De sânge, muci, eroi și alte fluide

Fragment. De cădere.

Eroismul în România e ca o rodie. Zemos. Roșu ca sângele. La vărsat. Afrodisiac. Bob cu bob, aproximează veșnicia. Fertil. În secțiune aduce cu ovarul mamă. Și totuși, când vine vremea să-l cureți pe mâini, să-l rupi în bol, te mânjește. Curge peste tot. Pătează. E murdar. Frustrat ajungi să-l smulgi în calupuri mari doar doar se termină o dată. Și când mănânci constați că-i acru pomegranatul. Te strâmbi. Scuipi sâmburi. E hazliu pentru privitor, eroul devine circar, circarul devine paiață, paiața devine saltimbanc, saltimbancul e-un trist. Paradă la televizor. Focus pe figura torturată și suferindă. Jocurile foamei au audiență și comentator. Săracul victor nu știe ce-l așteaptă, de cele mai multe ori. Nu-i vorba despre el. E vorba despre noi și cum, inevitabil, ajungem să ne canibalizăm eroii. Le mâncăm creierul să le absorbim sufletul. Le roadem inima să ne crească a noastră în schimb. Le sugem falanga să ne stea noi membre erecte. Scuipăm ca mâțele ghemul de păr, singurul faner inutilizabil. Eroul e fluidul vital din care ne tragem seva suportabilității.

Și când rămânem fără, sau nimeni nu se oferă voluntar, apare un ersatz. Cam ca cafeaua de cicoare. Și bun ca carameaua. Poate un pic cleios, aviz purtătorilor de proteză. Pică aeroplanul, Icar lipsește de la careu, se oferă careva să-i ia locul. Poporul preaslăvește ca într-o telenovelă rolul demoazelei, azi jucat de brancardierul cutezător cu zâmbet tăiat în bazalt. Ochi albaștri, cearcăne violet. Vorbește monosilabic, e vizibil afectat de moment. Șocul e un condiment roșu ca șofranul, numai bun de pus pe pâine la români. Șocul și fasolea bătută și supraviețuitorul zguduit, purtat pe brațe de poporul adunat moț. Cum de-a trăit, cum de-avea aripile la el, cum de nu și-a rupt gâtul? De la decelerare i s-a rupt un vas de sânge și-n poză arată injectat. Sau poate era dinainte, l-a prins vria cu conjunctiva roșie. A fost o conjunctură la conjunctivă. Puhoiul de extaziați ai telecomenzii urlă în grup: RESPECT! Doar că pentru micul marțian care locuiește într-un ceainic inventat de Bertrand Russell n-are nimic nici un sens. Mai puțin festinul care se apropie. Purtat pe lauri măscăriciul norocos face turul arenei și-și dezvelește, mamelonic, norocul. Ca laptele Herei curge dintr-ânsul, guri hulpave de pui zgribuliți se-adapă. Speranță. Pupă poala moaștei înmiresmate care-a trăit. Numai Dumnezeu l-a salvat. Cine altul decât Degetul Divin i-a netezit căderea? N-are nici plete, nici barbă, nici cămășuță dar ar face un Christ de treabă. Fără să știe, însă, în fundal se pregătește Golgota și-o cruce, și-un cui și-un piron, și-o lance să-i verifice adevărul. Patriarhul își freacă palmele mulțumit. Moții primesc medalii. E pararamă. E pararamă și panoramă. E panoramă și dioramă. Se va vorbi o veșnicie. Și veșnicia durează trei zile. Sevrat, mai apoi, Christul va predica pe la colțuri, pe piedestale de carton prin parcuri. Va prevesti apocalipse. Va vesti noi Stele Căzătoare. Va vorbi la microfonul postului de cartier, singurul unde mai are influență. Se va face de râs și se va face de plâns. Moartea lui nu e începutul unei noi religii când vine. Moartea lui e uitarea. Praful. Căderea din grație și anonimatul. Sevrat de faimă cândva va sta pe-o prispă, pe-un ponton și se va gândi că poate drama lui a fost primul și ultimul moment de semnificație într-o lungă existență ordinară, biet fruct rămas fără organ, fără aromă, fără sucuri delicioase în timp ce ambianța vagabondă se va șterge, cu dosul mânecii, la gură. E regula. E sânge, muci, eroi și alte fluide. E fenomenul cult al frecvenței de bandă a poporului român replicat la scală centimetrică.

Se va mai încumeta vreunul? Sau rămâne doar să așteptăm, înfrigurați, noul Bethleem, renașterea providenței și stagiunea în care aria subretei e redistribuită? Dramaturgul nu simte vreo nevoie să își schimbe actul, doar actorii. Și prin spitale, sanatorii, pensiuni de sănătate halatele își pregătesc așternutul și siringa. Eroul de azi e boschetarul de mâine, mâna care a împins la cutezanță va tremura cerșind gologani de speranță pe care toți și-au însușit-o din inopinata lui șansă de-a trăi unde alții au murit, de-a învia acolo unde alții au rămas, imbecil, morți. Nemuritul e un zombie cultural ale cărui onomatopee reverberează, o vreme, prin urbe, prin târg, prin piețe în timp ce precupețele își ordonează legăturile de ceapă și praz. E momentul când eroul e asimilat pământului din care se trage și care nu l-a primit, l-a scuipat ca pe-o sămânță de rodie netrebnică, pierdută prin vreo carie de molar. Și nu mai interesează pe nimeni și pe nimic.

Sfatul simplu e: fugi. Fugi cât poți. Fugi cât te ține. Fugi și abține-te. Fugi și caută-te. Fugi și verifică dacă realitatea ta e ce pare și dacă ești tu, sau nu, acel Messia de care se bârfește prin ziar. Verifică dacă ai ce trebuie. Verifică-ți filiația. Verifică-ți Tatăl și Creatorul. Verifică-ți imaculata concepție. Și dacă ceva nu e bine. Și dacă nu ești de tot delirant. Și dacă încă mai ai uz. Și rațiune. Și uzufructul ei. Renunță. Nouă nu ne plac eroii bine făcuți. Doar un pic prăjiți. În sânge. Zemoși. N-o să rămână din tine decât niște zgârciuri și-un râgâit mulțumit. Cu tine ne sațiem pofta și nimic mai mult. Du-te înapoi de unde ai venit. În rânduiala care ți s-a stricat în ziua în care ți-ai pătat mâinile cu sânge de nevinovat. Eroismul nu absolvă nici o vină și n-ai să devii tu cel pentru care azi îți faci culpă. Uită-te bine împrejur. E doar circ. Și tu ești în manej cu cercuri. Și chiar de pare un pamflet, și chiar dacă e o sorcovă, acest text nu e decât o schiță în creion a vieții tale așa cum a devenit, privită dintr-o parte. Un sfat sănătos pentru o minte nesănătoasă.

G

O chestiune de morala

Am inceput sa scriu acest text imediat dupa crima de la Brasov. O femeie sub 30 de ani, gravida, si-a omorit copilul nou-nascut la 6 luni, folosind mijloace de violenta extrema, in fata a 3 din ceilalti 6 (!!!) copii ai cuplului. NB, acest detaliu a fost ulterior rectificat de catre sot care a insistat ca nici unul dintre copii nu a asistat la crima.

Motivul – deocamdata – este ca sacrificiul a fost cerut de Dumnezeu. Sotul declara ca sotia lui avea “rataciri” dar pe care le vedea ca tentatii de la Diavolul; in ritul crestin din care acesta face parte boala psihica nu e formal identificata, nu are o origine “pamanteasca” asa cum are tusea, sau diareea infectioasa.

Expertiza psihiatrica, finalizata saptamana trecuta, a evidentiat, predictibil, ca Monica Iudeanu nu a avut discernamant la momentul comiterii faptei dat fiindca sufera de schizofrenie. Evident intre timp in Romania s-au mai petrecut lucruri, au mai murit oameni, s-au mai imbatat diversi, viata si morbul merg mai departe. Ma opresc, din nou, mirat in drum la cata lipsa de luciditate avem in raport cu situatii care ar cere obligatoriu o pauza morala, una care sa genereze schimbari, adnotari la functionarea lumii, o crestere a constiintei omului de rand. Nu sunt multe crime ca aceasta pe planeta Pamant, n-ar fi trebuit sa vorbim un pic despre asta?

Departe de mine sa minimalizez tema soferului care si-a descarcat Glock-ul la Perla, dar cati posesori de arma sunt in Romania si cate minoritati etnice/ religioase in care accesul la servicii medicale este, cumva, prohibit? Si de ce nu VORBIM despre asta, desi ar trebui, dar in schimb ne gonflam mintile, isteric, despre tot aplicantul pentru arma caci, nu-i asa, arma il face pe infractor…

In primul rand am o problema de logica in raport cu rezultatul expertizei psihiatrice. Nu o contest, dar o pun sub intrebare. Notiunea de discernamant, vreau sa clarific ante partum, o inlocuieste pe cea de “capacitate psihica” in momentul comiterii unei infractiuni, caci supune criticii posibilitatea ca individul nu si-a dat seama de a) fapte si b) consecintele lor deindata ce le face. In psihiatria forensica problema integritatii discernamantului unui  – sa zicem – schizofren criminal tine de aceasta sintagma vaga, anume “a-si dea seama”. Comisia reunita la Brasov a ajuns la concluzia, devreme ce motivatia crimei acelei doamne a fost psihotica, mistic religioasa, ca dansa nu a avut discernamant pentru ca “nu si-a dat seama” de consecintele faptelor sale. Or mie asta mi se pare cel putin chestionabil. Da, probabil motivatia omorului a fost delirant-halucinatorie, Dumnezeu ii vorbea si ii cerea, si i-a propus ca lui Avraam ca daca isi iubeste copilul, pe Isaac sa-l sacrifice; si probabil, ca levitul Biblic, dupa ce i-a luat gatul s-a gandit ca ar trebui sa-l si transeze, adica sa-i taie mainile si picioarele si apoi sa le puna in niste pungi. Si da, s-a gandit ca trebuie ca pungile din dotare sunt bune, caci doar o persoana fara discernamant isi poate pune problema depozitarii partilor unui cadavru….

Nu observa nimeni contradictia? Evident nu poti astepta ca cine practica un infanticid va avea un sistem moral intact, integru, dar asta nu-l exonereaza de culpa; devreme ce apar indicii premeditarii si admiterea posibilitatii ca un corp decapitat ar putea sa ridice suspiciuni aceeasi persoana – prezumtiv – a trecut la transarea lui. Jurisprudenta americana de obicei aici se opreste si ridica doua sprancene mari, caci comportamentul organizat spre “ascunderea” unor indicii privind crima reflecta compus mentis, adica o organizare suficienta a gandurilor incat sa ofere, circumstantial, informatii referitoare la starea individului la momentul comiterii faptei, si nu ulterior, cand evident probabilitatea ca va fi condamnat/ pedepsit il duc spre o defensa de tip “nebunie”, fie ea temporara or ba.

Am spus, la vremea respectiva, ca prototipul neobisnuit al crimei de la Brasov este ca respecta un caracter ritual, Biblic; faptuitoarea este o femeie tanara, multipara, casnica, ne-educata, indoctrinata religios in interiorul unei comunitati care mizeaza pe interpretarea LITERALA a Cartii, si citatelor din Carte. Donald Morgan, un secularist, a inventariat, folosind drept referinta biblia Jacobina, toate momentele de violenta/ atrocitate din interiorul Vechiul Testament. Lista este extrem de lunga, un anumit paragraf insa merita mentionat capitolu in care Levitul isi da concubina unui grup de sodomiti pentru a-si face mendrele cu ea (sexual), in loc sa-l dea lor pe Ingerul Domnului (sic!); dimineata ea revine, si moare pe treptele casei lui. Levitul ii ia trupul, il portioneaza in 12 bucati si trimite cate o bucata fiecarui trib al Israelului. Lista lui Morgan merita citita macar pentru scheletul frisonant narativ pe care-l prezinta despre “rasaritul” Umanitatii si iluminarea lor caci Dumnezeu spune: “loveste-l pe Amalek, si distruge tot ce au, nu lasa pe nimeni sa traiasca, ucide om si femeie, copil si nou-nascut, vita si oaie, camila si magar […] iar Saul i-a trecut pe toti prin taisul sabiei”.

Cum vom numi pe cineva care ia de bun un astfel de mesaj? Nebun? Schizofren? Vom spune ca nu are discernamant? In ce masura libertatea practicii religioase este doar un paravan pentru devianta, si boala psihica deghizata sub forma unui zelotism izolat, in care misticul se intalneste cu grandiosul? Mult mai putin publicizat – notez aici – a fost raspunsul “oficial” al cultului Penticostal in Romania, care remarca, prudent, ca “[…] în credincioşia sa faţă de principiile biblice care stau la baza credinţei creştine penticostale, Cultul Creştin Penticostal proclamă cu fermitate suveranitatea absolută şi exclusivă a lui Dumnezeu asupra vieţii şi morţii”. Altfel spus, cu sau fara discernamant Dumnezeu a stat deasupra si-a avut el ceva in gand daca a permis asa ceva sa se intample, devreme ce are caracter suveran asupra vietii sau mortii. Poate vreodata cineva sa invinga un astfel de sistem circular de gandire? Dumnezeu pedepseste crima dar stie el de ce-a permis ca ea sa se intample….

Am avut curiozitatea sa caut precedente, si nu sunt foarte multe pe mapamond. Infanticidul urmat de transarea cadavrului are obligatoriu ceva atavic, foarte neobisnuit ca modus operandi si trimite la mitul reincarnarii lui Osiris. Anul trecut, in iulie, un baiat de religie iudaica a fost gasit mort, si portionat, in Brooklyn. Criminalul, Aron Levi, dar si victima lui erau hassidim. Nu s-a invocat nebunia temporara. O luna mai tarziu, in Louisiana, Jeremiah Lee Wright si-a omorit baiatul cu handicap locomotor sever exact in acelasi mod ca Monica Iudeanu, aparent pentru ca obosise sa mai aibe grija de el. I-a lasat membrele pe aleea catre casa, astfel incat cand urma sa ii revina concubina acasa sa le vada si sa se “simta prost”. Nu s-a constatat nebunia temporara.

Precedentul ce mai interesant, insa, este Albert Fish, un criminal si pedofil notoriu a carui poveste merita citita, in extenso, aici. Devreme ce anumite detalii sunt absolut inedite, si n-au legatura cu cazul Iudeanu, nu am sa elaborez foarte mult. Paragraful cel mai interesant este insa cel in care procurorul, respectiv apararea, cauta sa obtina o rezolutie din partea psihiatrilor daca Fish era, sau nu, “sanatos” mintal. Partea pe care o caut, si pe care o sustin la randu-mi, este formularea lui Wertham, psihiatrul apararii, care spune ca infanticidul comis de Fish are o interpretare abrahamica de “pocainta” pentru propriile lui pacate si ca, intr-o asemenea paradigma, daca Dumnezeu n-ar fi vrut ca omorul sa se intample ar fi trebuit, ca si-n cazul lui Abraham, sa intrerupa procesiunea.

Exista o asemanare, deci, intre pozitia luata de Consiliul Cultului Penticostal si aparatorul lui Fish, anume ca unele fapte au o dimensiune divina, fatalista, si ca in interiorul unui delir sistematizat astfel de formulare devine un corolar al “nebuniei” faptuitorului. Aidoma, Monica Iudeanu a actionat abrahamic, si-a omorit si portionat copilul, si daca Dumnezeu ar fi vrut sa faca ceva ar fi intervenit, nu?

Ei bine, nu. Monica Iudeanu nu este un Albert Fish, e plauzibil ca sufera de schizofrenie paranoida pentru care fara doar si poate ar merita sa primeasca tratament; dar de-aici si pana la a pretinde ca nu a avut “discernamant” in privinta faptei ei e o distanta foarte lunga, ba mai mult isca un precedent neplacut pentru alte situatii in care un bolnav mintal omoara pe cineva (vezi tentativa lui Vladan de-a da vina ba pe depresia, ba pe tratamentul lui antidepresiv). Cand o sa chemam cultele la dezbatere publica vis-a-vis de normele lor “administrative”? Am pacienti penticostali care n-au fost niciodata “obligati” de pastorii lor, sau la adunari, sa vada un medic sau un medic psihiatru; am pacienti care se ascund de adunare pentru ca inteleg suferinta psihica intr-o cheie seculara, bine educata. La inceputul anului am avut, cu Mihnea, un articol in Evenimentul Zilei in care ridicam problema malpraxisului in randul cultelor religioase. Tema a fost puternic contaminata de deriziu, si bascalie, dar e obligatoriu sa intrebam cum, si prin ce mijloace, sunt cultele reglementate in felul in care diversi “pastori” isi conduc “turma de mioare”? Ar trebui, indirect, sotul acestei femei acuzat de complicitate la crima pentru faptul ca a circumstantiat comiterea ei? Ar trebui minoritatile (dar si majoritatile!) religioase chemate la ore de educatie psihiatrica?

G

death o'clock

Soacra, pe patul de moarte catre ginere:

– Sa repari (tuseste indelung, sleita de puteri) pendula aia de pe perete…

– O repar, mama soacra, o repar! Dumneata concentreaza-te acolo!

Milano, pamint romanesc

Mi-ar fi placut sa spun cu mindrie ca am intilnit multi romani in Milano. O spun, in schimb, cu tristete si scirba, pentru ca multi din cei intilniti acolo erau indivizi pe care i-as fi privit cu aceleasi sentimente si in Bucuresti sau la Polul Nord. Foarte putini turisti, foarte multe scursuri. Multi care stateau pe trotuare injurind trecatorii, multi care scuipau pe strada, multi care pur si simplu zaceau jegosi pe ghizduri de fintini. Putini turisti, veniti sa vada Domul si sa admire monumente. Cu siguranta multi dintre romanii de acolo au procedat ca noi: au incercat sa vorbeasca mai putin romaneste si sa ocoleasca aglomeratiile.

Sa nu ma intelegeti gresit: romanii nu sunt majoritari in Milano, dar reusesc sa-si puna amprenta cumva pe locurile ocupate. Erau, de asemenea, foarte multi asiatici, si se vedea ca nu dintre bogatanii acelui continent. Iar italienii, din cite am vazut, nu sunt natia cea mai ordonata si mai curata din Europa. Au, din pacate sau din fericire, o mostenire artistica extraordinara. Dar inclin sa cred, ca si in cazul egiptenilor si al grecilor, ca alta natie a creat toate acelea, si din asta n-a mai ramas tipenie. Dar poate exagerez.

Nu vreau nici sa ma lansez in discutii de genul: tiganii ne fac tara de ris. Cred ca suntem destul de priceputi noi insine, romanii neaosi, albi ca brinza, la asta, nu e musai sa dam vina doar pe tigani. Tot asa cum, desi urasc sa ascult muzica arabeasca de sculat cobra din cos de la Martinez, pe croazeta de la Cannes, nu inseamna ca sunt pentru interzicerea petrecerii timpului liber si al cheltuirii de milioane de euro a acestora in zona respectiva. Daca aia au banii si astialalti au pusculitele goale, ce sa facem? Traditiile se schimba, curatenia nu mai e obligatorie peste tot, graffitti e considerata mai mult arta decit mizgalire de pereti si tot asa, depinde de tusa. Productia de fake-uri e sponsorizata chiar de brandurile fake-uite. Unde era mai inainte ceva, acum s-a altoit cu altceva. Daca e bine sau rau nu pot sa judec eu, poate revenim la traditia conform careia apa dauneaza organismului. Cu atitia cercetatori, avem sanse sa constatam ca jegul chiar ne protejeaza ca un scut 🙂

* * * * *

Domul din Milano, ca toate domurile Europei, este in permanenta restaurare. Schelele au ajuns deja sa faca parte din peisaj, ca si reclamele care le acopera. De exemplu, la Milano acum pe Dom am vazut labartat un mesh imens cu Maybelline. Deh, capitala modei si a fitzelor, mi-am spus eu. Piata din jur era plina de porumbei, niste sute de oameni si gunoiul produs de toti acestia. Galeria cu magazinele de fitze era inchisa, din pacate sau din fericire. In mjlocul galeriei acoperite era un pian si citeva scaune din platic pe care stateau oameni si ascultau concertul. Sute de altii roiau in jur, vreo doi sau trei admirind galeria, restul facindu-si poze. Negri din cel mai negru soi incercau sa vinda chinezarii de bilci, cum vezi prin toate parcurile si la noi: yo-yo din cauciuc in culori tipatoare, masinute din plastic, maimutoi dintr-un soi de plastilina, avioane cu telecomanda, bete fluorescente de toate culorile etc.

Doua restaurante-pizzerii te imbiau sa iei un loc la masa si sa te linistesti pe terasa racorita cu aer conditionat. Mincare buna, vin bun, atmosfera placuta, din fericire fara muzica (sau poate ca era in surdina, acoperita total de zgomotul multimilor care se preumblau prin zona).

Seara am petrecut-o la Mercure, un hotel frumos si dragut amenajat, fix la iesirea de metrou Lima. In jurul acestei iesiri m-am simtit fix ca la metroul de la Eroilor, numai ca vinzatorii ambulanti nu au gherete din termopan si nu vad flori, ci cearceafuri pe care stau fake-uri Vuitton si D&G, ochelari de soare, umbrele si alte prostii. Spatiu rezervat minoritatii de culoare. Minoritatea romaneasca era si ea bine reprezentata, asigurind efectele olfactive de urina si jeg: siniora, siniora, prego… imi bag pula-n mata cu italiencele masii, a dat-o el repede pe straineza daca a vazut ca e ignorat. M-am intors brusc, a inteles c-am inteles, dar n-am scos o vorba. Si asta sub geamul camerei de hotel, pe un petic de iarba roasa si uscata, neudata cu lunile decit cu ingrasaminte organice.

Povestea e misto si cu locurile de parcare. Sistemul e urmatorul: te duci la tutungerie si cumperi niste hirtii verzi de 1 sau 2 ore si gauresti ora si ziua in care stationezi pe locul public. Noaptea e gratuit. Noi am ajuns fix cu 3 ore inainte de noapte, dar la vreo 5 tutungerii canci bilete de parcare. Ne-a asigurat receptionerul ca nu e problema cu ridicatul masinii, mai ales ca a doua zi era duminica, sa fim linistiti. Lasa, frate clientule, ca merge si asa, nu-ti face tu griji. Dar avind in vedere fauna care se odihnea prin preajma, aia care ridica masini erau ultima mea problema…

A doua zi dimineata, in jur de ora 9, am avut o alta surpriza. Cum spuneam, am inoptat pe unul din bulevardele principale. Care bulevard al capitalei modei (prostului gust) duminica dimineata in plin sezon turistic era flancat de-a stinga si de-a dreapta de sute de saci negri de gunoi care-si asteptau rindul la groapa. Si cred c-au mai asteptat mult si bine, ca nu parea sa se miste ceva, si sigur ar fi fost nevoie de citeva zeci de masini sa ia toate mormanele. Acuma, eu nu pot sa cred ca romanii sunt cei care coordoneaza sistemul de colectare a deseurilor menajere. As putea sa trag chiar concluzia ca romanii aia de soi rau s-au mutat la Milano tocmai fiindca acolo au gasit oamenii la fel de delasatori ca si ei.Timpul trece, turistu’ merge si asa.

Trist si suficient cit sa ma convinga ca nu mai am ce cauta acolo.

cum to rumania

Despre imnul turismului, de gasit la chinez in orezaria lui (ca eu nu spurc site-ul asta cu mogizme). Voi ati observat ca aia din imn, solistii adica, pronunta rumenia? Bine ca nu zic direct Rumelia, care chiar nu e poceala, ci era denumirea unei parti din Imperiul Otoman cam pe unde e stadionul Besiktas astazi – ca poate citesc si frigigistii, sa pricepe si ei cum e sa vorbesti din carti.

Revenim la rumenia. Cred ca daca ii spun pocit pot sa scriu rumenia si cu minuscula, ca pe orice prostie. In generala daca pronuntai asa la engleza avea garantat un 2 si daca repetai greseala ti se garanta corigenta pe minim un trimestru. Acuma totul e sa te intelegi cu “hotelieru'”, cum se presupune ca se intelege nea Iliescu in snoava cu tu ti tu tu tu tu cind cerea doua ceaiuri la 222.

Revenim la imn. Este fad, imbecil, repetitiv, fara melodie (adica fara ce inteleg eu prin melodie) si nu spune nimic (inteligibil) in afara de cum tu rumenia, cum bine observa un comentator pe la chinezu. Cum postul asta se vrea de culturalizare, cum in engleza inseamna a ejacula, ceea ce face ca intregul refren al imnului sa se poata traduce lesne prin “ejaculeaza in/spre/pe rumenia” sau “labeaza-te pe rumenia” sau “muie in rumenia”. Desigur, va rog sa-mi scuzati limbajul, dar nu sunt specialist nici in traduceri si cu atit mai putin in adaptare. Inteleg ca viitorul hit turistic este compus de dl Marius Moga. Desigur, nu ca ar fi fost greu de distins dintre nenumaratele capodopere ale cretului nostru creator. Sunt convinsa ca a fost un cadou marinimos al tinarului cu capu mare ca de mozart catre duamnele ministru, sinistrele Monica Iacob Ridzi (femeia care atunci cind ride e mai urîdzică decit atunci cind are moaca serioasa) de la tineri si Elena Nutzi Udrea zisa si Cocoselu’ transexual din cauza cautaturii a la Sorin/Sorina, stiti voi, ala care s-a taiat din buiet muiere, de la ecumenizm pe turizm.

Videoclipul este nemaipomenit de pauarpointistic: un cirnat de poze cu biserici, munti, cetateni, copii, frunze si nori la gramada, fara ordine, fara cap, fara nimic. Ca-n clasorul meu cu timbre din generala. Nu stiu daca asta e video-ul oficial de promovare, sper sincer ca nu si ca e doar o joaca a unor copii care vad soarele doar in ecranul computerului, ca un biloi galben cu tzepi.

Sloganul “land of choice” (care se aude si el, imi cer scuze am reauzit capodopera si retrag ce-am scris mai sus), este pronuntat lenuofcioiz, cam cum pronunta sefu’ nostru zeus. Ce sa zic, chiar ai alegere in rumenia: iti pot fura martienii portofelul fie in aieroport, fie in metrou, in biserica, pe plaja, ori pe pirtia de ski: atitea posibilitati intr-o singura tara!

Absolut mirific. Si mai vine si cite un baiet care pune citeva videoclipuri cu alte imnuri turistice, ca sa suceasca cutitu-n vene… Zau ca nu o sa merg niciodata sa fac turism in rumenia asta!

chirurgie plastică

eden lake

astazi o sa va prezint in premiera pe blog un thriller care l-am vazut cu mina la gura si m-ampresionat temeinic: eden lake. in traducere aproximativa pentru neinitiatori asta ar veni cam asa: “lacul eden”. daca e sa facem o parafraza biblica la titlu (desi acest blog este totalmente laic prin vointa lipsita de educatie religioasa a membrilor sai), o sa deducem ca actiunea se petrece in helesteu’ din gradina edenului (de fapt in jurul acestuia, ca doar nu e film cu sirene sau pescari), locu’ unde s-a-ntrupat adam cu eva si era si sarpele p-acolo, rol jucat de minune de gasca de delic.. delinc… derbedei care misuna prin padurile patriei unde se petrece actiunea filmului respectiv la care ma refer io in acest post.

acuma, ca am rezolvat mizanscena(*), sa trecem la reprezentarea portretizarii eroilor principiali, secundari si minutari. dupa cum ati dedus din titlu, eroul principial este lacul (lake), in jurul caruia se petrece toata actiunea si care pe un mal are o plaja pe care fata si prietenul ei si-au instalat un cort inflamabil, adica din ala uschit care se umfla singur. particula cealalta a titlului n-am s-o mai analizez (eden) pentru ca este un prenume propriu si nu inseamna nimic altceva decit o denumire proprie a locului, nimic legat de parafraza din paragraful anterior. desi pelicula se petrece in perioada in care scaldatul si pescuitul nu erau phohibizate, io personal nu am reusit sa vizualizez vreo avanscena in care eroina care sucumbeaza la final se scalda imbracata in nud, in afara de atunci cind il tinea pe prapaditu’ ala (prietenu’ ei care visa sa o duca in luna de miere in africa la rodeo, da’ oricum nu conteaza si nu va mai povestesc, pentru ca oricum nu se petrece) cu capu’ deasupra apei, ca era in insuficientza vadita de stop respirator accentuata de modul de filmare profesionist al echipei de filmare si nu putea respira pronazal, fiind supus in prealabil unor tratamente inumanizante de calire prin foc si cutit la nivelul organelor vitale de catre gasca de minori teribilisti de care ne vom ocupa detaliat mai jos.

de aici incepe actiunea, deci de aici ne vom cufunda in atmosfera feerica atit de bine punctuata de padurea dimprejur, care se doveste inca o data ca e frate numai cu romanul (de codru zic, am schimbat genul din motive de licenta poetica), el neavind nici o intentie, de la inceput si pina la final, sa securizeze viata vreunui membru anglo-saxon al staff-ului de actori, care s-a imputinat vizibil din diverse motive cauzatoare de aliniere mintala si chiar moarte pina la sfirsitul filmului pe care il analizam. se cuvine sa mai mentionam aici ca cei care n-ati vazut filmu’, sa stiti ca o sa intru in detalii revelatoare (spoilere) si n-as vrea sa va stric cheful de-al vedea pe viu de capu’ vostru, asa ca, daca nu vreti sa stiti ce s-a-ntimplat si, mai ales, daca vreti sa nu mai intelegeti nimic, sinteti liberi sa migrati pe blogu’ lu’ ciutacu. deci filmu’ incepe gradat cu fata si baiatu in masina (un jeep grand cherokee, care ne evoca ideea ca nu erau chiar muritori de foame, deci au facut o greseala de nereperat ca s-au dus sa stea la cort si nu la un conac 5 stele sau un hotel mai ca lumea, fapt care ar fi culminat irefutabil cu raminerea lor in viata si cu un happy-end fericit). da’ ei nu si nu, o tineau p-a lor, se tot afundau in padurea cea hida si nemiloasa, complet agnostici la ce avea de gind regizoru’ in detrimentul lor si gasca de delincventi minori (na ca mi-a iesit!) care face tot subiectu’, da’ si deliciu’ filmului.

cum longevitau ei asa si se ultraviolau la soare, apare un grup compact de tineri care dadea volumul la muzica tare si vorbea galagios si in termeni de slang verbal de cartier si se jucau cu un ciine feroce care era dresat sa nu asculte (prietenul fetei, la un moment dat, s-a si referit la el cu sintagma “animal”, asta ca sa va faceti o idee despre cit de feroce era). desi muzica nu era tocmai genul aleia care te scoala din morti sau te scoate din minti, adica vreau sa zic ca putea fi ignorata sau chiar ascultata cu placere (tocmai mi-a trecut prin cap acuma ca daca le-ar fi placut muzica respectiva poate se infiripa un sentiment de amicitie peste generatii si acuma v-as fi povestit despre un film de dragoste in grup, preferatele multora dintre noi), pe prietenul fetei il contondeaza subit amocu’ sa dovedeasca el ce ciumec e, si s-a dus la aia sa le zica s-o lase mai moale, moment in care s-a infiripat repulsia si setea de razbunare intre grupul de adolescenti si fata si baiatu’ respectivi, ceea ce a dus la derularea secventiala a evenimentelor care va urma, intr-o cavalcada holocaustica de intimplari stranii si socante chiar si pentru un profan al filmului horror(**). tinerii respectivi erau destul de familisti unul cu altul si calareau impreuna biciclete si o fata care era cu ei si asculta de toti, motiv care nu i-a oprit sa-si afiseze partea anatomica genitala masculina in momentul in care au parasit plaja si au trecut pe linga cei doi indragostiti. marturisesc ca momentul respectiv a fost de-a dreptul socant, ca nu ma asteptam, de unde si tendinta spre inedit a peliculei. ce ne sugereaza regizorul prin acest comportament? el ne spune ca gasca respectiva erau un grup de copii care n-avea maniere si ne pregateste sufleteste pentru ce se va intimpla in continuare. care n-ati fost atenti pina aicea o sa vi se para ca filmul e de groaza, da’ nu e, pentru ca regizorul ne-a avertizat deja ca sa nu ne speriem de ce va urma, care este logic, da’ voi ati fost fraieri si ati ignorat avertismentu’ si o sa va speriati ca papagalii mai departe, da’ sa stiti c-o meritati.

in noaptea care a urmat ei au dormit in cort si s-au auzit niste zgomote ca-n proiectia blair witch si fata s-a speriat vizibil, da’ pretenul ei n-a dat mare importanta si chiar a speriat-o si el o data, dupa care au ris si facut dragoste, da’ nu s-a vazut nimica, ei nefiind atit de erogeni ca grupul de adolescenti. dupa asta nu mai tin minte exact ce a urmat, ideea e ca grupul de adolescenti le-a furat cheile de la masina si implicit masina, ca doar ce era sa faca numai cu cheile si s-au dedat la animaleli decadente prin padure ca sa le toceasca cauciucurile si sa-i enerveze, da’ ei n-au avut intentie sa-i omoare de la inceput, asta se intimpla gradat in timp si spatiu, iar noi ne dam seama ca ei, prin specificul virstei inocente la care erau supusi, voiau numai sa se distreze, motiv pentru care si filmau absolut tot ceea ce faceau cu un telefon mobil care, in unele parti ale padurii, nu prindea semnal deloc. ah, stati ca mi-am amintit: in perioada care ziceam ca am uitat ce s-a intimplat, mi-am adus aminte ca cei doi indragostiti se duc in satul cel mai apropiat ca sa manince breakfast(***), si se pling unei ospatarite supraponderale ca tinerii aia le fac greutati si-i enerveaza, moment in care aceasta devine serioasa si pleaca de la masa ostentacular. oricum, cred ca le-a dat sa crape pina la urma, pentru ca in scena urmatoare apar ghiftuiti si rumeni in obraji si comportament, spre deosebire de mai ‘nainte cind le era foame de lup si erau aplatici. pe drum spre cortul inflamabil, si asta e foarte important, tipul opreste si se da jos din masina si intra in casa copiilor respectivi pentru ca a vazut bicicletele lor parcate de-a valma in fata casei in care a intrat, si a vrut sa incheie socotelile cu ei, da’ a venit tatalor plin de navete de bere si nervi, iar el s-a speriat, nebautor fiind, si a fugit pe acoperis de unde a fost nevoit sa coboare imediat de forta de graviditate. de aici deducem ca nici el nu era vreun sfint, ca doar nu intri asa in casa oamenilor, ceea ce induce ipoteza ca poate a meritat umpic ceea ce a patit de-aci incolo.

deci dupa ce ajung ei la cort, abia dupa aia le fura tinerii masina, pe care ei o recupereaza dupa o sceneta incordata tete-a-tete cu tinerii si ciinele lor feroce pe care tipul l-a omorit involuntar cu un brigeac pentru ca sarise la el. cum baga ei goneta sa scape de ceata de urmaritori aspiranti la razbunare din cauza decesului patrupedului iubit, aveau geamul spart, n-au vazut incotro si s-au oprit prin accident intr-o buturuga pusa de scenograf de-a curmezisul partii carosabile a aleii, moment in care el se propteste in piept cu buturuga si ramine fixat de scaunul soferului, dar, din fericire, ea reuseste sa iasa si sa fuga din decor, dupa ajutor. dupa vreo 5 minute se intoarce dezumflata si fara ajutor, plina de praf si vede scaunul gol; dupa un scurt moment de oroare derutanta isi da seama ca pretenul ei disparuse. picioarele ranite o calauzesc catre tabara tinerilor unde o astepta prietenul ei rezemat de un copac si fixat bine in aceasta pozitie cu sirma ghimpata. siroaie de singe ii curgeau din cap pe chipul haituit. ea priveste inspaimintata cum grupul de tineri il tortureaza pe fraier si cum el plinge, moment in care se induioseaza si ea si varsa citeva lacrimi amare in prim-plan, cu gindul la inelul de logodna pe care n-a apucat sa-l primeasca, la excursia ratata in africa si la momentele de fericire care trebuia sa urmeze in luna de miere si care ii erau furate acum exact in fata ochilor sai de catre grupul de adolescenti frustrati.

ehei, si de aici incepe haituiala, pentru ca grupul o vede si incepe sa o urmareasca membru cu membru, prilej cu care incepem sa ne familiarizam cu toate aspectele padurii puse in scena atit de abil de catre scenograf. exista si un moment de suspans teribil, in care tinara, pentru a se ascunde de urmaritori, este nevoita sa intre intr-un tomberon care emana un miros pesticlen… pestilon.. nasol de tot, pentru ca ne dam seama dupa gesturile demne de film mut cu care isi altera fizionomia in acest sens. normal ca reuseste sa scape, pina la urma, reusind sa fure un pickup 4wd (****) de la fratele unui protagonist din grupul de urmaritori care era disperat ca fratele lui nu raspunde la apel si venise ca sa i se fure masina prin zona. plingind in contul copilului de indian care a murit prada flacarilor cu benzina turnata in cap de catre derbedei si manuind volanul cu real succes, ea reuseste sa fenteze toti copacii si sa ajunga singura linga o casa de swingers(*****) petrecareti, pentru ca intre timp prietenul ei murise ars de viu si ea reusise sa scape creind un zid de foc intre ea si urmaritori care au fost nevoiti sa apuce un alt drum, mai ocolitor. casa de oameni buni se dovedeste in final ca era taman casa celui mai rau dintre tinerii care o urmareau si a fratelui ciinelui mort mai sus, pe care tata lui l-a plesnit peste ochi dojenitor si l-a trimis in camera lui, urmind s-o anihileze pe tinara noastra eroina in toaleta unde intrase ca sa se spele de noroi si de materialele urit mirositoare din tomberon, cind a tipat atit de sfisietor de am dedus ca n-a avut scapare.

pare crud finalu’, dar asa se intimpla aproape intotdeauna cind ignorezi avertismentele si vrei sa fii ciumec. mesaju’ filmului este clar ca lumina zilei si sint sigur ca-l pricepeti si singuri: sa fim mai ponderati.

(*) – propunerea in scena
(**) – cunoscator avizat al fenomenului si care are o parere pozitiva despre sau sustine derularea acestuia
(***) – un fel de mincare cu specific local
(****) – for will drive (il conduci cum vrea muschii tai)
(*****) – oameni care se dau in leagan cu nevasta altuia

Hal de exemplu de depozit de alimente

Poate nu credeti, dar aceasta este rampa de aaprovizionare din fata depozitului de alimente din subsolul Liberty Center, sos. Progresului colt cu Rahovei, zis si Mall-ul din Rahova, care in sfirsitul de saptamina trecut a numrat peste 100.000 de vizitatori. Multi dintre acestia, inclusiv eu, am mincat acolo si junk food si niste pastrama si am baut ceva suc de la dozator.

Ei bine, sa mai mincam si de acu’nainte…

Ceea ce se vede pe jos nu este, cum ati putea crede cu naivitate, apa de la curatenie, ci sunt zoaie de la kfc, mcdonalds, zamfir, starbucks si toata suita de vinzatori de mincare. Personajele pe care le admirati sunt niste chinezi puturosi care se indemnau unul pe altul sa rineasca cu lopata in muntele de mizerie. Nu este vina lor, insa, ci a celor care au “uitat” ca gunoiul menajer se depoziteaza in containere si tomberoane, nu pe jos…

Dar, vorba ceea, ce nu te omoara te face mai puternic…

Acestea sunt lucrurile pe care le scriu

Ca sa nu uit. Ca sa nu ma transform in acelasi gen de animal de prada pe care-l intalnesc la fiecare intersectie semaforizata, strategic ascuns in spatele unui bord din care musca indaratnic, demn urmas al birjarului de ciocoi vechi si noi. Ca sa nu uit sa zambesc florareselor care si-au daruit toata frumusetea florilor, cata vreme lor nu le-a mai ramas absolut nimic decat poate un dinte. Ma uit la ele, ma gandesc la lamantini, la belugi si la alte specii pe cale de disparitie. Ziua de maine va fi la moda trandafirul mirosind a Hugo Boss, purtat la rever de vreun nou boier boem in timp ce-si infunda bastonul in zgura proaspat plantata, poate trece vreo Skoda cu numar mic. Acestea sunt lucrurile pe care le scriu. Ca sa nu ramana otrava inauntru la sfarsitul zilei, scriu despre besmeticul care-si cheltuie banii intr-un joc dement al controlului, doar doar sa-si poarte neamurile prin tribunale ca “sa le arate el”. Exhibitionsmul care ne inconjoara pateaza precum petele marsave ale incestuosului, si scriu despre asta ca sa nu devin partaj la umbrele macabre dimprejur. Chitaind agale, si deloc credibili nici macar in propria companie, domni bine sugereaza ca negreala literelor din presa n-ar trebui acompaniata de negreala mesajelor. Sa scriem dar de bine. Sa scriem de buni. Sa scriem de bunaciune si sa scriem despre bunatate. Dar despre bunatate, mai rar. Bunatatea s-a ascuns intre maseterii unui alt maidanez care traverseaza drumuri intens populate de bunastare. Aceiasi domni ne indeamna sa nu contaminam apele cu propriile frustrari, sa traim mai bine, sa fim mai toleranti, sa risipim pe o raza de cel putin cincizeci de centimetri centrifug fata de fiinta-ne o buna(sic!)vointa din care sa reiasa ca ne place unii de altii, si mie de tine si tie de mine si unora de altora. Suntem placuti la privire. Mi-am spus asta cu ostentatie mai deunazi, incercand sa evit sclipirile vorace ale unei dudui care-si atarnase toata argintaria de urechi. In natura, mi-a rasunat vocea lui taica-meu in ochi, unele pupeze n-au gasit de cuviinta sa rezolve altfel problema reproducerii decat adaugand niste pene mai rasfirate prin locurile nevralgice. Dar, suflete nemuritor al lui Darwin, ce mutatie scabroasa s-a produs printre plantatiile adenoide de betoane si becea ale capitalei. Mai la vale, in timp ce se monteaza un nou strat de asfalt pi la periferie, un pustan rotofei precum dovleacul s-a dat cu bemveul pe contrasens, dragul de el. Posesor de carnet proaspat, cald, adineauri scos din cuptor si ca atare zemuind de drojdie, mititelul pigmentat in aromele Orientului a apasat, nazdravan, pe pedala cu pricina pana cand s-a suit pe un Logan. In Logan, un amarat. Loganul, in rate. Trecand pe langa locul impreunarii biciznice, nu m-am putut abtine sa nu remarc ce masina buna e Loganul. Motorul intrase, cuminte, sub stalpul din fata, habitaclul era intcact dar in rest partile mai putin importante pentru supravietuire se transformasera in acordeon. Mai la o parte, bemvelul statea, cuminte, cu spoilerul spart si-o roata asa, mai cracanata. Langa bemveu, duduiul statea bine atarnat de un telefon in care racnea, cu accent de muratura, niste vorbe numai de el stiute, punctate strategic de un inceput de wheezing. Probabil bunastarea il sufoca, dar si surpriza intalnirii cu un alt conational undeva mai pe la genunchiul domniei sale. Sau al broastei. Sau poate am confundat eu proverbele. Cu coada ochiului, accelerand ca sa prind un apus de soare cu tot cu orizont, m-am mai uitat o ultima oara la multimea de tarani care parasise, vreme de cinci minute, teveul cu ferpare la breaking-news pentru senzatii tari la poarta. Inconjurasera amaratul care se uita, inmarmurit, cum economiile lui de-o viata fusesera transformate in formula de buzunar. Acestea sunt lucrurile pe care le scriu. Scriu sa nu le uit. Scriu sa nu ma transform intr-unul, sau intr-altul. Am cumparat niste zarzavat de la o doamna taranca. Am dat mana cu un domn mecanic. Ieri mi-au fost tovarasi, maine-mi vor fi pacienti. Se vorbeste ca in Romania majoritatea oamenilor sunt nebuni. Aiurea! Daca ar fi dupa mine, as zice ca doar femeile din Romania sunt nebune; asta se vede la noi. In Romania, barbatii sunt sanatosi ca gorunul de la Tebea, tot unul si unul. Pe bulevardul Sebastian, la orele 8 dimineata, privesc sagalnic pe geam un domn intr-o Dacie de epoca. De epoca de aur, se vede treaba, domnul are si casetofon, si antena pe acoperis, si sta cu ambele geamuri coborate. Fornaie. Fornaie o data, fornaie de doua ori, si cand elibereaza produsul scarbavnic al choanelor sale se face verde pe asfalt. La coltul buzelor ii ramane un pic de sputa, se uita in oglinda, isi curata gura si-si face freza. Rezista. Apoi isi aprinde o tigara. Se face verde. Pleaca in tromba. In urma, un nor de fum. Dupa el, o blonda dadea la pedale, i se spusese ca daca apasa cand pe stanga, cand pe dreapta, masina proprietate personala, luata de iubi, consuma mai putina benzina. Si da-i o data, da-i de doua ori, a treia oara i s-a inecat fericirea si statea, blocata precum Moromete in costumul lui Jean-Luc Picard, asteptand un semnal sonor. Este foarte probabil ca a fost singurul moment din viata cand unghiile false nu i-au folosit la absolut nimic, desi o privire atenta sub cuticulele de celuloid ar fi revelat o atractie scatofila pentru tot felul de scuame. Dar oja arata impecabil, la fel si rujul imprastiat ca in zi de sarbatoare de jur imprejurul cavitatii orale. Proboscisul, un pic degerat, falfaia panicat in timp ce incerca sa deschida geamul, sau usa, sau capota de la port-bagaj. De jur imprejur treceau dubite, cu soferi cu dinti de aur care zambeau cu gura pana la urechi, teposi si transpirati. Acestea sunt lucrurile pe care le scriu, sa nu le dispara aroma. Mai deunazi, intr-o cladire a administratiei romane, am urmat un domn cale de 3 metri. Fonctionar. Public. I-am multumit Cerului si Pamantului, dar mai ales propriilor mele neajunsuri, ca am un miros foarte prost. La un moment dat, cand sa trec pragul, m-am lovit de o masa de aer proaspat, vorba maica-mii. Mi-am dat seama, in acel moment de maxima inspiratie, ca fusesem cufundat, vreme de 3 metri, in efluvii de transpiratie productia 2003. Uniforma mie mi s-a parut albastra. Cred ca m-am inselat.

G.

marea neagra de la jeg

sau marea verde de alge, sau marea plastic de pet sau marea smokie de mucuri de tigari. Pe toate acestea le gasiti din plin pe litoralul marii negre. Dar nu e tot, puteti gasi o groaza de alte lucruri: obraznicie, nesimtire, nepasare, sictir, violenta, pietre ponce din bca, coliere de scoici si namol, porumb, bilete la soptitorul de pacate, curtosicolaci si colorata miine-i gata. Nici nu trebuie sa insistati si sa le cautati, fiindca va gasesc ei/ele pe dvs.

Despre aglomeratie cred ca nu trebuie sa va zic prea multe. Dar nu ma pot abtine sa va spun ca am vrut, daca tot am vreo 2-3 dimineti pe saptamina libere, sa fac plaja si eventual o baie. Eram dispusa sa trec peste ideea ca mna scald printre deversari de la canale colectoare, printre zemuri de intestine si lichid de rinichi, tampoane folosite si tot ce mai excreta corpul uman. Daca era sa fie, cum sunt in vesnic amor cu marea, orice mare, as fi facut o baie.

Epopeea a inceput cind am intrat in Mamaia. Bara la bara, claxoane mai ceva ca pe Magheru, indivizi cu loganuri care parcau pe marginea strazii, pe banda direct, sau pe iarba din rigole. Notiunea de spatii verzi e atit de perimata, si nu doar fiindca se parcheaza pe ele fara probleme, ci fiindca iarba nu e verde, ci galbena spre roscat; cam ca griul in pirg. Cam 45 de minute a durat pina am reusit sa ajungem linga fostele perle ale litoralului mamaian (comandor, amiral si vega), respectiv la plaja din dreptul hotelului Vega. A mai durat vreo 20 de minute sa gasim o jumatate de loc de parcare. Am ajuns in fine pe plaja si am vrut la toaleta. Nici o toaleta pe plaja, nici ecologica si neecologica. Cosuri de gunoi: cam 3 pe o suprafata de aproximativ 2000 mp. Singura solutie era sa fac pipi in mare. Si sa arunc hirtia de la inghetata tot acolo, sau s-o las pe plaja si s-o duca vintul in mare. N-am facut asta, am pastrat ambalajele in rucsac.

In apa, pe mal, citeva cioburi verzi proaspete colorau nisipul, impreuna cu niste cioturi de midie si citeva jumatati de peturi au reusit sa-mi deterioreze integritatea talpilor. In apa se vedeau plutind citeva pungi, intre alge moi si lipicioase. Cu regret am constatat ipsa din dispozitiv a gindaceilor ciupitori, care nu fura de gasit niciunde. Am intrat pina la genunchi in apa si m-am trezit cu o ditamai huiduma de femeie cu un colac cit o roata de tractor care s-a naspustit, probabil luata de vint, peste mine, impreuna cu plodul din dotare, la fel de huiduma ca si ea, dar cu aripioare gonflabile agatate de brate. Cit pe ce sa cad bulucita sub un val mai maricel. Am scapat un “pula mea” printre dinti si coana mare s-a simtit lezata in intreaga ei fiinta. A mers pe mal si m-a pirit la sotzu, un buldog cu o burta cit o pubela si cu un tatuaj cu niste spini pe braful sting si o sirena sau pana mea ce-o fi fost aratarea aia pe piept, deasupra titei drepte. De vis, ce sa zic.

Am iesit din apa si m-am asezat sa citesc ceva la soare. Uitasem sa zic de sezlonguri: ele sunt pe plaja, dar sunt incomode fara perne, asa ca pernele se cumpara cam cu 10-15 lei bucata. Asta daca te duci la baiatu care le tine in teancuri linga vreo terasa sa ti le iei. Linga mine, direct pe nisip, au venit zeci de tovarasi cu accent si lanturi groase la git si si-au montat prosoapele cu mercedes si poze cu femei sumar dezbracate si au deschis cutiile de bere. Vorbeau, desigur, foarte tare si neaparat tema aleasa continea cuvintul ieuroi, cu tot cu varianta parai.

Fomeile grasilor care abia si-au asezat burtile pe cearceaf si-au scos sutienele tip husa de tanc si au inceput sa se maseze cu maglavaisuri, tipind una la alta “da fa esteloderu ala incoa sa-i dau si lu michi ca iote ce rosu ie pa fata”. Tare, cit mai tare.

Terase ar fi citeva, dar lumea nu cumpara de la ele, fiindca sunt nesimtit de scumpe si au trei lulele de vinzare. Fitosii nu vin pe plaje in week-end, ci umbla noaptea prin cluburi. Si claxoneaza de zici ca sunt salvari la urgenta.

Mizerie, zgomot, nervi, aglomeratie… mi-e dor de Grecia.