Lup și morală

Scriu în continuare despre situația de la spitalul de arși. Bine, între timp ne paște un război. Sau nu. Sau da. Sau nu. E irelevant. Poveștile alunecă precum untul pe pâine și atenția distributivă a cititorului român e comparabilă cu a unei veverițe astfel că, cel mai probabil, următoarele se vor prelinge precum seul pe mintea deja obosită de grindină a citadinului. Dar totuși. Dar. E inadmisibil după ce arestezi oameni, îi supui caznei umilinței publice și animi agora și-așa îmbâcsită de povești de furt să apari public și să spui că vei găsi soluții ca medicii să poată desfășura activități private în spitale publice. Ori că că, ori că că. Dacă legile există, dacă normele există pesemne că oamenii care le-au făcut au avut ceva în cap înainte de-a le scrie. Iar dacă legile sunt strâmbe, dacă normele sunt boante, atunci șterge tot, propune amnistie tuturor persoanelor implicate în așa ceva și dă-le beneficiul nevinovăției. Până la urmă lotul Stan/Antochi/ Isai se face – în opinia statului – de o sumă de infracțiuni care sunt toate reductibile la evaziune fiscală.

Solitudinea punctului meu de vedere – dincolo de faptul că e obositoare pentru că cere un efort suplimentar de-a-mi certifica mie a priori că nu sunt nici tâmpit nici alienat nici dus – e de fapt o poveste despre lup și morală. De jur împrejur halate. De jur împrejur parfumul moralei și-al indignării. Hai, nu, serios? Ce izbește de fapt? Faptul că oamenii practicau o afacere într-un spital de stat? Dar care va ridica mâna, apostol, să spună că e o rușine pentru medicină? Pentru medicină poate, pentru medicina noastră nu. Cine va ridica mâna, paulin și biciclistic, să propună că e o vampirizare a sistemului trebuie să ofere totuși un argument cum că asta era rău pentru sistem.

Procuratura a chemat la audieri niște zeci de persoane. E penibil. Doar dacă privești la sumele făcute public de procuratură vei descoperi că nu vorbim de zeci de intervenții, vorbim de sute, poate mii de intervenții. Sunt niște sute, poate mii de oameni care au cunoscut foarte bine etalonul, au fost suficient educați încât să aibă discernământ cu privire la pașii de urmat. Primul pas – bilet de trimitere. Al doilea pas – internare pe un diagnostic luat în condei (luat în condei e deja o speculație din partea mea, vorba profesorului Enescu e treaba chirurgului ce face în sală, poate cineva să-l contrazică? Să vedem și noi niște expertize medico-legale pe aceste sute/ mii de intervenții zic). Al treilea pas – plata ”la negru” a onorariului medicului care, presupunem, avea o oarecare stabilitate adică era menținut de la rinoplastie la rinoplastie. Când președintele țării vorbește de o rețea mafiotă, când un om ca profesorul Ciurea preia din zbor bombonica și-o continuă cu aceeași dare de mână ca unul care și-a înțărcat cuibul de la Bagdasar și-acum tronează august peste un spital privat pare că totul e evident, există un neam naiv plătitor de taxe și niște ”bampiri” care ce altceva să facă decât să bampirizeze. Căci în România dacă ești lup e imposibil să te ferești de morală.

Dificultatea e totuși că precedentul creat obligă statul să continue ce-a început. Or supravegherea SRI-ului se extinde la toate celălalte 77 de spitale care au fost luate în vizor și unde s-au descoperit nereguli (sau, dacă te uiți la audit-ul lui Nicolăescu, cele 60% din spitalele țării), or schimbăm normele și atunci legalizăm niște practici. Care practici, de fapt, nu sunt despre altceva decât circulația banului prin instalație. Nu vorbesc de cantitatea lor. Vorbesc de calitatea celui care ordonează plăți de-a intra într-o formă de legalitate (dacă?) sau de-a fi scos înafara legii inclusiv formal. Caz în care se va orândui un lung șirag de sclavi la galeră, toți în hălățel și botoși de spital, vinovați de crima supremă, aceea de-a fi acceptat onorarii informale pentru munca lor. În speță intră de fapt termenul legal de ”foloase necuvenite” care, dacă ar avea sens pentru un funcționar public la ghișeu, nu păstrează același sens pentru medicul în funcțiune. Medicul în funcțiune este, ce-i drept, plătit de stat să efectueze intervenții în regim decontabil. Medicul, ce-i drept, are un salariu bugetat pentru munca pe care o depune. Medicul, ce-i drept, nu are o normă de pacienți pe care să-i trateze. Medicii de la spitalul de arși pot fi culpabili de faptul că, în timpul normei la stat, desfășurau activitate remunerabilă în regim privat. Ce-i mâna pe ei în luptă? Simplu. Conștiința că e profitabil. Profitabil pentru toată lumea.

Poți observa de la distanță un astfel de sistem și să-l declari, lupanaric, mafiot. E trist, cu atât mai trist cu cât nici unul dintre oamenii citați în Viața Medicală nu e străin, la un anume grad de libertate, de cunoștința situației. De conștiența ei. De conștiința ei. De ce nu ies atunci medicii să spună: da, știm de asta, asta e strâmb, stăm alături de confrații noștri și credem în soluția lor, uite câți bani se fac de fapt, uite că e profitabil, uite că populația poate să absoarbă o astfel de soluție și o astfel de soluție poate fi încorporată în noi norme?

Păi pentru că lupta se duce în primul rând în interiorul breslei noastre. Majoritatea medicilor preferă ambiguitatea, clar-obscurul, intimitatea raportului medic-pacient în regim sacrosant, șamanic, preoțesc aproape, unul în care nu e treaba nimănui cât costă recunoștința unui pacient pentru un act medical care nu mai e empiric valid cât o formă de artă. Plățile ajung să fie pentru estetic – și nu doar la spitalul de arși unde ironia face că vorbim de intervenții cosmetice – ci pretutindeni. Mâna vindecătoare are un preț de grație și fapt este că doar pacientul pune valoare pe ea. România nu pune valoare pe ea. Statul, guvernul, autoritățile nu pun valoare pe ea. Statul, guvernul, autoritățile pun preț pe kilometru de autostradă și pe electorată, pe pomană și pe bacșiș, pe fă și pe mă și pe Doină. De jale preferabil. Dar când vine vorba să etanșeizeze un sistem medical în interiorul căruia circulă sute de milioane de Euro paralel, ei bine nu, atunci ne aducem aminte că suntem lupi și că avem morală. Cereți de la medici lucruri care provin dintr-un ideal schizofren profesional, anume să fie hermiți, pustnici, umblători cu ruptul în cur în timp ce administrează vindecarea bolilor iar dacă apar oameni ca Stan et co., oameni care nu-și vând mâna pe bobi de linte și plase cu mălai, ce urmează e prigoana legii.

Îmi repugnă statul care își biciuiește pilonii de sustenanță ai normalității morale. Îmi repugnă statul format din indivizi al căror compas de judecată e atât de ușor conturnabil, al căror etalon e la fel de schimbător ca vântul, valul. Or suntem elită a societății or nu mai suntem. Unde citatul anterior a substituit cuvântul ”golan” în original.

Nimeni nu îi apără, momentan, pe Vitalie Stan, Antochi și Ina Isai. Nimeni înafară de avocații lor care vor avea cu siguranță suficiente pârghii legale încât să reducă flama procuraturii, pe legi și proceduri, la simpla realitate – anume ne-declararea veniturilor obținute și, doi, incompatibilitatea muncilor, cea de privat în regim hospitalier de stat. Dincolo de asta e faptul că trăim sub talpa unor moravuri al căror șancru nu stă în lege, stă în comunitate, stă în breaslă și în perversitatea ei. Să fii medic în România e o chestiune de nămol și mormoloceală, omul care a ieșit din pluton, care s-a sumețit, care a urcat la aroganță înafara unui etalon evoluționar auto-impus, auto-reglementat va fi sacrificat. Nu de alta dar există și eșalonul doi, și trei, și patru, cresc pepinierele de rezidenți care acum dau în gât dar când primeau 300 de Euro pentru mâna a doua, a treia ziceau săru-mâna și plecau fericiți acasă. Ei sunt înrăiții, ei sunt destituții, ei sunt oamenii care după experiența traumatizantă a interviurilor la procuratură vor sta, o vreme, cu capul la cutie și se vor gândi foarte bine la două lucruri: 1) cât de repede se ajunge în Vest sau 2) cum poți perfecționa rețeta lui Stan et co. încât să faci totuși bani fără să te prindă statul.

Asta jucăm, domnilor. Hoții și vardiștii. E o prohibiție medicală în care vom ajunge să facem contrabandă cu servicii pentru că populația cere. Și populația are bani. Și populația va continua să dea fie că vă convine fie că nu. Și vor da cu atât mai abitir cu cât veți susține că e anatema, că e practică mafiotă, criminală, ilegală, fie cum o fi. Există o solidaritate a ilegalității în societate care începe la restaurant și se termină la poștă, cu tranzit prin orice cabinet de orice factură (inclusiv cabinet medical). Mai devreme sau mai târziu vine vremea să vă decideți dacă libertate și democrație înseamnă libertate de taxe sau libertatea de-a ponegri, de-a linșa, de-a impieta o profesie oarecare doar pentru satisfacția unor budigăi de ferentari bucuroși că s-a mai tras cineva la vale înapoi în mocirlă.

G

revelație

Ca rezultat al celor întâmplate în ultimile zile, am ajuns la concluzia că numai Monarhia mai salvează România. Cioabă, Măria-Ta, unde ești?

Niste fameni

Ca pe presedintele Romaniei il doare la bashketzi despre adevarul abdicarii regelui Mihai nu e un secret. Gogomanii au fost, gogomanii sunt inca. Domnia sa profita de slabele cunostinte de istorie ale unui popor de mestesugari in devenire sau “Gherase patru clase”. Dar ca Parlamentul Romaniei sa refuze pana la urma dreptul constitutional al unui platitor de taxe, de a se adresa “alesilor” e un nou prag de magarie pentru o institutie care, cu bune si cu rele, cica e “garantul democratiei” in Romania.

Sufera de mania persecutiei licuriciul mic? E prea selecta tribuna de la care de obicei se adreseaza diversi Gerica Boierica sau Sechelariu sau Bivolaru sau Trita Fanita sau Micky Spaga sau distinsul Voiculescu? Legendarul deja Oajdea nu poate dormi la posibilitatea ca ultimul simbol in viata al Independenti Romaniei ar avea si altceva de zis decat vesnica mantra: “totul de la Rom ni (sic!) se trage?”

Mi-era teama, crescand printre cocalarii de azi, conducatorii de maine, ca maturitatea ma va prinde intr-o Romanie in care o sa fie din ce in ce mai putin loc de mine, de cei ca mine, de bine-simtitorii. Si-asta pentru ca spre deosebire de noi ei au avut parintii cu resurse evolutionare pre-decembriste. E firesc, pe undeva, ca acesti oameni au terminat facultati, si-au facut masterate, birouri notariale, au devenit avocati doctori ingineri politicieni de renume mondial. E firesc pentru ca poate prima dintre legi care ar fi meritat data in ianuarie 1990, legea lustratiei, a fost ingropata de Zeul Zambetului de nici pana in ziua de azi nu se mai stie mare lucru de ea. Ce-i aia sa fi functionat in aparatul de stat comunist? O prostie, evident, de ce sa n-am eu functie publica daca tata a fost Secretar de Partid? Pai de–aia, ce alte argumente ar mai trebui sa fie? Daca Helmuth Kohl a putut sa isi forfeteze cariera politica pentru istoricul lui in STASI noi de ce n-am putea? Pai n-am putea din aceleasi motive din care la un moment aniversar pentru Rege, implinirea varstei de 90 de ani dudele si duzii, gaborii si olgutsele din Camerele care este fug ca potarnichile de un mosulica si simbolurile pentru care sta dansul. Ce patetic! Ce mizerabil pana la urma!

Indiferent de optiunea ta morala vis-a-vis de plecarea Regelui, indiferent ce legenda ti s-a zis sau ce-ai inteles tu de la televizor sau din Cancan, omul e o legenda. A semnat decretul de intoarcere a armelor! Daca ai dat din stegulete de 23 august timp de atata amar de ani e pentru ca Mihai a semnat decretul cu pricina! Daca Marcel Pavel poate stalci Imnul Romaniei si daca exista Mara Unire e pentru ca a existat Ferdinand! Daca Nicoleta Luciu poate naste tripleti la CMU e pentru ca a existat Regina Maria! (Scuze, nu m-am putut abtine!).

Fundatia Margareta a facut mai multe pentru orfelinatele din Romania decat va lasa in urma o generatie de boci becali si boureni. Fara tam-tam, fara “aici sunt banii dumneavoastra”. Fara “proiect sponsorizat de primaria sectorului I”. Ah, si ca veni vorba. Pe Calea Victoriei, pentru cine e curios sa o strabata, stau la mare fala panouri publicitare si bannere cu Sarbatoarea Sfintei Cruci, eveniment patronat de Patriarhie si Primaria lui cum-il-cheama. Dar cata vreme se intalta crucea de ce nu avem evenimente de Sanatate, sau de Educatie, sau de Cultura care sa stea acolo? Pai simplu, pentru ca Vremea Religiei a venit, epoca unui ecumenism boland, agresiv si rugos e in toi si daca indraznesti sa ridici o vorba impotriva acestei nesimtiri crase vor iesi, din cazarme, cohorte de baticuri inflorate care la fel de bine strigau Partidul – Ceausescu-Romania si la fel au strigat si Iliescu si poporul au mintit televizorul, sau ceva gen (sic!).

Mi-e frica de cat de ignoranti suntem, si nu e o sfanta ignoranta e una secondata de-o falsa educatie; popor rau si adanc tulburat, cu oameni care put intr-o vesnicie printre oameni care trag intr-atat incat mi-aduc aminte de butada celebra a lui George Bernard Shaw cand a propus introducerea veceurilor cu apa in Londra: “Sire, n-o fac pentru ei, o fac pentru mine!”. Va rog, cineva, vreun becher de la Parlament, cand va bateti joc de Casa Regala nu va ganditi doar la ei, si si la mine! Ah, n-o s-o faceti? Va multumesc, ma gandeam, si uite-asa distanta dintre noi mai creste. Ce optiuni raman? Ca niciodata ma simt rupt de tot carambolul politic. De la vladica la opinca imi provoaca un efluviu de greata si gasca lui Boc, si gasca lui Ponta, si gasca lui Crin. Dupa toate regulile artei sunt – vorba lui bunica-meu, sergent in Garda Regala de la Castelul Bran – niste bagabonti.

G

cu ștremeleagu-n patru vânturi

azi, la o zi după ziua dependenței hamericii, o fu ziua spălatului pă gingivită și alte expresii dințoase. deci m-am spălat și io decuseară cu sare, săpun de casă și țuică de prună de doișpe ani, băgând spaima în colegii de crâșmă când m-am prezentat dis-de-dimineață la datorie pentru un țoi cu noaptea-n cap și care a crezut cu toții că-s moroi sau bampir, că-mi sclipea molaru’ mai dihai ca faru’. deci așteptăm cu toții ziua spălatului la subraț, să mergem cu metrou’ sau tramvaiu paișpe, să vază miticii-zombi că nu numa’ ei are joi de vivre și sâmț oflactiv gen coana șanel nambăr 5.

ps. caut pretenă onlain să ne parvenim dăspre chestii fine, fotbal, filme cu cichicean și poetu’ florin salam. astept provincia sau prezentătoare dă tv.

ps2. ca tot m-am dezinsectat azi pă dinți, me-am loat familionu’ și am purces ânspre arena națională să inspectăm starea terenului, că prea zicea franțujii că-i impactricable. un badigard de doi metri juma’, fărmecat dă zămbetu’ și carisma mea indisolubilă, ne-a relevat că-i in reconstrucție, drept pentru care me-am încărcat familionu’ napoi în gip si am pârlit micii în spatele blocului. muștaru’ care ne-a rămas lam uns pă băncile dîn parc, să ne rîdem mâine dimineață dă babele din bloc, când ne saviorăm cafeaua pă balcon.

Good price for good money

Vreau sa primesc raspuns la urmatoarea intrebare: cat la suta din tirajul unui ziar, sau din procentul de rating al unui emisiuni, sau din profitul din publicitate al unei companii vine justificat de difuzarea imaginilor cu adolescenti morti prin sinucidere? Nu sunt tendentios, promit, sunt sigur ca la o sedinta de redactie cand se pune problema salariilor unor oameni altfel foarte decenti si cu o buna fibra morala cineva ridica aceasta problema: merita? Adica daca tot o comitem sa stim si noi pentru ce-o facem, nu?

Mi-aduc aminte de anii mei de presa. N-au fost multi, destui incat sa prind microbul, presa e un altfel de afrodisiac, e ceva senzual in constructia unui mesaj pe care din motive innumerate stii ca-l vei livra unei mari mase de oameni, probabil mult mai multi decat cei cu care vei vorbi intr-o viata de om. Ia-i si pune-i in mintea ta: zece mii, o suta de mii. Azi asa, maine asa. Oratoria te duce in doua directii, daca stai ferm pe doua picioare te sculpteaza intr-un mai bun miscator de vorbe, dar daca ai plecat din pozitia cocostarcului presiunea te zdrobeste, gura publicului e un leviathan care absoarbe urgent corsajul de prospetime al “noului” palavragiu din targ. Tavalugul trece, la fel si efectul euforic al narcoticului si-atunci ce-ai sa faci? In ciuda spectacolului de-un mare balci Romania e tara unde daca se intampla ceva e departe de suprafata, traim sub crusta mocirlei si cand te-ai facut gazetar nu ti-a zis nimeni sa sapi, ci sa scrii. Sa scrii despre ce vrea seful tau indiferent daca asta iti ofera, or ba, un beneficiu intelectual.

Revenind la voiajul vizual tenebros in lumea familiilor celor care s-au sinucis, vreau sa creionez cam cum o fi: copilul ti-a murit, si orice umra de discretie pe care-ai putea s-o strangi in jurul unei atare drame e rupta in doua caci brusc neamurile tale, prietenii tai, colegii tai de servici, femeia de la ghiseu (daca esti intr-un oras mic) afla cum a murit copilul tau. Devii un stigmat, un criminal condamnat fara proces, caci sinucigasii paradoxal sunt rar responsabili de sinuciderea lor.

Si totusi sa zicem ca admitem asta ca pe-o paguba colaterala. Societatea “are dreptul” sa stie. Oamenii e bine sa citeasca despre astfel de lucruri pentru ca eventual copiii lor la risc sa se omoare sa n-ajunga sa o faca. Si sigur daca vor vedea fotografia unui pusti, sau tinere, care s-a omorit vor deveni mai sensibili la subiect caci brusc “are o fata”, are un chip uman. Sub acest acoperamant de samariteanism, insa, au loc cele mai mari acte de cinism nu doar in presa, ci si in istorie. Delatiunea justificata de binele public a fost folosita inca din perioada Imperiului Roman ca forma de decredibilizare a adversarului si, trist, si aici ajunge sa faca la fel. Scotocirea pana in cele mai jegoase colturi ale naturii umane face ca, la final, sa nu ne mai pese de suicid. Cine? Gogu? I-a aparut poza la ziar? Da’de ce? S-a omorit. E si ce, ce mare branza?

Ca exista o mare, mare urgenta in a vorbi despre escaladarea suicidului la adolescenti e foarte adevarat. Ca aceasta discutie nu poate sa o includa pe Monica Tatoiu (de exemplu) e un alt mare adevar. Vulgul poate sa isi dea cu parerea despre orice, oricand, oricum, a fost de altfel “invitat” sa o faca pe parcursul intregului secol trecut de marxism-leninism si construirea societatii “de tip nou”. Din pacate e un miraj; aidoma si presa nu are calitatea de-a solutiona probleme sociale, nici menirea, nici pregatirea. Scribii scriu. E o regula nescrisa ca jurnalistul e un martor, o lentila a istoriei pentru un eveniment; el nu e un comentator, nu e un romancier, nu e un regizor. Altfel va scrie o fictiune intens personala, una care lasa impresia lui si nicidecum realitatea in urma. Or, vorbind de suicid, ajungem sa mistificam o tema altfel intens dureroasa. Nu aud nici un jurnalist sa scrie despre moartea unui adolescent prin anevrism de aorta sau boala Lyme din simplul motiv ca ies, deja, din ingusta lui fasie de semi-competenta. Nu vad poze cu oameni decedati de diabet, sau de infarct miocardic. Despre ei ecoul emotional e mic, si alegoria quasi-imposibila.

Stiu de experienta dostoievsikiana a unor gazetari rulati pe sub tavalugul propriei creatii in ziua in care au devenit “subiect de presa”; au fost mancati cu fulgi cu tot. CTP are un baiat care n-a luat BAC-ul. Executio mater studiorum. Nistorescu a dat peste nu stiu cine cu masina. Executio Nistorescu. E un “care pe care” generator de maxime psihotice cum a fost, de curand, emisiunea in care Simona Gherghe vorbea cu o profesoara psihotica despre cum ii transmitea Mircea Badea mesaje prin televizor. Curios este ca la finalul zilei nici unul, nici celalalt nu si-au schimbat naravul, sau moravul. Ceea ce ridica posibilitatea ca au narav, dar n-au morav. Si ca acel propus obiect al presei justitiare a ajuns sa-i transforme in oameni fara-de-lege, cu granite foarte vagi intre bine si rau, dispusi sa admita incalcarea intimitatii cu voluptate pentru o bucla de feed-back stupida. Am facut rating. Am vandut 30 de mii de ziare.

Ce inseamna ca ai facut rating? La ce e bun rating-ul? Esti un om mai bun, mai pasnic, mai intelept pentru punctul ala in plus? Toti gogonatii mass-media care-si vantura succesul nemasurat oarecum in dauna altora chiar au motive sa fie mandri de ei? Sa zicem ca intr-o lume paralela cacatul de vrabie la punga are fi la mare cautare, stiut fiind chiar ca acest cacat de vrabie e oarecum scarbos, pungent si inutil. Si-atunci cu siguranta ar exista niste foarte buni vanzatori de cacat de vrabie, dar ce-are asta de-a face cu calitatile mizere ale obiectului de vandut?

G

 

consula-m-as si n-am cui

acest post este un pamflet; oricine se recunoaste intr-insul n-are decit sa-si schimbe atitudinea, pentru a evita, pe viitor, sa devina tinta celor multi si prosti, ca noi, care n-au alta solutie decit sa accepte situatia asa cum se prezinta. tractoristi din lumea-ntreaga, uniti-va!

ca in orice luna de prier, cind se apropie vremea reinnoirii permisului de sedere in patria careia-i ara ogoarele, tractorel revizuieste toate documentele familionului si decide care trebuie reinnoite, carora le trebuie prelungita validitatea, alea-alea. anul asta este rindul reinnoirii pasaportului lui eddie, fiul lui tractorel, care expira undeva prin septembrie. de ce trebuie reiinoit taman acum, in aprilie? pentru ca daca facem aplicatie pentru reinnoirea resedintei, validitatea acesteia va fi numai pina in septembrie, cind ii expira pasaportul, si nu pentru un an, cum ar trebui sa se intimple in mod normal.

unde trebuie apelat pentru o reinnoire de pasaport cind esti in strainatate? la consulat, birjar! fac aici o mica paranteza, pentru a va introduce treptat in atmosfera atit de calda a consulatelor romanesti, croite parca pe gustul bloggerilor circotasi sau ale ziaristilor de scandal si populate cu tot felul de indivizi ale caror studii la seral, din pacate, i-au impiedicat sa devina mindrii aprozaristi sau destoinici croitori. probabil ca va aduceti aminte despre peripetiile lui tractorel prin consulatul romaniei la stambul, petrecute cu ceva anisori in urma, pe baza carora tractorel a emis nenumarate teorii cu ample ecouri in lumea stiintifica a vremii (cum ar fi: vaca pe planul inclinat, manual alternativ de utilizare a cazmalei, etc). cum era de asteptat, nici vizita de astazi nu s-a dovedit a fi iesita din comun, desi noul sediu al consulatului (situat acum undeva prin etiler, o mahala de clasa a stambulului) ar putea aparea oricui ca un simbol al modernitatii, departe de birocratia si apucaturile specifice perioadei peste care ne chinuim sa trecem de atitia ani.

inarmat cu toate originalele si copiile publicate pe site-ul consulatului, confirmate chiar si telefonic de un functionaras foarte binevoitor si cu voce pitigaiata (care si-a facut timp sa-mi lamureasca toate intrebarile, ieri, timp de 18 minute batute pe muche: 12 on hold, 3 jumate de cautat prin ghidul functionarului de consulat (care are nenumarate capitole lipsa, in opinia mea, printre care si cel numit “cum trebe sa te porti, nenorocitule, cu aia de-ti plateste salarul”), vreo alte 2 minute de intrebari obligatorii de genul “alo, mai sinteti acolo?” si “m-ati inteles?”, iar restul de juma’ de minut de oferit, in sfirsit, informatiile necesare), am demarat tractoriceste catre etiler.

lucru de neinchipuit, prevestind anormalitatea intreprinderii mele, am gasit loc de parcare. nu spun asta pentru ca ar fi fost ora de virf, desi era, ci pentru ca in fata consulatului romanesc, pe partea cealalta a strazii, troneaza sultanesc vreo trei pubele de gunoi imense, care ocupa cam jumatate de strada cu volumul si cam toata strada cu mirosul. am parcat repede, cu o mina pe volan, una pe schimbatorul de viteze si ambele la nas (nu ma intrebati cite miini am, sint un tip agil!), apoi am traversat si mai repede pe partea sigura a strazii. acolo m-a luat in primire un nene a carei burta se itea printre mustati si care asigura paza si securitatea consulatului stind la taifas cu o blonda cu picioare lungi… aaa, o baba grasa, cocosata si fardata cu o droaie de negi, care ori ii ghicea viitorul, ori era mama lui, pentru ca s-a rastit la el de citeva ori, iar el a ridicat bratele in lateral a neputinta si a zis ceva cu voce stinsa si ochii coboriti in ciment. vazindu-ma pe mine, a devenit instantaneu cerberul prezentabil si incoruptibil care trebuia sa fie, expediind-o pe blonda… aaa, baba, cu o miscare energica de bulan.

cu acelasi bulan m-a invitat si pe mine sa trec prin cadrul metalic ce trebuia sa dovedeasca faptul ca am asupra mea (sau nu) bombe, pusti, pistoale, cingo de contrabanda, copiutze, cutite, droguri, salvari falsi, sabii ninja, intentii rele, iatagane sau droguri de mare risc (nu aveam de nici unele; desi nu par, sint om serios). am trecut cu succes prin furcile caudine, fara nici un bip (ca sint voinic!), apoi atentia sa s-a indreptat asupra mapei si gentutei pe care le aveam asupra mea. m-a rugat frumos sa deschid gentuta, mi-a pipait ipod-ul, cheile de la masina si pachetul de tigari; din priviri mi-a cerut una, am incuviintat din cap, s-a servit. a trecut la mapa. aici i-au sticlit ochii si, probabil, i-a (re)venit vocea: “where are you from?”. “from romania”. “you have a lot of documents, you want to apply for a visa?”. ” yeah, but I think they’ll reject it again, they don’t allow anymore entry for romanian citizens”. a dat din cap energic, aprobativ si compatimitor, apoi, dupa exact cinci secunde a mijit ochii, m-a privit intens (probabil ca i-a cuplat vreo sinapsa mai agila, una dintre cele care dau rateuri mai rare), a mormait ceva in limba materna, a tusit incurcat si mi-a intors brusc spatele, lasindu-ma sa ma descurc singur mai departe. ceea ce am si facut, spatiul de la poarta pina la intrarea in cladire parea destul de benign si asa s-a si dovedit a fi.

in hol, aglomeratie mare, se vede treaba ca functionarii de consulat isi pot justifica lejer salariile. bazindu-ma pe experientele mele anterioare cu consulatele romanesti, mi-am fixat azimutul si am trecut ca prin brinza printre toti cei care asteptau acolo, pina cind am fost oprit de o mina pe piept: “where are you going? visa or documents?”. “to the documents section, I need to do some paperwork”. “ok, straight forward!” si mina a disparut, lasind sa se vada doua tzi… mameloane imense deasupra carora trona o gura mai rosie decit tot singele varsat la plevna si un coc la fel de rosu din care se iteau doua betisoare chinezesti… ati ghicit! rosii. am continuat de-a lungul holului, am zimbit catre citeva camere de supraveghere (oamenii aia isi iau salariul pe baza gesturilor noastre, se cuvine sa fim si noi umpic mai atenti cu ei, ne scobim destul in nas, in urechi si-ntre dinti pe timpul lor) si am ajuns in fata ghiseului unde un nene binevoitor si cu… voce pitigaiata citea ceva intr-un dosar destul de voluminos (judecind dupa confuzia si indignarea care i se citeau pe chip, era probabil ghidul functionarului de consulat). urmatorul dialog s-a purtat prin instalatia de sonorizare a ghiseului, care este dotat cu geam anti-glontz (daca era geam anti-prost, as fi dialogat de unul singur, taman ca tzutzea cu dumnezeu, de sub plapuma si cipilica) si un sertar de tip ghilotina, din ala in care pui ceva, functionarul trage de maneta, sertarul se deschide la el si se inchide la tine si invers. trebuie sa precizez ca eu nu am incredere in indeminarea altora, ci numai in a mea, drept pentru care, pe toata durata prezentei mele in consulat, mi-am minuit miinile cu foarte multa atentie, ca nu cumva sa plec mai ciung decit am venit. adica ori de cite ori vedeam ca nenea functionaru’ isi indrepta nu mina, ci ochii inspre maneta, imi trageam discret miiinile pe linga corp, ca sa previn consecinte care ar fi putut dauna carierei mele de tractorist.

“buna ziua!”, “buna ziua!”, “am venit sa mi te-nchini!”… pardon, sandule!… “am venit ca sa fac o procura prin care sotia mea sa ma poata reprezenta pentru formalitatile necesare prelungirii valabilitatii pasaportului fiului nostru”, apoi, in gind, am adaugat usurat “uf, mama ma-tii de gramatica!”. probabil ca asa a gindit si el, dar din alte motive, asa ca m-a rugat sa repet cu un “poftim?”. m-am vazut nevoit sa-i istorisesc totul, de la inceput, cu gesturi si schimonoseli credibile (ca sa imi ofer sanse sa suplinesc carentele pe care se pare ca le avea el in materie de vocabular si, probabil, nu numai). intr-un final am simtit ca a inteles care-i treaba, pentru ca m-a intrebat daca nu sint eu cel care i-a telefonat ieri, cerindu-i lamuriri despre ce acte are nevoie pentru…bla-bla-bla, ca doar n-o sa repet toata formularea aia in ordine corecta, am si pierdut hirtia pe care mi-am notat-o. “deci da, io sint ala, si va foarte multumesc pentru ca m-ati tinut ieri in hold un sfert de ora, chiar simteam nevoia sa iau o pauza maaaaare de ris dupa ce v-am auzit vocea la telefon”. normal ca nu i-am zis asta, nu voiam ca aventura mea sa se termine inainte sa inceapa, plus ca aveam probleme de rezolvat, nu de creat. am zis doar “ihim, da, eu sint ala!” apoi am purces la scoaterea documentelor necesare pentru operatia consulara propriu-zisa. el s-a ridicat de pe scaun, s-a aplecat un pic spre partea dreapta si s-a rezemat cu mina de masuta din spatele geamului anti-pro… glontz. in acel moment, la incheietura miinii lui drepte, am observat o strafulgerarea argintie, ca un sigiliu de calitate: un oyster perpetual deepsea, cu cadran si bezel negre, ceas adevarat, ori de la mama lui, ori de prin stradutele-bazar din jurul moscheii din ortaköy (ipoteza mult mai credibila, judecind dupa pixul bic transparent cu care semna hirtiile), unde gasesti iwc-uri si breitling-uri adevarate la 10-15 dolari, din alea originale, japan movt cu quartz, nu trebuie sa le intorci cu mina pina iti cade opozabilu’ si water resistant cel putin o atmosfera sau un dus doo; deci mama lor de capitalisti occidentali care ne iau o caruta de bani pentru un ceas de trei lire turcesti.

am zimbit stinjenit si am tras mineca camasii peste credinciosul meu sector pentru mina stinga (da ma, te stii tu care, io nu-mi permit omega de aur, ca tine, si nici nu-mi place sa port ceasu’ la mina dreapta!), apoi am asteptat smerit si in stare de trezvie (sic!) decizia Autoritatii, care n-a intirziat sa apara: “patruzeci si unu de dolari!”. am tresarit: “l-au tzepuit, rolexul ala nu merita atitia bani”. era cit pe ce sa-i spun asta, fara menajamente, dar mi-am dat seama (uff, ce noroc!) ca el se referea, de fapt, la taxa consulara. am scotocit prin portmoneu, am scos suma ceruta, am lasat-o sa cada precaut in ghilotina, el a tras de maneta, i-a numarat, apoi i-a pus intr-un sertar normal de la birou. a completat o chitantza, labartat si inestetic (o fi fost doctor intr-o viata anterioara, scuze mutsunake!), apoi a pus cotorul cu chitanta in ghilotina, a impins maneta si mi-a ordonat prin sistemul de sonorizare: “semnati aici!”. mi-am scos parker-ul din gentuta si, tinindu-l de partea superioara si cu ochii intens fixati pe pozitia manetei de la sertar, am insailat rapid cea mai urita semnatura din viata mea, apoi mi-am tras mina exact la timp, pentru ca el deja pusese in miscare neiertatorul mecanism. a rupt chitanta, a aruncat-o in ghilotina (“las ca o iau io de-acolo, cind o fi el neatent!”) apoi a inceput sa caute formularele pe care trebuia sa le completez.

fortat de imprejurari, am devenit un avid completator de formulare (cum e corect: completator, completeur, completash, completaras?), deci am ramas in fata ghiseului, rabdator. le-am primit (moment in care am inhatat si chitanta); trei formulare, floare la ureche. in 5 minute erau gata si la fel si eu, din cauza caldurii inabusitoare care domnea in cladire. am observat ca exista sistem de climatizare dar era nefunctional, nimic neobisnuit, probabil ca plata salariilor are prioritate, doar n-o sa poarte ceasuri pobeda sau chaika in fata clientului. m-am apropiat de ghiseu cu formularele completate. s-a uitat la ele lung, profesionist, a decis ca-s bune si mi-a cerut sa-i dau pasaportul sotiei. l-am lasat sa cada, precaut, in ghilotina; iarasi manevra, l-a recuperat intreg. s-a uitat lung la el (se citeste de la dreapta spre stinga, prima pagina este in dreapta, daca-l deschizi ca pe al nostru vezi ultima pagina) si m-a intrebat oarecum mirat “sotia dumneavoastra nu-i romanca?”. era cit pe ce sa-i spun “ba da, dar am vrut sa va joc o farsa”, dar stiu, sint las, am zis doar “nu”. el a mormait ceva neinteligibil, apoi a venit INTREBAREA: “nu aveti alt pasaport pentru sotie?”. “ba da, cum sa nu, am un dulap plin, dar am luat si io unul la nimereala; stiti, ma grabeam!”. am zis doar: “de ce ar avea alt pasaport, la ce i-ar folosi?”. “pentru ca nu inteleg care e numele si care e prenumele”. “prenumele este primul, iar numele sint ultimele doua” l-am clarificat eu. “aha”, aproape a acceptat el,”dar de unde sa inteleg eu asta?”. “poftiti permisul de sedere in romania”. s-a uitat lung si la asta, n-a gasit nici un cusur. a mormait ceva, nesatisfacut, apoi a aruncat prin difuzor: “doua minute!’. dupa exact cinci minute s-a intors, cu procura semnata si legalizata. monument de eficientza.

Reteta de gulii explozive.

Am sa va dezvalui, in cele ce urmeaza, felul in care candidatii nostri isi joaca mana la cacealma pentru a deveni presedinte. O fac dezinteresat, pana la urma insasi agitatia intrinseca acestui act electoral contravine ierarhiei constitutionale. Fie care-o fi, pana la urma, oricare dintre ei se va afla tot intr-o republica parlamentara. O “mica adunare nationala” cum remarca sugubat Prima Clocitoare a tarii. Si pentru ca in ultimele trei ocazii in care ne-am facut-o cu mana noastra prima carte era Promisiunea, cu P de la kilogram, si in conditiile in care acum nu prea mai sunt resurse inafara gripei porcine, iata ca scribii musai sa apeleze si la alte stratageme astfel incat sa elicite raspuns in neuronul votantului.

Strategia numarul I este conectarea ilegala la retea. Pentru cine nu intelege acest termen tehnic, conectarea la retea inseamna sa ai un fir, care are o mufa, si care mufa intra intr-un soclu aflat intr-o pozitie oarecare a retelei. Poporul roman are multe zone predispuse la mufe aferente, ca unul care savureaza in egala masura Povestea Porcului si Prostia omeneasca. De Ion Creanga. De ce zic “conectare ilegala”? Pentru ca in mod evident a te racorda oriunde presupune o forma de legamant cu membrii deja inclusi in ciurda sus-numita. Anume contract. Cu anume clauze de daune. Or in aceeasi masura in care vorbim cu gura plina de gombotul lustratiei ar trebui sa vorbim de responsabilitate ante- si post-factum. Altfel e posibil sa apara un Boc si sa se bucure ca un copil ca, iata, in zile in care tai panglica la cei mai scumpi kilometri de autostrada sunt o multumire, si-o implinire, in viata unui politician. Saracan’de el. Vai de ei.

Sa zicem ce prin mecanisme nu departe de acelea care se regasesc pe blocurile noastre seculare, acolo unde se pun si se despun cablurile TV-urilor si internet-urilor , candidatul se gaseste in contiguitate cu poporul sau. Ce “mesaj” are sa-i transmita el?

Varianta numarul I este cu minunile Sfantului Sisoe. Anume sa te tii ce bine are sa ne fie, pentru ca nu-i asa acum ne este rau, si (atentie acum la miscarea din poignee) stim vinovatul. Cu alte cuvinte minunea e ca iacata, un om spune ca stie la cine e responsabilitatea. Bineinteles, la noi, pentru ca l-am votat pe imbecilul ala satanic de-acum aspira la dictatura. Matrasirea actualului presedinte e o lovitura cu manta la electorat, obligat acum sa-si rascumpere greseala, sa faca un act de reparatio si, oarecum in pofida falsei modestii a challenger-ului, sa-l aduca pe acesta in pozitia mult-visata.

Varianta numarul II este trimiterea la o “trauma aleasa”. O “trauma aleasa” vine cu dublu sens , in aceea ca a) e precis alocata in spatiu si timp si definitorie pentru grup si b) asupra ei pluteste o aura de suprarealism. Taierea capului Brancovenilor e una care vine rapid in minte. Sau taierea capului lui Mihai care era si Viteazul. Mai inainte Decebal care-si taie gatul numai sa nu-l contropeasca romanii. S.a.m.d. Candidatul si psihologii ascestuia stiu ca in mintea larga, si lax construita, a electorului se afla depozitata trauma antica a decapitarii conducatorului. Si-atunci mesajul lui e unul de reinvestire a vinei, de identificare cu agresorul, si se propune pe sine a fi noua Secure a dreptatii. Trebuie sa “taiem” raul de la radacina, sa “ardem capetele hidrei”, sa “starpim” diverse. Mai recent, in discutia legata de comunism, Timisoara, etc, merita remarcat ca debutul revolutiei e sinuciderea lui Milea care…si-a tras un glont in cap. De. Capita.

Varianta numarul III este maneaua doctrinara. Mai intai se vorbeste de stanga rosie, apoi de dreapta albastra, se propune o solutie care de principiu sa nu fie “rosie” dar sa aiba un pic de mov. Sa inlaturam privilegiile, sa dam bani la saraci, pomeni, pomeni, pomeni, Toma Alimos, Iancu Jianu, Tudor Vladimirescu, boierime, burghezie, popor, drama proletara, bogatul hapsin, banul muncit, punguta cu doi bani, capital, libera initiativa, prosperitate, viitor luminos. Nu neaparat in aceasta ordine. De fapt, si de drept, Romania nu are electorat liberal proper. Iar liberaliii stiu asta. Pentru ca a) Romania nu prea are intelectuali cu convingeri altele decat cele formate in anii ’80, deci cu un liberalism de perestroika, si b) pentru ca Romania rurala e mai sanatoasa la cap decat cea urbana. Or omul sanatos la cap n-are cum sa fie liberal, cand priveste la vatra satului, la Popa Pripici si la biserica inaltandu-se in soare, la lama plugului si la ravasitul oilor. Insasi transhumanta e o formula marxist leninista pentru cel care a aflat secretul marxism-leninismului. Si-atunci la dracu’ cu capitalismul, sa fie la ei, acolo, banul ochiul dracului ptiu ptiu Satana. Liberalism = stat minim =  conducator mai mic la stat, or noua ne trebuie cu capul mare sa avem ce reteza in uralele multimii. Ne trebuie un stat mare, un stat ca un porc, un stat numai bun de junghiat Ignat. Si iar se apropie sorocul.

Varianta numarul IV, poate cea mai josnica, cu influente pedofiliace, este coarda sensibila a “viitorului copiilor”. Ce-am sa-i spun eu copilului meu in 10, 20 de ani? Trebuia sa ma bag. N-am putut sa stau deoparte. Iata cum, printr-o abila miscare neambutalica un minor ajunge sa fie responsabil de decizii de stat. Privind la el, ca la icoana erotica eminesciana, Parintele se hotaraste ca a venit vremea dreptatii, sfanta Zi a libertatii. Discursul introduce rapid in eroare, caci luati individ cu individ tindem, obligatoriu, sa facem copii pe care sa-i aparam, uneori chiar acesta fiind motivul princeps pentru care-i facem. Tragem din dinti pentru ei, induram munci si trude umilitoare, nu plecam in alta parte, nu ramanem mobili sociali pentru ca un copil te prinde de tarina. Tocmai de-aici incepe dizarmonicul, anume ca daca te-ai gandi un pic prezenta copiilor impune, dimpotriva, la o mai mica initiativa, un mai mic curaj. Tocmai pentru ca oameni aveau copii a facut ca in ’89 pe strazi sa fie copiii parintilor ascunsi, care iata azi regreta pierderea lor. Politicianul vine si exploateaza acest vot, spune uite, stimati imbecili, eu m-am gandit la copilul meu si fac fix pe dos. Deci sunt bun. Votati cu incredere, voi fi lupul pastor la oi in anii care vin. Ce arata deja bogata experienta pe care o avem? Anume ca in deceniile deja trecute primele sacrificate, batjocorite, impietate, violentate, au fost institutiile riverane populatiei tinere. Educatie? Scuipat. Cultura? Scuipat. Justitie? Ptiu. Sanatate? Ptiu. S-au sifonat bani in transporturi, politie, si in economie de dragul finantelor si finante de dragul economiei. Toti, dar absolut toti, au dansat cadrilul ruperii de oase fragede, in lemn verde, calind un front care azi traieste timorat, dezinteresat, in fantasma exilului sau in exilul fantasmei. Sa nu dramatizam insa foarte mult, copiii sunt o specie humanoida destul de rezilienta, au crescut si cresc cu acest cancer pe care probabil il vor asimila pana la nivel simbiotic. Ei iti vor spune ca se poate trai fara cultura, fara istorie, fara dreptate, fara morala, fara etica, doar cu economie de dragul finantelor si finante de dragul economiei. In aritmetica simpla oamenii nostri tineri care tenteaza pentru meseriile damnate sunt damnati la acele meserii, sau sa lanseze baloane pe Luna de la Constanta.

M-am intrebat adeseori de ce ne plac atat de dureros romanii care au “reusit” afara si de ce experienta lor de dezancorare la Romania a fost una dureroasa, umilitoare, marcata de senzatia de esec si de eterna renuntare. Oare chiar atat de mult le-au facut semenii lor? Oare chiar atat de mult au fost calcati pe cap? Sa fi fost oare intr-atat de clara exilarea lor ca aceea a unui chior in tara orbilor? Raspunsul meu, dupa toti acesti ani, si inca iata in formare, este ca totusi nu. Cei care au plecat dintre noi pentru a deveni mai buni pe alte pamanturi au refacut abia apoi drumul inapoi si atribuie punctul de plecare in ceea ce ei aleg acum sa fie “trauma” lor. Au convertit decapitarea de lider in propria lor decapitare de grup si azi o perpetueaza, resping corpul care i-a creat. Au o reactie tip grefa-contra-gazda. Dar daca am reface o mica Romanie, cea in care sa punem toate marile noastre “valori”, toti romanii de isprava, toti aceia catre care ne uitam a fi fiind modele, pariul meu e ca separarea s-ar reproduce, si in curand proletariatul ar izola intelectualii, care intelectuali are cauta exilul, in vreme ce un nou presedinte cu “origini sanatoase” si-ar expune grumazul. Iesirea din acest labirint al lui Pan, imi pare, nu este nici macar una a lustratiei intelectuale, ci una in care luptam pentru reactivarea macar a unei alte traume alese, la un nivel mai profund decat cel in care am schimbat imnul si am taiat emblema de pe steag. Am schimbat blazonul si Tricolorul pe gaura cu “Desteapta-te romane”. Si, te-ai desteptat?

G.

Fetisu' marfii

La categoria Viata bate criza

– Buna ziua.
– Mdea (n.red. asta cu ‘mdea’ cred ca s-o fo’ inscrisa in ADN in ultimii ani)
– Vreau sa cumpar si eu niste varza.
– Mdea… Cite ?
– Pai… Nu stiu. 20? 25?
– Mdea…

Musiu’ isi pierde interesu’. (Probabil ca esti considerat cleent  bazat doar de la 2 papuci (sau 1 Aro juma’) de varza, de parca toata iarna n-ai altceva mai bun de facut decit sa crosetezi la sarmale sau sa alergi dupa giste slash rate prin curte ca sa le jumulesti si sa le asezi pe pat de – normal – varza)

In sfirsit, treci peste pozitia de inferioritate in care te gasesti (deja) in relatia client – ofertant si purcezi la o negociere (timida, ca sa nu il superi pe Excelenta Sa, Vinzatoru’):

– Pot sa… ? Stiti, platesc in plus.
– Nu
– Stati !
– Mdea…
– Deci…
– Mdea… Vreti sa le alegeti, nu se poate.
– Stati !
– Nu stau, uite, doamna din spate vrea
– Stati
– Haididomle, n-auzi ? Asta e marfa
– Sefu’…
– Nici un sefu’, hai, da-te la o parte ca s-o servesc pe domnita. Deci, doamna, cite sa fie ?
– Ma, minca-ti-as, tu realizezi ca banu’ e la mine-n portofel si varza e la tine-n papuc ?!?!
– Ba, stii ce ? Ia du-te tu la altii care vrea sa-ti dea varza p-alese ca la mine, acilea, e cleenti.

Morala: e criza, frate
Morala ++: nu-i mai bine, mah, la supermarket, unde nu te f*te vinzatoru’ (… decit Doamna de la casa…)
… pe banii tai ?

Principiul neasemanarii la roman

Ei nu sunt ca noi.

Intr-un fel sau altul noi, romanii, ca grup, avem intotdeauna dreptate sau ultimii dreptate. Aceasta dreptate e derivativa la propria noastra experienta, un cumul al frustrarii sau cel mult o lance a dorintei de apreciere si delegare a controlului catre noi. Odata controlul la noi, controlul ramane la noi. Un corolar evident e acela ca ne inselam rareori iar cand ne inselam e un eveniment pe care preferam fie sa-l trecem sub tacere, fie sa-l criticam.

E musai sa criticam. Sa criticam constructiv. Sa criticam destructiv. Sa facem bascalie. Misto. Haz de necaz. Baza. Hazna. Sezatoare. E de-ajuns sa ne intalnim doi cate doi, trei cate trei si formam un mic grup de experti gata de condus tara in caz ca se duce in prapastie. Greselile nu sunt doar o oportunitate pentru invatare sau comuniune, ci capatul de ata in urma caruia incepe o intreaga isterie nevrotica, deliranta, tangentiala la subiect si in cele din urma abortiva. La sfarsitul ronhusurilor si hahaurilor ramane intrebarea, bine bine…si-acum, incotro?

Unul dintre trainer-ii mei spune ca asta se intampla pentru ca noi, ca popor, avem sange pe maini si impartasim vina unui grup restrans care acum 20 de ani a executat leader-ul, si toata tara a vazut. E o ipoteza care face trimitere la simbol, si interpretarea simbolurilor. Decapitati, carevasazica, nu putem nici in zilele noastre face fata cata vreme n-a aparut inca acel om de providenta care sa reuneasca o majoritate reala in coada lui. Dar din noianul, din pepiniera de oameni “providentiali” (sic!) nu face altceva decat sa iasa puzderia de pui cu gat golas, genii in devenire care parasesc tiptil corabia. S-ar putea sa ajungem, la un moment dat, un taram in care granitele au devenit porti catre intrare in cimitir, politistii de frontiera simpli gropari la Sfanta Vineri. Intelectual, exista un exod. In domeniul resurselor umane, se pleaca. Si nu se pleaca invariabil din scarba a ceea ce exista, asa cum se afirma cu sete, cu nesat, ca argument ultim de rusine la adresa “celor responsabili” (pe principiul aha! vedeti? voi sunteti de vina! si-asta pentru ca nu dati/ faceti/ decideti…dupa caz). Nu se pleaca nici macar datorita gradientului de speranta catre care tinde oricine de cand cu patria ubi bene. Oamenii pleaca pentru a-si putea reconstitui, undeva, identitatea si demnitatea de grup.

Am realizat, in luna care a trecut, de ce mi-e atat de greu sa fiu roman. Am primit o explicatie de ce mi-a fost greu, de-a lungul timpului, sa imi declar romanismul pe pamanturi altele decat al meu si totusi cum de-am ramas roman si continui sa scriu in romaneste, in Romania, despre Romania. Raspunsul e principiul neasemanarii de care aminteam in titlu. “Ei nu sunt ca noi”. Vorbeam de o “Romanie a mea”, o “Romanie a lor”. In momentul in care supui acest concept unei analize mai atente realizezi ca e doar o himera. O proiectie. O dorinta. O scuza ca sa existe principiul neasemanarii pentru ca, de fapt si de drept, mostenesc/ mostenim conflictul interior, etnic, cultural, simbolic, al generatiilor anterioare noastre. Mostenesc/ mostenim o istorie incarcata de umilinta si adeseori folosita ca leit-motiv pentru slabiciunea poporului nostru dus la proportii caricaturale prin “unicitatea lui” de pe-un picior de plai, o gura de rai. Suntem o rasa mandra de daci/ romani dar pe noi ne-au ca(l)cat toti. Le-am tinut fata turcilor pe cat de mici eram, si majoritata conducatorilor nostri care au ramas pe pagini de manual sunt dintr-aceia care si-au pus cand camasa rosie, cand pantalonii maro iar in cele din urma am gasit tertipul ultim ca sa nu mai fie nevoie. Dizidenta anti-comunista. Azi, in 2009, cand spun asta rezervorul empatic in privinta originilor comunismului in Romania este unul aproape de gol, efectele fenomenului insa extrem de prevalente.

Ne-am amputat, deliberat, de dreptul de a nu fi asemenea “ca indivizi”. Printre altele, acesta e un factor contributor la furia care apare, din nou si din nou, atunci cand societatea isca, in mod nativ, personalitati sau grupuri de personalitati. Identitatea de grup e atacata (sa zicem “proletariatul” ingenuncheat, unit de-un scop comun sa faca fata, stoic, cotropitorilor). Mi-e mult mai clar, acum, fata de acum 10 ani sa zicem, de unde apetitul de-a trage inapoi in noroi si-a spurca quasi-tot ce iese bun din interiorul Romaniei. Si-anume ca nu e apetit ci anxietate, angoasa. Grupul numit Romania traieste la modul dubitativ cu privire la ce se intampla daca renuntam la jaloanele idiosincratice pe care le-am denumit arbitrar “valori”. Ele nu corespund unor valori reale. Nu sunt nici macar pseudo-valori. Sunt umbre grotesti pe un canvas moral in spatele carora stau experiente individuale schizofrenice, dar care la nivel de grup sunt ” aceleasi” prin faptul ca de fiecare data sunt impredictibile. Tautologic, noi romanii ne asemanam prin aceea ca unul nu seamana cu altul. Avem fiecare povesti interesante despre absurdul, hilarul, insalubrul trait in contact cu ceilalti. Dificultatile noastre cu minoritatile etinice, fie ei maghiari, secui, sasi, rromi, si-asa mai departe vin (si) dintr-aceea ca fara ei noi n-am mai sti cine suntem de fapt.

Avem resentimente fata de tiganii romani care “ne strica renumele in Europa”. E un mare rahat, mai simplu de-atat nu se poate spune. Ne folosim de particularitatile etnice ale rromilor romani ca sa justificam acelasi principiu al neasemanarii, sau in cazul de fata superioritatii prin comparatie. Pe de alta parte, raportul de prevalenta e unul net in favoarea romanilor de etnie romana care sunt reprezentativi de grup in Europa. Iar in cele din urma exemplul si mesajul pe care noi il dam e ca nici noi nu-i dorim, nici altii n-ar trebui sa-i doreasca. Prin aceasta e posibil, realizez, sa vin in conflict cu texte mai vechi de-ale mele. Ca si voi, sunt supus aceluiasi proces de grup si acelorasi inflexiuni ale realitatii. Si totusi e un subiect asupra caruia trebuie reconsiderat in masura in care chiar daca pastram “distanta” inter-culturala constanta, si convingem pe toata lumea ca rroma nu vine de la Romania, si atingem din nou si din nou asupra romantismului fantastic din romanul lui Bram Stoker etc, si unele si altele fac parte dintr-un patrimoniu cultural real, tangibil, cu care trebuie sa ne reconciliem.

Un banc pe vremuri spunea ca “cine pleaca ultimul din tara aiba grija sa stinga lumina”. Poate ca o buna continuare ar fi ca “cine se intoarce primul in tara sa aiba grija sa aprinda lumina”.

G.

doua zile pline. fara luna

Prima parte

Pe scurt, despre ce am mai facut. Am fost la Constanta sa organizez o conferinta.

Prima chestiune importanta, din pricina genocidului de neuroni provocat, a fost calatoria Bucuresti-Constanta, tur-retur, cu trenul caruia i se spune impropriu rapid. Sau, ma rog, probabil rapid in vreo limba moarta si disparuta inseamna calm, molcom, lent, puturos sau ceva de genul. Ma uit si la jucatorii de fotbal de la rapid si parca sa zic ca tot lent se misca 😀 Asta a fost un rautacizm gratuit, are bataie spre rapidistii mei, se stiu dinsii care.

De mult mi-am dorit sa parvin in viata, asa ca m-am simtit cocoana de oras si mi-am luat bilet la clasa 1. Mai tineti minte anul trecut cind am plecat la Cluj tot cu cls. 1 si mi-am jurat ca nu mai fac prostia? Ei bine, n-am invatat nimic, tot nu m-am declasat sa merg la a 2-a. Si iar mi-am luat teapa. Dar sa dezvolt.

Trenul meu se numea Rapidul 681 Bucuresti-Mangalia si pleca din Nord la 14:00 ca sa ajunga la Constanta la 17:45. El n-a plecat la 14:00 si nici n-a ajuns la 1743. A plecat la 14:02 si rapiditatea de pe parcurs i-a fost rasplatita cu o nesperata si neasteptata intirziere de peste o ora, mi-e lene sa calculez, dar am intrat in Constanta la 18:56. Dar ajungem si la Constanta, deocamdata sa va zic de tren.

Vagonul meu, singurul de cls. 1, era si singurul la care aerul conditionat nu functiona. “Am avut cadere de tensiune si trebuie resetat sistemu’ cind ajungem in Constanta”, mi-a zis doamna controlor. “Da puteti sa mergeti la a doua, ca acolo e 23 de grade”, a mai adaugat ea prietenoasa. Nu aveam cum sa merg acolo fiindca aveam urmatoarele premise: a) in trenurile noastre se fura, b) aveam 8 bagaje mari, c) la a doua nu mai erea locuri. Asa ca am stat la 50 de grade, cu apele siroind pe mine. N-are rost sa va zic ca am ridicat tonul, m-am manifestat, eram un cetatean indignat, am folosit zeci de argumente de platitor si beneficiar de servicii, i-am amenintat ca nu voi mai merge cu cfr-ul, ca nu mai… ma rog, ce zice omul la nervi. Cind mi-am dat seama ca imi consum singura si ultima farima de energie, topita si-aia, mi-am pus niste muzica si m-am virit in scaun. Norocul meu ca aveam pantaloni lungi, altfel cred ca ma pastea o hepatita de la curatenia de acolo. Colac peste pupaza, doi pensionari vizavi de mine au conversat despre pensii, puncte, recalculari, procente si alte chestii financiare pina la Medgidia. Linga mine un ins plinut nadusea vizibil, iar de pe la Ciulnita a inceput sa puta, pentru ca de la Fetesti sa candeasca grav pina la Cernavoda, unde a dat Ford si-a coborit. Tot e ceva ca n-am avut copii.

Bind eu un litru de apa in 2 ore si reusind sa scap prin pori de doar un sfert, inevitabil a trebuit sa merg la toaleta. Aici peisajul era familiar. Cu ala din copilarie, cind mergeam cu personalul de 2 dimineata la Sinaia. Sau cu ala din trenul clasa a 3-a dintre Iasi si Roman. Ma rog, exagerez, dar nu si la miros si scirba. Iarasi hepatita pindea si iarasi ficatul meu a iesit invingator. Ba chiar mi-am luat din gara o punga de chipsuri si am reusit sa halesc vreo 5 din ei, ad labam, in acel cuptor insalubru, fara sa vomit. Dupa care a trebuit sa ma opresc, caci era prea mult.

Am reusit sa ajung cu sanatatea intacta si datorita coloanei sonore, asigurata de formatia vocal-instrumentala Mastodon, albumul Crack the Skye, de mare spectacol, il recomand cunoscatorilor. Fiind olecuta mai dur in exprimare reuseam, macar in timpul pieselor, sa nu-i aud pe mosii din Muppet’s vorbind de pensii si daca inchideam ochii parca nu vedeam nici mizeriile de caroserii ambulante care zburau pe linga trenul meu rapid, pe drumul vechi de la Bucuresti la Constanta. Caci trebuie sa stiti, cei care nu stiti, ca 225 de km de cale ferata se fac in 5 ore, cu aproximatie (am calculat si intirzierea care e inclusa). Daca facem un calcul simplu, se merge cu 45 km/h in medie, dar de fapt exista si pauze prin halte in care trenul sta si asteapta. Asteapta sa treaca trenul in sens invers, cu care imparte aceleasi sine. Timp in care nu vezi tipenie de muncitor, utilaj sau alte semne cum ca s-ar munci pe sine. Nimic. Nada. Pauza. Si exista si portiuni in care trenul se tiriie ca o rima bleaga, beata de caldura, cu maxim 25 km/h, cum face de la Lehliu la Bucuresti, 60 km in 2 ore.

Peisajul. Peisajul adica ce se vedea din tren era compus, ca si frumusetile patriei noastre in general, dintr-o multitudine de imagini: sate si catune tiganesti, cu copii care faceau cu mina trenului, in soare, copii zdrentarosi dar incintati ca pe la ei prin curte trece un tren albastru. Sate pustii, cu ulite prafuite, cu tractoare si treieratoare rosii parcate printre pruni, naiba stie cum or fi ajuns acolo. Lanuri de griu cu pete rosii de maci in ele, valuri-valuri in soare si vint. Orase inghesuite, cu blocuri crapate si de pe care curgea varul, case cu acoperisuri cenusii de stuf rascopt, tigle rosii sparte, oglinzi de tabla unele stralucitoare altele plumburii, copaci tunsi la piele, niste cioturi erecte din pamintul galben, locuri de joaca ca niste instalatii din muzeele avantgardiste londoneze, ca paienjeni de fier contorsionati, cu picioroangele azvirlite spre cer in deriva, alandala, in care cite un copil gasea loc cit sa dezlantuie greierele de metal. Cimpuri de ciulini cu flori mov, turme de oi si vaci, liniste si riuri cu marginile pline de plastic verde, petice si crengi aduse de viituri. Pe linga toate astea trece trenul meu albastru, reconditionat si incins de soare.

Vedeam peisajul printr-un geam aburit, transpirat. Vi-l atasez mai jos. Clasa 1, ce curu meu…

Daca inca nu v-ati plictisit, va voi mai povesti si despre Constanta si intoarcerea la Bucuresti. Si voi mai merge pina in 15 iulie si la Tulcea, Galati, Slobozia si Braila, deci am a va povesti destule. In plus, tot data viitoare trebuie sa va prezint doua carti senzationale, una noua, alta veche, si despre o librarie cu un librar vorbaret.