritu’ e doar de la ca s-a gasit ravasit apartamentul. Adica asa presupunem, ca politia zice ca nu. Ca de fapt avocatu’ zice ca da! Deci cred ca rudele victimei accidentului comis cu citeva zile in urma au venit, au intrat peste om in casa, l-au impuscat in cap si apoi au inchis usa pe dinauntru cu cheia si au plecat, stergind totodata si amprentele! Fir-ai tu al naibii Copperfielde cum ne-ai invatat tu ca nimic nu e ceea ce pare, si fi-v-ar Hollywood-ul cu teoriile conspiratiilor de ris! Nimic nu trebuie sa fie exact ceea ce e! Totul tre sa fie complicat, dens, abscons, ca-n filmele cu Mossad, Doamne iarta-ma…

******

Cum v-am zis deja, am fost in vacanta asta la ski in Austria. Austriecii au si ei televiziuni. Nenorocirea face ca exact in perioada in care eram noi acolo s-a petrecut o nenorocire in Germania. Presedintele landului Thuringia, Dieter Althaus, a fost implicat intr-un accident la ski. In fapt, la intersectia a doua pirtii de coborire din Riesneralm respectivul, echipat corespunzator cu casca de protectie si coborind pe una din pirtii s-a ciocnit in plina viteza de o alta skioare, care venea de pe pirtia cealalta, tot cu viteza. respectiva nu purta casca de protectie. Femeia a murit iar dl. Althaus este (nu stiu daca mai este si astazi) in coma, cu grave lovituri la cap.

Ei, accidentul asta este o stire si a fost difuzat ca atare de televiziunea austriaca. S-a iscat si o minidezbatere de vreo 10 minute (nu 15 ore pe zi cum cred ca ar fi acoperit in Romanica daca Basescu facea accident la ski), in care in loc sa se propuna cu vocea ridicata desfiintarea skiului ca sport, sabotarea jocurilor de iarna, linsarea lui nea Georgica si a societatii Teleferic SA precum si propunerea de initiativa parlamentara pentru eliminarea totala a zapezii din meniul de iarna, austriecii discutau calm despre importanta purtarii de casti de protectie pentru schiori, atit incepatori cit mai ales avansati. S-a precizat ca numarul accidentelor de ski nu a crescut, fapt imbucurator, si ca se inventeaza in fiecare an masuri de protectie din ce in ce mai eficiente. Ski-ul evolueaza, evoluati alaturi de el, protejati-va zonele sensibile cred eu ca s-ar fi putut trage concluzia din discutie.

Cam asta e diferenta.

te lepezi? te lepezi, mă? bă, te-ai lepădat?

Cum sugerează şi titlul, duminică am fost la un botez. Despre petrecerea cu DJ care punea discuri înregistrate de pe la nunţi, cu tot cu dedicaţii de la naşul mare şi de la verii din Caracal nu vă zic nimic, fiindcă a fost banal şi n-am stat mult. N-am stat mult după ce ne-au adus îndelung aşteptatele ordefuri.

Partea cea mai tare a fost la biserică. În primul rând erau doi copii programaţi la aceeaşi oră. Biserica mică, afară frig. Şi ce să vezi, au băgat copiii, familiile şi neamurile amândouă odată. Asta după ce în prealabil au rezolvat-o cu mortul care era programat anterior. L-au scos, au lăsat uşa deschisă să se scurgă în afară ftizia, la aer curat şi apoi au băgat copchiii.

Biserica era mică rău, cele două neamuri, al fetiţei (ălora) şi al băieţelului nostru abia încăpeau pe lângă ziduri. Ne-am amuzat de anunţul lipit cu scoci de un stâlp de la intrare că să nu cumpărăm lumânări decât din locul cu pricina, astfel ajutând Sfînta Biserică. Deşi sunt absolut convinsă că de oriunde ai fi cumpărat tot monopolul Bisericii ar fi. Dar mă rog, trecem peste. Încă ceva: habar nu aveam că popii folosesc ştampilă, ca orice serele.

Unul dintre popi, cel mai tânăr şi mai cu voce (mă rog, singurul cu voce), era încălţat în papuci. M-am străduit să-i fac o poză, dar n-a fost chip, roba mă împiedica. Al doilea popă, cu aparenţă de ţîrcovnic blazat şi deranjat duminică dimineaţă de la număratul paralelor din cutia milei, în loc de Hristos pronunţa Ristoz, vorba lui fiind ca de robot: teunejguristozteunejcuristoz… Mă uitam, ascultam şi nu ştiam ce să mai cred. O bunică (nu a mea, din păcate), care stătea lângă mine, începuse deja să rîdă: nici pomeneală să-şi facă cruce sau să aibă asemenea manifestări de credinţă. Când i l-am arătat şi pe popa în sandale sau papuci deja se uita lumea la noi că chicoteam sonor. Al treilea popă îşi făcea semne cu ochiul cu ceilalţi: citea o bucăţică de text, total fără intonaţie şi simţire şi apoi se întorcea spre unul din colegi sau spre celălalt şi îi făcea cu ochiul, ceva de genul: hai, acuma bagă şi tu ceva. În spatele altarului, doi cîntăreţi aveau cîte un moment de canto din cînd în cînt, singurele momente în care te simţeai într-o biserică adevărată. Restul a fost o parodie, ba chiar una de prost gust.

După ce a început slujba, unul din băieţii de mingi, mai precis un bătrîn de mingi, căra apa de la fîntînă şi umplea cazanul de botez. Nimeni nu a văzut să fi pus şi apă caldă. De fapt, fiind foarte frig în biserică, dacă se punea şi o cană de apă caldă ieşea abur din ea, aşa că e clar că apa a fost rece. După ce au scufundat copilaşii în apa aia şi i-au scos în frigul ăla m-a apucat pe mine tremuriciul, darmite pe ei! I-au înfofolit naşele pe aia mică în roz şi pe puşti în bleu şi valea, în maşinile deja pornite şi cu căldura la maxim. Mi se pare o procedură inumană, drept să spun, motiv pentru care nu cred să îmi duc vreodată copiii să-i supun la aşa cazne de mici.

Totul în viteză, totul pentru bani, totul urma procedura aia de botez fără simţământ, să fie măcar un moment în care să pătrunzi măreţia Bisericii, să ştii că te afli în faţa dezvăluirii unei mari taine. Nimic din toate acestea, doar bifarea unor paşi de pe o listă. Nimic în plus, nimic în minus faţă de buchea cărţii. Plus o căruţă de bani, sunt sigură, plus ulei floriol pe care popii îl ţineau la vedere lîngă o icoană şi cu care i-au închinat pe copii, plus vin, prosoape şi cine ştie cîte altele, că nu am organizat botezuri pînă acum şi nici nu am de gînd.

Cînd eram eu copil slujbele erau măreţe, preoţii vorbeau frumos, blînd, aveau o privire caldă şi o înfăţişare aranjată, curată, cu un ceva aparte, nu făceau cu ochiul colegilor de amvon şi din cîte îmi amintesc pronunţau numele Domnului corect, fără grabă şi fără să am impresia că prin botezarea copilului îl reţinem de la o treabă importantă pentru el, cum ar fi să-şi trimită trupele la bătălie în travian. Sau poate încă mai credeam eu în Moş Crăciun…