cenzura sau secret de stat?

De citeva zile, in Turcica e scandal mare: se pare ca niste exponenti de frunte ai actualului regim s-au dedat la diverse animaleli cu practicante ale celei mai vechi meserii din lume. Nimic nou, o sa spuneti, la noi asta e la ordinea zilei, mai greu e sa-i gasesti pe aia care n-au facut-o; problema e ca toata tarasenia a fost filmata, iar filmuletele au fost urcate pe rapidshare si fileserve, ca sa le vada tot romanu’… pardon, tot turcu’, in mod democratic si-n virtutea legii dreptului la informatie. In urma scadalului de presa care, inevitabil, a urmat (pentru ca si la ei, ca si la noi, se pare ca ziaristii nu au acelasi succes la femei ca politicienii, de unde si rica permanenta pe care ziaristii le-o poarta), intr-o sedinta de urgenta de 5 minute, executivul de decis pedepsirea acelor destrabalati interzicerea accesului la rapidshare si fileserve (de unde, intre noi fie zis, saracu’ tractorel isi tragea si el mai un film 1080p, mai un flac, mai un pdf cu vreo revista care nu se gaseste pe aici, mai o cartulie electronica pentru tablet, etc). Trebuie sa recunoastem ca au lucrat simplu si eficient, nu ca la noi, unde scandalul ar fi durat cu lunile, s-ar fi inflamat tot boboru’, de la vladica la opinca, si, in cele din urma, nu s-ar fi luat nici o masura.

Atit am avut de raportat.

PS. Stati linisititi, am incercat orice free DNS posibil, nu merge de nici un fel. Singura scapare e zevera.com… dar pentru cit timp?

UPDATE 01.06: Accesul la cele doua filehost-uri s-a restabilit, probabil ca fisierele respective au fost sterse. Unde nu mai e foc, de unde sa mai iasa fum? Vin alegerile…

nu stii chimie, nu stii ce halesti

Fratilor, traiesc zile grele, cumplite chiar. Pe linga faptul ca e cald de transpira boii si sub limba si pute de zici ca pamintul e un animal viu, care din cind in cind flatuleaza, am si dovada ca nu mai sunt adaptata vietii in continuu progres tehnic, tehnologic, stiintific si filozofic. Am citit de doua ori in magazin si am inteles abia cind am ajuns acasa si am avut acces la dictionarul enciclopedic.

Daca ati fi in fata acestui sondaj pe Conquiztador, sa zicem, ce varianta ati alege?

La prima vedere Benecol din secara cu esteri de stanoli din plante cred ca este:

a) sortiment inovator de piine recomandata oamenilor;

b) un preparat medicamentos validat NASA pentru tratamente in stare de imponderabilitate in vederea rezolvarii unor complicatii ale colului uterin pentru momentele in care Pamintul va deveni neincapator si ne vom muta pe Marte;

c) otrava de soareci;

Bine, acum sa nu fiu rea, nici benzoat sau emulgator nu suna mai bine 😀

Deci mi-am luat aceasta piine, pa sistem, ca doar nu era sa ratez. Vorba aia, ce nu te omoara te face mai puternic.

1/2 Dead Can still Dance

Buna dimineata de dupa Pasti,

Am lipsit mult, dar puteti considera ca am revenit odata cu primavara.

Exista perioade in care nu te poti aseza la birou sa scrii chestii pe blog pentru ca nu ai timp nici sa faci treaba pentru care esti (sau nu) platit. Eu tocmai trecui printr-o astfel de perioada, pe care consider ca am parasit-o cu succes. Am revenit, deci, pina la urmatoarea perioada plina de evenimente.

De unde vine titlul? Pai la sfirsitul lunii martie mi-am luat 3 ore seara sa merg la Sala palatului sa vad un concert. Era vorba de o jumatate (vocala) din celebra Dead Can Dance, o trupa pe care o ascultam in vremea liceului si a facultatii. Brendan Perry a tinut un concert absolut superb, pentru ca vocea i-a ramas aceeasi, la fel si feeling-ul.

Despre inceputul lui aprilie, ce sa va spun… am muncit de mi-au sarit capacele. Asa cum deja stiti, pentru o scurta perioada, trofeul FIFA a fost prin Romania. Nu va zic cum a iesit, ca asta ati putut citi prin presa, dar va zic ca s-a muncit ca la balamuc. Dintre toti cei implicati as vrea sa aduc o lauda tirzie celor de la Aeroportul Otopeni, inclusiv firma de handling Menzies, care au lucrat asa cum nu prea se lucreaza in Romania: nemteste, aka ceas, aka brici, aka super. Si pentru ca bila alba face casa buna cu aia neagra, as avea de dat un bobirnac BGS-ului, dar nu foarte dureros, fiindca pina la urma treaba a mers bine si nu se face sa arunci cu oua cind toti ceilalti azvirl cu flori.

Inca un mit s-a naruit: chiar si avioanele prezidentiale cad! Groaznic! Si naiba s-o ia de treaba, tot la rusi cazu si asta al polonezilor…

Pentru cei interesati: inca traiesc, sunt bine, ma refac dupa vreo 2 saptamini cam greutze, incerc sa recuperez Pastele lucrat de 1 Mai muncitoresc, sper sa-mi si iasa. Trag dupa mine de vreo 2-3 saptamini o raceala, mi-a aparut si o carie, ne-am mutat cu sediul in Piata Romana si, ce e cel mai important, de astazi redeschid sezonul la Yahoo Messenger! Cred ca pina la urma titlul se refera si la mine 🙂

Va doresc spor la treaba,

a.

Der Kleiner Muck

Am mustacit adeseori, in ultimii ani, la ramificatiile ridicole pe care le-a luat guvernarea, si administrarea, statului roman. Politica in Romania a plecat in tromba in anii ’90 cu doua tabere, una de idealisti cealalta de nomenclaturisti. Niciodata, cineva, n-a avut sper iluzia ca procesul de selectie va crea entitati de inalta morala. Era mai degraba plauzibil ca din altoiul reciproc al celor doua va reiesi un homo troglodytes. Cu un sistem de semnalizare verbal redus, dar iscusit, si-o siretenie a subterfugiilor demna de apreciat acolo unde, de exemplu, scrupulele filosofului il vor fi impiedicat pe-acesta sa treaca la act, in vreme ce entuziasmul antisocialului il va fi bagat deja in puscarie, politicianul este un filosof antisocial, o schisma in gandirea asociativ-logica a maselor din care reiese un comensalism, “aproape de ei” si totusi un lup in staulul oilor.

Avem multe figuri luminate, care fac furori in randul prostimii. A te scandaliza ca poporul are o preferinta e un prerogativ al oricaruia dintre noi, o racila totusi deloc comoda pentru sanatate. Ei sunt produsul nostru in egala masura in care suntem produsul lor, figuri de reprezentare a caror dificultate e ca duc in spinare toata spoiala identificarii proiective oferita de procesul electoral. La propriu, dar si la figurat, politicianul este defensa noastra in fata unei realitati inabordabile, inefabile, de la care nu putem aborta. “Ca la noi la nima”? este – de exemplu – o particularitate a acestei interpretari, caci in fapt suntem anonimi intr-o mare anonima in care grotescul politic se perpetueaza, languros, de la falia San Andreas la Marele Zid Chinezesc.

Sa fie deci stabilit, pentru urmatoarele, ca salut normalizarea cernoziomului politic romanesc prin aceea ca a permeat dincolo de muncitorime, prin aceea ca rupt turul pantalonului proletar si acum pluteste, la lumina zilei, in zone anterior considerate “virgine” ale societatii civile. Osana!

Ce nu pot pricepe eu, ca om de omenie insa, este prin ce proces ebulient de gandire ajunge statul roman sa considere, ca organism autonom si homeostat, ca ii este de folos sa faca gesturi precum cele de-a numi un fost DJ radio stirb, si rablagit, la comunicare la finante si-apoi, cand acesta e taxat drept citius altius mucius de propriul angajator, un altul sa-i ia locul, cu singura asemanare ca e tot un evergreen cu inceput pronuntat de chelie si gropita in barba. Au disparut toti cei 20 de mii de tineri care, spre deosebire de Andrei sau Danutz, si-au frecat izmenele de bancile facultatii atata amar de ani ca astazi sa umble zabauci prin societate, dezamparati ca nimenea nu-i vrea, someri psihologic si intelectual? Cand ma uit la gavanele goale ale acestei generatii vad semnele banilor celorlalti, ai “fortei de munca”, de s-au dus in acestia, fericiti absolventi ai invatamantului gratuit, si care nu vor intoarce niciodata prinosul muncii lor inapoi la cei ce si-au bagat banul in ei. La fel cum am produs lucerna la export, la fel producem intelect la export. Horde tatare de finantisti, ase-isti, REI-isti, contabili, bla-bla-isti fac suta-de-metri-garduri pe la Olimpiadele Comunicarii ca, intr-o dimineata de iarna, domnul ministru Vladescu, de la finante, sa-si puna la Cabinetul domniei sale ghirlandele preferintelor de la semafor, adica un Gheorghe care face dedicatii de Holograf.

Ce-ar fi ca de maine eu, psihiatru, sa nu mai vad pacienti si sa-l pun, ce stiu eu, pe Cheloo de la Parazitii sa le explice cum e cu boala mintala? Sunt sigur ca ar avea ceva de zis pe tema asta. Sau tu, femeie gravida, sa primesti consimtamant informat de la Mirabela Dauer. Sau la pompe funebre sa te asiste fantoma lui Gica Petrescu.

Toate acestea nu impieteaza, la nivel logic, persoanelor sus-numite. Domniile lor e foarte posibil sa imbratiseze cu larghete posibilitatea unui viitor politic, sau administrativ, in care amintirea romantei trecute va fi coaptat la prezentul permanent. E nevoie – zic mereu – de-un Patzaichin in fiecare Adunare nationala. Pe de alta parte, daca cineva ar veni sa-mi propuna mie, medic, sa vorbesc finante as refuza politicos, sau as sugera un tanar finantist sa intre in ucenicie pe aceasta cale, si sa puna un prim pas pe treapta devenirii ministeriale.

Nu doar ca nu avem cultura pasilor naturali catre implinirea profesionala, dar in indobitocirea noastra milenara am ajuns sa consideram, de cand cu eructatia domnului catindat Antonescu cum ca Tudor Chirila ar fi un mentor personal (nihil sine Dior), ca ajunge sa fi popular pentru mase ca sa castigi un pachet Premium de competenta. Ce prelungire pseudopoda! Ce falus fix in gura cascata a lui Niculae Moromete! Nu-i asa, acum stim la randu-ne ce trebuie sa facem, anume sa exhibam la randu-ne tot histrionismul de care suntem capabili pentru ca, dupa ce ne va sti lumea cale de trei sate, sa supleam lipsa de pregatire profesionala cu aceasta pseudo-competenta care tine loc de orice, pe distante scurte.

Implinesc anul acesta 30 de ani. Am petrecut, din ei, 24 in scoala, si drumu-mi nu mi s-a terminat. Privesc senin in oglinda, nimeni nu-mi poate lua aceasta demnitate, o port in fata omului cu cusma in mana la fel cum o port si la poarta omului cu butoni de argint placati cu diamante. De cand lumea si pamantul, valorile Omului au trecut prin acest act de civilizatie, “de-din-deal-in-vale” si nu invers. Fantasmele mele trecute, visele ca as putea sa am vreun handicap in fata liber-intreprinzatorilor si bisnitzarilor care au parvenit in aceasta tara eminamente orientala le-am lasat trecutului odata iesit inafara ei, cand am putut sa o vad pentru ce este ea de fapt. Romania e o pata mica, afumat cafenie, pe harta lumii. Acolo traiesc unele persoane care imi sunt extrem de dragi, si alte 20 de milioane de potentiali indiferenti. Imi devin diferenti doar prin prisma profesiei mele sau a actelor ubicuitare de bunatate pe care le fac, in virtutea credintei mamei mele ca “bine faci, bine gasesti”, si-a insistentei bunicii mele sa-mi fac “sfanta cruce” inainte sa plec la drum (pe-acelasi principiu, se pare). Practic bunul simt nu ca marca romaneasca, ci ca fapt universal. Si-l practic si aici, si aiurea. Cred ca pot sa traiesc bine separat de miasmele acestor domni cu care, vreau nu vreau, vin in contact mai ales in momentele lor de mare prostie.

Uite, stiu de exemplu ca acestui domn Vladescu eu, contribuabil, ii dau din banii mei. Ii dau pentru ca cetatenia mea romana ma obliga sa o fac. Daca n-ar fi asta, tembel ar fi ala care i-ar da vreodata unui aliterat in tehnologie de secol XX doi lei. Mai ales cand se lanseaza in astfel de acte publice. Aidoma, daca n-as fi legat cetateneste de Romania mi-as feri averea de tot ce inseamna guvernarea actuala. N-as plati taxe, impozite, amenzi, n-as da din uzufructul muncii mele nici un cent unor idioti, unor incapabili, unor matracuce care n-au invatat in scoala decat legea Suptului si formula apei oxigenate, nu mi-as asocia numele, atata cat al am, cu un sistem care neaga, cu tarie, nevoia de sanatate si de educatie a turmei sale.

Este posibil ca Romania sa supravietuiasca bolnava si analfabeta. Din aceasta adversitate s-ar putea sa iesim mai puternici, mai frumosi, mai atractivi sexual. Dar tot gangavi vom fi. Zeii creati de niste creaturi bolnave, meschine, mucezite, dar totusi cu drept de vot in configuratia democratica la care ne uitam cu veneratie, sunt doar umbre trecatoare pe zidul plin de igrasie al istoriei noastre. Nu spera, si nu ai teama, ce e val, ca valul trece. Nu? In sinea-mi, insa, si suspicionez ca la fel se intampla in fiecare dintre analogii mei, cei care pot sa numere pe degetele de la o mana anii in care nu au facut scoala, drive-ul de a participa la acest grotesc carnaval scade proportional. Cel mult, cred, vom construi un gard alb, bine varuit, in jurul Guvernului pe care sa scriem, cu majuscule “carantina, epidemie de prostie proliferativa cronic-debilitanta”.

G.

ghidul inginerului chitara solo (partea I-a)

comment-ul meu de zilele trecute (cum c-as fi croit sa devin ministrul culturii) n-a ramas fara urmari (sau n-a fost aruncat fara backup, depinde din ce parte privesti): tractorel si-a procurat o chitara electrica, instrument atit de necesar iesirii din anonimatul (destul de reconfortant, sa recunoastem) oferit de formatia profesionala mentionata in titlu si patrunderii pe marea poarta a artelor, acolo unde numai cei mai buni dintre cei buni rezista fara pile sau diverse dotari anatomice. bineinteles ca, dupa cum bine ma stiti, chiar si neavind orice tangentza cu arta, eu as fi facut (si voi face) fata cu brio oricarei provocari care mi-ar fi zgiriat (mi-ar zgiria) bastonul de ministru, dar am considerat c-ar fi corect fata de viitorii mei colegi de breasla ca, pentru a fi recunoscut (si nu numai temut!) de colectivul de artisti caruia va trebui sa-i devin stindard si portavoce, ar fi elegant din partea mea sa incerc sa le inteleg acestora eforturile, framintarile si temerile si din interiorul breslei, nu numai din exterior (ca simplu consumator de divx-uri sau mp3-uri de pe net). zis si facut! (ceea ce-mi dovedeste caracterul decis si faptul ca voturile voastre pentru tractorel, la viitoarele alegeri, nu vor fi in zadar)

contrar opiniei general acceptate potrivit careia chitara se manifesta cel mai plenar in momentul in care este minuita cu picioarele din fata, partea mea anatomica cu care a intrat pentru prima oara in contact aceasta a fost degetul mare de la piciorul drept; asta nu datorita faptului ca, recunosc si repet, sint un neofit in ceea ce priveste diversele moduri in care se manifesta sau creaza arta, ci faptului ca agentul care a facut livrarea a omis sa simuleze macar greutatea pachetului, in momentul in care mi l-a pus in brate. tributar unui sentiment de implinire pe plan personal, am inghitit politicos indemnul care, aveti dreptate, i se cuvenea nenorocitului cu virf si indesat, si am purces optimist la impingerea voluminosului pachet inspre centrul sufrageriei.

in mod absolut logic, primul lucru pe care l-am abordat a fost montarea trepiedului. acesta vine gata dezmembrat in citeva tevi indoite cu capace de plastic la un capat si arcuri si filet la celalalt, piese care se asambleaza corect numai dupa a patra incercare, doua band-aid-uri si recitirea in detaliu a instructiunilor. vazind postamentul instalat, am capatat o infuzie atit de nesperata de curaj, incit am renuntat fara pareri de rau la ciocanul cu care ma gindeam sa reglez conturile, si am continuat cu chitara in sine. orice chitara care se respecta vine infasurata intr-o patura de burete care nu se poate sfisia cu miinile. singura cale de-a o desface in mod corect este de-a-i taia snurul cu care este fixat buretele, moment in care chitara pica exact pe degetul mare de la piciorul sting, contrabalansind astfel dezechilibrul anatomic cu care am demarat intreg procesul. in timp ce incercam sa-mi recuperez cumpatul si echilibrul, mi-a zburat gindul la ce s-ar fi intimplat daca as fi urmarit obtinerea fotoliului de ministru al constructiilor sau al industriei grele, de exemplu, si recunosc ca m-am cam speriat un pic. am hotarit imediat, insa, ca arta cere sacrificii, asadar am infasurat frumos buretele si l-am depozitat grijuliu inapoi in cutie. scapata din strinsoarea buretelui placental, chitara a slobozit un “zdraaaaang!” indelung, exact cum un nou-nascut ar face “oaaaaa!” in momentul in care vede fatza doctorului. la analogia asta am zimbit larg, mi-am aranjat frizura si am depus usor chitara pe trepied, cu grija maternala, la fel cum orice moasha, din orice spital romanesc, ar depune nou-nascutul pe cintar. urmatorul la rind: amplificatorul. amplificatorul de chitara este o cutie paralelipipedica, neagra, cu un miner deasupra si care, pentru un individ cu IQ mediu, nu se dovedeste a fi prea daunator din punct de vedere anatomic, pentru ca, datorita aspectului sau bulky si avind colturile infasurate in cauciuc, orice idiot poate deduce destul de usor ca poate deveni nociv sanatatii in cazul unei manipulari defectuoase. indiferent de starea morala sau bahica cu care va fi inzestrat un viitor utilizator, fara indoiala, acesta va fi foarte grijuliu cu manuirea amplificatorului. cum ar veni, v-ati bucurat degeaba, nici un degetzel de la piciorul tractorelului nu a avut de suferit in urma despachetarii amplificatorului. sau poate n-am simtit io pentru ca erau deja amortite? p-asta cred ca numai o sedinta de hipnoza o mai poate stabili. mutsunake?

ultimile (dar nu cele din urma) parti componente ale chitarei electrice sint cablurile (de alimentare, pentru amplificator, si semnal, dintre chitara si amplificator), penele (bucatelele alea de plastic pe care le tii intre degete cind ciupesti corzile) si tunerul electronic. ba nu, mai este bara de tremolo, o bara de metal nichelata, cam strimba pentru gustul meu, si care se infileteaza in locasul special prevazut in corpul chitarei, linga suportul corzilor. vine la rind banda care se pune pe umar si are rolul de-a mentine chitara in momentul in care avem de gind sa impresionam auditoriul din pozitia stind in picioare. aceasta este din piele si are diverse inscriptii si impletituri, functie de citi bani ati dat pe ea.

instalarea din punct de vedere electric a intregului ansamblu este destul de simpla, nici un cablu nu poate fi introdus in alt loc decit cel in care trebuie sa intre; cei care poseda calculatoare inteleg ce vreau sa spun. bine, acest lucru nu este aplicabil in cazul celor puternici, care pot introduce tot ceea ce vrea muschii lor in gaura in care vrea ochiu’ lor, creierul neavind un loc definit in ecuatie.

am purces asadar la prima lectie: Learn to Play AC-DC.

(mai multe dupa ce-mi recapat simturile la nivelul falangelor si fac pace cu vecinii)

Tara lui Papura Voda

Aseara m-am culcat molcom gandind ca s-au intors ai nostri, am fluierat incetisor Internationala si m-am intors apoi pe-o parte. Am visat frumos, se facea ca dintr-o tufa mare de trandafiri albi se inaltau vreo trei mai rosii, sangerii, si le fluturau, asa, petalele usor in briza vantului, iar pe petale, asezate simetric, niste bobite de roua. Totul era perfect, picau piezis razele soarelui si din difractie reieseau mici curcubee, si parca nimic n-ar fi putut schimba peisajul. Cand colo, o cizma se ivi si cu pasi hotarati a strivit tufanisul. Deasupra ei, un personaj barbar, cu dreapta, a secerat trandafirul si l-a aruncat in sant pe unde se mai aflau si cateva plombe aurite ramase de la ultima Inviere a Mortilor.

Iata deci cum e la alegeri in Romania, in tara lui Papura Voda. In primul si in primul rand, aseara, toata lumea si-a proclamat victoria. Era inaltator sa vad cum pe rand domnii Geana, Poc si Ridicheanu au declamat, cuminte, cum poporul le-a ales lor politicile si valorile, ca si cum electorului roman i-ar fi pasat si de-altceva decat de termopanul promis. Dintre totii, Herr Poc a fost cel mai dintre cei, anuntand c-o lacrima la marginea ochiului cum ca, dupa lupte seculare care-au durat jdemii de ani, a invins in cele din urma dreapta. El, liberalul. El, progresistul. El, liber-schimbistul. Intr-o matematica uluitoare si surprinzator de vioaie pentru ora inaintata la care se desfasurau discutiile, Profesorimea Sa a anuntat cum 50+% din popor e liberal, deci impotriva comunismului, deci impotriva oligarhilor. Sau nu. Pe de alta parte, domnul Radu Tudor bujorel pe Antena 3 remarca, in contrapartida, ca daca PNL-ul si PSD-ul au iesit cum au iesit inseamna ca 50+% din popor nu-l vrea pe Traian Basescu. Dar este evident si pentru ultimul soarec, messieurs! Daca fiecare si-a’mpartit o treime din prostime cuvine-se sa estimam ca oricare dintre explicatii e alternativ viabila. In noianul de remarci Ion Cristoiu i-a sugerat stimabilului Poc sa se sinucida, l-a facut bou pe Iliescu si-apoi a zis ca el pleaca acasa, ca nu de aia s-au adunat acolo ca sa dezinformeze populatia, ci ca sa zica adevarul. Adevarul este, insa, ca Bogdan Teodorescu are o problema la scalp, sau cel putin asa se vedea pe umerii dansului punctati de matreata. Dar sa nu divagam.

M-am culcat dezamagit ca iar vor veni patru ani rosii. M-am trezit cu breiching niuz, cum ca PDL-ul a revenit in fruncea. Pai se putea, domnu’ Boc? Toate care-pe-care-le, toti carnaciorii furnizati, toate bordurile lui Videanu Greuceanu, cabanos la cabanos si purcelus si lapte gros, unde se presupune ca s-ar fi dus? Mai mult, aflu ca flamura albastra va domni prin tara lui Papura Voda, si ca PDL-ul si PNL-ul s-ar putea sa isi dea mana numa’ numa’ doar e potolita invazia fanariota din Modrogan, sau unde s-o ascunde mai nou social-democratia romana di la shientru.

Sa trecem peste ridicolul extrem al acestei prime povesti uninominale, despre care domnul Teodorescu spunea aseara ca abia acum ofera o veritabila legitimitate partidului care va castiga, ca si cum uninominalul ar insemna o alegere informata, si nu una deformata de “cel mai mic dintre doua rele”. Este o mare hiba in sistemul nostru electoral, dupa cum reiese. In putine alte tari ai o defalcare la 6 procente acum la exit-polls, si-apoi, la numaratoarea voturilor, se schimba trend-ul cu o quota cumulata de peste 10 procente “convenabil” la umbra prezidentiabilului. Dintre toate partidele, doar PDL-ul vitregit se pare ca a iesit la suprafata victorios, in timp ce PSD-ul si liberalii pierd semnificativ si crancen cand vine vorba de realitati. Ah, si sa nu uitam PRM-ul lui Vadim care a mai castigat un procent de aseara. E posibil ca alegatorii lui CV zis Tribunul sa fi fost mai timizi, mai retrasi, e posibil sa-si fi manifestat nationalist-sovinismul si xenofob-stalinismul discret, prin ganguri, acolo unde nu ajunge mana intrebatoare a sondajului. Eu unul sunt multumit, UDMR-ul si-a prins ca de obicei electoratul de-o maniera satisfacatoare. Carevasazica vor ramane, ca de obicei, la guvernare pentru ca – nu-i asa – ce ne-am face noi oare fara ei?

Iar acum, cu mic cu mare, toti isi freaca incheieturile rozalii si se pregatesc de rosul la ciolanul executiv. De guvernare toti sunt interesati, cu actul decizional toti sunt compatibili. Daca te uiti in ochii lor, la barba lor taiata in granit, la gusa doar un pic proeminenta nici prea mult, c-ar fi porcism, dar nici  sa fie supti a saracie, ca atunci e clar ca au venit la furat. Nu, ei sunt oameni realizati, pentru care banul este, nu-i asa, o miscare discreta pe tabla de sah. Ei n-au nevoie de case, masini, masini-unelte. Ba, mai mult, si-au trecut copiii prin facultate si matusa Tamara e de mult trecuta la cele vesnice. Sau s-a mutat la Mizil? Ministeriabilii sunt toti unul-si-unul, ca la vremuri noi, vorba lui Nicolae Iorga, tot moi. Sau noi? Moi sau noi? Una dintre putinele observatii pragmatice de aseara este ca guvernul ales pentru aproximativ un an va fi cel mai suferind din perioada post-decembrista. Si-atunci, ma gandesc, de ce n-ar fi “de uniune nationala”? Asta e gandirea care probabil adasta acum la toate partidele care si-au tras caimacul din aceasta prima runda uninominala. Pai de ce sa fim doar noi luati la palme pentru recesiunea care va veni din ianuarie 2009? PSD-ul e cu adevarat infometat de guvernare, ei ar fi dispusi sa dea PNL-ul-ui locul la guvernare ca si pana acum. PDL-ul, pe de alta parte, n-are de ales decat sa intre la guvernare pentru ca presedintele va trebui ales, la anul, si la al Paishpelea Congres. Or fara PDL la guvernare Basescu nu va intra nici macar in turul doi. Nu in ultimul rand, intre PDL si PSD e o incompatibilitate de ….resurse, si o veche poveste de rivalitate intre prostanaci. Iliescu a spus-o de altfel aseara, ca deh, l-au mai parasit resursele diplomatice dupa ce-a trecut de 70 de ani, cum ca PSD-ul trebuie sa negocieze cu PNL-ul, si nu cu altcineva. Adauga la asta ca Geoana sugera ca ar trebui sa construiasca o majoritate de “70” la suta si poti sa intrezaresti cam cu “cine” si-ar fi dorit PSD-ul cel mai bine sa mearga “sold la sold”, deci nicidecum cu liberalii ci poate chiar cu frunzaretsii domnului Boc. Si-aici umbla un zvon ca domnul Blaga ar putea sa fie un bun catindat la functia de miel pascal, nu de alta dar exista bune sanse ca primul cabinet sa fie sacrificat pana in Paste. Orishicum, nu se poate ca Geoana sa ajunga acolo unde pohtea ce-a pohtit, iar schimbarea “de peste noapte” este o indicatiune clara ca Universul conspira impotriva sa.

G.

o zi care, poate, a schimbat lumea

Nu, nu mă refer la lumea largă, nu s-a încheiat încă nici criza din America, nici răzbiul băse-tări, nici măcar campania electorală și în nici un caz nu am descoperit leacul pentru moarte. Mă refer la ceva mult mai important, e vorba despre lumea unei fetițe de nouă ani, foarte talentată, care se maturizează, din cauza nevoilor, dar și a pasiunii, de două ori mai repede decît ceilalți copii.

Este vorba despre mai vechea noastră cunoștință, Iarina Teodora Dumitraș din Botoșani, capătul țării, care aseara a fost invitată de Teo Trandafir în emisiunea ei live de la Prima TV. Nu mai contează și nu revin asupra poveștii de acum un an și ceva, despre cum a scris prima oară despre Iarina profesorul ei de religie Radu Gonciar (Radu, unde-ți e blogul??), apoi în evenimentuldebotosani și despre aventura colectării de bani. Puteți citi despre toate astea pe pagina Iarina a acestui blog. Nu revin deși sunt tare mîndră că mi-am dedicat atunci cîteva zilei pentru a

Mai important e să vorbim despre ce s-a mai întîmplat între timp. Dacă în epoca Batumi Iarina avea doar 7 ani, era vice-campioană națională la grupa ei și concura la grupa 8-10 ani, acum este campioana națională la șah rapid la categoria 10 ani (sper că nu greșesc).

Aseară, după emisiunea despre care nu am ce să vă zic, doar știm cu toții formatele emisiune pe care o puteți vedea în reluare luni, 13 octombrie, de la 8:30 am, m-am văzut cu Iarina, mama ei Iustina și bunica ei. Pentru că Bucureștiul e cum e, avînd doar vreo 2 ore pînă pleca trenul care să le ducă la Iași, am stat în gară la McDonalds. Copilul era obosit, veniseră în noaptea dinainte cu trenul, trezite de la 3 dimineața, au ajuns în viesparul București, le-au preluat cei de la Prima, au avut apoi filmarea și urma încă o noapte lungă în tren, pînă la 5 dimineața cînd urma să ajungă la destinație.

De la gara mama ei mergea direct la serviciu, fiindcă nu-și permite două zile libere consecutive. Mama ei este florăreasă și designer de aranjamente florale pentru orice fel de eveniment: buchete cadou, aranjamente pentru nunți, buchetul miresei, decorarea unor săli de banchet și în general cam tot ce implică flori, frunze și boboci face domeniul ei de expertiză (apelați cu încredere dacă aveți nevoie, curierul funcționează foarte bine de la Botoșani către oriunde în țară).

Bunica și Iaria mergeau la Iași, unde mai adăstează pînă duminică, zi în care e prevăzut să ajungă acasă, la Botoșani, unde bunicul grav bolnav le așteaptă foarte emoționat.

Erau foarte impresionate că Iari a primit o bursă de 350 lei/lună timp de un an de la domnul Vlad, un tînăr manager (sau patron), pasionat de șah, care a avut inițiativa de a merge în emisiune la Teo și de a o ajuta pe fată. Au jucat chiar și o partidă de șah în platou, despre al cărei final vă dezvălui secretul: Vlad i-a cerut Iarinei remiză, pe care inițial ea nu i-a acceptat-o, apoi, văzîd că s-a terminat emisiunea și lumea se grăbea să plece, a acceptat-o. Din cîte am aflat, Iarina era în avantaj, după ce la început lupta fusese foarte echilibrată. Eu cred că ea îl bătea, pînă la urmă, dar lui i s-a făcut frică și s-a retras. Na! 😀

Cît am stat cu ele în gară bunica a primit un telefon din Constanța, de la un pensionar care am înțeles că a sunat și în emisiune (sau o fi altul), care îi donează Iarinei pensia lui pe luna septembrie, pe data de 15 ale lunii, cînd primește banii de la stat. Cîți dintre noi ne-am putea dona întreg salariul pe o lună nu pentru un copil bolnav, ci pentru unul cu obrajii plesnind de sănătate, un copil care se luptă să fie cea mai bună și să ia medicamente bunicului și să se mute într-o casă nouă cu mama ei. Pentru că Iarina cam asta are ca scop: să facă bani din șah. Cît s-o putea de mulți. Și pentru asta merge cu autocarul nopți în șir (la Constanța, în vară, după ce a mers toată noaptea cu un autocar în care îi e de obicei rău, a mers direct la Concurs, unde a cîștigat, apoi s-a urcat din nou într-un autocar și a plecat în altă localitate, unde a ajuns noaptea, a dormit cîteva ore și iar concurs și tot așa, cam multe luni legate, în timp ce alți copii abia descoperă desenele animate de la televizor), face economie la tren (chiar dacă merge toată noaptea ia la bouvagon, nu la cușetă, fiindcă e mai ieftin. Cred că a luat exemplu de la mama ei, care face cu pasiune ceea ce face și face foarte bine.

Apoi, cum stăteam noi cu nasurile aproape înghețate, o domnișoară s-a apropiat de Iarina și i-a spus că a vazut-o la televizor și că ăi urează tot binele din lume și s-o țină tot așa. Iarina s-a șocat, n-a înțeles ce e cu doamna și cum de o cunoaște. Cîteva secunde nu a mai zis nimic, a rămas cu ochii spre locul în care dispăruse domnișoara. Nici după aceea nu și-a revenit, și mi-am dat seama că așa trebuie să fi simțit prima dată toți cei care au apărut o dată la televizor. Oricum, principalul efect a fost că i-a sărit somnul 🙂

Am primit, desigur, și un desen, făcut pe loc de Iarina pe agenda telefonică a mamei ei. Pe care l-am fotografiat și îl atașez mai jos.

Pentru că deja stăteam de vorbă cu o vedetă de televiziune, le-am rugat pe fete să mă lase să le fotografiez, pentru ziarul nostru personal care este acest blog, pentru toți cei care ne-au fost și (nu) ne (mai) sunt alături, pentru cei care nu ne cunosc și n-o cunosc încă nici pe Iarina, dar au acum șansa să o facă.

Mult succes în continuare, zîno!

72 h

Si astfel incep zilele unei noi perioade de Romania. Prima observatie, la aeroport, cineva a uitat “convenabil” un semn care ar trebui sa-ti atraga atentia cum ca e ud pe jos. De fapt nu e ud pe jos. De fapt cineva nu vrea sa intri in toaleta. E noua. Ce rost are sa o strici cu prezenta ta? O doamna in varsta se uita contrariata la semn. Sa intre? E uscat, se vede cu ochiul liber. Sa dea semnul la o parte? Cumva nu vrem sa incalcam una dintre regulile sociale elementare. Daca cineva a pus semnul “acolo”, a existat un “motiv” pentru care s-a facut asta. Atata doar ca in Romania adeseori se fac lucruri fara motiv. Mintea mea se amuza, o secunda, cu ideea ca pentru un strain ideea lucrurilor facute “anapoda”, complet gratuit, e ceva strain, extraterestru. Iar eu n-am fost plecat atat de mult incat sa nu-mi aduc aminte de vaca in triunghi rosu pe langa care am trecut de-atatea ori in drum spre Ardeal, pusa la o curba asa, artistic. “Atentie, vaco!” – radeam cu maica-mea de fiecare data cand ajungeam la punctul respectiv din drum. Si aici, in aeroport, e un mesaj ascuns in semnul galben de “wet floor”, si nu e nicicum unul de “bine ati venit”. Imi dau seama, sunt multe ghilimele in ce scriu acum, la fel cum sunt multe voci care-mi vin in minte, multe comentarii. Multe de toate. Suntem orice, numai tacuti nu. Nu exista casti care sa potoleasca vacarmul dimprejur, burtile care se agita nelinistite, cozile care se formeaza armonic in timp ce ofiterul (zis si “Marele Zeu atotputernic al stampilei aeroportuare”) cerceteaza incruntat pasaport dupa pasaport. Nu mai e ca pe vremuri, cand Romania era undeva in curul Pamantului, si-apoi prima la dreapta pana’n fund. Suntem in Europa. Acum. Suntem “Europa”. Avem “europi”. Respiram aer conditionat, mai ales Zeul Stampilei caruia efortul de a descifra numele inscrise pe fiecare document ii provoaca mici broboane de sudoare. Converg la baza fruntii, catre acel rid infantil pe care-l au toti copiii in timp ce-si sug creionul si incearca sa silabiseasca “Ci-re-si-ca a-re me-re”. Din fericire, e prea tarziu dupa doua nopti nedormite ca sa ma uit aidoma in ochii lui. Sunt tentat sa fiu la fel de tamp precum mediul inconjurator. Am uitat, de altfel, ca in Romania esti tentat la tot pasul sa te porti precum oaia. Behai aici. Behai acolo. Eventual oferi o ofranda Zeului Banana, aici reprezentat de domnul cu chipiu. Bine ati venit! – ne ureaza neutru, asa cum mi-a zis o data portarul de la Cimitirul Bellu. Probabil ca aratam la fel de binedispus la randu-mi. Personajul care se ocupa de carucioare tot spera ca ii iese si lui ceva. Va ajut cu un carucior? Nu, multumesc. Ti se pare ca am nevoie de ajutor? Sau poate parerea ta conteaza. Sau poate parerea ta merita un bacsis. Lumea e plina de bune intentii. De exemplu, unul dintre angajatii aeroportului zambind din toti cei patru dinti intacti (si uimitor de albi in comparatie cu fundalul negru din cerul gurii), avea buna intentie sa o stearga cu chitara mea Ibanez, si cutia ei Jumbo pe care lipisem sticker-e cu “fragil”. S-o fi gandit ca n-are nimeni nevoie de ea, si mai fusese si verificata la Munchen. M-am dus zambind feroce catre el (din fericire anii m-au ajutat sa devin suficient de masiv incat sa nu ma ia vantul de pe trotoar cu usurinta). Este a mea, multumesc. S-a uitat la mine fijat, mai ca s-ar fi si suparat un pic de implicatiile propriei fapte. Ii zambesc cu subanteles. Daca mai faci un pas n-o sa mai zambesti in picatele. Oare o sti ce-s alea picatele? Urcam geamantanele apoi pe tricicletele aferente. Afara, puhoiul de oameni. Pe aeroportul Otopeni ma simt invariabil celebru. Fetele de dincolo de gard ma sperie, ma uit peste ele undeva unde scrie “Exit”. Pun “s”-ul lipsa. Exist. Exist. Cu fiecare respiratie mi-aduc aminte cum miroase Romania. Deci dieta nu s-a schimbat totusi de cand am fost ultima oara aici. Continuam sa fim o natie de slana cu ceapa, si catei de usturoi. Atata doar ca acum sunt punctate de cacofonia Coco Canal, Dulce si Gabana si, daca ai un nas performant (ceea ce eu n-am, sinuzita mea cronica e o binecuvantare in astfel de moment) poti detecta chiar si marca de sapun care a spalat mana, dar nu si subtiorul. Curat murdar!

Totul e ars. De soare, de oameni, de poluare. Imi revine suprarealist ultima imagine aeriala asupra Bucurestiului. Cineva daduse foc la o miriste. Cale de kilometri, pamantul reavan reminiscent unui cataclism nuclear care s-a petrecut inafara campului de constiinta. Masinile au parbrize murdare, ceea ce n-ar fi foarte neplacut, dar prin petecele curate se vad icoanele imense, sau ursuletii de plus care se balangane obscen primprejurul imaginii unui Iisus ingalbenit de la fierea care-ti vine mereu inapoi la fiecare alt indraznet care-ti taie fata. Mi-aduc aminte de avertismentul profetic al maica-mii…cand veniti? Joi? La ce ora? 1? Nu e o ora buna, traficul e infect. Ma uit detasat imprejur, zambesc. Asta nu e trafic infect. Aerul da, e infect. Peisajul e acela al unui santier in timpul pauzei de masa, ocazional vin miasma de birt si de cadavru de bovina in descompunere, atata doar ca nu e o bovina in descompunere, e mirosul familiar de oras comunist in plina perioada menstruala. Sangereaza dintre coapsele-i adanci, semafor dupa semafor. Pe langa noi trece primul Bentley. Am vazut trei pana acasa, inghesuite precum niste cocoane rubensiene pe trotuare negre, pipernicite, printre care se strecoara oameni grabiti sa se ascunda. Oare cand am devenit un popor de sobolani? Indraznesc sa ma uit catre cer, cerul Romaniei mele a ramas la fel de curat ca si ultima oara, are un halou sfant, mi-aduc aminte insa ca eu care nu cred in sfant n-am voie sa vorbesc despre sfant. Cerul meu e sfant, e singurul lucru care ma ocroteste de nimicnicia Universului. Dar dimprejur, blocurile scorojite sunt precum obrajii sinistratului a doua zi dupa cutremur. Bolnavi, plini de praf. Blocurile sufera de o boala fara de leac, sunt sfioase in monstruozitatea lor. Casa Radio e rupta de la mijloc, un investitor sugubats anunta ca local se va construi o mare maretie arhitecturala. Asa sa le ajute Balena Albastra.

Prima zi in Romania se incheie intre aburi de vin, afara fosnesc plopii iar caldura ridica noi aburi pestilentiali. De departe, sunt surprins ca nu aud urletele cainilor. E posibil ca incalzirea globala sa ne rezolve una dintre cele mai mari probleme, macar pentru ca resturile care sunt catapultate de pe balcoanele vecinilor de palier se imput inainte de a ateriza pe asfalt. Oare ce ganduri au pensionarii in timp ce molfaie la copanul de pui? Bobita are sa se bucure. Fetita. Bobita si Fetita au deja un inceput de cataracta, s-au tras in vizuina sapata sub scara, Fetita a facut anul trecut 8 pui care au prins o ciuperca ciudata, cu totii, si le-a cazut parul de pe cur si coada. E ori asta, ori lalaiala nesfarsita de la televizor. Deschid de curiozitate (dracu’ m-a pus). Honorius Prigoana. Mi-aduc aminte de el, ultima oara cand l-am vazut prin redactie era un pusti plin de bube (si la propriu si la figurat) care-l tortura pe Vancica si vroia propria lui emisiune la Etno TV. Sta la aceeasi masa cu un alt mandru bard, si reprezentant oficial la trustul respectiv al umorului carpatin. Mi-aduc aminte ca anul asta trebuie sa-mi scot masele de minte. Brusc una se hotaraste sa ma doara. Nu stiu daca e din cauza lui Honorius. Oare el stie ce inseamna numele lui? Oare mai stie cineva ce inseamna onoare? Somnul vine tarziu, inevitabil intr-o pozitie in care pot sa respir confortabil. Rastignit, dispar intr-o lume fara semne de circulatie.

A doua zi in Romania incepe cu doua minute in care pleoapele mele s-au incapatanat sa stea imbratisate ca doua bestii care tocmai s-au imperecheat. Imi frec ochii pe dinauntru, caut sa storc o lacrima ca sa dizolv aracetul imaginar care ma impiedica sa vad. Se intampla, in cele din urma, de jur imprejur sunt haine impachetate sumar. Incep sa regret ca omenirea a trebuit sa dezvolte coada asta de paun care e tsolul. Nu era mai bine sa umblam cu totii goi ca’n prima zi, si eventual sa naparlim sezonier precum toate celalalte mamifere? Ei bine, nu. Noi nu doar ca nu naparlim, dar cand naparlim impaturim cu grija materialul ca avand „valoare sentimentala”. Apoi ma gandesc si la alta ciudatenie a rasei umane, suntem osmofobi. Nu ne plac mirosurile. Mie nu-mi plac mirosurile desi mi se intampla sa le simt rareori. Din bucatarie vine insa un damf de cafea. Cafeaua e unul dintre cele mai bune antidepresive posibile, mai ales cand e calda. Cafeaua rece mi se pare deprimanta dimineata. Inseamna ca a ramas de alaltaieri.

Exista un plan sa fac o plimbare prin Bucuresti cu masina. Ma inarmez cu rabdare, ultimele incurajari dimprejur au fost ca se circula ca in Infern. Si totusi nu e Infern. Dar pentru oamenii care n-au vazut altceva, neplacerea e sinonima cu Infernul. Eu am vazut si alte Iaduri, unele atat de apasatoare incat pentru o secunda iti venea sa pocnesti pe careva cu schimbatorul de viteze. Si-am supravietuit. In Bucuresti insa, dimensiunea problemei e una personala. Mi-aduc visceral aminte, dupa primul semafor, cum se „circula” pe la noi. Astfel incat, de acum relaxat ca la un joc de strategie pe care l-am mai jucat odata, de mult, incep si tai fete dupa fete, fortez galbene si apas satisfacut pe claxon. Intorc capul la primul cersetor care-mi vine la geam. Dau muzica mai tare. Pentru o microsecunda imi pare rau ca m-am lasat de fumat. Apoi imi pare bine. Ar fi insemnat sa deschid geamul. Asa insa, din bula mea de siguranta pot sa privesc degajat peisaje familiare, unele dintre ele atat de inghetate in timp. Si-acum sunt la fel. Poate ce s-a schimbat e babutsa de la ghereta de ziare de la Eroilor. E idiosincratica, ce cauta o babutsa sa vinda ziare? Rosii? Da. Branza? Da. Dar ziare? Si nici macar nu sunt ziare. Sunt reviste, multe dintre ele cu femei goale. De ce-ar vine o babutsa reviste cu femei goale, mai ales cand sigur pe sub cele trei camasi in diferite grade de innegrire se afla o ie alba, iar sub ia alba, la pielea si ma alba si rancezita de atatia ani petrecuti in nefericire se afla un rozariu al credintei. Dar trebuie sa traiasca, si ea. La fel cum si burtosii asudati, cu mainile murdare, care vin si ocazional mai sterpelesc o revista „pentru integrame” trebuie sa traiasca. Taxiurile Bucurestiului sunt ingrozitoare, remarc. Iar soferii de taxiuri sunt niste fiinte care-au evoluat in sub-specii simiene, urla sacadic unul la celalalt, vorbesc onomatopeic si-apoi isi fac semne ciudate, majoritatea fie au vorbit la un mobil ultimul tip, fie vorbesc sau vor vorbi la un mobil ultimul tip in urmatoarele cinci minute. Trec Dambovita. Pute a mort. O Raba ecologica se baga, sprintena, in fata-mi si astfel constat ca pot sa-mi tin respiratia si mai mult de un minut, daca chiar e cazul. Dar trec intr-a doua si, cu o miscare dibace de volan, depasesc pe dreapta. De m-ar vedea amicul meu brazilian, el saracul e atat de anxios, sunt sigur c-ar fi slabit trei chile doar din acceleratie. Merg spre minister, am uitat sa va zic, e una dintre obligatiile mele acum, aceea de a anunta Romania ca m-am intors. Iar Romania, daca nu stiati, e o grupare mica de cladiri in centrul Bucurestiului, acolo unde fiecare roman e important. Mai exact, fiecare roman care munceste in cladire. Restul suntem doar niste drosofile. Otset, din belsug. Caut un loc de parcare. Jumatate de ora. Nu ma impacientez, nu e ca si cum de unde vin s-ar fi inventat locurile de parcare pliante, pe care sa le porti cu tine si, cand vrei sa opresti undeva, sa te dai jos din masina, sa apesi pe un buton si spouff! s-a rezolvat. Nu. In cele din urma fac un mic slalom perpendicular pe niste masini venind in grande vitesse si ma infig, victorios, pe la Sala Palatului. Un batranel cu un tremor ciudat se apropie de masina, imbracat in albastru. Are un carnetel in mana. Ies, azi m-am imbracat asa cum ar trebui (nu tricou & bermude), am ochelari de soare, am doua telefoane si o privire destul de buimaca. Deci trebuie ca-s o persoana importanta pentru angajatul Dalli. Il intreb daca pot sa platesc la intoarcere, am treaba la minister, s-ar putea sa dureze. Se sperie. Imi pare rau instantaneu, ar fi trebuit sa-i protejez sensibilitatile. Zambesc. Se relaxeaza. Apoi o iau cu pasi marunti spre trecerea de pietoni, ma uit la stanga, din zare un Volvo cu numar de Trimis Consular face o miutsa cu un Logan. Pun hotarat piciorul pe trecerea de pietoni, ma vede, se gandeste o clipa daca sa treaca sau nu, dar apoi eu pun al doilea picior pe trecerea de pietoni si incep sa calc tacticos, uitandu-ma fix in ochii lui. Pune frana brusc, scartaie, se opreste la picioarele mele. Ii arunc o privire peste ramele ochelarilor, oprit pe trecerea de pietoni. Din spatele-i claxoneaza un alt taximetrist. Ma pufneste rasul. Pustiul din masina e tot o apa, cu obrajii injectati, asta e probabil distractia cotidiana. Imi scot casca de la iPod din ureche si-i fac un semn sugestiv pentru „kockoo”. Nu cred ca stie poezia cu cucu, totusi. Din spate, Corneiul Coposu turnat in bronz ma priveste amuzat. Sunt din ce in ce mai bine dispus. Urc hotarat scarile la minister, trec pe langa a doua reprezentare a Zeului Banana. Ma vede, incepe si se foieste si-apoi, spre marele lui noroc, ii suna telefonul. Fix. Deci acum se poate preface ca munceste, ca e important. Cat o fi avand pulsul? Il intreb daca e cineva sus la RUNOS. Nu e, cum adica nu stiu ca programul e doar martea si joia intre 11 si 11.01? Nu, nu stiam. Adica stiam, ma gandeam ca s-a schimbat ceva. Adica nu ma gandeam ca s-a schimbat ceva, speram ca s-a schimbat ceva. De fapt nici nu speram, Preamarite Zeu, de fapt am vrut sa te vad cum transpiri. Bat la usa la registratura. Ma invadeaza parfumul de manele. Ce de aur. Ce de bling-bling. Ce tastatura murdara. Ce maini cu unghi lungi. Si ce zgomot fac de fiecare data cand ating tastatura aia infecta. O privire galben-verzuie se ridica din monitor, Iubi momentan tace de la capatul celalalt al MSN-ului. Ce doresc? Imi vine sa-i spun ca am avut dintotdeauna fantezia sa arunc confetti in capul angajatilor de la minister, si-apoi sa suflu intr-o flasneta si sa cant “la Cucaracha”. Zambetul meu se intinde rapid, si iata ca pot sa fiu si cordial chiar daca imi urca omleta inapoi spre lueta. Omleta. Lueta. Poate sa ma ajute cu etcetera etcetera? Nu, bineinteles ca nu, numai doamna C. poate. E plecata, e vineri, normal, e la mintea cocosului, pana si Zeul Banana stie si el nu e imbracat asa, ca un „domn”, si nici nu miroase ca un domn dar as putea sa pun pariu ca unghiile alea mari si murdare i-au zgariat cel putin o data spinarea. Oare Iubi stie?

Ies hotarat sa ma mai plimb prin urbe. E abia 12, misiunea mea s-a incheiat inainte de a incepe si-apoi simt nevoia sa vad lucruri pe care le-am avut ascunse atat de mult timp. Sunt vesel pentru ca imi aduc aminte. Aici a fost asta. Aici a fost ailalta. Ia te uita, groapa aia e tot acolo. La restaurantul Nistoresti, aceeasi populatie sprijina zidurile, iar pe Calea Mosilor se lucreaza la asfaltat stradutele laturalnice. Ajung in Pantelimon, la CNP. Nu ma sunt caini. Rasuflu usurat. Inauntru, pace si prietenie intre popoare. Doamna P. Este? Da, bineinteles, dar e in concediu. Pana cand? Pana cand se termina. Logica ma gadila la timpane, dar zic eu e cineva in birou? Ca aud tipete (si va jur ca nu erau foarte melodioase). Da sigur, daca vreti intrati. Si doamna, balshoi kakaia femeie, imi zambeste cu o dantura paliag calitatea intai, parul vopsit permanent negru, rarit difuz. Are astma. Si alte lucruri mai puturoase, dar probabil nu de la gura i se trag. Intru in biroul cu pricina. Blonda din spatele biroului asuma imediat pozitia Zeului Banana. Si ea trebuie sa se prefaca ocupata. Pana una alta, nu stii niciodata cine e tipul solid din fata ta, cu doua telefoane si ochelari de soare. Daca e cineva care poate sa-ti faca rau? Bine? Mai rar. De rele trebuie sa ne ferim, nu asa ne-a invatat Ion Creanga? Apara-ma doamne de gaini ca de caini nu ma tem. Ma gandesc la asta in timp ce ma uit la ea, fereasca Sfantul sa zic cum ca ar fi din specia galinaceelor dar apoi se face ca deschide gura. E foarte politicoasa, si-mi da cea mai buna veste pe ziua respectiva, anume ca n-am nici o treaba de fapt cu ei. Adica am venit degeaba. Fac greseala sa incerc un spirit de gluma. Se panicheaza. Adica, domnul doctor, sa stiti ca eu am impresia ca ma luati peste picior. Ma induioseaza. Oare cati oameni au facut misto de ea doar in ultima luna? Are, tot ce se poate, o viata grea, atat de grea incat i s-au subtiat buzele pana la disparitie. Macar de-ar avea ce-arata in spatele lor. Alta dantura paliag calitatea intai. Unghii rosii. Tastatura infecta. Minister, deh.

Ies de la CNP. O iau spre Fundeni, m-am hotarat ca sa termin ziua in spirit maiastru. Ce-ar fi sa ma duc pana la spital, in Berceni? Ma veselesc ca un copil cand descopar ca CD-ul cu Night Losers (*Romanian Bulz) a ramas in deck-ul masinii. Rad cu lacrimi. Alt copil, cersetor, se apropie de masina. Dau muzica mai tare. Ar trebui sa ma simt vinovat? Nici pe departe. In spatele fiecarui copil cersetor sta un alcoolic cu burta mare, ascita, si ditai crucea de aur la gat. Nu banii mei de buzunar vor scapa Romania de exploatarea copiilor. Mintea mea, aora, si poate un dram de educatie, vor scadea insa sansele ca asta sa se intample. Sau nu. Mi-i totuna. O voce zice: Tine-o’n mana, tine-o’n mana. Mai intai ashe, apoi ashe. Si-apoi faci ashe, si-apoi ashe….una-i groaznic de urata…(pauza)…ascultati la baciu’ Petre, tot referitor la oi, da cu capul in pareche da sa nu dai inapoi…

G.

CatziKaVoy

Sorb destul de absent din cafea. M-am hotarat ca, fiind vara, am sa ridic piciorul de pe acceleratie, sunt si-asa multe lucruri de rezolvat in viitorul apropiat, merit un Royal cheese de la McDonalds. Mai stii reclama? Dar nu asta vroiam sa spun. Vroiam sa spun ca in curand, probabil saptamana viitoare sau poate in doua saptamani, am sa imi adun gandurile si am sa fac un rezumat al primei “jumatati de sezon”. S-au strans destul de multe texte, unele poate au prins, altele nu, e timpul totusi sa ies la o gura de aer proaspat pentru ca toamna se numara bobocii. Iar eu am intentia sa scriu multa vreme de-acum inainte. Face parte din ergonomia compunerii ca act cotidian, daca devine la un moment dat o corvoada ceva nu e in regula. Ori la mine a inceput sa intervina uzura, nu sunt multumit de felul in care impachetez cuvinte in ultima luna. Adeseori imi vine o idee care e cu siguranta interesanta, are un “ceva” care ar merita nu un rand, nu zece, ci de zece ori cate zece, dar apoi imi dau seama ca masinaria din spate, acei “oameni ai muncii” cu axile paroase care dau la baros nu coopereaza.

Sunt mai mult decat multumit cu dezvoltarea domeniului nou in primele 6 luni. In fiecare luna am avut crestere, iar numarul de vizitatori s-a dublat de la primul la al doilea trimestru. Bine, e o pacaleala aici, primul trimestru a inceput in martie, s-ar putea chiar ca initial sa fi pierdut un numar de “clienti” care ne traversau pe vremea cand functionam doar in WordPress. Recunosc, uneori regret confortul pe care ti-l oferea popularizarea WordPress, desi era o Fata Morgana, ce avem acum e, de fapt, “realitatea”. Si, fara falsa modestie, e o realitate sugubeata si care depaseste cu mult granitele familiilor noastre, etern fidele. Oricat m-as pacali ca ma citesc doar rudele, adevarul e ca nu pot explica restul de cateva sute. Asa ca exersez in fiecare dimineata gandul ca cineva, de partea cealalta a ecranului, asteapta si merita un “ceva” care sa depaseasca standardul peroratiilor frustrante dupa un trafic greu spre servici. Sau vesnica ametealo-filie despre politica, sau coruptie, sau politicieni corupti. E posibil sa vorbeasca uzura, mi se pare insa ca dedicam prea mult timp acordand spatiu publicistic unor scursuri pentru care singura pedeapsa veritabila e ignorarea. Uitarea. Marginalizarea. Ma gandesc ca nu-i vom putea schimba niciodata. Racilele lor. Nesimtirea lor intraveninoasa. Nu se termina vreodata. Nu putem decat sa recaptam, si sa tinem cu dintii de, acel spatiu vital in care sa ne traim vietile protejati de prostie, si de ne(pot/tot)ism.

Stii ce vreau? Vreau sa duc(em) la bun sfarsit ceea ce vine peste noi in lunile care se apropie mai repede decat ai zice, vreau sa vina o vreme in care sa ies cu adevarat din sistem si vreau sa-mi scriu cartea la care visez, cartea de care tot aduc vorba din cand in cand. Iar voi, cu rabdarea caracterstica, mi-ati citit ciornele si mazgalelile. Uneori, poate, nici cosul de gunoi nu le-ar fi primit cu bratele deschise, dar voi le-ati traversat cu privirea. Nu poate sa fie atat de rau, nu? Si-atunci, de ce nu? Alois Parchemin, bouquinistul, ar putea sa fie acolo, impreuna cu detectivul Miron si cu Caroline. Mai exista un personaj, Eliza, recipienta unei scrisori de la-revedere, Eliza care a fost un bebelus foarte plangacios, uneori cand inchid ochii o vad cu ochii mintii, e acolo. Atunci cand scriu, daca inchid ochii cuvintele, personajele, evenimentele sunt acolo, nu e doar un efort superficial de a-ti povesti trivialul zilelor mele. Cartile n-ar trebui sa fie despre banalitati, sau daca ar fi banalitati ar fi bine sa fie niste banalitati unice, atat de banale incat ies din tipar. Cartea vecinului de palier care se masturbeaza in spatele usilor inchise ar putea fi interesanta. Dar daca usa ar fi deschisa…Ne-am chinuit prea mult, in erele care au trecut, sa mentinem o iluzie de usi inchise, atunci cand drepturile individuale, cand aspiratiile personale, cand iluziile de “cautare a fericirii” ne-au eludat. Si prea des, acum, ridicam ziduri si tragem draperii, si inchidem centuri de castitate doar ca sa violam, din nou si din nou, acel drept la intimitate. A devenit, prin asta, un act de-o rutina teribila sa fii abuzat fizic, sexual, psihologic oriunde intorci capul. Usor, aproape imperceptibil, mentalitatea pe care o tot rostogolim printre obraji s-a transformat intr-o patroana de bordel care ofera, periodic, vanzari la strada. Mojicia isi ridica fustele, isi agita crustele sifilitice in fata potentialului client. Nu mai exista de mult sacru, nici macar o iota nu mai adumbreste locul viitoarei catedrale a “mantuirii” neamului, dar dincolo de sacru pierdem la cote accelerate umanul din noi, bestia din noi. Suntem, la capatul zilei, o plasa de alge supta spre baierile leviathanului, si-mi pare atat de sec, de gaunos, cand miezul vietii, al existentei individului ramane palma de pamant pe care o imparte cu vecinul, sau ura “de dupa usa” fata de orice face umbra asfaltului incins.

Dar am divagat prea mult. Iti raman dator cu “selectii” (sectiunea slagare?) din ultimele luni. M-am uitat prin ele, zilele trecute. Unele imi plac pana si mie. Stii bine ca de cele mai multe ori nu pot sa sufar produsul finit al gandurilor mele, prefer sa merg mai departe.

G.

when you're good to mama…

mama’s good to you. Valabil nu numai in Chicago.

*****

Aflu de la Andrei ca cehii au adoptat o lege cu amenzi dintre cele mai usturatoare pentru orice cacat de/sau hirtiutza azvirlita de-ampulea pe strada. Si la revedere si cu bautul in centrul orasului, inclusiv bautul berii. Nu stim daca s-au interzis si mititeii si gratarele cu cotletzele, cirnaciori si pulpitze, ca daca-i p’asa, apai nici ca se mai duc romanii in vizita pe-acolea, ca fara fum nu sta bine astrahanu’.

*****

Cica nu mai e asa misto nici la Monte Carlo. Adica mai jos:

hal de oras… nici nu ma mir ca Andronic si l-a ales ca sa se marite-n el.

*****

Zice Vlad ca diseara se ridica giulgiul de pe racla retrocedarilor romanesti (prima parte). Aflam ca mafia retrocedarilor este bine organizata, intocmai ca si o societate secreta. Am putea sa-i spunem chiar Masoneria retrocedarilor. Sau chiar Opus dei-ul retrocedarii. Ce opusu’ meu. Eu nu credeam si n-am banuit nici o clipa ca retrocedarile nu se fac curat, pe fata si cinstit. Eu nu stiu cine e Costanda, dar stiu cine a fost Bragadiru, Malaxa, Auschnitt – morti cu totii, din fericire, dar nu sunt inca scutiti de tumbe subterane, caci legislatorul roman (organ colectiv) a decis ca mai tare decit propitaru’ pe lume ste chiriasu’. Dar sa lasam, ca doar nu tre sa ne doare pe noi de burjui, de bogatani, regi si printi.

*****

Chinezu constata un adevar: lu badea Mircea i s-a infundat. Nu, nu o nara, ci conducta cu ieuroi de tonomat care este. Se pare ca exista o petite online pentru ca Badea sa fie demisionat din Antena 3, din trustul Intact si din viata audiovizuala romaneasca. Plus ca Patapievici il acuza de plagiat. Plus ca il suna Elena Basescu si-i trimite si sms-uri. Plus ca sta inca cu bunica-sa! Lasa-ne, lasa-ne, tonomatule! pare a striga societatea civila, armata si secreta, toate-ntr-o voce. Eu cred ca populatia romaneasca inca nu a invatat care e diferenta dintre stat si privat: butonul de la telecomanda.

*****

Incheiem magistral cu o intrebare patrupeda de ultima ora: creationismul este o amenintare la adresa drepturilor omului?. Daca e sa revenim la stirea cu proprietatea si la alte sute de stiri pe care le puteti citi la patrupezi pe site… zau, nu stiu care drept e mai important, mai incalcat, sau mai santionat la noi in tara si aiurea: la viata, la proprietate, la cuvint, la credinta sau chiar la moarte.

LE: Va rog eu frumos, cine poate si binevoieste: scoateti-l pe geoana din priza, de azi dimineata de fiecare cind ma uit spre tv (care e lasat mut intr-un colt) vad moaca astuia. Nu stiu despre ce vorbeste si nici nu ma intereseaza, doar ma streseaza. Multumesc.

Breaking newz: Rezistenta anunta ca s-a reziliat (ma rog, Oprescu l-a) contractul cu Dalli.  Vestea abia acum vine: de miine parcam gratis in Bucuresti. Yey!