Ne obliviscaris

1 Noiembrie, 2015

Azi e ziua păsării Phoenix. Și afară plouă din plumb. Împrăștiate prin casă, mi-adun firele vechii existențe. Ce eram eu înainte? Mâinile și-aduc, ușor ușor, aminte. Omul, așa cum îl știu eu. Medicul, așa cum îl știu cei care mi-au ajuns în grijă. Drumul. Sunt un pas în continuarea lui. Muzica. Îmi scriu gândurile pe ea.

Viața nu va mai fi niciodată la fel.

Trecutul nu se va schimba niciodată.

Am mai trăit asta odată. Când m-am întors aici, în 2008. Fără certitudini. Atunci am învățat că pot să trăiesc și fără ele. Am adus cu mine, din Canada, o minte și-o propoziție. Je me souviens. Mi-aduc aminte. E motto-ul provinciei Quebec, fragment dintr-o superbă poezie:

Je me souviens/ Que né sous le lys/ Je croîs sous la rose.

Mi-aduc aminte/ Că născut sub crin/ Cresc sub un trandafir.

În engleză sună cu totul altfel: Lest we forget. Să nu uiți niciodată.

Port, pe umăr, trei frunze de arțar arcuite în simbolul Quebec-ului. Una e verde, în primăvară. Una e galbenă, sfârșit de vară. Și una e roșie, la asfințit. Am vrut să iau Montrealul cu mine, oriunde m-aș duce. Portul vechi. Oratoriul Saint Joseph. Și cafeneaua de pe Rue St. Denis unde-mi petreceam diminețile înspre, și dinspre, UQAM. Je me souviens.

Când totul s-a spart, și viața e în cioburi, du-te înapoi la primul loc de unde începe o poveste. Colectiv, viața s-a spart. Spune asta părinților care și-au pierdut copiii. Spune asta fraților care și-au îngropat surorile. Spune asta iubiților care și-au dus iubirea la șase picioare sub pământ. Durerea e un crater, mintea e un meteorit. Dumnezeu a aruncat cu bolovani în oameni. Doar că acesta nu a fost sfârșitul. E doar începutul. Sfârșitul e acolo, departe, în întuneric și lumină. Mintea nu poate decât să-l deseneze cu cretă pe tablă.

În cele din urmă, cu apatie și necesitate, România a tras fila peste 30 octombrie. Deja, de săptămâna trecută, prieteni de-ai mei au început să scrie, să deplângă, să vadă că alunecăm, previzibil, pe sania uitării. Cortina cade, ușor. Falduri peste falduri. Carmin. E firea lucrurilor. Actul final peste-o criză, plecăciunea dirijorului și liniștea pașilor. Mintea vrea să uite. Mintea vrea să se ducă înapoi în rutină. Aici e semaforul, aici o faci prima la stânga. Mâncarea are gust, gustul are semnificație. Mănânci, trăiești. Trăiești, mănânci. Trăiești, uiți. Uiți, trăiești. Obișnuitele binoame ale anonimității. Aștepți, în tăcere, momentul în care se așterne praful. Vremea eroilor a trecut. E vremea corbilor și-a oaselor care albesc.

Doar că, de data asta, nu. De data asta demența socială în care stă scăldată România, atât de afazică, apraxică și agnostică în ultimul sfert de secol merită confruntată.

Je me souviens.

Mi-aduc aminte de fata care plângea, luni, în cabinetul meu. Și-a pierdut cei mai buni prieteni. Au rămas proiecte în urma lor. Ce se va alege de ele acum, mă întreba? Cine le va duce treaba mai departe? Cineva trebuie să facă asta.

Mi-aduc aminte de tremorul fin al părinților cu 10 minute înainte, și-un minut după ce-au aflat că băiatul lor s-a prăpădit. Împietrirea sufletului, ca Sara lui Lot. Mormanul de sare din lacrimi uscate.

Mi-aduc aminte de falangele făcute pumn ale femeii care stătea, în poziție circumflexă, și m-a rugat să tac. Fratele ei era resuscitat, undeva pe o secție. Sufletul lui s-a dus pe Styx. Ruga pe ducă.

Mi-aduc aminte de zecile de mii de candele, munții de flori și bătrânul care a venit la Colectiv, pe 1 Noiembrie. Aproape că era zdrobit de mulțime. Avea o lumânare strâmbă în mână și valuri prin ochi. Am 89 de ani, mi-a zis. Pentru asta am luptat?

Mi-aduc aminte de mâinile mele încărcate cu ceară. Ceara s-a dus, mâinile au rămas. Și gândul straniu pe care-l aveam în duminica aceea, de ce să aduci foc la cutie înapoi în Iad, de foc mai au ei nevoie? Le-aș fi zis tuturor să-și plângă plânsul într-un pahar, și-n loc de flamă să pună acolo răceală, și ud, și liniște. E un gând straniu, îl am până în prezent.

Mi-aduc aminte de binele din om. Mi-aduc aminte de răul din om. Catastrofa e un turnesol pentru suflet, simplifică dilema morală a unui grup. Vei vedea salvatorii. Vei vedea altruiștii. Vei vedea profitorii. Vei vedea jigodiile. Mărgăritare dinaintea porcilor sunt unii oameni. Și unii sunt doar porci. În noaptea conștiinței stăm toți cu ochii larg închiși și dormim cu propriul așternut. Memento mori, ne obliviscaris.

Preocuparea mea nu e cu lumea în care ne-au adormit morții. Preocuparea mea e cu lumea în care ni se trezesc viii. Va fi tot un loc în care ne diseminăm ura? Va fi, ca și până mai ieri, un catren din Câți ca voi?

Plouă din plumb în București. Aseară am vorbit un pic cu Pasărea Phoenix. I-ar fi plăcut să rămână cu o geacă de motor de pe urma lui. Cine știe unde-o să ajungă. I-ar fi plăcut să rămână cu niște amintiri frumoase despre un păr lung și blond. Malaxorul face că azi derulăm fotografii cu fețe de oameni frumoși. Ironia face că tot la fel ar fi durut și dacă, prin absurdul absurdului, ar fi fost oameni urâți. Nimic nu e mai dureros decât moartea fotogenică. Poate doar moartea în realitate. Moartea la care s-au uitat aproape o mie de ochi, și alte milioane s-au oglindit în ea. Morții nu sunt cifre, speranța nu e o statistică. Trădarea, zâzania dintre prieteni, revolta și ambiția rămân constante într-o ecuație a schimbării în care lupta e cum să uiți mai repede, cum să ții minte mai mult. Conflictul. Creierul vrea să integreze. Mintea vrea să internalizeze. Povestea vrea să fie spusă până la capăt. Cine va oferi un loc pentru tot ce-au trăit cei de la Colectiv? Nu, nu atunci când s-au dus. Înainte. Cine le va aduna sufletele într-o floare de crin care să crească sub un trandafir? O va face politicianul? O va face tehnocratul? O va face omul din lumea din care-au venit cei ce azi nu mai sunt? Cei ce ne-au dat nume?

Viața mea, în ultima lună, a fost un câmp de margarete. Fiecare suflet de om de lângă mine un medalion galben. Fiecare petală, alt om. Și în fiecare zi aflam că o petală a căzut, s-a veștejit, s-a înnegrit. Am rezistat, și rezist, câinelii din om care propune că ce-am făcut n-a fost pentru ei. Am rezistat, și rezist, câinelii din om care propune că și alții au făcut. Am rezistat, și rezist, câinelii din om care propune că binele făcut n-are proprietar și deci nici agent al binelui, că binele e o proprietate publică și oricine va face-un bine e binefăcător. Am văzut oameni zdrobiți de-atâta bine înfipt pe gâtul păcătosului. Am văzut oameni care, cu lancea dreptății în mână, au deturnat binele către-un coteț în formă de interes. Oameni care și-au pus sigla pe steagul dreptății care le aparține, prin forța lucrurilor, doar lor. Oameni care n-au văzut arderea, cât oportunitatea. Pentru care momentul de abis nu e loc de liman, cât port de plecare. Și mi-am ponderat furia, furia mea către ei n-avea valoare la capătul celălalt, dintre viață și moarte, unde omul din pat, unde omul de pe sală, unde omul de pe culoar atârna de-un fir de speranță. La ce i-ar fi folosit lui furia mea? Sau a ta? Sau a lor?

Je me souviens.

Sunt român. Foarte puțin român în același timp. Omenia mea n-are nație. Sunt român. Prietenii mei n-au etnie, n-au buletin, mulți nu aveau asigurare medicală. Sunt român. Pe mine nu România m-a învățat să practic binele. Nu-mi pasă dacă acest adevăr doare. E adevărul meu. Altoiul meu e o funie din țări, limbi și culturi vizitate.

Uitați-vă atent împrejur. Axa lumii s-a deplasat un milimetru. Cu sau fără voia voastră. Cu sau fără acceptul vostru.

Credeți că noi, cei puțini, renunțăm?

Credeți că noi, cei puțini, ne vom lăsa frații pierduți prin țări străine, pe paturi de spital, în timp ce România se pregătește de Ignat și-și aprinde beculețe de sărbătoare?

Credeți că soarta lor se duce în genune în timp ce atenția publică se mută pe un nou scandal, pe o nouă petrecanie?

Credeți că-i lăsăm pe cei de-aici să își continue agonia sisifică înapoi către o viață normală, singuri, uitați, abandonați printre bordurile Capitalei?

Nu. De ce? Pentru că Victor Hugo.

Et j’allais, et mon cœur chantait ; et les enfants
Embarrassaient mes pas de leurs jeux triomphants,
Où s’épanouissaient les mères de famille ;
Le frère avec la sœur, le père avec la fille,
Causaient ; je contemplais tous ces hauts monuments
Qui semblent au songeur rayonnants ou fumants,
Et qui font de Paris la deuxième des Romes ;
J’entendais près de moi rire les jeunes hommes
Et les graves vieillards dire : « Je me souviens. »

De aia.

G

Cine sunteți ”noi”, Moise?

Moise Guran a scris multe lucruri simpatice de-a lungul timpului. Lucruri simpatice, ergo mi-e simpatic și autorul lor. Corolarul nu se aplică, totuși. Am să explic imediat de ce. Devreme ce magma medicilor a început să se agite vulcanic Moise Guran scrie de curând un articol cum că ”noi” suntem adevărata problemă. Materialul e presărat cu câteva ștrasuri economice și-apoi conține a) câteva gogomănii, b) câteva enormități și finalmente c) un număr ce-i drept limitat de tâmpenii. Ca să mă întorc la corolar, dacă textul include ante-menționatele aberații nu înseamnă nici că autorul e aberant, nici tâmpit. E posibil, în lirismul patologic de care suferim periodic și care nici pe mine nu mă ocolește, că alunecăm în scenariul colectiv de grup și-apoi cântăm, cu jare și dor, balada popii din Rudeni.

Doar că în dimineața asta mie nu mi-e a cânta.

Astfel că, dacă tot dezbatem public o chestiune care afectează vieți, de-o parte și de alta a mesei de ping-pong sanitare, hai s-o vorbim pe șleau și cu subiect și predicat. Moise, simt nevoia s-o spun și ție ca și altora în trecut: critic articolul nu autorul. Lucru cu care sper că ești obișnuit.

Chestiunea cu numărul unu (și aici arunc o privire în unghi drept și prietenului Vlad Mixich care a acreditat termenul de ”dușmani” ai medicilor). Nu pretind că pricep mintea tuturor colegilor mei, dar din partea mea dușmănie nu prea e față de nimeni. Mi-a chinuit și-mi chinui mintea să nimeresc cuvintele potrivite când deschid gura sau tasta. Am o puzderie de sentimente față de situația Sănătății românești: silă, greață, siderare, amuzament, pe alocuri croșete de ură. Dar dușmănie n-am. Și propunerea că purtătorul de halat a) are dușmani sau b) dușmănește nu e ancorată în realitate decât dacă vrei să desenezi un pastel de aproximații. Ca și ultimul procariot, proprietatea la care fac referire și Vlad și Moise se numește, de fapt, iritabilitate. Iritabilitatea medicului e firească în narațiunea deja vast cunoscută publicului, chiar dacă intră în flagrant contrast cu formația lui profesională. Că jurnalistul, punditul, comentatorul public se uită cu un amestec de angoasă și compasiune la calvarul nostru (fără să-l priceapă foarte mult) și pune-apoi ștampila propriei priceperi nu reflectă un adevăr, decât miopia observatorului. Punctul meu de vedere este destul de drastic. Să fii medic, și să cultivi dușmănisme, e o contradicție în termeni. Ah, știu câțiva confrați capabili de astfel de silnicii. Dar nu-i voi numi medici. Fac parte dintr-o specie de coioți care oricând, oriunde, și mai ales pentru un mititel pumn de arginți vor învârti putina în ax către interesul vreunei facțiuni politice sau administrative. Dar doctori? Nu, îmi pare rău.

Doi. Privind locul nostru în societate și dacă poate fi el comparat cu acela al polițistului, educatorului, preotului, pompierului sau măturătorului de stradă. Moise e de opinie că e ca și cum ai compara mere cu pere. E o opinie, merită respect. Dar e o opinie cel mult dubioasă. Pentru că trimite la percepția vulgului despre substantiv, și nu la realitatea din spatele epitetului (medic, pompier etc). Realitatea din spatele epitetului e că poți să compari un medic cu un pompier, la fel cum poți să compari un medic cu un medic. Și nu e nimic rău într-asta. Democrație nu înseamnă egalitarianism. Democrație înseamnă respect cuvenit tuturor și recunoașterea abilităților și gradelor de libertate pentru fiecare meserie. (Că tot a folosit Moise Guran analogia cu șahul)…În șah piesele nu au valoare egală. Un pion e un pion. Nebunul e nebun. Regina e regină. Fiecare societate are voie, democratic, să mizeze în dezvoltarea ei pe o anumită piesă. Eu, ca cetățean, văd sănătatea la centru și pot prezenta argumente pentru asta. Văd și legea ca parte a aceluiași crux. Educația ibidem. Nimic special la nici una dintre meserii. Mantia de mister și superbitate aruncată pe umerii ”discipolilor lui Aesculap” nu folosește nimănui. Și sugestia voalată că suntem speciali nu face bine discuției. Nu suntem speciali. Ce ne face speciali e disciminarea. Da, argumentul ”dar și profesorii sunt discriminați” stă în picioare dar e fals când e folosit ca seceră la piciorul protestului medical. Ar fi simpatic să vezi medicii că se revoltă că grădinarii nu-și primesc drepturile. Eu nu vreau să am drepturi nici pe spinarea polițiștilor, nici pe-a educatorilor. Sofismul acesta cretin a fost folosit în trecut de Eugen Nicolăescu atunci când a scos stomatologia de pe lista compensatelor și-a spus ”îmi pare rău, ori tratăm plombe ori cancer”. Vreau să trăiesc într-o lume în care tratăm și plombe și cancer, și remunerăm corect și polițist și anestezist.

Trei. Moise Guran propune că românii nu-i simpatizează pe medici. Să-mi fie iertat, dar ce verb e acesta? Ce sunt eu, un fel de Bănel Nicoliță? Trăim cumva în industria entertainment-ului unde băbuța din gradenă suspină când iese halatierul la rampă? Medicul ca arhetip social n-are nevoie să fie nici simpatic, nici amuzant. Nevoile lui sunt robuste, dar sobre în același timp. Untura simpatiei pătează, la fel cum sugestia că de fapt din antipatie socială ne-am ales noi cu mizeria în care trăim. Nu antipatia ne-a creat troaca financiară. Suntem aici pentru că am perpetuat un model. Modelul sănătății finanțată duplicitar e comunist. Dacă acreditezi ideea patiei, fie ea sim sau anti, acreditezi și ideea unei lupte de clasă. Și dacă acreditezi ideea asta, încetezi să mai trăiești într-o societate civilă care-și folosește mintea, nu viscerul, în sortarea unor vectori sociali. Prosperitatea unei lumi nu se construiește prin plebiscit la fiecare pas. Ce-ar fi dacă eu mi-aș face meseria funcție de simpatia mea în a face anumite manevre, și-a administra anumite tratamente? Toți pacienții pe care i-am văzut vreodată, și tot ce știu din sistemul sanitar e că niciodată cuvântul ăsta nu intervine în ecuația sănătății. Motivul pentru care stagnăm ca vitele în staul în ce privește emanciparea serviciilor de sănătate se găsește în cu totul altă parte, și-anume la buricul târgului, în văgăuna puterii, în biroul birocratului și-n sertarul potentatului.

Moise, nu administratorul meu de bloc decide dacă Sănătatea e finanțată corect, dacă medicul e plătit decent, dacă medicina e relevantă pentru societate. Toate acestea sunt atribute de gândire și decizie a unei clase de ”aleși”. Atenție, ”aleșii” nu sunt totuna cu ”politicienii”. Politician poate fi oricine. Poți fi și tu, pot fi și eu. Cei care sunt relevanți în dezbatere aici sunt demnitarii. Persoane care ocupă poziții de decizie într-un mecanism decizional: miniștri, parlamentari, președinte, tehnocrați. Of-ul meu e că ocupanții multor dintre astfel de poziții sunt niște simpatici, niște histrioni, niște rupți în izmene și de multe ori semi-analfabeți, a căror unică dar prosperă calitate a obediența față de partidul ocazional la putere.

Referitor la asta, observă te rog comentariul recent al lui Codrin Ștefănescu vis-a-vis de situația unor ”aleși” psd-iști, care deși sunt sub urmărire penală rămân totuși sus în sondaje. Zice domnul Ștefănescu ”ce să fac eu dacă domnul Nichita are o problemă, cât timp tot are 75% încredere”. Domnul Ștefănescu trebuie să-și țină organizația puternică în Moldova. Ce treabă are domnul Ștefănescu cu legea, unde mai găsește el om atât de popular ca primarul Nichita? Aici, găsești, de fapt, epitomul simpatiei. Politica în românia e un concurs de popularitate, și hotărârile se iau spre adăparea, și torpilarea ulterioară, a unei mase curios crescânde de imbecili manipulabili. Oameni care mușcă din cozonacul manipulator al gazetarului, al mazetei de partid, oameni care habar n-au pe ce lume trăiesc, cam care sunt drepturile lor, care sunt legile țării, ce caracter de sacralitate au ele, și la ce ne trebuie legi și reguli până la urmă. România e presărată cu pojarul anomiei și-al anarhiei înțărcuită în diverse dominionate. Și harababura asta instituțională nu e o consecință a antipatiei față de doctor. E consecința becalismului fabulos la care s-a dedat statul român în pasiunea lui de-a cheltui bani aiurea, către buzunare și mai aiurea, în timp ce niște slabi și gângavi de-ambele părți ale poveștii și-au văzut de borboroseala lor publică fără să aibă, vreun moment, conștiință civică. Tâmpenia lor a costat, și costă vieți. Și singurii care stau și numără morții sunt doctorii, și aparținătorii.

Finalmente, în privința dreptului medicului la grevă.

Moise, să ne înțelegem. Să funcționezi într-un domeniu strategic e un act consimțit de persoană. Doctorul nu e sclavul interesului național. În țări parte ale Uniunii Europene greva generală, demisia în grup și forme de protest similare au fost practicate cu succes mai ales în dialogul surzilor, așa cum îl trăim și noi aici. Nu ne luăm pacienții ostatici, pur și simplu ne ridicăm mâinile de pe plaga asta purulentă. Nu ți se pare că e un fel de ”lupul strigă lupul” în povestea asta? Cu prețul compromisului breslei medicale au trăit oameni, la fel cum au trăit cu prețul plății informale înfipte în buzunar. Devreme ce ICCJ a clarificat o chestiune și pentru ultima curcă din cătun, anume că plata informală e ilegală, și devreme ce asta trimite doctorul în pușcărie când pretinde, acceptă sau nu refuză plată informală, rezultă că doctorul respectiv (bun, rău, nu contează pentru argumentul de față) e periclitat. Suntem doctori, nu măicuțe benedictine. Asta înseamnă profesioniști angajați într-un contract de muncă, nu jurământ social. Asta presupune, logic pe mai departe, că în condiții dezavantajoase nu vrem să ne practicăm meseria. Mi se pare just și matur să facem asta, cât timp am fost la celălalt capăt al hotărârilor tâmpe care au condamnat zeci de mii de oameni la o viață de ambiguitate fiscală, legală și personală, în timp ce continuau să opereze și să consulte bolnavi. Să nu confundăm victimă și agresor aici. Statul român s-a asigurat că medicii vor fi încartiruiți într-un ordin profesional peltic, impotent și butaforic, și mă refer aici la Colegiul Medicilor, al cărui rol de reprezentare azi e minuscul, dacă nu și vetust pe deasupra.

Sistemul de sănătate socială, bazat pe solidaritate, contributivitate și finanțare centrală nu e nicăieri foarte viabil fără ca Statul să alimenteze mașinăria infernală. România a aruncat grăunțe în sistem și pretinde, alchimic, să clocim ouă de aur. Nu se poate. Ori primim ce se cuvine, ori ne oprim din cloacă. Șantajul sentimental e ce ni s-a administrat nouă în bolus de fiecare dată când astfel de dezbateri au atins masa critică. Așa s-a stricat droașca în urmă cu doi ani când din grevă am ajuns la pichet, de la pichet am ajuns la promisiuni transformate în 100 de lei la salariu și 5 lei în plus la masa bolnavului.

Moise, stimate cetățean plătitor de taxe ca și mine. Așa cum nu-mi doresc un polițist care aleargă după infractor într-un Logan fără girofaruri că n-au mai fost bani de beculețe așa nu-mi doresc nici un doctor care să opereze bolnavul cu bisturiu cumpărat din simbria personală. Las polițistul să militeze pentru girofarul lui și-mi văd de lama mea, că aia mă doare. Și dacă doctorii vor face pasul civil, și civilizat, la disobediență poate alții vor urma. În asta cred, pentru asta lupt. Și miza, pentru mine, e renunțarea la oniric, și la impresionismul vulgar atât al gazetarului dar și-al omului de stat pentru care ”medicina” rămâne o Fata Morgana. Avem oameni, confrați care știu ce e de făcut ca lucrurile să meargă mai bine. Nici tu, nici moromeții din Poiana lui Iocan nu vor putea drege busuiocul într-o chestiune pentru care n-aveți nici formație profesională, nici jargon suficient. Nu mă aștept ca tu să pricepi prevenție, epidemiologie, triaj, piramida nevoilor într-un sistem de sănătate. Mă aștept ca demnitarul să priceapă asta. Dacă nu pricepe, mă aștept ca o minte luminată să aducă un om priceput în poziția aia. Protestul medicilor, până la urmă, nu e o negociere în talcioc, e un strigăt la ordine și disciplină. Când omul de rând va fi invitat să participe la o operație am să-i dau omului de rând voie să-și dea cu presupusul despre ce e necesar la operația respectivă. Când gazetarul va vindeca măcar un caz de hepatită am să las gazetarul să propună soluții pentru eradicarea hepatitei. Dar până când o astfel de utopie devine posibilă, adică niciodată, am să mă întorc cu fața către omul care a mâncat niște pagini de carte și chiar știe ce vorbește.

Până când, Moise, va fi Sănătatea organizată de oricine mai puțin de medici? Și până când vor fi medicii un fel de slujbași la cantina comunală?

Nu, nu clamez nici simpatie, nu clamez nici lacrimă de babă de mila mea, nici osanale nici flegmă pentru doctorii corupți. Tot ce cer, și nu-mi pare mult, e un pic de bun simț. Mai are cineva bun simț în zilele acestea? Clamez un loc sub soare la fel ca în alte țări europene. Clamez civilizație. Clamez respect pentru doctor, respect pentru pacient, un pic de spirit gospodar în cheltuirea banului meu când sunt pacient, și pentru banul meu când sunt doctor. Singurul mod în care cineva-și permite, spre exemplu, un Audi la 3000 de Euro e dacă-și ia o droașcă reșapată. Așa gândiți voi toți, până la urmă, despre Medicină. Că v-o permiteți și la mâna a doua. Ei bine nu. Nu e chiar așa. Sănătatea românescă e un fel de Lăstun care e forjat pe autostradă. Și când se produc accidente oamenii se înfoaie și protestează. Tâmpiți am fost noi, generație după generație, că am mers cu tărăboanța asta și-am pretins că e limuzină, în timp ce parlamentarul se dădea jos din mașină germană, preotul își cumpăra țoale noi cu fir de aur și asfaltarul asfalta scara spre rai.

Altfel gânduri bune și amicale, Moise. Și nu te grăbi să anunți că medicii nu vor face grevă. S-ar putea să ai o surpriză.

G

Sputa unei generații

Ce-a mai rămas din noi, doctorii? Ce-a fost, de fapt, vreodată? O iluzie, un mit, o ”școală” de care auzeai, din bătrâni. O adunătură de oameni. Unii mai vocali, alții mai peltici, unii zei, alții lepre, figuri unite sub semnul cearcănului și-al halatului cu buzunar ticsit. Niște obosiți. Obosiți cronici. Obosiți de povara muncii la negru, tratăm oameni cu negru sub unghii, într-o țară cernită, coclită de cald și scăldată în secetă. În timp ce Patriarhia se roagă pentru ploaie, noi ne rugăm, din nou, pentru drepturi. Nici n-am ridicat bine vocea că începe din nou sfada. Cum că am fi de fapt niște bogați. Niște burjui. Niște paraziți care sug sângele poporului. Șpăgari. Funcționari. Funcționari? Noi nu mai funcționăm de mult. Disfuncționăm. De-un ev trăim în nevroză. Suntem tabloul pe care l-ați pictat. Icoana noastra nu mai face de mult minuni. Doar stoarce ocazional o lacrimă la care, vremelnic, se mai închină câte unul. Noi n-adunăm săruturi și temenele. Noi, nu voi, suntem cei în genunchi. Am adunat sputa unei generații care c-o mână ne-a mulțumit și cu două ne-a ars palme. Asta v-ați dorit? Asta ați căpătat. Și v-o spun și unora, și celorlalți. Medici și pacienți deopotrivă. Suficient cu jelitul mortului. Nu-l cheamă Lazăr, deci nu e înviabil din morți. Prototipal pentru România, îl cheamă Lăzărescu. Lăzărescu moare, în fiecare zi, pe vreo secție. Sau se naște în timp ce moașele și lăuza își șterg, reciproc, transpirația. Căci e cald, și climatizarea costă. Lăzărescu palmează, căci încă n-a auzit de lege, doar de tocmeală, plata pentru pinionul schimbat. Dacă e băiat de băiat, nu-l doare prin bască. Dacă e speriat de speriat, merge acasă și începe să coacă paranoia. Mai e mult până vin și mă saltă? Poate ar trebui să mă opresc. E hora nebunilor. Cine dracu’ poate să mai iasă din ea acum? Cum să desfaci, azi, ce s-a ferecat cu-atâta dibăcie și talent în zeci, și zeci, de ani? Un singur păcat și nu te mai spală o mie de ape, și noi, doctorii, am adunat atâtea păcate. Mai vine câte-un Gulică și zice, suveran, ”lasă că vă știu eu, am trăit, mi s-a întâmplat asta și asta și asta”. Și adevărul e că unele povești sunt grozave, îți stă mintea-n loc și privirea în gol și te gândești: e coleg de-al meu? Practicăm, cumva, aceeași meserie? Am trecut prin același loc, am parcurs același drum? Am pierdut aceleași nopți, ne-am tocit aceleași coate? Ne-am ros aceleași unghii și ne-am înfundat aceleași coronare? Suntem una? Nu, nu se poate. Nu suntem una. ”Ei” sunt ei, și ”noi” suntem noi. Câți mai suntem? Câți mai sunt? Nu știi. Ne-am decrepit. Ne-am cotropit. Ocazional te mai întâlnești cu câte unul care-ți place, și când te uiți în ochii lui, măcar pentru un moment, îți spui nu, încă nu. Încă nu ne-am dus de tot. Nu suntem chiar praf. E suficient să te uiți la unul. Cum iese pământiu din gardă. Sau cum își face sufertașul dimineața când soarele încă sforăie dus, căci trebuie să intre în sală la prima oră. E suficient să te uiți cum mănâncă pe sponci, c-o mână înfulecă în timp ce se uită la ceas. Nu, nu pleacă de la muncă. Se duce, mandibula încleștată, înapoi la serviciu.

Plutim ca bibanii într-o mare de lozinci. Confetti prin piața Centrală. Doctorii salvează vieți. Doctorii performează miracole. Mai sunt și doctori buni prin România. Unde-s doctorii d’antan? Ce s-a ales de doctorii noștri? Cu respect vă anunț, noi nu suntem doctorii ”voștri”. Ne suntem doctorii noștri, de multe ori unul altuia, și-așa cum vă plângeți de noi ne plângem și nouă. Cu ponoselile de rigoare. Până când nu mai crede nimeni în nimic, se-așterne mai întâi disperarea (oh, ce le mai place babelor când consumă colivă disperată) și-apoi tâmpita abulie, și ne întoarcem la jug. Jugul e simpatic și profitabil dacă te-apuci să faci un bișniț din el. Găsești mereu câte un om de asuprit, de ce să nu profiți un pic de asta, mai ales când te îmbie? Hai, dom’ doctor, că oameni suntem, știm și noi cum vă plătesc. Oameni sunteți? Acum v-ați trezit să fiți oameni? Dar mai deunăzi când nu vă crăpase buba unde erați? Unde-ați fost când ne-au trebuit oameni? Voi, de prin primării, unde-ați fost când v-au putrezit dispensarele? Voi, de prin cătune, ce-ați mâncat când vi s-a închis spitalul orășenesc? Vă spun eu ce-ați mâncat. Usturoi. Usturoiul e panax universalis. Și, culmea, dacă nu mănânci nici gura nu-ți pute.

Voci. Aud cum se ridică voci. E-un susur plăcut. Măcar atâta. Măcar atâta am făcut. Da, de mine vorbesc. Există un ”mine” supra-numerar, câțiva care au tot fluierat în biserică în timp ce, anesteziați, confrați de stetoscop roboteau în poziția climpoțelului, care pe-un salon, care prin birouri. Tehnocrați. Birocrați. Certocrații de serviciu. Deloc surprinzător, noile voci sunt furioase. Literar fragile dar sincere. Sinceritatea n-are trafic și monedă. Dar îndurerează. În sfârșit ne doare cu fundal sonor. Nu că nu ne-ar fi durut, tăcut, și în trecut. Ne-a durut până la hohot. Și tot ne-am făcut treaba. Și tot ne-o facem. Ați venit, cu taior și toc, cu costum și cravașă, și-ați decis că e sărăcie. Distinși demagogi, serios că nu v-ați înșelat. În această breaslă am șlefuit o ciudată sărăcie. Din sărăcia noastră s-au operat oameni cu șnur și fermoar din piață, s-au cârpit endoscoape cu leucoplast și s-au reșapat instrumente. S-au mobilat cabinete și s-au cumpărat mănuși. Și ocazional mașini de fițe. Din nemernicia noastră ne-am clădit, și în nemernicia noastră am trăit. Ne-am cununat, ne-am încuscrit, ne-am cumetrit de multe ori printre noi. A avut nevoie finul de post, du-te finule la cine te trimit. A suspinat nora, ia noro de-aici și fă-ți post. Medicina n-a fost niciodată o republică platoniană, chiar dacă născută e din aceeași peșteră. Pe la noi a fost un cnezat de menumoruți în care diverși vodă prin lobodă mai întâi s-au bătut cu turcii, și-au trucat apoi victoria și, în uralele boierimii, au mai ctitorit câte-o biserică. Cred că puțini mai pricep cât de ticăloși ne-am făcut, de fapt. Nu om cu om. Cât neam cu neam, prieten cu prieten și familie cu familie. N-ai cum să reconciliezi vocea sănătoasă a dizidentului cu halena fetidă a prestatorului de servicii. Ștampila supremă a funcționariatului ne-a înfipt fix în Dostoievski. Trăim în crimă și pedeapsă.

Eu am vrut, fără să pricep din ce motiv mai exact, să ajut. Aș fi putut să scriu, mi-aș fi văzut de ale mele. O fi fost vreun histrionism, vreo rană narcisică, vreo moaș’sa pe gheață care m-a convins să mă înham la acest car cu boi. Sunt foarte aproape să constat că mi-am trăit jumătate de viață în halat, și-apoi voi îndrăzni să spun că majoritatea vieții am fost doctor. Cât încă sunt minoritar, păstrez luciditate. E singurul meu adevăr. Eu mi-am dorit să ajut. Când eram mic și disecam la Veronica, cu masca pe față și lacrimi în ochi de la formol mă gândeam, în idioțenia mea, că asta trebuie să faci. Să-ți otrăvești corneea ca să înveți să ajuți. Unii oameni își învață meseria la capul patului, alții la patul capului. Cred că fac parte din a doua categorie. Statul român mă vrea în prima. Și totuși mi-am dorit să ajut. Uneori să mă lupt cu morile de vânt. Cu morile de moarte. În perpetuă scârbă de neam și țară prin anii de frondă m-am agățat de acest gând. Că necăjitul ăla de pe patul putrid n-a avut de ales și-atunci de ce m-aș plânge eu? Până la urmă el e ăla bolnav, nu eu. Asta înainte să încep să observ bolile de halat. Care la inimă, care la plămâni. Într-o perioadă îmi imaginam cum doctorul ”murdar” are halatul psoriatic, cum cel care refuză șpaga are de fapt coloana cu spondilită, de-aia nu se îndoaie. Când îl vedeam pe bașoldul cum coboară, onctuos, din mașina hidramat îmi impuneam că de fapt e nu doar obez, cât diabetic, de-aia are nevoie de o pulență.

Sunt visător. Poet. Rupt pe undeva de toate. Trăiesc cu aceeași convingere pe care-o știu la camarazi că treaba mea e să-mi fac meseria bine, cât timp mi-o fac bine e treaba fiecăruia cum își suportă firea. Corb la corb nu-și scoate ochii. Nu ridica sabia, nu-ți trăda confratele, taci tu măcar de tăcerea lui. Până n-am mai putut. Poate se-aproprie clipa când numărul neputuților se-adună. Sau poate nu. Dacă știu ceva despre neamul meu, e că are gena umilinței dominantă. Se consumă, în savoare, adaosul de insultă la injurie. Urcă periodic la suprafață ca o spumă elanul feriștilor, și-apoi leseferiștii susură. Și-mi urcă în urechi Topârceanu și ”ce-ai cu noi, bă, de ce vrei să dăm cu var”. Definitivă apreciere.

Și totuși. Totuși vine-o zi. Vine o zi când scabia asta care ne mănâncă, ne-otrăvește, ne consumă își va găsi un tratament. Nu cred că vine dinafară. Tot dinăuntru o să o lovim. Nu e om în care eu să nu fi dat. Pe bun merit. Cu fiecare articol scris. Acel om din dinastia Ascarizilor care s-a căcat pe el de jurământ. Ăla nu e om. Ăla nu e doctor. Nu e om pe care să nu-l fi pictat în acuarelele sputei pe care mă simt obligat să mi-o spăl cotidian pentru că el, și nu eu, a gândit că ”se poate și-așa”. Pentru el eu mi-am luat flegme de la oameni care nu mă cunosc și care n-au stat vreodată să-mi judece mie faptele, cât faptele lui, și-ale lor. Am îndurat niște ani. Mi s-a cam luat. Și mi-e ciudă că am petrecut ani în critică și în înverșunarea luptei când poate-ar fi meritat să discut mai degrabă cu celălalt. Cu omul bun, cumsecade, bun de pus la rană. Omul care pricepe nu doar carte cât și menirea lui de-a-și pune obrazul în joc.

Căci astăzi îndrăznesc. Am, în cele din urmă, puterea să o fac. De unde sunt, prin ceea ce fac, nu mai e loc de rușine. Duc o viață bună. Aici. Am tot ce mi-am dorit, și-mi doresc încă multe altele. Un singur of mi-a mai rămas. Și poate-am să mă distrug în scopul de-a mi-l satisface. Mi-asum asta. Eu nu pot trăi, până la urmă, cu conștiința că, dincolo de celula mea de normalitate, continuă ciuma. Nu îmi pot reprima nodul din gât când citesc despre doctori arestați. Nu pot să pretind că nu mă privește. Nu mă pot preface. Și nici nu pot să o iau în van, sau s-o las cu ușurință să-și prelingă seva pe mine realitatea că murim. Pasiv, aș putea spune că, măcar așa de icnetul morților se va trezi, unul, la un moment dat să facă ce-i de făcut și România să aibă o sănătate decentă. Cine s-o nimeri atunci prin spitale, cât de bine pregătit va fi, câți bani va avea pe ștatul de plată, cine știe…Dar mi-aduc aminte. Și e o amintire din viitor. Cândva părintele meu bolnav va avea nevoie de grijă. Cândva copilul meu, dacă pățește ceva, va avea nevoie de doctor. Aș putea să fug. Aș putea să-i car după mine în Occident. Am prieteni. Cunosc oameni. Există locuri. Mai bine m-aș pune să adun bani albi pentru zile negre, nu? Mult mai simplă varianta, ducă-se dracului România și medicina ei, până la Vienna faci mai puțin cu avionul decât cu mașina până la Brașov.

Dar apoi îi văd. Pe ei. Cealaltă familie a mea. Locul de unde mă trag. De la an la an mai bătrâni. Oase bătrâne. Articulații diforme. Creiere ciuruite de emboli. Utere cu copii înăuntru ai căror rinichi nu merg și părinții plâng, disperă, încotro să o ia? Prieteni din copilărie peste care a dat năpasta. Și ei sunt neam. De România pot propune că mi s-ar rupe. Dar de ei? De ei nu pot, și nu vreau, să mă rup. La fel cum nu mă pot rupe de doctorii pe care-i știu și care lunar îmi spun aș pleca, dar nu îmi vine. Au și ei neamul lor ca și mine. Asta nu vrea să însemne că cei care-au plecat au greșit. Deși, dincolo de libertăți și dreptul să-ți cauți destinul, cred că au greșit. Au greșit dacă au plecat că nu se mai putea. Sau poate că mă simt, pe undeva, vinovat că prin tăcerea noastră le-am dat drumul lor într-o bejenie fără sfârșit. Zic că au greșit pentru că acum se uită de-acolo, aici, și treaba noastră a rămas să ne ocupăm de cei pe care i-au lăsat în urmă. Nu ne-am cernit, încă mai sunt doctori buni în România, doar că mai puțini care să poată opună bestiei dezumanizării o voce clară, fie ea aspră ori ba, dar clară care să spună ”nu”. Pe aici nu se trece.

Bancul traficat la noi în familie, înainte de 1989, era ”cine pleacă ultimul din România să nu uite să stingă lumina”. Puștii născuți după Revoluție n-o să-l înțeleagă. Generația mea râde, și plânge în același timp. Am dreptul să cred ceea ce cred, să spun ceea ce spun, să scriu ceea ce scriu. Mi-am câștigat dreptul ăsta în lunile când îmi așteptam părinții de la adăpostul raiului din margine. Am crescut într-o familie cu un părinte care a umblat, din 1993 încoace, prin lume ca să avem ce ne trebuie. Și-un altul care, îndărătnic, când am vorbit să emigrăm a zis nu, eu vreau să mor în pământul patriei mele. Și mi-a luat 22 de ani să pricep ce-a vrut să zică în ziua aia. Și cred că înțeleg astăzi mai bine decât atunci.

Astăzi stau și scriu. Exista o vreme, acum ani inumeri, când în ziua asta ne trezea mama, și ne spălam la vailing, și ea ne freca bine după urechi și apoi ne verifica unghiile. După care scoteam hainele de duminică, tata era deja îmbrăcat, cizmele date cu cremă și periate înadins, și cu pălăria ai bună, și punea caii la ham. Și apoi ne puneam cuminți pe o băncuță, în spate, și-o luam spre Sâmbăta. Era sărbătoarea favorită a mamei. Și era soare, și munții se vedeau clari în depărtare, cu umbre de zăpadă pe ei. Și din locul ăla de basm, cu aromă de tei în fața porții, porneam. Către țara de nicăieri unde primeai un pic de mir, și poate turtă dulce. E un timp pe care n-am să-l mai primesc niciodată înapoi. Și ce e ciudat, cel mai ciudat dintre toate lucrurile ciudate, e că fiecare zi care se scurge e o zi mai puțin. Ne tot ducem dinspre lume, înspre lumea de-apoi și tot ce lăsăm e o amintire.

Și asta îmi doresc să fie amintirea mea despre mine când n-am să mai pot să fac mai nimic.

Că am trăit, și-am muncit, și-am vorbit despre ce mi-e drag mie pe lumea asta. Și ce mi-e drag mie nimeni și nimic nu va putea să-mi ia, să scuipe pe sau să-și bată joc de.

Mie mi-e drag că sunt medic. Primul medic din neamul meu și poate ultimul. Și nu mi-am dorit lupta asta, anii de când trăiesc printre lupi. Dar, vorba lui taică-meu, când trăiești printre lupi nu-i musai să urli ca ei.

G

Făcute și nefăcute

Că m-am ”retras” din viața publică într-o bună măsură nu (mai) e un secret. Ca tot omul la dezintoxicare, constat cu cotidian frison multele, și subtilele, schimbări pe care le adusese oina contra statului, de-a lungul timpului, asupra minții mele. În primul rând cinismul. În al doilea rând rânjetul, ocazional, din scris, vis-a-vis de teme care altfel ar trebui să-ți dea oarecare pauză, în cap. Și-apoi produsul la normă însemna că, uneori aproape echimolar, emanam maculatură pe lângă lucruri lângă care m-aș simți bine oricum, oricând, oriunde. De maculatură nu poți fi mândru. Cel mult poți să regreți risipa de hârtie.

Dar cum stăteam eu azi dimineață cuminte în lumea mea ceva – culmea! – ceva absolut inocent a avut darul de-a mă stârni înapoi din propria mea pasivitate, proverbiala lene care-mi păstrează cât de cât intact compasul moral prin cuptoarele coclind ale capitalei. Anume un material al Ioanei Lupea despre ”sănătate mintală, bărbați și criza economică”, un concoct obișnuit de banalități presărate cu truisme vis-a-vis de boala psihică la bărbat, obligatoriu peisagistic trecând prin Demonul Amiezii lui Solomon (sic!), cu o țâră de psihanaliză și suicid la felul trei. E și depresia un hipsterism, cum ar spune prietenul meu puternic tatuat între două fumuri. Ce mi-a zgâriat corneea în schimb e că în text sunt menționate două medicamente. Numele nu-l voi spune. Numele, de fapt, nu contează.

Altceva contează. Altceva a contat pentru mine. Ce-a contat pentru mine e că, în text, e menționat numele de brand al medicamentelor. Mi-e cam cald și un pic cam silă să elaborez asupra reacției de jet pe care-am avut-o în fix momentul respectiv în timp ce-mi treceau prin fața ochilor experiențe din varii perioade în care, din diverse cauze, a trebuit să traforez primprejurul realității că, ironic, tocmai medicamentele respective nu se găseau în farmacii. Licența de brand în cazul amândorura a expirat de ceva ani. Bine, nu numai lor. Mai sunt, în psihiatrie, niscava. Companiile care le-au împins ani la rând pe piață cu mult umpf și aplomb, în noua configurație în care Statul le-o dă la plăsele, s-au uitat cum vânzările plonjează către o zonă nesatisfăcătoare pentru agent, și toată liota de deasupra-i. Doctorul care primise și el ”să mănâncă și gura lui o pâine”, și care a pompat cât de cât onoris causa produsul lui Lolec care era mai bun decât al lui Bolec pentru că așa îi zicea rep-ul medical a aflat că poate anul ăsta nu mai merge la congres. Că e greu cu fondurile de sponsorizare. Și-atunci, ultima redută? Articole de ”sinteză”. De sfârlează cu fofează. De Victor Ion Popa. Al cărui nume n-a fost folosit în van în acest paragraf.

Ioana Lupea, uite ce știu eu, și tu ești foarte pe cale să afli. Tu nominalizezi două antipsihotice, dintre care unul zici că se vinde cam ca pastila aia de dureri de cap (pe care, între noi fie vorba, n-aveai nici pe aia voie s-o menționezi pentru că sunt multe preparate cu ibuprofen pă prin farmacii). Și-aici e prima ta mare eroare, și impardonabilă în același timp. Nu e frumos să faci reclamă mascată, Ioana, pour la bonne bouche. Farmacopeea de antipsihotice e sensibil mai largă, mai lungă și mai nuanțată decât cele două. Și-apoi, nu știu alții cum sunt, dar eu nu-mi bazez gândirea clinică pe ce scrie în Medipedia. Din nou, că poate nu s-a înregistrat, nu e frumos să faci reclamă mascată, Ioana, pour la bonne bouche. Trec peste faptul că sursa de informare e îndoielnică, puteai foarte bine să întrebi ANM-ul ce fac produsele respective, sau să te uiți în ghidurile de practică psihiatrică de pe website-ul Ministerului Sănătății. Sau să citești pur și simplu prospectul care e copiat pe website-ul cu pricina într-o formă tradusă și abreviată, după care face trimitere la un forum pe care eu dacă aș fi pacient înregimentat l-aș citi doar dacă n-am un film bun la care să mă uit în timp ce-aștept să-mi răspundă doctorul la telefon (sperând, cuminte, că răspunde).

Ți-o spun ca unul care umblat un pic prin toate, inclusiv prin lumea Pharma, și care-a căutat să păstreze cinstea obrazului în tot ce-a făcut și face. O să îți pară ciudat că mă interesează mai mult să taxez fandaxia ta decât logoreea latrină a colegilor despre fenomenul Vaslui, dar – curios nu-i așa? – îmi pare că ele au legătură. După o lună de discuții intense despre sănătate mintală, psihologie, psihiatrie, lipsa serviciilor etc nu strică să ai și-un articol în care așa, en passant, să aduci aminte de două pastile ”dibace”.

Unele lucruri pe lumea asta se fac. Nu importă dacă se fac bine sau prost. Mai bine să faci făcute decât nefăcute. Zic și eu. Dar alte lucruri, ei bine alte lucruri nu se fac.

Și articolul tău nu se face. Știi de ce nu se face? Din același motiv pentru care DNA-ul i-a luat la lunetă pe oncologii care prescriau citostatice mai scumpe că așa le șoptea lor un porumbel. Pentru că accesul la sănătate nu e funcție de brand, cât de nevoi, acces și finanțe. Iar pacientul are dreptul a) să fie informat corect, b) și să aleagă, împreună cu doctorul lui, cea mai bună soluție pentru el. Or asta implică și buzunarul. E de altfel și motivul pentru care rețetele ălea electronice nu conțin nume de branduri cât ce se numește DCI – denumirea comună internațională. În cazul de față, Ioana Lupea, denumirile sunt quetiapinum și olanzapinum. Eu știu vreo trei, hai patru denumiri din fiecare substanță activă funcție de compania care le pune pe piață. Nu mai vorbim de generice care vin fix cu numele ante-menționat. E posibil că nea corporatistul își permite produsul original, e posibil că nu. Nu e treaba mea ca doctor să-i zic ”ia pastila asta că-i mai bună”. Eu nu-i dau ”pastila bună”. Eu îi dau medicamentul recomandat.

Astfel că am câteva rugăminți publice Ioana, fără supărare:

1. Rog redacția Adevărul să retragă articolul tău de pe website și să publice o erată prin care să-și ceară scuze pentru faptul că a încălcat legile în vigoare privind regimul de publicitate al medicamentelor

2. M-ar bucura și dacă tu, persoană pe care altfel ocazional o citesc, ai admite că ai gafat într-un fel incompatibil cu calitatea de speaker public. Să nu uităm că un concept internațional de drept este că ignoranța nu e o scuză. Deci chiar și în varianta arcană că n-ai știut că medicamentele ălea sunt branduri, nu substanțe, tot nu iese bine.

Cât despre colega mea și relația ei cu cele două companii care comercializează produsele cu pricina, nu-mi rămâne decât să mă uit, curios, dacă va avea sobrietatea profesională să facă publice relațiile și cu una, și cu cealaltă, de-a lungul timpului. Pentru că dacă sunt, și dacă numele ei apare asociat cu reclama mascată dintr-un articol de ziar la amândouă, nu-i frumos pentru reputație.

G

Semințele mâncătorilor

De ce suntem puțini, Adele?

Nu cred că suntem puțini. 

Explică-mi de ce suntem atât de puțini.

Cred că suntem fricoși.

Ba da, suntem puțini. Suntem o mână de oameni care vorbesc.

Pentru că suntem români și ne e frică. Eu am o singură frică. Și o intuiești.

Cum să îți fie frică atunci când lupți pentru o viață de copil?

Pentru că suntem obișnuiți să ne fie frică de medici și să plecăm capul să nu îi supărăm. Pentru că ne e frică să nu ne afle lumea că avem un copil cu handicap. Și știi ce e grav? Copiii cu Dravet nediagnosticat corect mor. 

Când mor?

În câțiva ani de la naștere. Pentru că nu sunt  tratați corect. Și anumite medicamente de epilepsie sunt interzise în dravet. În 4 – 5 ani mor. 

Și din ce cauză mor?

SUDEP (n.m: moarte subită/ neașteptată în epilepsie). Status epileptic. Comă prelungită.

Adele, o să murim cu ei de gât. Promit.

…

Adele e mama lui Davis. Davis e un băiețel de 8 ani simpatic care suferă de sindrom Dravet. O formă rară, incurabilă, fatală de epilepsie a copilului. În fiecare an se nasc cam 10 copii cu Dravet, sau cel puțin așa spun statisticile. Incidența e cam de 1:20.000 de cazuri. Majoritatea, netratați, nu vor apuca niciodată să meargă la școală. Fac crize convulsive. Uneori și de zeci de ori pe zi. Trăiesc între două lumi. Și părinții își împart timpul între doctori și spitale. Între minți mai mult sau mai puțin luminate. Între doctori entuziaști și doctori plictisiți. Între oameni care știu ce e aia Dravet și oameni care n-au auzit vreodată de boala asta. Între oameni cărora le pasă, și ceilalți, mult mai mulți, care sunt nesimțiți. N-au fost făcuți nesimțiți. La început erau ignoranți. Ignoranța, după o vârstă, nu mai e o scuză. Dar pentru că Dravet e o problemă rară, atât de rară încât e ușor să spui că mult mai mulți copii mor de – să zicem – cancere sau boli infecțioase – epilepsia pică mereu la coada clasamentului.

Acum 3 ani de zile Adele n-a mai răbdat și a pornit, împreună cu alte două mămici de copii cu Dravet, o asociație. Sunt trei femei. Adele, Teo și Ioana. Website-ul lor este http://www.dravet.ro. Țin, de la înființarea, legătura cu părinți de copii ca și Davis. În țară, deocamdată, sunt cam 60 de astfel de copii. Dar mai sunt și alții. Prichindei care au forme rare de epilepsie, fie că vorbim de sindrom Rett sau alte forme de epilepsie farmaco-rezistentă. Pentru ei, Statul român se preface că face. Și de fapt nu face mai nimic. Diagnosticul de Dravet se pune genetic. Trebuie făcute teste costisitoare. Câteva mii de Euro. România n-are bani de Dravet. Are bani de șpăgi, de fum, de mii de baionete. Așa că mămicile de la Asociație au găsit o soluție. Niște oameni din Spania fac studii pe Dravet. Și dau gratuit teste genetice. Astfel că probele se trimit acolo. Costurile de recoltare și transport sunt suportate tot din buzunarul părinților. Cam 170 de Euro (700 de lei). Tratamentul complet al unui copil cu Dravet e scump. În fiecare lună, dacă e să respecți toate regulile pentru puiul tău încât să nu facă SUDEP/ status și să moară, ai să scoți cam 2000 de lei. Există cercetări care arată, spre exemplu, că dieta ketogenică prelungește viața și scade numărul de crize la un astfel de copil. Pe de altă parte, dacă neurologul află că îți ții copilul în cetoză, ar putea să refuze să ți-l trateze. Ar putea să refuze să-l interneze dacă îi este rău, sau ar putea să-l scoată din cetoză.

Standardul de practică în epilepsie e că trebuie să dai niște medicamente anticonvulsivante. Medicamentele respective, din toamna anului trecut, au început să dispară din farmacii. La vremea respectivă Adele și cei de la Asociația Dravet au făcut tărăboi. Au scos comunicate publice. Au mers la ANM (Agenția Națională a Medicamentului) unde s-au întâlnit cu semințele mâncătorilor. În ianuarie s-au întâlnit cu domnii Savu de la ANM, Bănicioiu de la MS și Ionel de la UNIFARM. Li s-au promis soluții. Suntem în luna iunie. Unde sunt soluțiile care li s-au propus?

În fiecare zi un copil cu Dravet, dacă nu-și ia medicamentele, riscă să moară. Să moară de o moarte inutilă, oribilă, dureroasă. Pentru că medicamentele nu se găsesc în farmacii. De dimineață mi-am sunat o prietenă diriginte de farmacie. M-am interesat de o anumită moleculă. Se cheamă topiramat. Numele brand-ului original e Topamax. Nu se mai găsește formula pediatrică de 25 de miligrame. Se găsește de 50 de miligrame. Două depozite, în total, au vreo 20 de cutii. În rest? În rest produse generice, de substituție, făcute în condiții mai mult sau mai puțin oneste. Există studii care arată că dacă treci de pe brand pe generic efectul nu e același. Statul român nu vede studii. Vede doar balanța contabilă. Vede că trebuie să iasă la virgulă și dacă poate cumpăra ieftin va cumpăra ieftin.

Există și alte soluții în Dravet care n-au intrat încă în România. Există clobazam. Clobazamul e prea ieftin să fie interesant până și pentru Statul român. Există stiripentol. Adela și cei de la Dravet s-au luptat să-l aducă în România. L-au adus, au reuști să-l pună pe lista de medicamente compensate. La liber tratamentul pe lună costă cam 800 de lei. Alți bani, altă distracție.

Și-apoi există marijuana.

Marijuana e o poveste în sine, o poveste despre niște bolșevici bătrâni, niște milițieni de la antidrog care nu fac diferența între THC și CBD. Luna aceasta reputata revistă National Geographic publică un raport extensiv despre proprietățile medicinale ale marijuanei, în special ale canabindiolului (CBD), care în Drave și alte forme de epilepsie poate salva viața. În Statele Unite din ce în ce mai multe state au legalizat folosirea medicinală a CBD dar și altor produși derivați din marijuana pentru tratamentul unor boli  grave: cancer, epilepsie, boli metabolice. În Uniunea Europeană sunt 9 țări unde practica medicală include, mai nou, Epidiolex (CBD), în scop de cercetare. În mod curios, România nu e (încă) pe harta medicinei de secol XXI. Când Adela s-a dus la ANM să ceară legalizarea consumului medical de marijuana bătrânii sistemului s-au uitat cruciș. Ce să le explice fata asta blondă, cu ochi albaștri, dârză și mică în fața unor costume la patru ace? Că n-are de gând să fumeze ganja? Că Davis n-o să devină un junkie? Să le spună că ea a ales să lupte pentru viața copilului ei până moare cu ei, și cu incompetența și ignoranța lumii, de gât? Presa a făcut vâlvă. S-au cerut păreri contrare de la experți. Experții, inclusiv subsemnatul, au observat că e nevoie de parsimonie în felul în care tratezi problema marijuanei. Pentru că nu e totuna marinolul sau epidiolex-ul cu iarba de pe piață, care e folosită/ traficată în scop recreațional. ANM s-a încurcat în sofisme. Inițial au zis că da. După care au zis că nu. După care – prin aquis comunitar/ pe cercetare – Epidiolex-ul (canabindiol) a devenit legal. Doar că nu e nimeni să-l aducă. Nu e nimeni să deschidă ochii la asta.

Lucrez de 6 ani, ca psihiatru, cu oameni care au epilepsie și cu familii care au copii cu epilepsie. Fac asta după ce tatăl meu, la 24 de ore după o intervenție pe creier, a făcut o criză convulsivă. Una singură. Eu nu eram acolo. Mama mea era acolo. Mama mea s-a speriat atât de tare când l-a văzut cum se învinețește, horcăie și apoi începe să se zguduie încât a crezut că moare. M-a sunat, urlând în telefon, că tata moare. Încă-i mai aud vocea, uneori, și sunt 7 ani de-atunci. Tatăl meu n-a mai repetat, de-atunci, nici o criză. A luat, preventiv, doi ani fenitoină. În perioada de spitalizare era o criză de fenitoină injectabilă în farmacii. Am apelat la toți prietenii ca nu cumva să rămânem fără. Prieteni ATI-iști de la diverse spitale din București ne alimentau cu medicamente de care tatăl meu avea nevoie. Eu eram medic, și aveam prieteni medici. Ce fac oamenii care nu sunt medici sau care nu știu medici? Care nu știu pe nimeni? Care trăiesc într-un orășel de provincie și, în fiecare zi, nu o singură dată, își văd copilul cum se zgâlțâie în brațele morții, în dansul sacadat al cloniilor musculare?

Adele: Și ANM vine și-mi aruncă în ochi, că atunci când mă internez cu copilul cu convulsii, că de ce nu completez pe site la ANM reclamații. Reclamații? Păi dacă nu am acces internet, sau telefon smart, și eu sunt în spital cu fiul meu în crize, eu am timp să stau să scriu la ANM pe site? 

Adele, trebuie să te întreb ceva urât. Și vreau să-mi răspunzi cât poți tu de corect. De când ai început asociația, câți copii cu Dravet/ epilepsii rare au murit? De care știți voi.

Niciunul. Dar avem cazuri foarte grave, în care când mă sună mamele îmi îngheață inima. Și îmi e frică să răspund. Mă crezi? 

Copiii ăia merită să trăiască Adele.

Toți merită să trăiască. Și nimeni nu e Dumnezeu să le ia acest drept. 

Moartea unui copil prin neglijență organizată e sinistră, Adele.

Uite de aia nu dorm eu nopțile. Și urlu la lună.

Nu la lună trebuie să urlăm, Adele. La ei trebuie să urlăm. Și nu doar tu, eu, câțiva, puținii rămași lucizi în discuția asta. Nu doar noi. Și voi. Și ei. Și ele. Și cei care au copii sănătoși. Mai ales cei care au copii sănătoși. Cei care n-o să știe niciodată cum e să-ți fie refuzat accesul la grădiniță pe motiv că ai un copil handicapat. Cei care n-o să știe niciodată cum e să-ți zică ambulanțiera că ai copilul posedat și mai bine te duci la preot sau la un paroh de cimitir care deschide cartea. Cei care n-o să știe cum e să te plimbi prin parc și să-ți facă piciul criză în timp ce oamenii trec, indiferenți, și poate câțiva o să întoarcă privirea, înspăimântați, dezgustați, sau pur și simplu curioși de bâlciul peste care se întâmplă că au dat.

O să murim cu ei de gât, Adele. Fiecare mâncător de semințe instituțional. Fiecare impiegat la Căile Mortuare Române. Fiecare vatman al unui tren în care majoritatea merg cu nașul, și fiecare-i pentru sine. Și nu pentru majoritatea. Ci pentru minoritatea dintre noi. Acea minoritate care are aceleași drepturi. Aceleași speranțe. Același drept de-a trăit.

Le doresc celor care învârt roțile lumii să doarmă cum dormim noi. Le doresc să se trezească în aceleași gânduri pe care le avem noi. Le doresc să își frământe mâinile aidoma. Să-și chinuie mintea la fel. Și să deschidă ochii, într-o zi, la ce înseamnă curat, și bine, și drept în lumea asta. Iar dacă încă n-au învățat îi vom învăța. Cu vorba. Cu fapta. Și cu biciul dacă e nevoie. Pentru că slănina lor nu valorează doi bani în fața unui copil care geme. În fața unui copil care moare.

G

Neam și canibali

N-ai voie. N-ai voie să vorbești de doctorul Rusu ca de-un ”șpăgar”, Sorin Ghica. Înțeleg că ai o meserie. Înțeleg că ai un ziar de vândut. Înțeleg cred la fel de bine ca orice confrate de breaslă (jurnalistică) presiunea de-a ”face trafic” e suverană. Doar că tu, Sorin Ghica, ești un gnom pe lângă doctorul Rusu. Cât îl privește pe profesorul Enescu, nu există loc de comparație. Pe scală filogenetică, ești la aceeași distanță de el cum e o euglenă pe lângă un homo sapiens.

Și-am să-ți explic de ce. Și cei care ți-au citit articolul vor face bine să-și aducă aminte de câteva lucruri.

Am să-ți spun povești pe care le știu direct de la sursă. Dan Enescu n-o să se supere pe mine că devoalez conținutul unora dintre discuțiile noastre lungi, din perioada imediat după tragedia de la Giulești, dar și în cele 9 luni care au urmat în care-am făcut voluntariat la spitalul Grigore Alexandrescu. Îi cer iertare, încă dinainte. El e un om mult, imens de mult de modest și cu aidoma bun simț. Nu se coboară în mocirlă. Eu în schimb trăiesc în ea.

Profesorul Enescu a fost elevul lui Agrippa – Ionescu, unul dintre titanii chirurgiei românești. Din motive care nu-și au rostul în poveste, în timpul comunismului a intrat într-un bucluc cu autoritățile. A făcut – ceea ce se numește și astăzi la fel – o ”aroganță” față de aparatchnikii de atunci. Astfel că avea viitorul forfetat. Doar că la un moment dat fiul unui mare potentat al vremii a pățit un accident la mână, o chestie complicată. Și a fost adus la Agrippa-Ionescu. Și profesorul a zis că el nu se bagă să-l opereze, dar că știe singurul om care-ar putea să facă asta. Persoana respectivă era doctorul Dan Enescu. Bunul meu prieten (îndrăznesc să-l numesc așa după toți anii de când ne știm și-am rămas aproape) a refuzat orice formă de recompensă bănoasă. Și când l-a întrebat demnitarul ce-și dorește, a zis că vrea să se meargă să opereze la Grigore Alexandrescu, și să opereze arsuri la copii. Toți s-au uitat la el ca la un nebun, pentru că la vremea respectivă, în România, mortalitatea copiilor arși era de 90% dacă nu și mai bine. Sorin Ghica, își jur că pe când Dan îmi povestea de asta, de cum opera zi și noapte, de cum umba razna pe străzi după ce-i mai murea un copil pe masă și nu venea acasă decât după ce-și dădea seama unde-ar fi putut face mai bine intervenția, eu stăteam mut, picnit, în scaun. Vedeam, cu ochii minții, lumea aia nemernică, îmbâcsită, și pe omul ăsta ușor adus de spate, emanând energia asta bună, plângând în hohote. Și așa l-am cunoscut și eu când am lucrat cu el după tragedia de la Giulești. Dan și Mihaela Enescu, soția lui, au făcut istorie în România, Sorin Ghica. Au făcut, cu mâinile lor, cu geniul minților lor, cu răbdarea, cu dedicare, cu sacrificiu, o nouă ramură medicală pentru necăjiți ca mine, și ca tine de altfel. Au scăzut mortalitatea prin arsuri la copii către 0%. Pricepi, onorabil confrate? Pricepi că în fiecare an, în România, mureau cam 1000 de copii arși? Că la Grigore Alexandrescu, pe clinica de arsuri, înainte de Dan Enescu era un fel de gulag, de Auschwitz, în care asistentele și medicii se uitau, neajutorați, și doar un Dumnezeu de sus (în spusele lui, nu ale mele) decidea cine trăiește, și cine moare? Doar un scrib imberb, care n-are vreo greață să dea cu barda, poate scrie despre Dan Enescu la modul ăsta și-apoi să mai și pretindă că a făcut societății un bine. Pentru că profită de faptul că oamenii n-au răbdare, nici timp, nici cunoaștere să discearnă. Rușinea ta e că habar n-ai despre cine scrii, ce-au făcut ei, cine sunt ei de fapt printre noi. Pentru că dacă te iau odată să vezi clinica aia, să vezi cine e Dan Enescu, ai să plângi tu. De rușine. Și rușine trebuie să-ți fie măcar pentru un moment că te-ai apropiat de omul ăsta cu mai mult decât un fulg.

Omul ăsta n-a dormit tot timpul cât a tratat bebelușii care-au ars la Giulești, înțelegi? Stăteam în fiecare zi cu el, ore întregi, în care ne sprijineam unul capul în palmele celuilalt, metaforic vorbind. Știa că greul lumii e doar pe umerii lui, că face ceva ce nu s-a mai scris vreodată în vreun manual de medicină. Îl sunaseră americanii. Îl sunaseră israelienii. Toți l-au întrebat ce-are nevoie. Dan Enescu n-avea nevoie de nimic. Avea tot ce-i trebuie împrejur. Și împrejur l-a avut pe doctorul Rusu, printre alții. Mă scot pe mine din ecuație, deși a fost șansa vieților noastre să ne cunoaștem atunci.

Când l-am cunoscut și pe doctorul Rusu.

Despre doctorul Rusu n-ai voie să arunci imprecația că ar fi ”medic șpăgar”. Am să-ți spun de doctorul Rusu. După ce toți bebelușii de la Giulești care-au supraviețuit au fost externați cu bine și voi, presa, v-ați văzut în continuare de lăturile și bănănăismele voastre, Dan m-a rugat într-o dimineață să vorbesc cu colegul lui. În perioada aia toți medicii din Grigore Alexandrescu erau, mai mult sau mai puțin, hăituiți. Erau scuipați în camera de gardă, se urla la ei la coadă la Pediatrie, pe secțiile de chirurgie se uitau cu ură oameni la ei și li se aruncau, fără să ceară, plicuri cu sume modice în față. Nu-mi spune că ăstea sunt șpăgi. Nu au fost niciodată șpăgi. Zi-le cum sunt. Zi-le plăți informale. Hai să vorbim odată de asta, și-am să te lămuresc. Doctorul Rusu e unul dintre cei mai blânzi oameni pe care-i știu. El, soția lui, oamenii de pe ATI de la Grigore Alexandrescu sunt titani, Sorin Ghica. Sunt oameni în fața cărora mie mi se umezesc de fiecare dată ochii pentru că-i văd că sunt crăpați pe dinăuntru de copiii care le-au trăit, dar mai ales de copiii care le-au murit.

Doctorul Rusu avea un pacient cu o problemă gravă, pe care-l ținea de aproape 6 luni pe secție, în ATI, alimentat artificial, asistat artificial, în stare vegetativă persistentă. Și-l ținea acolo pentru că, în tot răstimpul ăsta, deși explicase familiei cu lux de amănunte de ce lucrurile stăteau așa, care era limita intervenției lor, că oricât încercase nu se mai putea face nimic, familia era foarte agresivă. Ai putea spune că erau în dreptul lor, și erau, dintr-un anumit punct de vedere. Nimeni nu greșise, medical, doar că ultimul medic la capul pacientului era Rusu. Și Dan Enescu m-a trimis la el să-l ajut să comunice familiei că din motive evidente va trebui să externeze copilul, să-l relocheze în alt fel de centru, pentru că Grigore Alexandrescu e un spital de urgență, și ei nu mai pot face nimic. Am vorbit cu el. Omul era în lacrimi, domnule jurnalist. Știa că n-are vreo culpă. Știa că se dusese până la capătul științei medicale cu grija pe care i-o purtase acelui copil. Și el, și asistentele, știau copilul pe nume. Îl îngrijiseră, în toate lunile ălea, ca pe copilul lor. Doctorul Rusu, pe undeva, nu voia să se despartă de el. Emoțional era legat, fuzionat în propria-i durere și eșec cu prichindelul emaciat din salonul de TI în care era ținut. Am stat cu el la discuția respectivă. L-am consiliat înainte. Nu vrei să știi ce ne-au auzit urechile. Nu vrei să știi cum i s-a vorbit. Nu vrei să știi cât de dificil i-a fost și cum, după aceea, a plecat, cernit, la treburile lui.

Nu vrei să știi că, niște luni după aceea, m-am întâlnit cu tatăl copilului la Floreasca și mi-a mulțumit că am asistat la discuția respectivă.

Nimic pe lumea asta, chiar dacă aveți drept la cuvânt și la opinie ca jurnaliști, nu vă împuternicește să fiți niște dobitoci de tinichea pentru care subiectul face știrea, și e irelevant cum scrii știrea atât timp cât știrea se vinde. Mi-e destul că sunt înconjurat de medici atinși de lichelism. Mi-e suficient că văd putregaiul în profesia mea și fără să accept, la un moment dat, că oricine devine o țintă dacă vrei să faci senzație în Sănătate, în medicină. Tu n-ai cum să ai habar, dar eu am să-ți spun – căci am trăit asta – cum e să devii medic în România fără să fi întâlnit pe nimei la care să te uiți ca la un mentor. Cum e să pleci, ca mine, din România pentru că ești conștient că dacă mai stai sunt șanse că ai să te faci praf, și-ai să devii ciuma pe care momentan o observi. Și, ani după aia, să întâlnești oameni ca doctorul Enescu, sau ca doctorul Rusu. Astfel că resping nu doar titlul, sau conținutul, sau procesul de intenție din articolul publicat de Adevărul. Îl combat.

Și-aduc aminte oamenilor lucruri la care eu am asistat, pe care le-am trăit, din care-am făcut parte și de care sunt mândru, și nimeni nu-mi poate lua amintirile acelor luni.

În România, acum 5 ani de zile aproape, s-a făcut ceva pentru prima oară în istoria umanității. Niște oameni au salvat de la moarte bebeluși născuți prematuri care au fost expuși a) focului și b) șocului post-combustional. Două instanțe la care șansele sunt minime. Ba, mai mult, copiii respectivi – care-au trăit – și-au revenit cu restitutio ad integrum a funcțiilor, și esteticii. Anul trecut, la București, a avut loc conferința mediteraneană de chirurgie plastică și arsologie. Dan Enescu m-a invitat să vin să le povestesc colegilor lui  – elitele mondiale ale specialității – cum s-a întâmplat cu noi la Giulești, după Giulești, și ce-am făcut noi în lunile respective. N-a bâzâit nici musca în ora în care-am vorbit. Am vorbit cum scriu acum. Cu patimă. Cu pasiune. Fără pretenția altui fapt decât că am avut privilegiul să asist la ceva unic. La fapte, la evenimente, și în compania unor oameni unici.

Vreau ca lumea să știe lucrurile ăstea. Pentru că dacă tot ce rămâne după ei sunt scuipații aruncați fără chibzuială de diverși suntem condamnați să rămânem o nație de tâmpiți, de canibali și de deposedați de recunoștință. Oameni care nu ne merităm vârfurile, nu ne merităm sufletele, nu ne merităm pâinea de pe masă.

G

Cui i-e frică de aluminiu?

Am început să mă uit mai atent la povestea cu adjuvanții din vaccinuri după ce un bun prieten de-al meu, proaspăt întors dintr-o dezbatere televizată și încă ”stârnit” de retorica anti-vaccin mi-a trimis un mesaj de la un domn X, doar unul dintre aceia care au ales să nu-și vaccineze fetița. Motivul? Acest domn are un frate care-ar fi fost ”nenorocit” de un vaccin, acum mulți ani, de jur împrejur – din ce susține – a văzut / auzit doar cazuri de reacții adverse serioase sau chiar grave, ba chiar unii copii chiar au rămas cu sechele. Motivul pentru astfel de evenimente, în opinia persoanei respective, n-ar fi fost vaccinurile însele, cât ”adjuvanții”. Adjuvanții sunt substanțe folosite ca a) antiseptice (thimerosalul/ sărurile de mercur), b) potențarea răspunsului imun (aluminiu în ambele forme, hidroxil sau fosfat), c) conservare (din nou thimerosal, dar și formaldehida, polisorbatul 80).

Admit că am stat să citesc în lung și-n lat despre asta, îndeosebi lucruri disponibile azi curiosului despre problema – mai nou – legăturii adjuvant – efect advers sever dat de vaccin (se includ aici autism, dar și cancer, boli autoimune etc). Prima oprire, și potențialul motiv de-a lăsa baltă întreaga-mi curiozitate, a fost meta-analiza mamut a lui Willhite de anul trecut. Timp de 80 de pagini absolut aride am citit despre cum umblă aluminiul prin corpul uman, care e aportul dietar, ce-ar putea el să provoace dacă e să dea toxicitate prin diverse mijloace (ocupaționale, de mediu, dar și prin injectare, vezi vaccin). Câteva zile înainte picasem pe un studiu intens recirculat în mediul anti-vaxxers, al Luciei Tomljenovic & Christopher Shaw în care domniile lor arătau o asociere între expunerea la aluminiu în vaccinuri, în ultimii 25 de ani, și frecvența autismului în populație. Mi s-a părut inițial genul de studiu pe care-ai putea să-l găsești pe un site de curiozități statistice (știați, spre exemplu, că rata divorțurilor din statul Maine, US, a scăzut pe măsură ce-a scăzut consumul de margarină?). Dar nu erau singurii. Jose Dorea e un alt nume care e frecvent menționat, și studiul lui despre nivelul de aluminiu din părul copiilor vaccinați din Brazilia. Sau Cynthia Nevison, și cercetarea ei de anul trecut care arăta un trend crescător al tulburărilor de spectru autist paralel cu niveluri crescânde de expunere la noxe/ factori de mediu și nu numai. Sau analiza lui Goldman și Miller pe cazurile raportate în VAERS, între anii 1990 și 2010, care arată că mortalitatea a crescut de la 3.6% în cazurile cu mono-doză la 5.4% la copiii care primiseră 8 doze de vaccin. Asta în condițiile în care mortalitatea anuală a copiilor până în primul an, în US, a scăzut sub 1%.

Luate așa, la grosul palmei, cifrele nu arată foarte bine. Cititul în diagonală îți lasă impresia că vaccinarea ar tripla mortalitatea infantilă în primul an, și în multi-doză ar crește-o chiar de peste patru ori. Asta dacă n-ai timp, persistență sau pur și simplu răbdare să citești prin literatura altfel zemoasă despre hidroxilul de aluminiu sau aluminiul fosfat. Pe scurt, modelele experimentale de intoxicație cronică, fie prin dietă, aer sau injectabil au arătat că aluminiul deplasează fosforul din diverse compartimente ale celulei, și anumite organe sunt afectate cu preponderență. Rinichiul. Osul. Ficatul. Plămânul. Finalmente, creierul. Mai mult, când e absorbit digestiv aluminiul ”concurează” cu fierul pe aceeași proteină de transport (transferina) și prin asta poate scădea absorbția de fier. Există statuate, la ora actuală, marje inferioare de expunere (așa-numitele OLE – occupational exposure levels) dincolo de care aluminiul a fost arătat că produce cito-toxicitate. La nou născut, marginea inferioară de toxicitate, i.e. primul nivel la care ar putea fi documentate efecte adverse ale aluminiului a fost statuată de EFSA (regulatorul european, omologul FDA) la 50 mg/ kgc/săptămână. Ce înseamnă asta? Înseamnă că la un bebeluș născut la 3 kg nivelul minim de toxicitate al aluminiului e de 150 de mg aluminiu dietar săptămânal. Știm că bio-disponibilitatea aluminiului luat prin dietă e mic, i.e. se absoarbe prin intestin foarte puțin, undeva la sub1 –  2%, astfel că un bebeluș ar putea dezvolta efecte adverse, i.e. toxicitate la aluminiu, la 3 mg aluminiu absorbit/ săptămână. Asta echivalează cu aproximativ 400 – 500 micrograme aluminiu/ zi (0.5 miligrame). FDA, pe de altă parte, stabilește aportul maxim zilnic la care nu se produc evenimente adverse la 1 mg/ kgc

Acum 4 ani de zile, pe de altă parte, Mitkus și colegii au publicat în Vaccine un articol adus la zi despre cum circulă aluminiul în organism după administrare vaccinală. Ei spun așa, cum că aluminiul absorbit se concentrează în principal în schelet (50%) și plămâni (25%). Doar 1% din aluminul circulant se acumulează în creier, în vreme ce ficatul servește doar ca pasaj pentru metabolit.

La primul vaccin, anti hepatită B, la 0 zile de la naștere, cantitatea de aluminiu primită de bebeluș e de 250 micrograme (0.25 miligrame). Adică jumătate din nivelul minim de expunere toxică (dacă accepți regulile EFSA) sau un sfert (la nivelul stabilit de FDA). Curba de absorbție și biodisponibilitate a metalului în diverse specii (hidroxil/ fosfat) depășește, în anumite situații, nivelul de 1 mg/ kgc. De ce? Pentru că se ponderează cantitatea cu nivelul pre-existent de aluminiu din perioada intra-uterină preluat din dieta mamei. Soni et al au evaluat nivelul/ concentrația de aluminiu în diverse alimente consumate. Unele sunt particular relevante pentru România: praful de copt, spre exemplu, conține 2.3 grame/ 100 de g Aluminiu. Murăturile din comerț conțin, în medie, 4 mg/ 100 g. Brânza – 1.6 mg/ 100 g. Oregano? 60 mg/ 100 g. Scorțișoara? 8.2 mg/ 100 g. Pliculețele de ceai? 128 mg/ 100g. Absorbția aluminiului este crescută la cei care consumă băuturi carbogazoase/ care conțin citrat.  Astfel că, teoretic, un bebeluș născut prematur, cu greutate mică, dintr-o mamă a cărei dietă e bogată în aluminiu, ar putea fi – teoretic – expus imediat după vaccinarea anti-hepatită B unor doze crescute de aluminiu, care ar putea – din nou teoretic – să fie neurotoxice.

Prin regulile de farmacovigilență impuse în 1986 de Congresul american, în Statele Unite a fost înființat în 1990 un sistem unificat, electronic, de raportare a evenimentelor adverse care urmează vaccinării (VAERS). În total, în ultimii 25 de ani, în US, s-au administrat aproape 2 miliarde de doze de vaccin (care conțin, sau nu, în baza de date, thimerosal, aluminiu, polisorbat 80, formaldehidă etc). Majoritatea evenimentelor adverse (AE) sunt raportate de operatorii de sănătate (spitale, clinici etc) și companiile farmaceutice, o proporție mai mică de părinți, alți regulatori. În fiecare an, în VAERS sunt raportate, la nivel național, cam 30 de mii de evenimente adverse. Prin comparație, în fiecare an sunt vaccinați aproape 3.8 milioane de copii. Grosier, rata de AE, în US, este de 0.008%, sub 1:1000, indiferent de cât de sever e AE-ul. Tradus, asta înseamnă că 999 de copii dintr-o mie nu vor experimenta niciodată un eveniment advers.

Goldman și Miller au arătat, în 2012, că la cazurile raportate în VAERS (a) rata hospitalizării crește cu numărul de doze de vaccin dar (b) scade cu vârsta. În interiorul cazurilor raportate în VAERS, repet, mortalitatea a fost de 5.4% din totalul cazurilor raportate timp de 20 de ani. Pe de altă parte, în cifră absolută asta înseamnă 1890 de copii, adică aproximativ 95 de copii/ an. Mortalitatea infantilă, în Statele Unite, a coborât mult în Statele Unite, către sub 1% (indiferent de cauză). În cifră absolută asta înseamnă 38000 de copii anual. Asta înseamnă că povara relativă la mortalitate a vaccinurilor, dacă toate cazurile din VAERS de moarte chiar s-ar datora vaccinului (și nu altor cauze concomitente), ar fi de 0.25%.

În ultimii 5 ani din ce în ce mai mulți oameni au dezvoltat software prin care să se ”uite” în baierile bestiei, i.e. VAERS, să vadă ce fel de evenimente sunt raportate și dacă nu cumva unele efecte adverse sunt mai ”proprii” unui anumit vaccin, comparat cu altele. O echipă de cercetători de la Universitatea din Texas a avut curiozitatea să calculeze un indice de frecvență a unui anumit AE, raportat la perchea lui vaccinală, prin tehnici de data-mining. Data-mining e o formă anipotetică de cercetare. Lași, practic, soft-ul să ”descopere” noduri de rețea, aglomerări ”spontane” de simptome, dintre care unele sunt mai aglomerate decât altele. Asta crează un peisaj geografic, un fel de hartă. Spre exemplu dacă vaccinul DTP, care conține aluminiu, ar fi toxic, ar trebui să vezi niveluri foarte crescute ale indicelui respectiv. Scorul se numește PRR – proportional reporting ratio (fracție proporțională de raportare). PRR e raportul dintre cât de frecvent e simptomul X (să zicem febra) la vaccinul Y (să zicem anti-poliomielitic), supra același simptom X (febra) la toate vaccinurile din schema de vaccinare. VAERS conține peste 83 de mii de perechi vaccin-simptom, la 75 de vaccinuri diferite, și – până în prezent – 5865 de simptome diferite care sunt incluse (raportate). 

Scorul PRR e de fapt o distanță între simptome. Spre exemplu un PRR de 2 înseamnă că perechea simptom vaccin (i.e. vaccin anti-DTP – boală de rinichi) e de două ori mai frecvent raportat decât toate perechile vaccin – boală de rinichi. Rețeaua e foarte densă. Un scor de 2 – 5 îți dă distanța cea mai apropiată între două noduri. Un ”cluster de simptome” are un diametru de 3 – 4 noduri. Astfel că ”marginile” insulei de semnificație per boală (aglomerare de simptome) ajunge la un scor de 6 – 20 (PRR). Un PRR apropiat de 1 sugerează, în schimb, că simptomul respectiv cel mai probabil nu e asociat cu vaccinul respectiv)

Autorii observă că un indice mare nu implică totuși cauzalitate (i.e. ”vaccinul X dă simptomul Y (febră/ encefalită etc)”). Una dintre limitele tehnicii de calcul e că la evenimente adverse foarte rare, PRR-ul este mare prin simplul fapt că la numitor nu ai același eveniment raportat la ”toate” vaccinurile. Este cazul autismului, spre exemplu, sau al polineuropatiilor, care sunt evenimente foarte rare. Acolo te aștepți că vei avea raportări mai frecvente, pentru că sunt deja boli rare.

Toxicitatea aluminiului nu dă un tablou aparte/ rar. Dar obligatoriu vei avea a) simptome renale (insuficiență renală spre exemplu, sau modificări ale analizei de urină). Obligatoriu vei avea b) simptome osoase, pentru că aluminiul deplasează fosforul din oase și apare o formă aparte de rahitism (calciul nu se poate depune decât pe matrice de fosfor, dacă matricea e de aluminiu nu se mai osifică osul). Vei avea, finalmente, c) simptome neurologice: întârziere în dezvoltare, probleme de concentrare și atenție, dar și probleme locomotorii particulare, ataxie (necoordonare), astazo-abazie (dificultatea de-a păstra postura, să stai în șezut de exemplu). 

În programul american de imunizare prin vaccin găsești aluminiu în următoarele vaccinuri (idem România) : anti-hepatită B, DTP, anti-pneumococ conjugat, anti-polio inactivat, anti-Haemophilus influenzae. M-am uitat în analiza PRR a celor din Texas și-am căutat indicele PRR pentru fiecare dintre simptomele de mai sus, așa cum au fost ele raportate în VAERS în 2010. Simptomul nu e legat de vârsta de administrare a vaccinului, poate fi vorba de primă doză sau rapel. Să o luăm pe rând:

1. Simptome renale: Am folosit următorii termeni de căutare, în engleză (n.m: asterisc înseamnă că motorul de căutare ia în considerare toate simptomele care conțin cuvântul): kidney * (ecografie renală anormală – anti Hepatită A, PRR = 4.07, hexavalent – PRR = 8.2), renal * (durere renală – DTP – PRR = 127.4, testarea funcției renale – vaccin DTP – PRR = 6.8, afectarea funcției renale – DTP – PRR = 4.5, anti-polio inactivat – PRR = 8.9,  insuficiență renală – DTP – PRR = 2.9)

2. Simptome osoase. Am folosit următorii termeni de căutare, în engleză: bone* – (am găsit ”bone pain” – ”durere osoasă” – PRR = 12 la vaccinul DTP), osteo* (am găsit osteoartrită – PRR = 4.2, la vaccin anti-gripal, PRR = 1.3 la DTP), rachitism (zero AE raportate), osteomalacia (zero AE raportate), fracture (am găsit PRR = 25 la anti-HPV tetravalent, la adult, pentru ”fractură de membru superior”), osteoporosis (am găsit un PRR = 7.1 la PPV – anti-pneumococic polizaharid)

3. Simptome neurologice: Am folosit următorii termeni de căutare, în engleză: neuro* (polineuropatie acută – vaccin anti-pneumococic polizaharid – indice PRR = 14.2, polineuropatie senzitivo-motorie periferică – vaccin anti-pneumococic polizaharid – indice PRR = 14.2, polineuropatie demielinizantă – vaccin DT – PRR = 9.9), examinare neurologică anormală – vaccin TD – PRR = 5.1, simptome neurologice nespecifice – vaccin TD – PRR = 9.3, neuropatie periferică – vaccin TD – PRR = 6.1, vaccin DTP – PRR = 2.6 neuropatie axonală – vaccin DTP – PRR = 2, poliradiculoneuropatie demielinizantă inflamatorie cronică – vaccin DTP – PRR = 2.4, vezică neurogenă – vaccin DTP – PRR = 3), ataxia* (ataxie – vaccin DTP – PRR = 8, anti-HiB – PRR = 2.16, ataxie cerebeloasă – vaccin DTP – PRR = 2, hexavalent – PRR = 4.6, anti-hepatită B – PRR = 5.5, anti HiB – PRR = 3.2), cerebellar* (sindrom cerebelos – anti Hep A/B – PRR = 29, anti HiB – PRR = 3.24), autism* (anti- HiB – PRR = 6.2, DTaP – PRR = 3.9, hexavalent – PRR = 5.8), retard* (retard mintal – PRR = 27, anti-HiB – PRR = 43.7), psych* (hiperactivitate psihomotorie – DTaP – PRR = 1.9, afectare abilități psihomotorii – DTaP – PRR = 9.1, pentavalent – PRR = 5).

Cifrele arată că, pentru autism spre exemplu, un nod de rețea ar fi vaccinul anti-hepatită B. La fel și pentru retard-psihomotor când te uiți la anti-Haemophilus influenzae.

Problema cu cifrele din VAERS e următoarea: toate simptomele raportate au doar un raport temporal cu vaccinul. Mai mult, VAERS e un sistem pasiv de raportare/ farmacovigilență. Goodman & Nordin, în 2006, au arătat într-un articol din Pediatrics că, cel puțin în privința simptomelor de neuropatie, autism, retard mintal – majoritatea raportărilor din VAERS erau folosite în procese deschise – i.e. urmau să fie folosite ca probă în procese. 

Cazurile respective sunt reale. Copiii respectivi au primit un diagnostic de autism, retard mintal etc. Pe de altă parte, raportarea în VAERS s-a făcut în scopul folosirii ei ca probă la tribunal, i.e. era deja ante-pronunțată credința că vaccinul dăduse autism.

Ce arată scorurile PRR din VAERS descrise mai sus? Și așa ajung să răspund întrebării: ”cui i-e frică de aluminiu”?

Arată că legătura aluminiu – neurotoxicitate e plauzibilă, cel puțin în cazul retardului mintal. Pe de altă parte, posibilitatea că vaccinul ”dă” retard mintal e incorectă. Cel mult vaccinul, la un copil cu niveluri anterioare crescute de aluminiu circulant, cronic, îndeosebi prin expunere de mediu/ dieta mamei, ”oferă” ultima picătură necesară neurotoxicității. Picătura respectivă e spectaculos de rară. Dar asta nu contează foarte mult. Un posibil upgrade al practicii medicale este să dozezi aluminemia (cât aluminiu e în sângele) și aluminuria (cât aluminiu e în urina) mamei pe parcursul sarcinii. Supravegherea dietară e foarte posibil că scade riscul de evenimente adverse post-vaccinale, fie ele și rare. Soluția nu e să renunți la vaccinuri. Cu, sau fără vaccin, expunerea la aluminiu există. Rămâne de văzut în ce măsură ipoteza noxică în ce privește tulburările de spectru autist/ retard psihomotor va dezvălui noi căi de-a adresa, epidemiologic, problema. Cert e că terapiile de chelare la copiii autiști n-au dat nici un rezultat, i.e. ”scoaterea” aluminiului forțat, din sistem, cu EDTA/ desferoxamină nu a îmbunătățit nivelul lor de funcționare. Asta sugerează că dacă e să fie o expunere xenobiotică, e în perioada intra-embrionară, nu post-partum, prin vaccinare.

Trăim într-o lume populată de toxine, bacterii, virusuri, agenți patogeni. E o lume reală, cu bune și rele. Imaginația morbidă a unora că putem reimagina un univers aseptic, fără poluare, fără contaminanți, e utopică. Adjuvanții din vaccin respectă, în canon și doză, toate nivelurile de siguranță propuse de organismele internaționale. E de altfel și motivul pentru care frecvența efectelor adverse e atât de mică. Pe de altă parte, pentru un părinte al cărui copil dezvoltă semne neurologice, sau retard mintal, sau autism, sau orice altă afecțiune severă, întrebarea rămâne: ”de ce mi s-a întâmplat asta, de ce a pățit copilul meu așa ceva?”. Răspunsul nu e unilateral, n-are cum să fie, și sper că am demonstrat asta. Vaccinurile nu ”dau” autism. Adjuvanții nu ”dau” autism. Pe de altă parte e plauzibil că aluminiul contribuie la neurotoxicitate. Medicina merge înainte, și noi odată cu ea.

(*foto: o sticluță pentru copii, fabricată din aluminiu)

G

 

 

Numai antidepresiv să nu fii

Pentru că circulă, în perioada asta, articole/ sinteze cu privire la folosirea excesivă (?) de medicamente psihotrope ”în absența unor evidențe clare” (vezi materialul care propune că până la 70% dintre cei care iau antidepresive n-au avut niciodată depresie), m-am gândit să clarific asta pentru omul de rând.

Totul pleacă de la o…stângăcie în clasificarea folosită în farmacologie. Vedeți voi, pe vremuri clasele de medicamente erau numite plecând e la proprietățile lor sau mecanismul lor de acțiune. Spre exemplu un beta-blocant se cheamă așa pentru că se leagă de receptorii beta-adrenergici, unde acționează ca un antagonist (blocant). Un inhibitor al enzimei de conversie asta face, inhibă enzima de conversie a angiotensinogenului la angiotensină. Un anti-histaminic blochează receptorii de histamină, fie ei în stomac fie în cap. Exemplele sunt nenumărate. Ei bine, la un moment dat în domeniu s-a trecut la o a doua denominare, anume clasficarea medicamentelor și după categoria de boli unde pot fi prescrise. Să le zicem ”super-clase”. Astfel ai să ai anti-hipertensive (medicamente care tratează hipertensiunea arterială), anti-anginoase (tratează angina pectorală), anti-diabetice (ghici ciupercă ce?), dar și anti-psihotice (ca să ajung la psihiatrie), anti-depresive, anti-manice șamd.

Așadar, ai un medicament care face o chestie. Prozac-ul (ușor de folosit în texte de obicei anti-psihiatrie, că e deja substantiv comun) conține fluoxetină. Fluoxetina asta ce face? Inhibă selectiv recaptarea unei substanțe (serotonina) din fanta sinaptică (locul unde se întâlnesc să stea de vorbă doi neuroni) înapoi în celulă. Acronimul e SSRI, pe engleză. În depresie, spre exemplu, e pozitat că există un deficit în transmiterea de informație pe circuitele pe bază de serotonină, și-atunci dacă stă mai mult serotonina în sinapsă lucrurile sunt ameliorate, și omul își ”revine” din depresia lui. Nu e un model perfect. Cu siguranță e perfectabil, și de mulți ani de zile se lucrează la asta, la modele mai bune care să explice bazele biologice ale tulburării depresive majore. Prozacul este și numit ”antidepresiv”, o superclasă care reunește toate substanțele folosite în tratamentul depresiei.

Nu doar SSRI-urile tratează depresia. Multe chestii pe lumea asta sunt utile în terapia bolii. De exemplu multe anti-hipertensive sunt utile în tratamentul depresiei, de la beta-blocante, la alfa-blocante, calciu-blocante. Doar că n-ai să le găsești, în nomina farmacologică, la categoria #1 (antidepresive), ci la #2 (anti-hipertensive). Sau stabilizatoarele de dispoziție (altă super-clasă) care, de fapt, sunt medicamente folosite și în neurologie pentru tratamentul epilepsiei. Dacă te uiți în carte le găsești și colo, și colo. E un talmeș-balmeș pentru cel care nu studiază, de rutină, farmacologia și medicamentele ca univers.

Bolile au, prin ghiduri de bună practică, un arsenal de tratamente care sunt ”de primă/ secundă/ terță intenție” terapeutică. Multe dintre ele au fost dezvoltate tocmai având în gând o anumită verigă patologică din boala respectivă, și nu prea au alte folosințe ”decât” acolo. Aici știința e plină de accidente, unele norocoase, altele mai puțin norocoase. De exemplu primele anti-depresive și anti-psihotice erau de fapt molecule…antibiotice care-ar fi trebuit să ajute la tratamentul tuberculozei, nicidecum depresiei. Dar ce să-i faci, când tuberculoșii le-au primit, dacă mai aveau și depresie or schizofrenie, s-au simțit mai bine. La fel, când Viagra a fost trimisă spre cercetare în studii pe pacienți, nu era nicidecum pentru disfuncție erectilă, ci pentru reducerea hipertensiunii pulmonare (sic!). Oamenii și-au dat seama de…proprietatea nouă a substanței când subiecții de sex masculin nu mai returnau blister-ele cu medicament, pentru că le făcea bine (sic!) pe altă parte. Asta-mi aduce aminte de anecdota mediatică în urmă cu câțiva ani când niște părinți s-au scandalizat, și-au dat totul în vileag la teveu, că doctorul dăduse Viagra bebelușului lor. Of Doamne! Doar că medicul administrase substanța (care inhibă și ea o enzimă, fosfo-diesteraza) pentru cu totul alt scop decât cel de marketing.

Acesta e motivul pentru care vei observa, deci, că da, e posibil că un ”antidepresiv” poate fi dat și în altă parte decât în ”depresie”, la fel cum un ”anticonvulsivant” nu se dă doar când omul face convulsii, sau un ”antihistaminic” nu se dă doar în alergie. Chestiunea de dezbătut dacă medicamentul cu pricina, când e prescris de doctor, are în spate un raționament medical sau doar faimosul ”o-ha”. Studiul recent invocat (cel cu 70% dintre pacienți blah blah care n-aveau depresie) observă, totuși, că persoanele care nu aveau istoric de boală psihică, și luau totuși astfel de medicamente, ”ceva” aveau. E menționată aici durerea lombară joasă (chronic back pain). Surpriza surprizelor, unele antidepresive au calități analgezice în durerea de cauză neuropată. Curiosul va observa, spre exemplu, că Societarea Română de Diabet recomandă folosirea unui astfel de agent în neuropatia diabetică (un medicament care e folosit și în depresia majoră). Și asta pentru că serotonina, bat-o vina, intervine în integrarea superioară a…durerii. E menționată, în articolul cu pricina, hipertensiunea arterială. Ei, ce să-i faci, unele antidepresive sunt și hipotensoare, adică scad tensiunea arterială. Dacă citești prospectul medicamentului de obicei vei găsi asta la ”efecte adverse”, Iadul tuturor anxioșilor care văd în medicament o otravă. Nu e o otravă, la fel de bine cum și apa e otravă dacă nu știi cum s-o bei.

Și-atunci, întreb (și mai și răspund), de unde vine izvorul comun al multor dintre articolele care pun anatema pe psihiatrie? Din același loc despre care vorbeam și ieri. De fapt vorbim de o acțiune ai mult sau mai puțin concertată a unor oameni împotriva felului în care se face medicină în prezent. Oamenii nu mai petrec timp cu medicul lor suficient încât să-i înțeleagă gândirea, nu se mai informează de la ”sursă”, adică din cabinetul medical ci de obicei de pe Internet. Unde află de obicei că a) medicamentele, din ce în ce mai multe, dau ”dependență”, b) medicamentele ”te transformă”, posibil în legumă dar nu e exclus și în alte lucruri, gen animale mici și păroase, c) totul e o ”conspirație” – uneori a evreilor, alteori a Big Pharma, alteori a masonilor – prin care să fie ”controlată” natalitatea, astfel că dacă nu iei pastile pentru boala ta cel puțin n-o să mori de conspirație, ci eventual de gastrită sau hemoroizi.

Dacă ai răbdare, și îmi instruiesc de obicei pacienții să aibă răbdare când citesc astfel de fițuici, vine acel moment care în engleză se cheamă ”product placement” (plasare de produs). Oamenii care dau cu bolovanul în medicina alopată sunt și ei, de fapt, niște negustori. Șarlatani, de fapt. E o șmecherie de neuromarketing/ telemarketing. După ce ți-au zguduit din temelii înțelegerea anterioară a unui fenomen, care oricum e de rahat, ca regulă, ți se introduce la țanc produsul minune, care e o șmecherie nemaivăzută, pe bază de cartilaj de potârniche argentiniană sau ulei din beșica sepiei, sau o ciupercă obligatoriu exotică (acei chinezi, acele popoare îndepărtate!) pe care trebuie s-o iei fix cum zice la ”manifest” (căci prospect nu-i poți spune) și care, musai, te va face bine în proporție garantată 100%. Nu e science-fiction. E fictional science (știință pe bază de ficțiune). Până să se prindă autoritățile regulatoare că sub ochii lor se desfășoară un veritabil dezmăț cu substanțe mai mult sau mai puțin evidente cineva-ul poveștii își va vinde cele câteva zeci de mii de cutii de zamă minune, apoi dispare și el, și retorica lui.

Uite care e treaba. Eu știu, poate mai bine decât alții, că medicina nu e perfectă. Samsari de speranță, din păcate, găsești și în Pharma, și în corpul medical, și prin diverse clinici și spitale. Pe de altă parte ce mai știu e că totul, dar absolut totul în actul medical, dacă e făcut cumsecade, e la suprafață, cu cărțile pe masă, cu prospectul disponibil, cu un toptan de analize făcute anterior de agenții respectabile care acreditează un produs terapeutic pentru a) uz uman în terapia b) anumitor boli. Că antidepresivele și-au găsit uz și în alte tulburări nu e o veste rea, atâta timp cât sunt date i) cu consimțământul persoanei în ii) scop terapeutic cu iii) rezultate cuantificabile. Medicina e o știință vie. Se schimbă. Să dau un exemplu personal:

Cu deja mai mulți ani în urmă, când am început să lucrez cu pacienți cu epilepsie cu debut la vârstă adultă, regula era să nu dai sub nici o formă antidepresive în epilepsie pentru că fac rău pacienților. Cu toate astea, împreună cu colega mea neurolog cu care lucram, vedeam că oamenii de care vorbesc suferă și de alte lucruri. Uneori aveau comorbiditate psihiatrică. Alteori lucrurile nu erau foarte evidente, pentru că pacientul epileptic e special (și e puțin spus special). Astfel că ne-am asumat riscul, și-am început să dăm antidepresive. Rezultatele au început să meargă la conferințe, seminarii, congrese, în paralel și în alte țări alți oameni făceau același lucru un pic mai sistematic decât o făceam noi. S-au făcut niște studii. S-au publicat niște rezultate. În cele din urmă ILAE, liga internațională de luptă contra epilepsiei, a modificat canoanele de practică încât, în situații particulare, să fii îndreptățit să dai antidepresiv, independent de natura crizelor, frecvența ori intensitatea lor. N-a fost munca noastră. A fost munca altor oameni mult mai deștepți decât noi. Am avut aceeași intuiție profesională, în schimb. Ghidurile de bună practică din România nu sunt încă aduse la zi pe problema asta. În timp o să fie. Dar dacă aș fi întrebat de ce dau antidepresive în epilepsie ar trebui să spun toată povestea, și povestea n-ar include obligatoriu ”pentru că pacientul are și depresie”. Pentru că depresia e ce se vede, dar dedesubt e un organ spectaculos, cu o complexitate imensă, cu reguli totuși cât de cât clare, și care merge pentru că informația electrică e convertită chimic în sinapsă, și apoi mai departe înapoi în stimul electric. Suntem datori, cât timp suntem medici, să ducem mai departe efortul celor dinaintea noastră, de-a scruta inscrutabilul, de-a provoca nivelul de cunoaștere.

Astfel că repudiez, pe fond, rezultatul altfel notabil al unui studiu care spune că, fii atent, 70% din oamenii care iau antidepresive n-au depresie. Pentru că dacă le luau de la tarabă însemna un lucru. Dacă un medic specialist le-a dat, cu consimțământul pacientului, e cu totul altceva. Cifra nu înseamnă nimic. Problema dureroasă e alta. Problema e cât beneficiu aduc medicamentele ăstea, sau oricare altele. Pentru mulți oameni e un beneficiu net, pe termen scurt, mediu și lung. Pentru alții nu. Nu e reavoința noastră când rezultatul nu e cel pe care contam. Judecata medicală nu e infailibilă. Și nu tratăm statistici, tratăm oameni. Uneori ce se vede, și ce e de fapt, nu sunt unul și-același lucru. Să vii și să propui că medicul are rea-credință când recomandă un tratament e o insinuare oribilă, și e oribil când, cu probe, asta chiar se întâmplă, și asta-l descalifică pe medic de la profesia lui. Sunt excepții de la regulă. De regulă medicul și pacientul au ceea ce se cheamă ”alianță terapeutică”. Sunt parteneri în același drum. Drumul dinspre boală spre sănătate.

G

 

 

Scrisoare deschisă Mihaelei Rădulescu

Stimată doamnă,

Am citit, admit cu ceva dificultate, textul domniei voastre de acum două zile în care vă exprimați opinia. Nu mi-e foarte clar despre ce e vorba în ea. Aparent vă deranjează (1) felul în care bărbații gay se afișează în public, față de care (2) vă declarați totuși tolerantă deși îi considerați (3) anormali din motive mai degrabă biblice. Undeva printre rânduri înțeleg că preocuparea dumneavoastră, dincolo de a avea vreo autoritate în domeniul oricăreia dintre cele trei (afișat în public, toleranță sau normalitatea biblică) este maternală. Aveți un copil căruia va trebui să-i explicați cum e posibil ca doi bărbați să se sărute, să se țină de mână sau, în intimitatea lor, să fie intimi sexual unul cu celălalt. Există o anxietate de contiguitate, dacă eu am priceput bine spaima dumneavoastră, nu cumva să vă crească băiatul a) gay, b) terorist, c) cerșetor, d) drogat ori – și mai rău – d) depresiv. Propoziția princeps din purcoiul de cuvinte (mirabila sămânță, ca să zic așa) rămâne următoarea:

”Sunteți oameni anormali, oricât vă deranjeaza că vă numim așa”

Nu-mi doresc să vă schimb opinia. Mi-e la fel de indiferentă ca orice altă opinie cu care se întâmplă să mă intersectez în spațiul public. E un circ. PT Barnum spunea că esența circului e, citez, ”avem ceva pentru fiecare”. Cu siguranță și fundamentaliștii planetei trebuie hrăniți cu ceva, altfel ar muri, cultural, de foame. Drept urmare panseul dumneavoastră fobic despre orice pe lumea asta, în numele maternității, vă aparține și mi-e egal cum vă creșteți copilul căruia și eu îi doresc să nu ajungă vreodată terorist. Nu sunt foarte sigur de celălalte.

Astfel că, deși vă scriu dumneavoastră, e de fapt un șiretlic. Am să vă fac o mărturisire. Mizez pe faptul că aveți o bază morbidă de fani care urmăresc, cu sufletul la gură, fiecare eructație intelectuală pe care o produceți. Și poate câțiva vor pierde din timpul lor prețios și cu următoarele rânduri. Mă recunosc, din start, înfrânt. Eu n-am puterea de-a convinge a nurilor. Dar știu câte ceva despre a) orientare sexuală, b) terorism, c) sărăcie, d) droguri și mai ales e) depresie. Astfel că dacă doamnele care au pulsat la unison cu textul dumneavoastră vor dori și-o opinie psihiatrică le-o ofer cu drag. Deși nu e duminică. Și nu suntem în familie, ca să zic așa.

Hai să clarificăm în primul rând chestiunea normalității. Să fii homosexual nu e o ”preferință”. E o chestiune cu care te naști. Să preferi sexul oral la micul dejun pentru creșterea imunității ar putea fi o preferință. Să fii atras doar de bărbați, să te îndrăgostești de un bărbat când ești bărbat, și să fie o chestiune reciprocă, nu cred că e o chestiune de gust. Și nu doar eu cred chestiunea asta. Majoritatea planetei cât de cât stăpânită de libertate crede la fel. OMS (Organizația Mondială a Sănătății) crede asta. Homosexualitatea nu mai e boală, vezi ”anormalitate” în lexiconul psihiatric din 1973, când Asociația Americană de Psihiatrie a scos-o de pe lista bolilor mintale. Și, în 2008, adică acum vreo 7 ani, Organizația Națiunilor Unite a recunoscut în Adunarea Generală, pentru prima oară, drepturile minorităților sexuale. România a fost o țară sponsor a propunerii, alături de alte 96 de țări de pe toate continentele. Așa că nu vă supărați, cine sunteți ”noi, majoritatea”?

E posibil că dumneavoastră vorbiți de majoritatea heterosexuală a planetei, cei care respectă cumva criteriul ”biblic” al ecuației. Și, înțeleg că, în numele majorității, vă declarați agresată de comportamentul – altfel complet anodin – din cuplurile homosexuale de-a-și arăta afecțiunea unul față de celălalt în public. Mi-e teamă că, pe undeva, vă aflați într-o ușoară confuzie. Majoritatea homosexualilor nu dau ”iama” în dulapul mamei. Nu se fardează. Nu sunt ”efeminați” în sensul prezentat. Pe aceștia ”îi cheamă” altfel. Dată fiind imaginea dvs. publică m-aș feri să intrăm într-o dezbatere privind gusturile vestimentare. Vorba latinului, de gustibus non disputandum.

Dreptul de-a te afișa în public cu partenerul de viață nu ține de orientarea, or preferința sexuală, stimată doamnă. Ține de parteneriatul civil dintre stat, și om. Un om liber, în țara lui, atâta timp cât nu încalcă drepturile și libertăților celuilalt, n-are opreliște în a trăi după chipul, și-asemănarea sufletului lui. Propunerea dumneavoastră despre ce-ar trebui să facă un cuplu gay în public e talibană, și-ar trebui să frisoneze orice minte cât de cât răsărită din miriștea istoriei. Același mecanism de care vorbesc v-a permis, spre exemplu, dumneavoastră să vă căsătoriți și să încheiați respectivele căsătorii administrativ și discret fără prea mare vâlvă. În lumea normalității ”biblice” pe care-o predicați cu titlu de etalon moral ați fi fost lapidată, sumar, cu pietre după prima…indiscreție trăită. Vi s-ar fi spus, probabil de către niște bărbați bărboși, veritabili Adami și Abrahami, că sunteți o curvă nenorocită, o femeie adulteră, o Dalila, o spaima-sulii, și apoi v-ar fi înmormântat într-un loc nemarcat, și v-ar fi negat eternitatea divinității. Șansa vremurilor a făcut să vă puteți face, și reface, viața după bunul plac, în bunul văz al lumii mai mult sau mai puțin inoportunată de standardul ”moral” pe care l-ați practicat. Lumea drepturilor omului nu e făcută din două registre. Drepturi pentru toți, sau deloc, doamnă! S-ar putea să întâmpinați, în creșterea copilului, și alte întrebări la care umanitatea a găsit răspuns, anume cupluri formate din bărbat bătrân – femeie tânără (sau invers, după cum bine știți), cupluri hibride în care fiecare vine din altă căsnicie, cu tot cu copii, cupluri în care partenerii sunt de rase diferite, sau pur și simplu cupluri în care ea e din Bârlad și el din Teleorman. Cumva va trebui să-i explicați diversitatea prin ceea ce reprezintă ea, și-așa cum nu vă puneți problema orificiilor folosite în dormitor când discutați iubirea dintre-un mulatru, și-o asiatică, ați putea să păstrați proporțiile și când vine vorba de homosexuali.

Pentru că, doamnă, homosexualitatea nu e despre sex. E despre relațiile dintre oameni. Cunosc bărbați heterosexuali care au avut cel puțin o relație homosexuală în viață. Alfred Kinsey, în studiul lui istoric despre sexualitatea adulților din Statele Unite, a găsit că o treime din total avuseseră cel puțin o astfel de experiență. Dar dacă vreți să forțați relațiile la sex, doar sex și numai sex (lucru care, cumva, vă vine mănușă), ați putea să îi vorbiți copilului dumneavoastră despre modul ”biblic” de-a face dragoste. De ce să vă opriți la homosexuali? Ați putea să mergeți până în pântecele bibliei și să-i explicați cum e femeia supusă bărbatului, cum e responsabilă de păcatul primordial, cum e condamnată să-și trăiască viața în țărână și să se cace pe ea, la propriu, în durerile facerii. Și-apoi să-l instruiți să-și țină femeia de ochiul hulpav al lumii, eventual iliterată, eventual într-un bordei de lut, la cratiță, material genetic de replicat gena homofobiei. Cumva mă îndoiesc că veți face asta. Ați militat public pentru emanciparea femeii. E curios cum v-ați croit normalitatea încât să se potrivească propriilor opinii.

Doamnă, ca și dumneavoastră sunt mai multe lucruri. Sunt doctor, sunt psihiatru, dar sunt și soț, sunt părinte. Ca și dumneavoastră am un băiat căruia îi doresc lucruri în viață. M-ar durea să ajungă terorist. M-ar durea să aibă probleme, vreodată, cu adicția de substanțe. Să se îmbolnăvească de depresie. Să trăiască sărăcia. Toate sunt probleme de viață unde un părinte poate interveni, și-am să-l ajut cât pot cu oricare dintre ele cât mă va lăsa, cât am să pot. Dar dacă băiatul meu va fi gay are să fie în regulă. Mie mi-e indiferent, om să fie, tot copilul meu rămâne și-am să-l iubesc cât trăiesc așa cum e el, și-am să-mi fac partea mea să fie fericit, împlinit și integrat în lumea din care face parte. În casa mea, doamnă, dacă băiatul meu e gay, și va veni cu partenerul lui, am să-i pun pe amândoi la masă, și dacă vor vrea să rămână peste noapte am să le ofer o cameră și n-are să mă intereseze ce se întâmplă în ea, la fel cum nu m-ar interesa dacă ar fi ”straight”. Nu e treaba părinților ce e în chiloții copiilor. Și dacă va fi gay și va avea parte de talibani care îi spun că e ”anormal”, care îi cer să se ”abțină”, să se ascundă, să trăiască rușinea discriminării, știți, doamnă, ce-am să fac? Am să-l iau în brațe, am să-l sărut și-am să-l învăț cum să-i bage în pizda mă-sii, doamnă. Și-apoi am să fac același lucru și cu partenerul lui. Pentru că lumea MEA, în care vreau să trăiesc cu ai mei, doamnă, n-are loc de fundamentalism. De ură. De bigotism. De discriminare. De stăpâni și sclavi. De homofobie. E lumea în care sper să vă crească băiatul, și reciproca nu e valabilă. Nu vreau, fie ce-o fi, să-mi crească fiul preocupat de analogia gay – anormal, gay – terorist, gay – drogat, gay – cerșetor, gay – depresiv. Vreau să-și destupe mintea, nu s-o astupe cu jegul intoleranței. Și dacă va crește și va fi, cumva, în pofida a tot ce i-am zis un încuiat la minte, un rasist, un om rău, am să plâng, doamnă, și-am să-mi smulg părul din cap. Pentru că înseamnă că mi-am pierdut timpul, și zilele, și-am tăcut când ar fi trebuit să vorbesc, și alții, din speța dumneavoastră, și-au impus punctul de vedere. Nu vă faceți griji, umanitatea nu va pieri pentru că există homosexuali. Umanitatea va pieri pentru că aparent mama imbecililor e mereu gravidă. Până atunci, cu bune, cu rele, ne dăm cu părerea. Și dumneavoastră, și eu. Creșteți-vă copilul în pace. Și educați-vă normalitatea. Eu, unul, o repugn, dacă e exclusivă, nu incluzivă.

G

Capra vecinului și vacanța romană

Mi-a propus să scriu un articol vitriolic despre Mircea Badea. Eram la munte și mă uitam, absent, la împrejurimi. Mai o creangă de brad. Mai un piuit de pasăre. Mai un legănat de hârzob. O cafea. Un Jaeger. Mici plăceri ale vieții. În nemernicia mea plecasem din marele oraș. Măcar pentru câteva zile. Măcar pentru câteva ore. De liniște. Cu toată compasiunea pe care o posed, un pic nativă și copios educată, sunt momente când nu mai pot. Când mi se ia. Când simt nevoia, precum muncitorul din latrină, de-o gură de aer proaspăt. Pe care, deci, mi-l savuram când a sunat telefonul. Să zic da? Să zic…nu? Am zis ”poate”. Și, în parșiv-agresivitatea mea, n-am putut. Ei, uite că n-am putut. Mai are omul și momente de neputiință. Nu că n-ar fi fost tentant. Vestea era cu adevărat bășinoasă. Cetățeanul Badea postase la el pe blog un mic mesaj juisant despre KO-ul suferit de propriu-i antagonist. Care rimează cu motociclist. A pus și-un film despre ”execuția găinei nesimțite”. O nouă filă în lunga carte a excrementelor care, ca în ”Înnorat cu șansă de chiftele”, populează cerul înseninat al patriei. Dacă stai, seara la asfințit, să privești bagdadia sunt șanse, chiar și departe, pe Valea Prahovei, că vei vedea un căcat zburător. Nu știi cine l-a lansat. Nu știi unde aterizează. Duhoarea e mascată fin de rășina pădurilor nesimțite. O percepi, mai apoi, când te întorci spre capitală, încă de la vreo 60 de kilometri distanță. Jegul citadin se ascunde în fund de gât cam de pe la Ploiești.

Și, ieri pe la prânz, mi-a propus, din nou, să scriu un articol vitriolic despre Mircea Badea. Am răspuns că aș fi dispus să scriu un articol despre Schadenfreude în mass-media. Căcat, mi-a răspuns, ce știe cititorul nostru de schadenfreude. Nici măcar nu poate să-l citească, darămite să priceapă la ce se referă. Or scrii la sânge, or nu scrii deloc. N-aș scrie la sânge, sângele nu mă pasionează. Atunci nu scriem, zice. Și-am lăsat-o așa.

În îndoială. Pentru că pe fond subiectul merită o poveste. Mi-am adus aminte de dimineață de frisonul pe care l-am avut după ce Cătălin Striblea, fost coleg cu mine la Realitatea, ani de zile în urmă, a făcut un accident vascular. Cătălin e un jurnalist pur-sânge, un om calm, pe care l-am admirat. A construit din rădăcini secția Politică a Realității. De-acolo a plecat, de exemplu, Alex Dima, care între timp a ajuns brand-ul care a ajuns. Mă văzusem cu Cătălin de curând la reuniunea grupului inițial de ”nebuni”, în sensul bun al cuvântului, care au acceptat să meargă până la capătul lumii, în ”Pubela TV”, embrionul tuturor televiziunilor de știri care au urmat. Pe unde-a trecut, fără succes, și Mircea Badea. Același Badea i-a urat, în februarie 2013, lui Striblea să facă și-un al doilea AVC. Mi-am zis că totuși există o limită. O fi omul lup pentru om, dar nu câine. După care, nu de mult, a murit Horia Tabacu. Pe mormântul lui, din nou, cetățeanul Badea a jucat cazacioc. Indiferent de motiv, că e pentru bani, pentru publicitate, pentru setea romană a pulimii care trăiește din rachiu și pufuleți, n-ai cum să nu conchizi că o astfel de reacție e dincolo de limită, patologică. Mergând înapoi pe firul apei mi-am adus apoi aminte că, prin 2012, același Mircea Badea îl declarase mort pe Cristian Tudor Popescu. În mintea mea s-a creionat un motiv repetitiv. Triumful christic al gazetarului care ”cu moartea pre moarte călcând”, răcnește triumfal de fiecare dată când vreun ”dușman”, vădit sau închipuit, suferă, sau intră în colaps. Nu se pune problema hazardului. Nu e o chestiune care apasă pe oricine, iminența bolii, iminența morții. Nu. Momentul de megalomanie dictează că cetățeanul Badea are un cuvânt de zis în căderea Secerii. Prin manipularea planetelor. Boala lui? Schadenfreude. Acel cuvânt despre care nu poci scrie că n-o să priceapă cititorul de ziar despre ce e vorba. Ei lasă că nu scriu la ziar. Scriu aici. N-o să ajungă la tot atâția oameni, dar poate, din nou, cine știe. Poate-ajunge la cetățeanul Badea. Tot ar fi ceva.

Schadenfreude înseamnă să te bucuri, până la patologic, de răul altuia. Lord Byron are o formulare mult mai romatică a fenomenului – ”vacanță romană”. O ”vacanță romană” e ziua liberă pe care o dădeau imperatorii pulimii când se organizau lupte cu gladiatori la Colliseum. Visul luptătorului în arenă, spune Byron, e să moară într-o astfel de zi în uralele mulțimii, și toți să se bucure de vărsarea de sânge. E una dintre cele mai ciudate trăsături ale conștiinței umane, sentimentul de euforie pe care îl resimți când cineva experimentează durere, fizică or psihică. Despre ”schadenfreude” (care, apropos, se citește șadănfroide) Arthur Schopenhaur scrie: 

” [este] bucuria perversă pe care omul o are din nenorocul celorlalți, și care rămâne cea mai rea trăsătură a naturii umane. Este un sentiment înrudit îndeaproape cu cruzimea, de care este diferit, ca să spunem adevărul, doar în teorie, nu și în practică. În general, îl găsești acolo unde-ar trebui să găsești milă – mila, care este opusul lui, și adevărata sursă a tot ce e justiție și caritate autentică. [Prin comparație] invidia, deși un sentiment preprobabil, încă mai are o scuză și este, în general, o calitate profund umană; în timp ce schadenfreude e diabolic, și provocările lui sunt precum râsul din Iad”

Freud l-a citit pe Schopenhauer, cu siguranță. Interpretarea lui asupra noțiunii a fost că, de fapt, ”vacanța romană” e o defensă împotriva pornirilor agresive ale individului, pe care aceste le proiectează ”magic”, pe obiectul fixației lui. Prin dezastrul la care asistă își reglează, intern, propria lui frică psihotică de a fi agresat și ”supraviețuiește” amenințării cu moartea din partea obiectului. De aici bucuria. De aici triumful. Represia primitivă a agresiunii duce la un astfel de debușeu. Prin asta, schadenfreude face parte din ontogenia psihică a fiecărui individ. Anul trecut, într-un studiu spectaculos făcut de niște cercetători de la Universitatea din Haifa (Israel), fenomenul a putut fi observat la copii cu vârste de doar 2 ani în situații de inechitate/ adversitate socială. Concluzia lor e că adaptarea are caracter evoluționar, și a apărut ca răspuns la conceptul social de ”nedreptate” (unfairness în original). Ce e și mai interesant e că există un mecanism cerebral pentru asta, un ”circuit” cu ”nuclei” în creier care, de fapt, face legătura cu alte mecanisme primitive de…recompensă. Într-un alt studiu care a făcut vâlvă, de data asta publicat în Science, o echipă de japonezi s-a uitat la pattern-ul de activare a creierului la subiecți altfel sănătoși, în prezența une paradigme de stress. O paradigmă de stress e un model simplificat de activare a invidiei individului, dar și de schadenfreude. În ecuația ”invidie”, se activa o anumită parte a creierului (dorsal-anterior cingulat). În ”schadenfreude”, o parte numită striat ventral, care e implicat în răspunsul de recompensă. Cu alte cuvinte, pentru persoana care experimentează un astfel de sentiment, corelatul e plăcut, e ca și cum ai mânca ciocolată. Ce a putut să clarifice studiul din Science e că, obligatoriu, schadenfreude apare ca recompensă doar la individul care experimentează invidie puternică, și când necazul i se întâmplă persoanei ”avantajate” și ”auto-relevante”, unde ”auto-relevante” se traduce prin ”auto-suficiente”, ”desăvârșite”, ”împlinite”.

Cred că este deci rezonabil să admit argumentul că, devreme ce Mircea Badea are un lung șir, în trecutul lui recent, de ieșiri publice în care a măscărit colegi, adversari, antagoniști, opozanți, că cea mai la îndemână explicație e că e consumat de invidie, o invidie în care îi percepe pe aceștia ”avantajați” și ”auto-relevanți”.

Problema mea nu e totuși cetățeanul Badea. Aici mă separ de demersul colegilor mei jurnaliști care, momentan, joacă un catch-22 cu prezentatorul Intact în care, vrând nevrând, oglindesc devianța comportamentală a acestuia. Întâmplarea face că strategia ”cui pe cui se scoate” nu doar că nu e terapeutică, dar poate fi și periculoasă. E o vacanță romană perfectă. Cineva va muri în sânge în arenă, nu contează, mulțimea va scanda în urale. E pâine. E circ. Câștigă și Mircea Badea. Câștigă și antagoniștii lui. Batoza deja infectă a presei menține o stare fragilă de echilibru în care articole care conțin ”sânge”, ”halucinant” și alte figuri de stil fac rulaj suficient încât să ofere sentimentul (de altfel fals) că articolele respective sunt relevante, sau la un moment dat ”bune”. Nicidecum. E o dizenterie mediatică, un morb infecto-contagios, în care unul nu-i mai breaz decât celălalt. Ce e și mai dureros e că audiența e în veșnică ascensine, între tabere poți să numeri sute de mii de oameni, dintre care unii sunt veritabili mujahedini. Se împart ocări. Se dau apelative. Se formează folclor. Pe bucuria oferită de moartea caprei vecinului se tratează, paleativ, insuficiența maselor. Educație insuficientă. Sănătate insuficientă. Mobilitate suficientă. E reprobabil pentru toți, și-am scris-o și în trecut, că au coborât în troaca presei de scandal. Una e presa de controversă, alta e presa ca bici al lui Dumnezeu. Ce face Mircea Badea e să ofere legitimitate pornirilor bumbene ale unei mase de fragilizații comportamental care vor putea, apoi, invoca plăcerea pe care-o resimt când zgârie mașina vecinului, sau când râd cu poftă la schingiuirea unui boschetar. Ce fac adversarii lui Mircea Badea e să propună că administrarea unei ”lecții” agresorului cumva îi face mai puțin agresori, sau agresivi. Într-o lume cât de cât literată, cât de cât citită (hai să nu zic smerită), comunitatea ar cenzura, prin indiferență sau chiar blam, o astfel de ciorbă toxică. Dar nu. Nu în România. În România există o relație lineară, invers proporțională între nivelul de bunăstare al individului, pe de-o parte, și apetitul pentru scabros, pentru cealaltă parte. Când zic ”bunăstare” nu mă refer la bani. Ci la acea stare bună pe care ți-o dă auto-relevanța, auto-suficiența, altruismul social, sentimentul de apartenență etc. Precum oile în saivan ”ultrașii” fiecărei părți a problemei scandează, din galerie, îndemnuri glorioase pentru triumful unuia dintre eroii pe care apoi îi emulează, în viața de zi cu zi, până la atomizarea completă a vieții. E un râs, un gâlgâit perpetuu care transpiră din străzile orașului, o folie de intensitate psihotică, fără răspuns, fără strategie curativă sau măcar de ameliorare simptomatică.

Post-scriptum:

E posibil (deși improbabil) că cetățeanul Badea va răbda să citească prin stuful pe care tocmai l-am scris. E posibil (deși improbabil) că și adversarii lui Badea vor citi (cum era expresia?) ”delirul grafoman” la care m-am supus. Și e probabil, de data asta, că nu vor fi priceput mare lucru. Chestiune care de altfel mă lasă profund indiferentă. Nu mă adresez zeloților. Mă adresez celorlalți, pătura gri care e obligată, cotidian, să participe prin contiguitate la o astfel de silnicie și căreia i se recomandă că nu e musai să se uite, pot oricând schimba ”canalul”. Doar că e o problemă. Pot schimba canalul, dar nu pot schimba la fel de ușor orașul, sau țara, în care mă văd obligat să trăiesc laolaltă cu o faună din ce în ce mai virulentă. Singurul vaccin pe care îl găsesc la asta e să scriu, puțin/mult, bine/ prost, nu contează, dar să scriu sincer, onest despre ce gândesc vis-a-vis de asta. Pentru că m-am născut cu un defect. Răul aproapelui nu-mi iscă plăcere. Dezastrul politrucului nu-mi urcă zâmbet pe buze. Căderea din grație a personajului mesianic îmi dă cel mult o formă de melancolie, în banalitatea ei. Se vor grăbi poate unii să dea cu bolovanul la cele de mai sus. Piatra lor e un argument valid, valabil și consistent la adevărul deja afirmat: acolo unde e piatră, e invidie. Acolo unde e invidie, e inferioritate. Și acolo unde e inferioritate, e sărăcie. Trăiesc într-o Românie săracă, și asta-mi ocupă tot spațiul.

G