A fost odată ca niciodată, căci dacă n-ar fi nu s-ar povesti, într-o țară frumoasă și din păcate populată, o poveste de zis. Conținea toate ingredientele, erou negativ și comploturi asasine, sclavia celor săraci și tirania baronetului, ciuma asupra pământului și îndobitocirea sărmanilor. Conținea tot, mai puțin erou pozitiv sau Ileană Cosânzeană care să contrasteze zmeului și ghionoaiei. Oamenii se trezeau obosiți, se culcau obosiți, pe străzi prăfuite și ulițe desfundate umbla oboseala cu cearcăne la ochi iar prin ziare, epuizați, diverși comentau prosperitatea asteniei ridicată la rang de frunte ca virtute de stat. Gâlceava zilelor se amesteca echimolar cu lătratul câinilor care așteptau cuminți adopția sau crematoriul în urbele răsfirate pe care și acum, după atâția ani, când mai zbor noaptea rămân surprins de cât de negre sunt, ca și cum n-ar fi doar o absență luminii cât o prezență onctuoasă, fertilă a întunecimii ferice că și-a făcut loc printre om. Poți să o tai cu cuțitul. E melasa sărăciei și-a apatiei fermentată din iletrism și îndoctrinare, din paradontoza morală a semenilor prost crescuți, prost formați, suflete hamartomatoase și mâini cu noduri care lovesc obraji, ochi uscați și pleoape urdoase care privesc în fiecare dimineață spre soare-răsare și seară de seară spre soare-apune cu amintirea zilei de ieri care-o prevestește perfect pe cea de mâine. Aidoma și mereu la fel.
Românul e urît, româncele frumoase. Străzile au gropi, câinii au coadă și covrigi. Satele au chirpici și latrină în grădină, cârciumile mușterii și crâșmari hrăpăreți care îndoaie rachiul cu zahăr, biserica are biserici și Parlamentul un cod de conduită privind lungimea fustei, oamenii râd dimineața la radio și plâng seara la televizor. E cancan. E isterie. E distracție maximă. Dinspre mare curg containerele cu chinezării și punguțe cu opiu amestecate printre cufere cu oblăduirea în desuuri pătimașe a traficanților de fericire făcută praf, numai bun de prizat. Dinspre munte curg camioanele cu lemne tăiate aritmetic, marjă de eroare trei metri mai la stânga trei metri mai la dreapta decât te-ai fi așteptat, în fântâni oamenii își ascund gențile cu bani, pe sub saltele puiesc bancnote și pe tăbliile meselor, primarul s-a împrietenit cu milițianul, cu procurorul, cu inspectorul de fisc, cu avocatul târgușorului, cu doctorul satului și împreună plimbă profitul scalpării reciproce a prostimii. Sărăcimii. Sărmănimii. E obositor și pentru unii și pentru ceilalți, bogații opintesc săracii oftează, periodic mai apare unul care a făcut poliție politică pe vremuri. Și ne mai doare un pic aducerea aminte, de fapt e o minciună, de fapt înainte nu era mai bine, atâta că eram mult mai mulți săraci și în sărăcia noastră ne înțelegeam mult mai bine, sau asta ne place să spunem atunci când nu ne aduce nimeni aminte de minciunile pe care le spuneam, de notele informative pe care le dădeam, de prietenii pe care-i turnam, de rudele pe care le băgam la pușcărie, de nemernicia în care ne-am făurit de fapt libertatea.
Libertatea.
Libertatea există. Uite, sunt liber să scriu lucrurile pe care le scriu, să spun poveștile pe care le spun, să plimb străzile și țările pe care le plimb, să tratez oamenii pe care îi tratez. Și e bine o vreme până ridic capul din propria-mi cenușă pusă de timpuriu și încep să mă uit împrejur. Și când mă uit împrejur mă cutremur. Încă mă mai cutremur. Încă mă mai mir. Și există un cuțit așa cum există o inimă de împuns la gândul că n-am să mă mai mir multă vreme. Și mi-aș dori. Mi-aș dori să nu-mi moară mirarea în timp ce mă mir pentru că ce-ar veni după aceea e simplu. Nepăsare. Acceptare. Obediență. Adeziune la lucrurile pe care nu le-ai putut denunța destul, la care n-am putut deveni dizident decât prin vorbă. Și e nevoie de dizidență în povestea asta mai mult decât e nevoie de-un cavaler pe cal alb care să zdrobească dintr-o lovitură de buzdugan figura diformă a zmeului. E nevoie de dizidența care risipește ceața de pe mințile oamenilor, e nevoie de becuri prin sate și căldură prin camere, e timpul să construiți școli și să puneți copii și adulți în ele nu doar duminica, precum propune senatorul Firea (și dacă se poate lipite de biserică), e timpul să vorbim. Și să vorbim. Apoi să încheiem odată vorbitul și să trecem la fapte.
Și în timp ce scriu asta îmi aduc aminte de cât de goale de conținut sunt cuvintele. Câți au mai venit înainte și-au promis, și-au suflecat mânecile și-au înfipt falange convexe în fructul oprit, cu o mână au dat cu trei au luat, și eu îmi dau seama că sacrilegiul suprem e să călărești nevoia oamenilor de-a fi salvați și să devii un fals Messiah pe-un mandat de patru ani în timp ce garajul ți se umple ba mai mult decât atât începe să fie construit, destul ai stat în mocirlă clipa ta a venit, fiecare are o șansă tu îți joci șansa ta, România e țara tuturor posibilităților inclusiv cele imposibil de anticipat, sunt mai mulți hoți pe lângă noi decât cei necesari să facă din hoție un păcat, o minoritate, într-un fel sau altul majoritatea au făcut pronație cu bunul altuia în mână așa cum au fost obișnuiți, din rândul lor răsar vlăstarele vrăjmășiei, e complet de-a’ndoarselea, omul mic îl idolatrizează pe rechinul cel mare în timp ce își blesteamă momentul de visare când și-ar fi propus poate să fie altfel. Poate că și-ar fi propus să-și urmeze visul, poate că vocația lui nu e să fie un argat în vreo bancă sau să rămână în satul ăla din Mehedinți unde, uitați de tot și de lume oamenii muncesc pământ, culeg vie, fac vin, se îmbată criță și-apoi își bat copiii și nevestele deopotrivă. Poate că, stropită periodic, șansa și speranța ar pui în România dacă n-ar mai fi văzută ca o buruiană fără rost, dacă oamenii și-ar păstra răsadurile mai cu folos în loc să le risipească la fiecare pas în timp ce, sub streașina propriei minți, adulmecă parfumul de amoniac al devenirii. Devenirii de scripcar. Devenirii de funcționar. Devenirii de nedevenit.
Urlă pe străzi haosul vieților anonime. Bine-ai venit pe strada mea, pe limba mea nu există un sens unic. Privește înainte să traversezi.
G