La pietre

Am văzut, de-a lungul vieții mele deocamdată, prea mulți oameni crescuți și căzând. M-am uitat uimit și de cele mai multe ori mâhnit la fascinația plebei pentru anti-erou, pentru șmecher, pentru ceea ce la un moment dat o revistă auto (!) din România a numit ”bizon” într-o țară în care comentatorii sportivi sunt (fini) analiști politici și reporteri de investigație iar mondenul se amestecă cu obscenul într-o fornicație vizibilă pixel cu pixel și oximoron cu oxi-moron. Și am admis, pesimist în sinea mea, că noi păstrăm adânc, pe intima sufletului, placa de aterom a urii pentru tot ce iese din ordinar, din anonim, din nemernicie. Pe spinarea unor efemere nume constituite, în timp, am văzut indivizi care și-au sațiat momentar foamea de recunoaștere socială prin pamflete care și-ar fi îndeplinit funcția utilă dacă ar fi rămas la stadiul de gastrulă, de accident intelectual, de întâmplare precum în nuvela de inspirație sovietică în care eroul paysan îl pune în cofă pe studentul școlit la Moscova. Publicul ar fi profitat de mișcările coeriforme ale scamatorului care, din doi puncți și trei exclamații înfierează pseudo-personalitatea. O expune. O lapidează sumar. Altul mușcă țărâna în țara în care să te ferească să fii, să faci, să devii.

Victima momentului – Oana Pellea. Asasin elegantissim și auto-declarat incult – Radu Alexandru. Un duel inegal, o luptă garantată la trofeul de cel mai lucid anonim care tranșează cuțitofil o nouă Marioara Murărescu a spațiului public românesc. Posesor de blog cu trafic generos, contributor la bastardul mitotic al Academiei Cațavencu, nedemn epigon al fulgurantului Mircea Dinescu (cu care am lucrat într-o perioadă pe când își prozelita mieii și cozonacul de la Cetate angajaților unui trust de Pubelă, prin asociere tot acolo ajungeau și unii, și ceilalți). Textul pe care nu-l voi reproduce sau lega poate fi găsit, e degajat cu salve de Silviu Lung de la un blazat la altul prin spațiul virtual, senzațional prin voltă mai puțin prin masa pe care-o cară. E cel mult, din punctu-mi de vedere, un exemplu de risipă de timp și spațiu mintal sau un exercițiu de scuipat cu buza inferioară dar, la naiba, mi-aduc aminte ce mândru am fost în ziua când, acum 100 de ani, am învățat să fac asta. Țiganii de Flămânda apreciau, în timp ce jucam cartonașe și liniuța, lapte gros și fotbal cu minge de 35, o flegmă canonică reușită așa cum doar jucătorii echipei naționale puteau concocta. Radu Alexandru își poate așeza, relaxat, zilele acestea limba în spatele arcadei inferioare dentare în timp ce-și re-evaluează părerile despre unul, sau altul, liber ca pasărea ceriului să debiteze, să înfiereze și în cele din urmă să se bucure că numele-i este pomenit în cele 15 minute de faimă care urmează. Căci Radu Alexandru, precum fluturii, a eclozat în simplul scop de-a planta niște ouă în gazde primitoare ca mai apoi să-și desăvârșească mirabila misiune într-o apocalipsă a anonimiei din care a venit, și către care se duce.

Nu înainte de-a-o fi taxat, pamfletic, pe Oana Pellea.

Și până la urmă mi-ar fi fost perfect indiferent dacă Radu Alexandru s-ar fi oprit la minunea unui text care a reușit să treacă pragul de viralizare și-ar fi ronțăit, mulțumit, nucile verzi ale popularității. E și mâine o zi, e și mâine un om de caricaturizat spre deliciul bastard al audienței. Dar nu. Radu Alexandru profită acum și pedalează diurn pe tema apoziției dintre dânsul și dânșii, insistă, proliferează armament nuclear (cel puțin în viziunea dânsului) și își construiește propriul castel de nisip deconstructivist în care, pentru-Dumnezeule!-a -nu-știu -câta-oară constatăm că România nu are valori, sau are dar sunt false, dar are și de-ălea adevărate dar nu sunt ivite, stau în subteran prin galerii care așteaptă să fie descoperite de freza gigantă Varvara, patroana mineritului. Radu Alexandru, în 2013, continuă un argument început în 1947, continuat prin 1974 și definitivat, elefantin, de pogromul ICR-ului făptuit de Andrei Marga. Prin asta Radu Alexandru e cel mult un modest inventator al roții, o miniatură a unui curent circular în viața publică românească în care, prin forța evenimentelor, păstrăm comunismul în faptă, și-n gând, și-n cele ce sunt. Comunism care înseamnă că nu există identitate, nu există făptură a cărei implicare publică să poată fi nominalizată pentru că, modest și umil, omul nou nu are Nume, nu are Persona, nu are Calități, e doar o falangă a voinței colective pe care și-o poate asuma oricine, și-o poate deconta la fisc, e proprietate publică. Și aidoma și Oana Pellea, pe care Radu Alexandru o hăcuie satisfăcut din spatele tastaturii, nu e decât produsul fortuit – cum spui Radu Alexandru? – al întâlnirii sexuale dintre tatăl său celebru și mama domniei sale (adică a Oanei Pellea) și în același timp proprietate publică de molfăit. Minunat! Ca să folosesc o înjuratură inteligentă auzită de mine de la un minoritar, i-a umplut gura de moștenitori!

Și întreabă Radu Alexandru, cum întreabă mulți proleți ai proletcultismului, ce a făcut această Oana Pellea? Omul s-a documentat – unde altundeva – decât pe google și wikipedia – și n-a găsit mărețe realizări. Evident mărețele realizări sunt un pre-rechizit al dreptului de-a fi vorbit, de altfel Radu Alexandru are la rându-i mari realizări care-i permit să  dezavueze absența lor la altcineva și de altfel Radu Alexandru vorbește dintr-o poziție de autoritate la fel cum oricine altcineva dotat cu o conexiune de internet și-o poftă subită de afirmare literară poate să o facă, și ocazional să pice în nodul interesului nevrotic al consumatorului de feisbuc. Va fi înțeles poate, acest Radu Alexandru, că lumea n-a citit ce-a produs dânsul pentru că e cu miez, cu înțeles sau cu verb, cât pentru ținta pe care și-a ales-o. Și ce mizerie, ce sofism, ce fault logic elementar, să împroști noroi în cineva și să-l declari lipsit de relevanță dar în același timp să mizezi că este totuși relevant, este totuși cunoscut, este totuși apreciat (căci altfel de ce ți-ar consuma vulgul lătura, homeopatic, dacă n-ar fi știut de cine vorbești?). Plină presa de astfel de quo vadisme, de alcibiadisme, de șpagate de peniță care, precum în demența Alzheimer, constituie un amiloid, un sediment care prin simpla-i opulență blochează spațiul necesar unei funcții normale a celulei nervoase. Bravo Radu Alexandru, adaugi la rându-ți un muc la dopul gata format. Vivat! Și la gară!

Sper că oamenii care vor fi citit rândurile de deasupre și se vor fi poticnit de cuvinte să le caute prin dicționar mai repede decât îl vor fi căutat pe Radu Alexandru. Sper că vor fi făcut efortul, înainte de-a judeca, să-și clarifice de fapt ”cine este această Oana Pellea”. E doar una dintre cele mai bune actrițe din România, a câștigat doar de două ori premiul UNITER, e laureată a festivalului internațional de la Geneva (unde-o fi și orașul ăsta?), a jucat în Children of Men, nominalizat de 3 ori la premiul Oscar (cine-o fi și Oscar ăsta?), vorbește patru limbi străine (nu că ar face vreo diferență), iar mamei Oanei Pellea, Radu Alexandru, are și ea un nume, se numește Domnica Mihaela, iar pe părinții ei îi chema Policrat și au fost persecutați de comuniști, Radu Alexandru, și au avut domiciliu forțat timp de 14 ani după ce-au fost deposedați de bunurile lor din același motiv pentru care tu scrii, Radu Alexandru, pentru că un cretin cu origini sănătoase, la fel de sănătoase ca ale tale sunt șanse, a pus întrebarea în aceiași cheie, ”cine este acest Policrat?” și-apoi a tăiat, a dat cu spirt, și-a expropriat. Oana Pellea a cerut daune morale de la statul român și-a obținut doar 5000 de Euro în contravaloarea a 150 de hectare de pământ luate de Stat. Cu S mare. Cu S de la scuipat. Domnica Mihaela a numele femeii cu care, deloc fortuit, Amza Pellea a făcut sex și un copil la fel cum și părinții tăi, Radu Alexandru, au copulat probabil repetat și în diverse poziții înainte să fecunde spermia aia oul din care te-ai născut, părinți care îmi imaginez că sunt mândri de realizările domniei tale și de felul în care le duci moștenirea mai departe așa cum și Oana Pellea duce mai departe numele tatălui ei. Pe ei, pe ei, pe mama lor! Ca la galeria echipei favorite de fotbal, nu?

E unica oară când voi folosi următoarea expresie patentată de Alina Mungiu Pippidi, nu-mi pare deloc reușită dar aici e adecvată: ”Jos labele de pe Oana Pellea!”. Și mai ușor cu pianul la vale pe scări.

G

Beton rodent

Frescă.

Într-o gaură, în beton, trăia odată un șobolan. Nu orice fel de șobolan. Un șobolan beton. Un șobolan care trăia cu familia lui de șobolani într-o gaură beton, într-un beton găurit, într-o lume de betoane. Exista șobolanul tată. Exista șobolanul mamă. Existau și câțiva șobolani copii numai piele și ochi. Cârpiți. Pe care mama șobolan îi hrănea cu lapte beton de șobolan. Puii creșteau mari, le creșteau dinții plini de calciu din beton, galbeni și arcuați, cu care când ajungeau la maturitate începeau să roadă fierul beton dimprejurul găurii de beton până când ajungeau de partea cealaltă a găurii. Surprinși, aflau că și pe dinafară peisajul era, cum altcumva, tot beton. Beton de toate mărimile și culorile, beton gri și beton beige, beton murdar și beton ciocolatiu de câți colțați căcați căcaseră pe el, beton beton și beton mai puțin beton, beton vechi și beton cu patină din vremea când mai-marii se răzvrătiseră, printre obuze și mortiere, și s-au hotărât că e vremea să construiască o lume nouă, nu din paiantă și chirpici, nu din baligă de cal și pământ cu trestie, nu din bordeie și firide, nu din lemn de fag și țiglă pe casă. O lume nouă, o lume belea. O lume beton. O lume fără ciumă și pestă, fără groapă de gunoi și latrină la trei pari. O lume cu unghiuri și cuburi. O lume fără șobolani.

Dar șobolanul, animal deștept, s-a trezit pregătit. Cu incisivii a ros prin tubulatură. Omul nou tot om rămăsese. Furase din baligă, fura acum beton și beton. Blocurile din beton erau beton doar cu numele, uneori la două blocuri trei cofraje se strecura câte un carton și prin carton și-au săpat șobolanii galeriile lor beton, un oraș subteran celui aidoma de suprafață. Aveau de toate, confort sporit. Națiune conlocuitoare. Șobolanii s-au emancipat, existau apartamente beton în blocurile de beton și în casele lifturilor de metal care cutreierau printre casele supraetajate, anonime cu uși de metal, număr mic la ușă, nu știm cine stă acolo, nu contează, numele s-au pierdut, suntem numere și yale, yale și chei, chei și sonerii, sonerii și alarme, alarme și contoare de curent, contoare de curent și sigilii pe contoare de curent, sigilii și cavouri, cavouri și beton armat, beton armat și arme beton în orașe frumoase ca machetele de arhitect, la scală, prin care umblă buimaci oamenii noi ca șobolani prin labirint, uită-te la ei cum scotocesc prin gunoaie, adună cu ghearele din galantare resturi în folie, își încarcă marsupiile cu hrană pe care le aduc înapoi în găurile lor rodente în timp ce, simetric, societatea rodentă prosperă cot la cot, șobolanul șobolan și șobolanul anti-șobolan, inteligențe comparabile, obiceiuri comparabile, destin simil.

Doar că în dimineața asta, tragedie, șobolanul e căutat de verișorii lui mai mari. Nu s-ar fi unit lumile fără mirosul putrid din ascensor. Unii s-au întrebat pe alții ce-i cu duhoarea asta în beton. Nu pare beton. Nu pare firească. Nu pare naturală deși natura își urma cursul. Speriați de soarta nației dedesubt au chemat depanarea. Depanatorii au venit cu chei, lanterne, cabluri și uniforme de blugi. Și-au montat colții galben și arcuați și au început să caute prin găuri. Umplutura, s-a dovedit mai apoi la anchetă, nu fusese beton deloc. Spumă poliuretanică. Sintetic. Ieftin. Soluție de chirpici, o plombă pe molarul societal, halal barieră între om și șobolan. După trei ore de căutări l-au găsit. Carcasă degradându-se, coaptă în căldura țestului de beton. Putrezea în pace târâtorul Domnului. Moarte suspectă. Moarte ingrată. Moarte de șobolan de bloc. În gură arma crimei, garnitura de cablu electric. Douăsutedouăzeci de volți. Friptură. Deces instantaneu. Familia îndoliată privea, din întunericul platonic al peșterii, cum delicat l-au apucat de coadă și l-au băgat într-un sac medicolegal. Nu tu necropsie. Nu tu certificat. Nu tu funeralii cu salvă de tun. Cel mult funeralii cu salvă de fîs. Atac chimic. Vapori toxici.

Și povestea continuă. Într-o gaură, odată, trăia un șobolan. Nu orice fel de șobolan. Un șobolan beton, cu dinți beton, schelet beton și destin beton. Meserie beton, salariu beton, familie beton. Avea doi șobolani mai mici, înțărcați acum, crescuți cu lapte formulă beton, merg la grădiniță beton, privată, costă o avere pe care șobolanul o face din activități semilegale, e un troc beton, ei se prefac că dau el se preface că ia, vine și aduce cașcavalul acasă. Cursă de șobolani. Flagrant la emisiuni de știri beton. Și l-au chemat. Depanare la ascensor. Ascensorul S.A. Ascensorul S-A. Ascensorul Sa, un fel de Maiestatea S.A. Șobolanul, numărul 9, s-a dus cu trusa cu scule ca într-un desen animat Disney. A scos arma secretă misterioasă. A luminat cu lanterna. În sicriul mic, de beton, zăcea scheletul unui șobolan fript la rețeaua comunității. Suntem toți oastea Domnului și-a zis șobolanul numărul 9 în timp ce i-a ridicat rămășițele de beton.

G

 

Dincolo de flama

Deloc suspect s-a stins lumina de pe drama zilei de ieri. Drama zilei de azi e mult mai carnoasa. Suculenta. Prajita pe flama satisface saliva consumatorilor de senzatie. Mi-o imaginez ca pe-un fel de ficat de rumegatoare sau consumatoare de bobi. Cat de dependenti suntem totusi de sange in fuga noastra nebuna dupa alimentatie sanatoasa. De dincolo de pixel e sanguinul care ne misca, verdele ne zambeste dar rosul ne starneste. Pesemne ca exista in creier un departament de soc si groaza care a generat si campania americana din Iraq cu acelasi nume, structural creierele planetei sunt otova si deopotriva si totusi nu sunt doi oameni sa gandeasca la fel pana in momentul in care din gandul unuia devine gandul multora, si-apoi universal.

Si repetam ca tampitii ganduri redundante la nesfarsit. Stereotipe. Idiosincratice. Am citit la ziar sau am vazut la televizor sau am auzit la radio. In cel mai bun caz am citit intr-o carte, copia velina a productiei unei minti care ajunge apoi sa fie consumata in tonuri blande de xerocopiator de mii si milioane de minti. Care apoi isi insusesc blajin cunostintele pentru a le pune mai apoi la dispozitia altora, si altora. Adevarul devine o chestiune de constiinta supranumerara, e un vot al majoritatii care se opune aforismului lui Galileo cum ca o minte luminata e mai buna decat o mie in intuneric. Galileo s-a inselat, e intunecimea mintilor care dicteaza in cele din urma si definitiv. Ce-i drept e un negru de lignit, combustibil pentru isterie en masse, da-i o flacara si sufla si-ai sa observi frumosul foc de artificii, ai sa vezi furcile si topoarele cum se coboara din pod si tot umanul palpita, dintr-o data se anima, umbla la motoarele fundamentale ale hominismului ancestral si parca ne opintim la deal, hai cu progresul, hai cu dezvoltarea, hai cu schimbarea de paradigma. Dar omul e sontorog si lenes prin natura neamului, dupa victoria asupra Bestiei tot la foc de tabara de aseaza si el si urmeaza povesti de vitejie, cine ce-a mai facut si cum David l-a invins pe Goliath cu pietricica. Mirati copiii apuca fiecare cate-un bolovan sau bat si se joaca, in tarana, de-a Ghita si dragonul. Condamnati la speranta. Condamnati la dorinta. Condamnati la anticamera unei noi cruciade timpurii cu tocmai natura care i-a iscat. Un gen de prostie blanda, naturala, universala. Natura in propria-i orbire sta scaldata in neputiinta reproducerii programate, mustele eclozeaza si viermii colcaie, puii mananca viermi si crocodilii mananca pui, fiecare puricat de inumerati paraziti la fel de lipsiti de scop sau destinatie, un machinarium debil in ochii unui arhitect al perpetuelor mobile curios cat mai dureaza, si pana unde poate merge roata evolutiei. Asta in timp ce constiinta ereticilor abunda, simetric in planul desenului ceresc se nasc lumi si se distrug destine, se scriu carti si se ard manuscrise, si in fiecare minte care adoarme sta scrisa, dormitand, Cartea care ar putea misca axele lumii.

Dincolo de flama abunda cainii razboiului si stapanii caniselor, alesii care s-au propus si propusii care s-au ales. Criteriile sunt arbitrare, miscarea argumentului in forma de cerc, stam imprejmuiti de saltul in fantastic si de facutul de minuni si privim, fascinati, pacaliciul care leviteaza pe langa autobuz si inmultitorul de paini si de pesti, fabricantul de vise si visatorul de fabrici. Si ursul s-a trezit intr-o dimineata ca nu mai e urs ci muncitor la uzina.

Liberali, socialisti, nationalisti, comunisti, acesti ali si isti ai politicii care segrega oameni in categorii si caste, si-i sporuleaza in hexagoane de netrecut, ii clasifica in puri si impuri, in fericiti si nefericiti, in destinati si predestinati, toti si pana la ultimul se inroleaza in trup si creier in masinaria sociala pentru simplul scop de-a-si preda, la sfarsitul zilei, identitatea la usa gurii hulpave generic numita “tara”, “popor”, “cauza”, “dreptate”, “adevar”. Pe LSD, imi povestea un pacient, se uita de la balcon deasupra oamenilor teleghidati cum ieseau din blocuri, se suiau in masini care faceau bip-bip, semnalizau poc-poc si se opreau apoi, cuminti, la primul semafor in timp ce alti robotei asteptau, ordonat, la alt semafor si-apoi treceau miriapod, ordonat, peste niste semne numite generic “zebra” nu din alt motiv decat prin analogie la zanatecul animal african, ruda de departe cu calul si magarul. Si totul avea sens, in bratele amantei diamida de acid lisergic ochii priveau cu alt colorit exact aceeasi miscare, cinematica, a punctelor prin spatiu si le oferea alt sens. De-ar fi privit un furnicar ar fi intrezarit acelasi deget al Domnului pentru ca, infometata de scop, mintea deseneaza linii printre puncte ca sa obtina un iepuras, sau o broasca testoasa, dupa caz.

Iar prezentele randuri, o insiruire complet irationala de prezente in mintea subsemnatului, nu vor avea alt sfarsit decat printre vidurile sinaptice ale fiecaruia suficient de dezinteresat incat sa citeasca. Intelectualii vor lupta sa priceapa, dementii vor pretinde ca pot, si analfabetii vor scobi o noua biluta cerata in preajma aruncatului cu muci, sport etern al maimutei de colonie. Si cumva totul va fi bine, universul agrega intr-o maree reciproca si se racordeaza la sine insusi.

G

Eu nu sunt un haplogrup

Vine un moment in viata oricarei dezbateri cand cineva face trimitere la stiinta exacta si suprematia ei. La naiba, sunt insumi unul dintre aceia care profita nerusinat de butoane date de educatie, literatie, posibilitatea de-a formula propozitii cu subiect si predicat ca sa invart minti dupa propriul meu plac. Dumnezeu nu exista, exista doar particula lui, la fel de boson-flata. Imi spun, imbatat dar naiv, ca mintea e ca un metal care se indoaie cat e cald. Potcovim creiere ca pe purici.

Stiinta, la fel ca orice instrument cu o anumita muzicalitate, risca totusi sa pice uneori pe urechi surde sau – dimpotriva – prea zeloase. Mesajul de subsol e pe cat de intortocheat pe atat de malitios. E motivul de altfel pentru care am sa insist pe deja hilarul, explodatul deci distrusul subiect al “fetitei cu bentita” (sau cu chibrituri, in varianta mea). Daca nu stiati a aparut si o pagina facebook “Alaturi de Sabrina“, varianta pentru adulti. Active Watch digs it (sau likes it). Asta in vreme ce Utopia Balcanica (rusinat habar n-am cine sunt dansii dar am sentimentul ca sentimentul e reciproc) publica un articol la care am sa fac referire critic (sper, e totusi luni dimineata): “Popoarele ca o saorma cu de toate“.

Despre ce e vorba?

Pai, intr-o coaja de nuca, e vorba de cum pana la urma romani si unguri sunt facuti din aceeasi plamada, suntem tot o apa si-un pamant genetic vorbind, avem aceleasi ingrediente cam in acelasi fel in care o tocana, si-un gulas sau paprikas sunt facute din aceleasi ingrediente. Nacajita aia de fetita cu fundita care nu uraste ungurii, dar uraste ca e urata de ei, n-are cum sti la varsta ei despre haplotip si haplogrup si daca ar sti poate n-ar purta fabulosul tricolor pe post de cordea cat  – cine stie zic si eu – poate un imprimeu cu acidul desoxiribonucleic, adene pentru popor. Uluitor. SOCANT. A descoperit Vasile Google (caci asa il cheama pe inginerul piesei de pseudostiinta; ma refer la Vasile).

Eu nu sunt un haplogrup, totusi. Nu ma simt. Eu sunt roman, Istvan e ungur si Serghei e…Serghei. Ultima oara cand cineva a adus in discutie argumentul genetic s-au gasit cativa care sa insiste ca aceasta impuritate nu serveste umanitatii si-au trimis la sapunit cateva milioane de oameni. De unde nu s-au mai intors. Aici e malitia. Ce-are a face diversitatea genetica, pana la urma, cu puritatea etnica si cu sentimentul de identitate de grup a care adera o populatie insulara? Prin “populatie insulara” nu ma refer la ciprioti cat la orice grup care e separat prin diverse granite naturale de alt grup: ape, munti, codri si paduri. Inainte ca omenirea sa faca tari cu rigla pe hartie, merita observat, in mod traditional diversele popoare se organizau destul de arbitrar (aidoma) dar cu respect totusi pentru anumite limite date de Mutter. Mama natura. Ca era Tisa, ca era Dunarea, ca erau Carpatii, ca atata il tinea punga pe vasal sa-si numere supusii cat cuprindea cu privirea, in cele din urma indivizii isi spuneau unii altora “daci” sau “traci” nu pentru ca-si miroseau reciproc haplotipul cat pentru ca la vederea inamicului trageau toti sub un cort identitar.

Sunt multe variabile care intra sub un cort identitar.

ADN-ul unui individ nu e unul dintre ele.

Geografia, da. Religia, da. Limba, da. Cultura & traditiile, da. Dusmanii comuni, da. Forma de rudenie fie prin sange fie prin alianta (una carele nu e aceeasi cu puritatea ADN-ului), da. Tribalismul rezista cu succes in diverse culturi ale lumii, eu insumi vin dintr-o zona a Ardealului unde rasfirati printre romani traiau un singur ungur si-un singur evreu. Ungurul avea singurul telefon din sat. Evreul avea bani. Stiu, e idiosincratic dar adevarat. La intrarea in sat, fix in rascrucea ulitelor, era un monument cu niste nume de mult pierdute, dar cu familii inca puternice si trainde. Toti Sendrucii, Barsanii, Ursii, Lie, Boac, Popa si Judele care au fost adunati intr-o dupa-amiaza de soldati maghiari si impuscati. Ce-are de-a face mitologia asta comuna de glorie, si trauma, cu vreun haplogrup? E un alt fel de nominologie la fel cum sansele sunt ca si maghiarii au un Petofi, un Gyula, un pomelnic de indivizi arhetip pe care si-i invoca atunci cand isi pun problema “ungurimii” lor versus “romanimea” noastra. Sa ridiculizezi asta folosind stiinta e, in umila mea opinie, un mare luft, o sansa ratata. Educatia nu se triaza cu barosul cunoasterii. Realitatea ca nu stie taranul ce-i sofranul poate, si trebuie sa fie calarita si altfel decat impachetand hap-ul haplogrupurilor intr-o limba de-o intelege si Coca, si Larul.

Culturile au o traiectorie excentrica al carei darwinism e paralel mutatiilor genetice si nu respecta aceleasi reguli de transmitere dar se supune credo-ului ca “cele mai adaptate traiesc mai departe”. Printre lucrurile care supravietuiesc se afla si ura traditionala fata de anumiti indivizi care e instilata din fraged leagan pruncilor. Fie ca vorbesti de “evreul care e sursa tuturor relelor” pana la “otomani” si “islam”, la “tiganii romani” care cotropesc Europa, memele cu pricina sunt folosite pentru a ajuta individul sa navigheze printre cunoscuti. Nu vorbesc de adevarul pe care il reprezinta (pentru ca nu exista unul), vorbesc de functia lor utila, adica la ce-i trebuie unui individ sa stie “sa se fereasca de omul span”. Unele sunt rizibile, altele merita sa fie respectate pentru ce sunt. N-ai sa intri in mintea unei comunitati daca vii cu placintele tale, si cu graficele tale, si cu adevarul tau ca exista o Eva mitocondriala si-un Adam preistoric, si ca toti suntem frati in Cod. Ce-are sula, cu prefectura?

Afla ce-a divizat, istoric, grupurile respective. Uita-te la legendele lor, la frictiunile dintre ei, uita-te la trauma care-i asmute unii fata de altii si care se regaseste in cantece, in poeme, in legendarium-ul oral si scris. De ce sa nu te increzi in greci nici cand dau daruri? Ce-i acela un bozgor, un jidan, un ghiaur, un tigan, un goyim, un papistas, un regatean? Fiecare popor traieste o angoasa a extinctie tocmai pentru ca popoarele sunt supuse unei presiuni evolutionare. Limbile dispar, in fiecare secunda se mai pierde un cuvant si exista idioame care mai sunt vorbite doar de o mana de oameni. Speciile culturale se duc, deci devreme ce speciile culturale se duc de ce n-ar fi un razboi de supravietuire memetica?

Secuii sunt o specie care nu doar printre romani, dar si printre unguri au o anumita calitate. Ei sunt cei vizibili, dar nu sunt singurii care usor pier comunitar in RO. Tatarii, turcii, svabii, ceangaii se duc, usor usor, in asimilatie. “Devin” haplogrupuri si nimic mai mult. “Devin” saorma cu de toate. Se “romanizeaza” precum tiganii care si-au uitat limba, traditiile si cultura. Secuii vor autonomie. La ce le trebuie lor, se va intreba cineva cu luciditate si fara un partizanat anume? O sa-si puna un zid al Berlinului si apoi o sa-si inchida granitele si vor trai, ca un spor, rupti de umanitate sau civilizatie? Nu. O sa-i macelareasca pe saracii romani condamnati sa mai traiasca prin partile acelea? O sa adopte forintul ca moneda nationala? E cineva convins, in dedesubtul lui, ca acesta poate fi un scop in sine?

Nu.

E vorba de o nevoie de reprezentare comunitara care sa tina copiii mai aproape de valorile familiale, mai aproape de istoria comuna si literatura comuna, de traditiile comunitare si de tot ce inseamna pastrarea valorilor pentru ziua de maine. In vreme ce Inalt Poarta a Capitalei regandeste impartirea teritoriala a Romaniei din 40+ de judete in 8 divizii administrative, in vreme ce majoritatea romanilor au inca in constiinta lor populara impartania ancestrala (moldoveni, regateni, ardeleni, banateni, dobrogeni etc) secuii ridica si ei mana si zic hei, si noi suntem aici. De mii de ani. E suficient in mii de ani sa iti iei un drept de posesiune asupra locului unde stai incat sa iti dea cineva voie sa traiesti pe el?

Si unde tragi linia?

Canada de exemplu a manifestat dintotdeauna o forma de ipocrizie fata de minoritatile etnice si lingvistice. Quebec-ul e luat in ras pentru ca vor autonomie dar Quebec traieste o trauma a aculturarii, pierderea limbii, distrugerea francofoniei si a istoriei lor de grup. La fel populatiile iroquise, indienii din Terra Nova si insulele Baffin, din Manitoba si Ontario care sunt tinuti in “rezervatii” si a caror autonomie vine cu pretul unei enclavizari care face ca in unele comunitati criminalitatea sa fie mare, si mortalitatea prin violenta (homicid/ suicid) prima cauza de deces prematur. Exemplele pot continua si in Europa. Scotia va vota prin referendum iesirea din GB in 2013. Catalunia are statut autonom in Spania. Irlanda de Nord e rupta. Republica Moldova e rupta. Kosovo e rupt. Timorul de Est imi vine iarasi in minte arbitrar (poate de unde am si vazut de curand Balibo, un film excelent despre invazia Indoneziei din 1975.

Romania se agata de fetita cu chibrituri din cu totul alte motive decat unele care sa tina de secui. Romania e pe panta de natalitate negativa, de la faimoasele 23 de milioane din 1990 ultimul recensamant, pentru prima oara in multi ani, a scazut sub 20 de milioane. Milioane de romani au plecat in diaspora, sunt comunitati intregi despadurite in vreme ce suntem inca tara cu cea mai mare rata de avorturi din Europa. Ne injosim cetatenii, avem demnitate doar cand castiga Steaua vreun meci si suntem inca rosii la fata, si la vot, dupa 20 de ani de libertate. Nu secuii se iau de noi, noi ne luam de secui pentru ca asta astenic, si futil in cele din urma, confera cat de cat un conclav pentru intorcerea la cortul identitar numit, generic “Romania”. Hai mai bine sa vedem de Romania, hai sa vedem de cultura ei, hai sa pastram mai bine casele poetilor nostrii si daca se poate pe poetii insisi, hai sa ne reprezentam mai bine in lume prin ambasadori care speram sa vorbeasca macar corect gramatical, hai sa ne dam banii pe scoli unde sa se predea si Istoria Romaniei nu doar religia ei, hai sa ne facem drumurile inapoi incat sa putem calatori pe ele si pe cat posibil sa le si navigam in siguranta, hai sa ne spalam un pic mai bine cu sapun si sa crestem consumul anual de pasta de dinti de la 1 tub pe an la macar doua. Hai sa ne vizitam muzeele, hai sa ne cinstim conducatorii pe care sa-i alegem in mod cinstit. Vreti haplogrup? Muriti cu haplogrupul vostru la fel de anonim precum si cei ce l-au strigat.

Cand ma uit la copilul meu stau linistit, Romania mea va trai. Nimeni nu-mi scoate bunicii din pamantul lor si da, accept ca odata, in viitor, e posibil ca disparem cu tot si toate. Pana atunci mai e de trait. Mai e de muncit. Mai e de sperat.

G

 

cenzura sau secret de stat?

De citeva zile, in Turcica e scandal mare: se pare ca niste exponenti de frunte ai actualului regim s-au dedat la diverse animaleli cu practicante ale celei mai vechi meserii din lume. Nimic nou, o sa spuneti, la noi asta e la ordinea zilei, mai greu e sa-i gasesti pe aia care n-au facut-o; problema e ca toata tarasenia a fost filmata, iar filmuletele au fost urcate pe rapidshare si fileserve, ca sa le vada tot romanu’… pardon, tot turcu’, in mod democratic si-n virtutea legii dreptului la informatie. In urma scadalului de presa care, inevitabil, a urmat (pentru ca si la ei, ca si la noi, se pare ca ziaristii nu au acelasi succes la femei ca politicienii, de unde si rica permanenta pe care ziaristii le-o poarta), intr-o sedinta de urgenta de 5 minute, executivul de decis pedepsirea acelor destrabalati interzicerea accesului la rapidshare si fileserve (de unde, intre noi fie zis, saracu’ tractorel isi tragea si el mai un film 1080p, mai un flac, mai un pdf cu vreo revista care nu se gaseste pe aici, mai o cartulie electronica pentru tablet, etc). Trebuie sa recunoastem ca au lucrat simplu si eficient, nu ca la noi, unde scandalul ar fi durat cu lunile, s-ar fi inflamat tot boboru’, de la vladica la opinca, si, in cele din urma, nu s-ar fi luat nici o masura.

Atit am avut de raportat.

PS. Stati linisititi, am incercat orice free DNS posibil, nu merge de nici un fel. Singura scapare e zevera.com… dar pentru cit timp?

UPDATE 01.06: Accesul la cele doua filehost-uri s-a restabilit, probabil ca fisierele respective au fost sterse. Unde nu mai e foc, de unde sa mai iasa fum? Vin alegerile…

apometre fierbinti cu nervuri si rîme crude trendy

Nainte vreme, adica pe vremea cind impuscatul de la tirgoviste pastorea peste tarisoara, nu aveam de fel apa calda decit rareori, oricum nu era fierbinte si oricum degeaba ar fi fost, fiindca la 0 grade cite erau in baie nu te puteai spala cu ea. Acum, in epoca de libertate si prestari servicii de catre regii autonome si societati nationale, in blocul in care locuiesc se opreste apa calda de doua ori pe saptaminia, citeodata anuntat, alteori pe neve, martea si joia, pentru reparatii. De ce dracu or dura reparatiile alea de atita vreme incit tanti administratora raspunde ciufut “da nu stiti domne ca martea si joia se fac reparatii” si ce fel de soi de specie de reparatii fac astia de atita amar de vreme de nu se mai termina, sa mi se cojeasca bubele daca stiu.

Reparatiile insa se simt, se vad, uneori se si miros, pentru ca in urma lor apa calda curge maro cam 25 de minute si cred ca eu ca prapadesc astfel patindu-mi chiuveta cam 1 metru cub de apa. Repet, martea si joia. Desigur, ea, apa, nu este doar murdara, ci si rece, desi vorbim despre apa calda, aia cu bulina rosie pe cadranul apometrului, sub sigiliu. Pina ajunge ea calda sus se si curateste, fir-ar mama ei de apa. Alternativa ar fi sa nu ma spal sau sa ma spal cu apa plata de izvor la pet incalzita. Ceea ce cum muncesc pentru fiecare leu in fiecare luna, nu-mi permit, pe persoana fizica, cum ar veni, sa cumpar hectolitri de apa plata lunar. Dar e o idee interesanta sa o dau pe curentul ala eco sau emo sau cum dracu s-o chema, in care economisesc apa ca sa salvez balenele si nu ma mai depilez ca sa fiu in ton cu natura: natura maimuteasca din care provenim noi via Darwin.

Si asa pe vremea de mult apusa dormeam acoperita cu o plapuma, o patura si cearceafuri facute de bunica din finet gros imbracata cu urmatoarele haine: chiloti, maieu, pijamale de corp vatuite, pulover, ciorapi, caciula/tichie groasa, cred ca si manusi si citeodata, cind era frig de ingheta apa in pahar adaugam si paltonul. Daca mi-as cultiva blana naturala cred ca as putea sa economisesc si caldura, ca oricum pina la 9 urca greu, conform principiului vaselor comunicante sau al pierderilor de caldura in raport cu lungimea sau frecarea sau dracu mai stie ca intre timp muncesc, nu mai invat.

Mai mult, intru ingaicarea zalelor lantului trofic una in alta as putea sa incerc sa prind din sobolanii zburatori pe care vecinii ii hranesc zilnic cu piini intregi, sa ii maninc si din penele lor sa imi impletesc haine si papuci, iar puful sa-l colectez pentru perne si perioadele acelea mai dificile din luna. Daca ii maninc cruzi, ca sa fac economie la gaze, eu cred ca pot lua pe linga mine si o pisica, pentru eliminarea resturilor. Puricii pisicii pot fi folositi ca materie prima si ei, nu stiu inca in ce mod, dar vorbim despre eco in pizda ma-sii, poate descoperim ca sunt si buni de mincat (cum au descoperit japonejii ca gindacii, rimele si viermii sunt foarte digestivi, ba chiar o declicatesa daca se consuma vii).

asta inseamna evolutie a civilizatiei bai nene, sa ajungi sa venerezi apucaturile din comuna primitiva si sa fii si in trend totodata.

deci n-am avut apa calda nici azi si ma tin de citeva saptamini sa ma pling si astazi n-am mai putut si a iesit ce citirati mai sus.

 

opera de trei parale

Desi am despre mine impresia ca sunt un om deschis, comunicativ, intelegator si de cele mai multe ori extrem de tolerant cu oamenii din jurul meu (aia care ajung aproape, desigur), citeodata ma trezesc ca sunt socata si ma intreb daca eu in locul acelei persoane as fi reactionat la fel.

Citeam azi, cum va ziceam si intr-un comentariu la un post al lui mutsunake, ce scriu niste unii pe smartwoman.hotnews.ro. Oameni buni, te ingrozesti. In lumea asta se petrec lucruri pe care eu nu stiu daca le-as putea face vreodata. Cum ar fi sa-i instalez prietenului un soft de urmarire pe calculator, sa ii citesc toata corespondenta si sa trimit de pe adresele lui mail-uri catre sefi, injurindu-i pe aia sau propunindu-le sa faca sex. Mai nene, asa ceva chiar exista sau imaginatia unora e atit de bogata incit inventeaza instantaneu situatii aberante? Vedeti aici primul caz: http://smartwoman.hotnews.ro/fostul-imi-instalase-pe-calculator-un-program-asa-a-aflat-de-noua-mea-iubire-si-atunci-a-inceput-cosmarul.html

Sau sa imi ticluiesc iesirea din casatoria cu o femeie care m-a inselat incercind sa o lovesc pe dama respectiva in ce are mai de pret: averea si prietenii. Inteleg asta cu averea, mai ales daca nu era neaparat facuta din munca ei, dar sa ii distrugi relatiile cu prietenii si familia? Mai, exista o limita chiar si in durere. Eu stiu ca am simtit dureri imense la pierderea unui om, prin moarte sau despartire, dar niciodata nu m-am gindit sa ii distrug familia sau pe el! Zau asa, durerea va trece la un moment dat, umilinta si rusinea trec si ele, omul din fericire uita destul de repede multe, dar faptul ca aia/ala va muri din cauza ta, scuipat de toti prietenii si renegat de familie… doar fiindca te-a inselat?

Cititi aici cazul: http://smartwoman.hotnews.ro/pana-unde-poate-merge-razbunarea-ea-crede-ca-are-o-viata-perfecta-dar-de-fapt-in-curand-o-sa-fie-fara-un-ban-divortata-si-certata-cu-toti-apropiatii.html

Cu ce te ajuta pe tine, tinere domn, care ne spui ca esti tinar si chiar cred ca esti, dupa cum gindesti, sa o distrugi pe tanti viitoarea fosta sotie? Nu mai bine sezi mata frumos deoparte, iti pui la adapost averea de partaj, si o lasi sa vezi cum se descurca fara tine? Si iti vezi de multiplicarea averii mai departe si poate o sa gasesti tu cindva una care sa ti se potriveasca si sa nu te mai insele desi tu ii oferi toate conditiile pt a fi sanatoasa, fericita, spalata si parfumata? Nu? Nu e bine?

N-am sa inteleg niciodata nevoia omului, cu bataie spre patologic la unii, de a face rau celuilal, care a comis grava greseala de a-l parasi. N-am sa pricep neam cum e sa simti ca celalalt trebuie musai distrus, anihilat, hartuit, umilit si adus in ultimul hal, doar fiindca din relatia pe care ati avut-o s-a nimerit ca el sa aiba initiativa despartirii. Da, pot sa inteleg certurile, vorbele grele aruncate, jignirile si detaliile sordide scoase la iveala. Dar nu inteleg de ce trebuie sa faci si ceva care lasa urme de nesters? De ce sa distrugi ceva sau pe cineva care pina mai deunazi era aproape, cald si frumos?

Eu nu tolerez bine despartirile de nici un fel. Asta e, asa sunt eu de fel. Sunt dese momentele in care simt ca s-a terminat lumea, si e normal sa simt asa pentru ca de cele mai multe ori chiar asa si e.

Desigur ca ar fi mult mai usor, pentru a scapa de povara, s-o arunci in spatele altora. Cum ar veni, ne-am despartit pt. ca tu erai rau. Ne-am despartit fiindca ai pe alta. Ne-am despartit pentru ca esti idiot, cretin, orb, surd, nesimtitor si sadic. Nu fiindca eu as avea vreo vina. Nu fiindca si eu am fost parte in relatia asta, si as fi putut sa vad, sa simt, sa aud sau sa vorbesc despre asta. Dar e mai simplu sa fiu o victima, sa am ce spune prietenilor si pe cine injura, nu? Si daca tot sunt asa de ranit si in suferinta, hai sa incerc sa ma razbun, nu? Dar nu asa, pe vorbe goale. Hai sa-i dau foc la casa, sa-i rastignesc ciinele sau sa ii provoc un infarct maica-sii…

Oamenii astia chiar pun mina, proiecteaza, construiesc, excuta si apoi… si apoi isi admira opera. Opera de citeva parale, maxim 3, in cazul de mai sus, cu tinarul intreprinzator.

Citesc si ma crucesc, dar asa mai invat si eu si, uite, tin sa va impartasesc si voua, fiindca nu se stie niciodata ce idei ne pot veni in legatura cu asta.

a.

Jour de pluie…

Urma sa scriu despre Gustave Caillebotte. M-a intrigat numele lui incercand sa gasesc o ancora pentru impresiile zilelor trecute cand, ce-i drept mai putin buimac decat in prezent si deci cu mai multa putere de concentrare imi agatasem privirea de vreo doua picaturi de ploaie care se incapatanau sa curga de jos in sus, inapoi catre maica ce le-a fatat. Rezonanta pictorului impresionist atasat de jour de pluie a Paris m-a amuzat caci, fara sa vreau, l-am iscat pe alt branzar in mintea-mi; cei doi impartasesc rezonante ovine si transhumanta maturarii branzei (caillebotte – branza dulce); mai mult, Caillebotte al lui Caragiale dintr-“O scrisoare pierduta”, Branzovenescu, imi zdrangane suparator in urechi zilele acestea pentru profetica suspensie “tradare, tradare, dar sa stim si noi”. Caci in chestiunea functionarii de stat (si de drept) a administratiei noastre onorabile nu pot decat sa tac, si sa ma minunez. Adevarul e ca, daca in alte evuri scriam, si comentam, acum mi-a scazut remarcabil interesul de a-mi mai dedica energie in evocarea unor urdori pe ochii ascunsi ai unei natii. Or fi ei frumosi, dar ce secretie urata…

Cineva ar spune ca ma aflu in zodia laptelui caci – eu unul nefiind deloc lactofil la origine – ma tot invart printre biberoane si arome de lapte proaspat, lapte supt, lapte digerat si grunji care trebuie sa semene cu ceva innominat pe scutec. Dar asa cum cineva ar citi viitorul in zat de cafea, asa cred ca l-ar citi si in grunjii de lapte cailebotte-ati. Tradare, tradare…e a mea, a mea e oare?

O buna parte dintre oamenii pe care-i vad in practica mea imi spun ca trec anii cei mai grei ai existentei lor. O buna parte dintre ei au trait in doua regimuri, sunt deja la al patrulea presedinte si-al treilea dictator. S-ar spune ca au oarecare expertiza in a-si subsemna adeziunea catre un opresor sau altul in timp ce-si pregatesc otava pe la geamuri caci, nu stiati, a venit toamna, se deschide muzeul figurilor de ceara la gurile de metrou si prin camerele de garda incepe din nou sa miroasa a prosperitate pe timpul noptii, in timp ce tartita vitelor isca aburi grei de metan, si sulf, si-alte anaerobe facultative ce-si fac loc in frizura decazutului. Sunt infrigurat de cat de mult a saracit aceasta tara, si cat de mult i se vede uratenia supuranda prin crevasele hide ale societatii. Cei ce-o stapanesc sunt vatafii unui azil in care marea batoza toaca, iar oamenii cu cap se duc. Uite, de exemplu, spitalul Budimex isi inchide sectii pentru ca acolo unde-ar trebui sa fie zeci de medici mai sunt vreo doi, trei. Profesorul Brunei, bine-cunoscutul chirurg ortoped pediatru, “incurajat” sfios de mai multi conationali sa-si ia talpasita caci, nu-i asa, ce multi bani ar face el la cat e de destept, tanar si frumos (ei, mai exageram si noi realitatea), a cedat in cele din urma si, resemnat, isi face bagajele. Asta in timp ce deputatul urgentist Ciuhodaru a luat-o si el prin cucuruzi si, mai nou, in timp ce face masaj cardiac unui alt boschetar muribund invita trustul sa filmeze, sa vada tara cum lucreaza doctorul la iasi in gherete insalubre. Sunt intristat nu de saracia de-acolo, ci ca un doctor incalca drepturi fundamentale ale bolnavului in vreme ce-l pastoreste pe lumea ailalta. Oare, dincolo de gesturi histeroide de-a atrage atentia unei turme rumegande doar, doar face vreo sinapsa poc si se urneste caravana, domnul doctor nu isi blastama ziua in care s-a filmat gen “Spitalul de Urgenta” in varianta uzbeka, eventual si cu subtitrare?

Tradare, tradare, dar sa stim si noi.

Sistemul de sanatate, asa cum l-am stiut noi, moare. Se duce. S-a dus deja. Pe cand se scufunda Titanicul oamenii s-au apucat, intempestiv, sa numere barcile de salvare. Cine-a trait, cine-a murit, e mai putin important. Ce e important e ca undeva, inainte ca Titanicul sa fie dat la apa, cand s-au numarat barcile necesare la cati pasageri urmau sa fie la bord, a dat cu virgula. Ce rost are sa pui barci de salvare la un leviathan de ne-scufundat? Pierdere de vreme! Ce e insa mult mai hazliu este ca, potrivit jurnalelor, si cele care au existat n-au fost folosite la maxim pentru ca buna parte din ele au fost “improprietarite” de diversi coconi, si coconitse, care platisera extra sa stea in fata la spectacolul superbitatii rasei umane si-acum isi scoteau – vorba lui nea Marin – parleala. Ei bine, in caz ca va mai intrebati, bine ati venit pe Titanicul nostru propriu si personal aflat, in diverse momente ale ultimilor doi ani, cu nasul in apa.

Saracia nu ma sperie. Ma sperie violenta, ma sperie grobianismul, ma sperie exodul care lasa in urma carii intra(c)tabile ale lumii in care traiesc, am un cosmar ca vine o zi cand n-am sa mai am cu cine sta de vorba. Evident e un gand absurd, ar fi si culmea sa prind o clipa cand ultimul care pleaca din tara sa stinga lumina; dar ce alt fel de atitudine sa ai cand astazi, la mai bine de 40 de zile de la incendiul de la Giulesti, inamicul public numarul 1, Florentina Carstea, intamplator bagatoare de seama pe sectie cand a luat foc priza, ramane incarcerata in timp ce Iustin Covei, baiat de judecator  si nepot de procuror la Craiova, e judecat in stare de libertate dupa ce – zic chiar oltenii, il eliberara caci ce rau poate face el lumii?

Cu adevarat, in anumite momente suntem o tara de “doi lei”. Doi lei pe care-i dam, doi lei care ni se iau, doi lei cat face o paine si-un sfert, doi lei cat e cosul zilnic al unei parti bune ale “intretinutilor”sociali ai tarii.

In aceasta dimineata, in timp ce a mai trecut o zi in care cineva m-a rugat din suflet sa o ajut sa-si gaseasca de lucru in Anglia, si-o noapte in care n-am pus geana pe geana pentru ca asta e, vreau o zi de ploaie in Paris. Vreau un joben si-o crinolina la brat sub umbrela in timp ce apa spala dalele de jegul trecatorilor. Vreau sa traiesc cu tigani mai degraba decat vreau sa traiesc cu multi politicieni, si vreau sa traiesc cu ei in Franta. Fie ea si-o Franta a lui Sarko. Domnilor colegi de tara, sunt momente in care mi-e sila sa va privesc in ochi, exista intr-un numar de ocazii o demiurgie a cersitului in tara asta care pe mine cel putin ma scandalizeaza, e un scancet al tortionarului care – culmea – tot el cere indurare si intelegere de la victima pe care-o decaloteaza de fanere. E un purgatoriu al moralei si-al ordinii firesti a lumii pe care-l instigam asupra-ne, si-asupra semenilor nostri in timp ce  din ce in ce mai multe comunitati din Romania au revenit la viziunea terocentrica a Universului si din pamant venim, in pamant ne ducem, unde toti dreptii se odihnesc, noi vrem pamant, mancam pamantul, si ne miroase gura a glod in vreme ce dansam, desantat, dansul liberei expresii, si-a liberei opinii, uite ce mare, si erecta, si frumoasa e, opinia mea, ma joc cu ea, ti-o dau in cap, e opinia mea. Caci daca exista un drept fundamental la cuvant el trebuie secondat, ulterior, de critica pentru ca nu doar idiotul, si gogomanul, au drept sa vorbeasca si sa peroreze, ci si cel cu uz, si ratiune, si crez si coerenta. Pe noi ne-a lovit idiocratia la un loc atat de jos in intreteserea relatiilor dintre noi incat a incerca sa repari, punctual, vieti si oameni si relatii si “visul de perspectiva” e un demers sisific si, uneori, inconsolabil sortit esecului. Un bolovan azi, un bolovan maine, numai bine cu fiecare bolovan se face dealul mai inalt si valea mai adanca.

Urat imi esti astazi, popor. Nu-ti ajunge toata ploaia sa-ti spele jegul de pe obraz, si nici rusinea de-a coapta la astfel de zile mizere.

G

Treisprezece intrebari

Lui Dickens, scrie Chesterton, nu ii displacea argumentul acesta, sau celalalt, despre opresiune. Lui ii displacea opresiunea pe de-a intregul. Ii displacea o anume privire pe figura omului atunci cand se uita de sus la seamanul lui. Si-acea privire este singurul lucru de pe lumea asta cu care trebuie sa ne luptam, intre aici si focurile iadului.”

Rabbi David Wolpe – On Faith Panel (WP)

M-am hotarat ieri, dupa ce-am constatat cu regret, la sfarsitul muncii, ca am aruncat prea putina cenusa pe rezultatele studiului STISOC, sa ma intorc asupra rezultatelor acestuia intr-un format mai larg. Cine este STISOC, ma veti intreba. STISOC e un acronim care, precum in bancul cu Terente, in forma erecta se citeste Stiinta si Societate (StiSoc), Interese privind cercetarea stiintifica si rezultate cercetarii. Proiectul face parte din agenda mai larga de dezvoltare a Ministerului de Resort Roman care, in colaborare cu Universitatea Bucuresti, Facultatea de Sociologie, Autoritata Nationala pentru Cercetare Stiintifica (da, stupoare in sala, exista si o astfel de autoritate), si Arhiva Romana de Date Sociale s-au gandit ca ne trebuie o aliniere la Eurobarometru si in domeniul cunoasterilor de stiinta. Pe site-ul proiectului exista un raport extrem de detaliat, peste 80 de pagini, care ne situeaza, mutatis mutandis, la coada plutonului. Si saraci, si condusi prost, si idioti pe deasupra. Pai sa nu plangi? Sa nu suferi? Sa nu pleci cat mai departe de tara asta e dobitoci? Ce ofensa adusa insa mamelor tuturor acelor copii care au vrut sa mearga la scoala sa invete despre uraniu, si plutoniu, astronomie si legea lui Coulomb, si-a lui Ohm, esti om cu mine daca sunt om cu tine (sau invers?), cat face pi patrat pe raza cercului sau la ce e bun un antiseptic, anume ca acum, dupa ce-am inchis scoli si-am desfiintat posturi de profesori, si ne-am batut joc 20 de ani de educatie, constatam “ingrijorati” ca prolifereaza idiocratia.

In ante scriptum la urmatoarele, si o spun aici raspicat, ce porcarie sa scrii 84 de pagini in concluzie la 13 (treisprezece) intrebari! Caci atat le-a luat acestor domni sa concluzioneze ca sunt(em) analfabeti stiintific.

Dar am sa incep cu lucrurile bune. Acest studiu, carevasazica cercetare, carevasazica ancheta sociologica, s-a concentrat pe un “esantion stratificat multistadial probabilist”. Formularea in sine iti taie respiratia odata ce realizezi ca oamenii au stratificat (dupa ce, nu stim?) in mai multe faze (multistadial, ca doar nu le-o fi iesit de prima oara) pe baza unei ecuatii de probabilitate (probabilist) cum ca asa e si la scala nationala. M-am chinuit, n-am gasit substrat pentru nici unul dintre aceste cuvinte, recte NU stiu dupa ce au stratificat, NU stiu cate faze aufost, NU stiu care e ecuatia de probabilitate. Dupa multe dificultati am gasit, la coada documentului, precizarile metodologice, anume ca “tinta” esantionului a fost de 1200 de chestionare la “orase si sate” (nu stim care, unde, cum, cand), iar metoda in sine, de esantionaj, a fost asa: (sa ne radem cu Stan si Bran)

“Sat-centru de comună – prima adresă se va alege în primul imobil aflat lângă primărie, în partea stângă a acesteia.”

“Sat-periferic (sat component al comunei în care nu există primărie) – se porneşte din marginea satului venind din direcția centrului de comună şi se alege prima gospodărie de pe partea stângă a drumului principal”

Acum sa ma bata Precista dar eu nu inteleg rationamentul, LOGICA prin care cineva a stabilit ca reprezentativ pentru Romania e omul care sta in centrul satului (unde, apropos, de obicei e biserica cu tot cu casa parohiala, cantorul, mai sta si vreun tsarcovnic) si-apoi la satucurile format catun, pe coline, se ia prima gospodarie de pe partea stanga a drumului principal. Oricum e suficient de aberant incat sa tina apa. Dar nu va fie teama, anomalia de abia acum incepe, principiul “multistadial stratificat probabilistic” (inversiunea imi apartine, caci e mai decenta) inseamna asa:

“La fiecare adresă se aplică un chestionar cu un singur membru al gospodăriei, ales din rândul persoanelor cu vârsta de peste 18 ani, care fac parte din gospodărie. Din cadrul gospodăriei va fi aleasă persoana a cărei zi de naştere urmează să fie sărbătorită la data cea mai apropiată de luna/ziua în care se desfăşoară cercetarea. Dacă persoana care îndeplineşte criteriul de selecție nu este în gospodărie la momentul vizitei operatorului, acesta va stabili o altă oră şi zi la care va reveni pentru a completa chestionarul. Daca persoana care indeplineste criteriul de selectie lipseste pentru mai mult timp din gospodarie se va alege persoana a carei zi de nastere se sarbatoreste la data imediat urmatoare.“

Mie asta imi suna a gogomanie, sa imi fie cu iertare. Era mai simplu sa imi fi spus “am dat chestionarul fiecarui adult care se intampla sa fie acasa la ora la care am sunat la usa”. Si cum in tara asta o minoritate de oameni alfabetizati stiintific inca mai trudesc pentru sudoarea fruntii lor exista o sansa ca repondentii, in buna lor masura, erau prin curte TOCMAI pentru ca erau tampiti. Dar ma grabesc cu concluziile. Hai sa mergem pe firul apei si sa intelegem ce-au facut investigatorii odata ce au esantionat esantionul, si-au stratificat stratul. Le-au dat 13 intrebari oamenilor si i-au rugat sa-si dea cu parerea daca e adevarat sau fals:

1. Antibioticele distrug atat virusii cat si bacteriile

2. Genele tatalui sunt cele care determina daca copilul va fi o fata sau un baiat (scuzati cacofonia, e din original)

3. Laserele functioneaza prin concetrarea undelor sonore (laser, frate!)

4. Toata radioactivitatea provine din activitati umane

5. Laptele radioactiv devine sigur pentru baut prin fierberea sa

6. Primele fiinte umane au trait in aceeasi perioada cu dinozaurii

7. Electronii sunt mai mici decat atomii

8. Fiintele umane, asa cum le stim noi, au evoluat din specii stravechi de animale

9. Pamantului ii trebuie o luna sa inconjoare soarele

10. Soarele se invarte in jurul Pamantului

11. Centrul Pamantului este foarte fierbinte

12. Continentele pe care traim se misca de milioane de ani si vor continua sa se miste si in viitor

13. Oxigenul pe care il respiram provine din plante

…

Onorata audienta, va rog, luati-va un moment de cumpatare. Inchideti ochii, deschideti mintea, si-apoi repede deschideti ochii sa nu se inchida mintea la loc. Sunt indignat pana peste poate de inexactitatea unora dintre intrebari (omul nu a evoluat din specii STRAVECHI, mocofanilor! iar oxigenul pe care il respiram NU provine doar din plante) care impieteaza logica elementara prin finalitatea lor, a la Radio Erevan (e adevarat ca Ivan Ivanovici a primit o Volga de ziua lui? Radio Erevan raspunde…), pana la (limita) false prin propunerea afirmativa, anume ca unele antibiotice au actiune bactericida si viricida, altele bacteriostatica s.a.m.d. Atata timp cat, spune logica, ai o exceptie de la propunerea care infereaza “intotdeauna” raspunsul nu poate fi decat fals. Or la cel putin 3 dintre intrebari (adica 23.1% din chestionar, ca sa para mai umflata cifra) situatia e flagrant aidoma.

Gogoasa maxima, insa, este ca in urma unei astfel de aberatii sa tragi concluzia ca “romanii” au un “deficit cognitiv” (?????) nici mai mult nici mai putin stiintific! Dat fiind ca nu stim ca antibioticele nu se dau in viroze respiratorii (inexact, apropos, viroza respiratorie schimba dinamica cililor vibratili si datorita florei bacteriene din gat, din gura, datorita cariilor dentare si-a mucilor trasi viguros caile respiratorii se supra-infecteaza, deci DAI antibiotice in viroze respiratorii) vom concluziona rapace ca “romanii nu au cunostinte medicale”. Acum, departe de mine sa nu speculez, ca medic, acelasi lucru, dar nu sistematic, in urma unei analize statistice. Dansii ce fac aici este PSEUDO-stiinta, adica mai rau decat sa iti dai cu parerea. Pun, in spatele unor opinii preconcepute, un chestionar menit sa confirme ipoteza de lucru si nu sa o cerceteze, anume “nu-i asa ca romanii sunt prosti? Wow, fii atent, chiar avem dreptate!”. E un algoritm rusinos de prost, e o metoda defectuoasa si, astazi, ma vad obligat la randu-mi sa fac pasul inapoi de la propriile mele citatii ale rezultatelor acestui proiect odata ce am avut acces la raportul final.

Ca nota de subsol, domnilor, si Europa, in general, are tembelii ei in materie de cercetare; “intrebarile” pe care oamenii le pun sunt derivate dintr-o curicula scolara, cu un anume grad de penetranta, pe un anume esafod de promovabilitate etc. Analfabetismul stiintific nu poate fi evocat decat in conditiile unei bune evidente a acoperirii educationale pe grupe de varste, si pe zona geografica. Ce relevanta are daca badea Gheo de la Capalna a auzit de lasere sau de bosonul Higgs? Ce logica va anima, mai oameni buni, sa constatati ca in Romania exista creationism? Acum eu sunt evolutionist, lucru stiut si langa care raman, dar astazi iau partea creationismului, anume ca nu e totalmente “analfabet stiintific” sa nu inghiti pe nemestecate formule magistere cum ca omul “se trage din specii stravechi”. Sa va fie rusine, sunteti oameni de la universitati si v-ati pus logo-uri in capul raportului, si-ati invocat si “autoritatea” nationala de cercetare. E une bataille de jeu, domnilor, nemaivorbind de faptul ca indiferent daca mergi, sau nu, pe tangenta pana la capat tot ramai cu intrebarea: “asa, si?”

Adica sa presupunem ca aveti dreptate, si doar 15% dintre romani sunt “alfabetizati stiintific” adica au raspuns la peste – sa zicem – 8 din cele 13 intrebari. Sa zicem. Ei si ce? Exista studii care spun ceva despre esantionale studiate, si-apoi sunt studii care spun ceva despre autorii care le-au scris. Mie, acum, in timp ce scriu aceste randuri imi rosesc obrajii, ca unul care a publicat, si publica, alaturi de alte nume in psihiatrie, anume ca de fiecare data cand a venit vremea sa emit concluzii la propriile mele rezultate ne-a luat mult, foarte mult, poate cel mai mult sa alegem cuvinte cu delicatete, sa nu sune final, sa nu sune adevar absolut, sa lasam si pe altii sa verifice ce-am scris noi, sa replice metodologia, si sa valideze inependent ce-am gasit noi. Mi-am facut de zeci, sute de ori propriul proces de metoda, anume ca am stiut ca nu e perfecta, am stiut ca nu exista esantionaj care sa nu dea rateu, iar cand vorbesti de o populatie, oricare ar fi ea, scuipi si in san sa nu stigmatizezi, domnilor, sa NU stigmatizezi! Or ce face acest imputit de raport? Aud? Se iau 1200 de oameni, care din centrul comunei, care din prima casa pe stanga, care de la parterul blocului din intrarea Mantuleasa care era acasa la ora 14 cand am ajuns noi acolo, il intrebam daca laptele radioactiv mai e radioactiv dupa fierbere, omul isi da cu parerea si gata, avem o imagine despre ALFABETISMUL stiintific al Romaniei?

Hai sa ne intelegem. Cate scoli? Cate biserici? Sunt curios care e rata analfabetismului stiintific in zone acoperite educational vs cele neacoperite educational. Oare, daca nu sunt diferente, mai avem nevoie de scoli sau lasam omul sa aprofundeze prin “scoala vietii” ca avem tectonica a placilor sau ca oxigenul vine din plante? Sa-l lasam sa reinveteze roata? Sa faca focul prin frecarea betelor? Vom lasa omul sa salbaticeasca odata ce l-am salbaticit destul?

G

Indignare

Desi pare ca am incheiat subiectul maternitatii Giulesti, desi intre timp am trecut la alte potlogarii de interes (SOV, pensii, cate steaguri la primarie…cate la prefectura…cate la Popa Pripici), astazi imi dau seama ca de fapt nu e asa. De fapt porcaria – asa cum intuiam – incepe dupa ce sirenele pleaca, dupa ce ochiul public aluneca in uitare. Cat a luat? Cinci saptamani.

Multumim, Victor Ciutacu, pentru pulsiunile morale. De aceasta data, o observatie corecta.

Ce se intampla cu Florentina Carstea? Dar ce se intampla cu noi? Oare nu suntem datori, obligati prin firea lucrurilor caci suntem din aceeasi breasla, sa luptam pentru drepturile acestei femei care ar fi putut fi oricine dintre noi, in alt context, in alta zi? Am spus asta la conferinta de presa de saptamana trecuta, nici una dintre televiziuni nu s-a sinchisit sa transmita mai departe mesajul nostru, al oamenilor care au contribuit la un final impredictibil de bun pentru supravietuitorii calamitatii de  la sfarsitul lunii trecute, anume ca la acest moment incepe de fapt dificultatea, una mai mare decat suma partilor unui dezastru. Atata va duce capul? Dam cu niste lavabila, punem niste detectoare de fum, acarul Paun e in puscarie, poveste clasata. Duca-se dracului de dreptate, sau de adevar, sau de secanta unui plan care sa le cuprinda pe amandoua. O vom judeca pe aceasta femeie ca si cum, dintr-o data, am gasit mefistofelul intregului sistem de sanatate. Ea e de vina pentru mizerie, gandaci, nesimtire, bani dati prin buzunare si prin anticamere, zeci si sute de mii de euro plimbati discret inspre/ dinspre spitale catre mici catune de interese; ea e de vina pentru toate noptile in care infirmiera n-a venit sa-ti aduca plosca sau ti-a zambit mai stramb; ea e de vina pentru ca ti-a murit copilul in reanimare si doctorul a fost bestie, si nu ti-a spus macar vreo vorba buna. Stimabili, ecce homo. Priviti paratrasnetul unei societati ingrozitoare. Sa va fie rusine, tacerea voastra complice va condamna. Sa va fie rusine, domnilor din Colegiul Medicilor, domnilor din Ordinul Asistentelor. Ce v-ar costa sa printati 20 de mii de medalioane de hartie cu portretul Florentinei si sa il poarte TOATE halatele in semn de protest? Niciodata, in 100 de ani, nu a existat vreun precedent de asemenea intensitate iar azi, indobitociti, il creati pe al doilea.

Spune Dostoievski, in “Amintiri din Casa Mortilor: “omul e o fiinta care se poate obisnui cu orice”. In abisul nemerniciei umane numita Auschwitz, Viktor Frankl il contempleaza pe Dostoievski si fibra muschioasa de pe cuvintele aruncate, literar intr-o cornucopie a naturii umane dar care intr-un lagar de concentrare devine esenta totalitarismului. Despre ultima Primo Levi spune ca doar acolo, in lagar, omul agrega intr-o societate cu adevarat dictatoriala in care libertatile sunt privilegiul unei “caste” (kapos) care jubileaza, sadic, de posibilitatea de-a le infige pe gat victimelor.

Noi NU suntem o societate dictatoriala dar, prin prisma traumei noastre alese, ca popor, alegem sa abuzam de semenii nostri intr-un mod murdar, bolnav, dement si in cele din urma reflexiv la propria noastra conditie. Rusia si Ucraina, prin comparatie, isi impusca jurnalistii. Ei bine nu. Noi, Romania, vom fi tara care isi baga personalul medical la puscarie, dupa ce l-a platit copios cu salariul minim pe economie. Chiar nu va surprinde absurdul? Sunt sigur ca pe undeva, prin recesurile mintii voastre, o astfel de situatie daca s-ar prezenta obiectiv v-ar constrange la o pozitie polara, anume musai sa raspundem la intrebarea “e BINE”? sau e rau?

Eu consider, de principiu, ca e rau sa privezi pe cineva de drepturi fara dovada vinovatiei lui. In Angola lui Idi Amin, poate. In Libia lui Gaddafi, poate. In Iranul lui Ahmadinejad, poate. In Arabia Saudita a lui Bill Sampson, poate. In Romania Anei Pauker, a lui Nikolski, a lui Turcanu, cu siguranta. Dar in 2010, dupa 20 de ani de alegeri “asa zis” libere, asta alegeti? Sa plecati, sau sa ramaneti intr-un lagar al calmului, abisalului consimtamant la nedreptate? Da, sunt probleme mult mai presante pentru medic si da, cand Florin Chirculescu, de la Universitar, avut un “strigat de revolta” a fost pentru relativ putine momente cand m-am simtit, comunitar, bine in pielea mea de medic roman, dar niciodata nu vom avea dreptul sa abdicam de la aceasta obligatie morala, ca oameni din vana lui Hippocrat suntem constransi la judecata binelui, si-a raului, si mai intai trebuie sa NU facem rau.

Indignarea mea nu va atinge demersul juridic stramb dar stiu ca astazi, unor putini care citesc aici, cuvintele mele nu vor cadea indiferente. Unii dintre voi aveti mult mai multa putere decat mine. Nu vorbesc de expunere. Ce asteptati? Presa a stiut sa-l scoata pe SOV de la inchisoare, ce face acum pentru o asistenta care s-a intamplat sa lucreze in seara cand – din incompetenta altora – un incendiu a omorit copii nascuti prematur? Numara voturi in Camera Deputatilor? Sa va fereasca Sfantul sa aveti pe cineva drag internat (aici sunt perfect de acord cu dr. Ciurea) si la capul lui sa fie o asistenta gandind mai mult la ce-a patit femeia aia care-i e confrate, si egal. Unde va e mintea? Primaria Bucurestii a stiut sa dea cu vacs peste niste pereti afumati dar ce face Primaria pentru onoarea medicilor care e iremediabil murdarita de acest act de nedreptate. Florentinei Carstea i-a fost refuzat inclusiv dreptul la asistenta psihologica de urgenta. Sa sufere, nemernica, nu? Sa sufere si ea, si familia ei, si copilul ei, si neamul ei pentru ca pe noi, in Romania, atata ne duce capul, atata ne isca mintea, acesta e sensul dreptatii noastre paleolitice la care putem avea acum acces.

Nu e suficient insa, sunt de opinie, sa vii si sa demasti obtuzul din gandul omului. Domnilor, o spun raspicat. Daca echipa de la Alexandrescu ar fi gandit cum gandesc 20 de milioane de Romani ar fi murit toti copiii. Daca acei copii n-au murit a fost pentru ca peste 100 de oameni in halat si-au schimbat felul de-a gandi. Si daca 100 de oameni pot, atunci si 100 de milioane de oameni pot.

G.