Zurgălăi

Avant la lettre…

La discuție participă și soțul doamnei învățătoare. Soțul doamnei învățătoare e angajat la stat. Are grijă să nu ia foc o Regie. Loc călduț, bătrânețe liniștită. În timpul liber, vor afla în câteva minute părinții prezenți, domnul soț al doamnei învățătoare se va metamorfoza, zurgălăi, zurgălăi, veseli zurgălăi! În nimeni altul decât moș Crăciun! 

Am aflat următoarele de la oameni a căror identitate prefer să rămână necunoscută. Au copii. Copiii lor merg la școală. Sunt în grupa Zero. La început. Și ce început! Dacă li s-ar ști numele, îmi spun cu teamă, cine știe cum se vor purta ”ei”, împricinații, cu micuții. E o spaimă irațională, le vei spune. Ba chiar le-am zis și eu, unuia cel puțin, cu reasigurarea că dacă măcar un fir se mișcă aiurea pentru copiii ăștia va ieși foarte urât. Dar mă grăbesc cu concluziile și uit să spun povestea…

A fost odată ca niciodată o zi de școală. E ca în compunerile din gimnaziu pe care majoritatea copiilor urăsc să le scrie/ la venirea din vacanță/ și care începe așa ”E toamnă.” Și adevărul faptic este că așa și era. Toamnă. Urlete, țipete, rechizite băgate anapoda în rucsac, codițe și breton, unghii tăiate și flori cumpărate pentru doamna (sau tova prin anumite cotloane). Oare ai nimerit bine? Oare va fi bine cu învățătoarea? Peste tot unde întorci capul pare a fi dezastru, un dezastru proorocit, hărăzit și acceptat în același timp tîmp și indiferent de majoritatea. Lasă că nu o să ni se întâmple nouă. Ne-am asigurat, care cu întrebări, care cu informații, care cu o punguță aici, un pliculeț acolo, toate ca toate dar să ajungă copilul pe mâini bune. Să facă școală. Să facă treabă. Să devină om. Și apoi tic-tac și începe. A fost odată ca niciodată o zi de școală. Prima zi de școală. Care cu mic, care cu mare. Mămicile cu stomacul ghem, tăticii cu ghemul ață dar apoi vine ea. Ea – te uiți acum cu atenție – pare desprinsă din propria ta copilărie de elev chilug (sau școlăriță cu codițe, după caz). Inspiră încredre. Nu e una dintre fătuțele ălea care pare că au făcut pedagogicul la seral. Se impune. Are timbrul acela ușor rugos al omului care a vorbit mult, multor, și pentru mult mult timp. Unghii cu ojă dată scrupulos până la cuticulă. Bijuterii pe degete cârnăcior, trăite bine. Coafură drei wetter taft. Parfum damf, seine kampf. Mieroasă. Mâță blândă. Dragostea de copii n-a mirosit vreodată mai onctuos. Ți-e frică, nu? Normal că ți-e frică. Ți-aduci aminte de cum era și pentru tine, ți-aduci aminte că de jur împrejur erau doar alți copii, străini ca și tine, în ziua când te-ai dus tu prima oară. Și-acum e el. Sau ea. Și doamna pare că știe ce vorbește.

Se împart repede responsabilitățile. Se pune de-un comitet. Al părinților. Alt front al salvării naționale. Cineva se propune, sau e propus, să fie șef. Altul să strângă banii. Altul să facă grupul de mail-uri (mai nou nelipsit). Așa fac oamenii în 2013. În 1985, acum o mie de ani, nu exista facebook. Sau mail. Unii dintre noi mai sărmani nici telefon nu aveau. Dar asta e trecut, deja, libertatea vine cu tot felul de zurgălăi numai bun de atârnat la gât de diverse feline.

Copiii încep cu dreptul. Vin mulțumiți acasă. Dă-i cu bețișorul. Dă-i cu bastonașul. Te uiți și ți-e drag. Te uiți și ți-e dor. Ți-e dor de ani care nu se întorc, de când îl legănai să doarmă că avea colici, de când îl ștergeai la gură mai știi cât de simpatic era când se mânjea până la urechi cu sos de spaghete? Dar acum uită-te la el. E școlar. S-a făcut mare. Vremea ta, pe undeva, a trecut. E rândul ei. Lor. Celorlalți. Și ea e prima, de fapt nu ea e doamna. Cumva educatoarele de la grădi nu primesc aceeași recunoștință deși ar trebui. Învățătoarea e prima. Începe urcușul greu al celor 12 trepte, mai nou 13 cu tot cu zero. Să fie cu noroc, nu?

Și vine prima ședință cu părinții. Abia aștepți să afli, să vezi, e ca o cursă la sprint de melci, râd părinții de boacănele copiilor, râd de prieteniile legate, râd și se veselesc că doar răsuflă ușurați, nu a picat cerul, nu s-a înecat cu iarbă din prima, n-a venit acasă cu capul spart, n-a făcut dizenterie, bube, febră, negi, nu l-au mușcat câinii, nu a învățat înjurături, afli vești bune, unde mai pui că doamna le zice la toți vai, ce copil frumos, ce fire specială, ce personalitate sensibilă, ce ureche muzicală, ce memorie, ce atenție, ce cumințenie, ce fire jucăușă și zglobie, ce viitor, ce performanță…ce să mai, câte un pic pentru orgoliul fiecăruia și apoi cărui părinte nu-i place să audă că și-a crescut copilul bine în primii 7 ani (de) acasă.

Pe acest val de optimism vin primele solicitări. Că știți cum e sistemul, că statul nu dă bani, că uite eu am metodă, uite aici niște chestionare trebuie să le completați fiecare, uite și o temă pentru acasă pentru părinți pentru Halloween. Halloween, ce prostie mai e și asta dar în fine, dacă așa face toată lumea fie. Și te uiți acasă pe chestionar, nu e mare brânză, tot felul de întrebări despre copil, ce-i drept unele și despre tine, dacă stai la casă, dacă stai la bloc, unde lucrezi ce studii ai – chestii de genul ăsta. E nominal și se dă în plic. Te întrebi o secundă dar oare de ce vrea doamna informațiile ăstea? Dar îți trece repede, devreme ce toți părinții au primit pesemne că așa e politica, și apoi cine-a ști, cine-a afla? Numai doamna și doamna ne vrea binele copiilor noștri. După care mai sunt și alte cerințe. Uite generațiile anterioare au luat de toate. Au luat proiector video. Au luat parchet. Un tătic generos a făcut asta. Un alt tătic generos a făcut cealaltă. Sărmana școală bogată, noroc cu enoriași, pardon părinți cu dare de mână. Că așa vrei să îi înveți și pe copii să fie în viață. Darnici. Și cu spirit comunitar. Bine unele lucruri îți par deja cam gogonate, cum ar fi de exemplu că educația merge mână în mână cu bunăstarea, ca și cum ciorba nu se poate mânca decât cu lingură de argint că altfel îi spurcă gustul. Dar taci, ții în tine, e totuși o clasă de oameni, nu ești singur, nu vrei să te dai în petec să se uite alții urît la tine și să te vorbească. Lasă pe tine. Pe copilul tău.

Doar că următoarea ședință e un duș rece. Doamna vine și vreme de 2 ore tună și fulgeră. Toți copiii sunt tâmpiți, retardați, rupți în cur, se alege praful de ei, trebuie intervenit, trebuie lucrat suplimentar. E o treabă foarte iscusită, îți spui acum la distanță – după ce s-a ridicat pâcla șocului inițial. Marketing agresiv. După ce ți l-a lăudat îl face albie de porci și crează o ipostază iminentă cu o singură cale de scăpare. Intră pumnul dragonului. After.

Surprize! Surprize! Doamna are After. Pe care într-un parti prix cu o doamnă îl încurajează ”prin negare” adică ea nu le zice la oameni veniți la mine la bijniț pe 1500 pe lună ori 20 egal 30 de mii pe lună bani peșin învățământ privat. Nu. Ea le zice că sunt liberi să își distrugă copilul și să îl lase să rămână un tâmpit idiot cretin brânză bună în burduf de câine. Tu ți-ai distruge copilul pentru câteva sute de euro pe lună? Nici eu. Nici ei.

Doar că ceva s-a întâmplat anul ăsta. Nu se aliniaseră planetele. Chiar dacă majoritatea au constatat că ai lor copii sunt puși în clasă cu alți copii din același cartier în care – curios nu? – era și After-ul doamnei, oamenii n-au fost dispuși să dea bani pe after. Iaca nu! Că are cine să aibă grijă de ei. Care c-o bunică, o mătușă, o bonă, o vecină mai vredincă, cert e că nu s-au înghesuit oamenii la bijniț-ul tovei. Ei și-atunci să te ții!

A început războiul cu părinții. O formă de abuz psihologic al copilului by proxy. Nu-i faci rău copilului, ai văzut ce s-a întâmplat cu Veronica Bereandă anul trecut, plus că ei sunt copii nevinovați. Nu, începi și-i lucrezi pe părinți. Îi iei pe fiecare la tete-a-tete-uri și îi umpli cu jegul tău de manipulare, că doamnă nu se descurcă, pierde trenul, nu se adaptează, nu lucrează bine, nu prinde nimic la clasă, nu o să iasă nimic. Doar doar. Doar doar iese. Doar doar se răzgândește prostul. O mai dai și pe intimitățuri, te destăinui, povestești de ce cadouri luxoase ți-au făcut alte generații, bați apropouri, mai stimulezi un pic fraternismul xenofob că nici țiganii nu fac așa, că ce noroc aveți voi cu mine că mi-am făcut after că dragă, eu le-am zis și la colege încă de acum 10 ani dar dacă nu s-au orientat în fine, eu fac treabă nu ca alții da nu e cel mai ieftin dar la sfârșit o să-mi mulțumiți.

Mizezi că nu sunt martori la discuții. Mizezi că, luați om cu om, vor capota. E oricum o societate balcanică, ăstea sunt obiceiurile, așa face toți, dragă, trebuie să te descurci. Cum necum, cine vrea să facă bani în țara asta poate numai proștii rămân pe drumuri, și mai se și plâng după aia.

Vin sărbătorile. Recolta la after e slabă. Slabă. Slabă de tot. Băi și te întrebi ce dracu e în capul oamenilor ăstora? Nu li s-a explicat? Nu le-a zis doamna din nou și din nou că e nevoie de muncă suplimentară? Cu chiu cu vai s-au adunat, până acum, 600 de lei de cap de părinte. Clasa s-a împuținat, fondul e cam de 10 mii de lei în total. Dă-i cu cadourile. Trebuie luate cadouri, zise doamna impacientă. La cine? Păi la doamna directoare. Fie! Și directoarei adjuncte! Hai, fie. Și secretarei!!! E în regulă. Și bibliotecarei! Și portarilor! Păi de ce? Păi că așa facem parte din comunitate.

La discuție participă și soțul doamnei învățătoare. Soțul doamnei învățătoare e angajat la stat. Are grijă să nu ia foc o Regie. Loc călduț, bătrânețe liniștită. În timpul liber, vor afla în câteva minute părinții prezenți, domnul soț al doamnei învățătoare se va metamorfoza, zurgălăi, zurgălăi, veseli zurgălăi! În nimeni altul decât moș Crăciun! Contra cost, evident. Cică taie și chitanță, preț modest, 200 de lei reducere de la 250 să ho ho ho dea cadouri de la copiii cuminți și să-i certe pe părinții obraznici și zgârciți! Hapsâni! Nesimțiți, plozii voștri vor ajunge niște săraci cu sufletul, pe lumea asta trebuie să dați! (Iar noi, oamenii deștepți, șoptea o voce mieros, să profităm cât putem din asta).

Luni începe școala. Scandalul, îl știți deja, a transpirat în presă. Puteți citi mai multe în articolul lui Cătălin Striblea AICI. Cât despre bijnițurile doamne învățătoare, tare mi-e teamă că vremea lor a trecut.

N’est ce pas, blândă doamnă?

G

tractoristu' conspiraționistu'

le-am găsit pe net și le-am urcat pe youtube ca să le vedeți și voi…

co-mu-ni-ca-re. musai

Doamnelor si domnilor, comunicarea este importanta. Vorbele conteaza, mai mult decit ati putea crede vreodata. Orice cacat de nimic lasat sa pluteasca sau acoperit, cindva va iesi la suprafata si va produce mai multe valuri decit o doza zdravana de TNT intr-un pahar cu apa.

Detaliile ne omoara. Eu stiu asta, fiindca am un talent deosebit sa nu spun lucrurile care i-ar deranja pe ceilalti. Or astea toate, mici si maruntele, care au talentul de a se stringe-n ciorchini, devin in scurt timp apasatoare. Si mai e ceva de care trebuie sa tineti cont: asa cum ne invatau marii filosofi, e recomandabil sa te cunosti pe tine insuti. Dar nu ai nici o sansa sa faci asta nici daca esti psihiatru. Pentru ca mecanismul uman de protectie, sau firewall-ul, ca sa vorbesc pe intelesul pustilor, e mult mai elaborat decit rudimentara noastra invatatura despre viata, astfel ca te trezesti ca tu ii spui seara iubitei “nu ma deranjeaza ca n-ai venit la intilnire, inteleg ca a trebuit sa stai la birou peste program desi nu primesti un leu in plus pentru orele suplimentare”, dar peste vreo 2 saptamini faptul ca ea a schimbat programul tv de la meciul de cacat pe care il urmareai dezgustat si fara chef te face sa te infigi in beregata ei (in gind, de cele mai multe ori, din fericire) si sa spumegi aparent fara motiv. E, nu e fara motiv, asa iti spune tie ceva din tine ca esti ofticat, desi tu nu ai aparent habar. Inca vreo 3-4 faze din astea si faptul ca ea e blonda, exact cum iti place, are gene lungi si perfecte, e buna la pat si gateste extraordinar, chiar mai bine decit maica-ta, nu mai conteaza asa mult. Conteaza ca trebuie, simti tu ca trebuie s-o tii cumva din scurt, sa-i mai arzi cite una (tot in gind, sper), sa o mai tii nitelus in suspans.

Deci, cum ziceam la inceput, mai bine te certi zilnic cu ea, daca nu puteti sa va spuneti lucruri cu vorba blinda. Nu va temeti de ruperea relatiei daca aveti o cearta doua pe zi: daca se rupe de la niste vorbe, se va strica oricum mai tirziu de la niste ne-fapte, ceea ce e olecutza mai dureros decit pare.

Deci astazi, dragul meu prieten, as vrea sa-ti spun ca acum patru luni, cind ai venit mirosind a parfum proaspat acasa, am crezut ca ai fost la alta. Nu ti-am zis-o fiindca n-am stiut cum. As fi putut sa fac o gluma, dar n-aveai chef. Puteam s-o iau in tragic, sa te asez pe canapea si sa-ti spun grav “trebuie sa vorbim”, dar m-ai fi ignorat din cauze de oboseala. Puteam sa incep direct, ca la interogatoriu, cu “de unde vii la ora asta”, dar eu nu fac asa ceva, desi as vrea, dar nu-mi iese. Sau puteam sa iti sugerez ca ceva e in neregula, sa-ti spun ca as vrea sa-mi spui ce mai e nou, daca E ceva nou, daca s-a mai scimbat ceva or something, dar nu-mi iesea nici o formulare pe loc si cu cit aminam mai mult, cu atit paream mai preocupata sa-ti zmulg ceva, si asta ma deranja si cred ca si pe tine. Asa ca, dupa o ezitare de citeva secunde, timp in care citeva mutre mi-au traversat figura, ti-am sarit in brate, te-am sarutat si ti-am spus doar “ce parfum dragut ai azi”. Iar tu te-ai relaxat brusc si m-ai intrebat ce mincam azi. De atunci ti-am pindit fiecare zimbet, fiecare miscare, te-am urmarit pe facebook si pe strada, ti-am cautat prin agende si ti-am analizat litera cu litera statusul de messenger. De atunci am inceput sa te urasc si cred ca te urasc si astazi, fiindca eu cred ca m-ai inselat si nu mi-ai spus.

Ulterior am aflat ca venisei binedispus acasa, fiindca plecasei de la birou cu o ora mai devreme, cu gindul sa ma inviti la film si apoi undeva la un restaurant, sa serbam primul nostru an impreuna. Dar n-am mai apucat, fiindca eu deja de atunci incepusem sa te pindesc, tu te-ai saturat, si treaba s-a terminat.

Vezi, de-aia e bine sa spui mai bine decit sa tii in tine Viata e ca o cutie de ciocolata, vorba lui Forrest Gump. Nu stii niciodata ce gasesti in ea. Dar de gasit, gasesti sigur Ceva, pe cind in capul tau poti gasi orice, multe de orice, de fiecare data alt orice si de obicei mai rau decit Ceva-ul real.

exista o lista…

1. Cind eram mica, de prin clasa a IV-a incepind, gaseam pe dulap in bucatarie, o data la citeva zile, o lista de cumparaturi lasata de mama. Era pentru cind veneam de la scoala, pe la prinz. Aveam de cumparat jumatate de pachet de unt, 6 oua, 2 sifoane si ceva parizer de la complex. Bani nu primeam, mi se dadea in schimb o sacosa cu sticle verzi de bere, sticle de lapte de-alea cu gura larga, borcane de iaurt si borcane normale, de conserve. Pe alea le vindeam la centrul de colectare din spatele complexului, pe ele primind un bonulet din carton pe care scria cu pixul, ingrosat, valoarea sticlariei. Cu bonuletul ma duceam in fata complexului, la aprozar, de unde achizitionam, pe lista, civilizat, untul, ouale si parizerul. Primeam rest in bani. Cu restul veneam acasa, lasam cumparaturile, luam sifoanele goale si mergeam la centrul de sifoane si le umpleam. Dupa aia faceam temele, apoi la joaca (nu neaparat asta era mereu ordinea), apoi Mihaela la 8 fara 10, o jumatate de film si la 10 culcarea.

2. Vremea aia a trecut, dar am ramas cu lista. Acum, de fiecare data cind plec in concediu, trebuie sa-mi fac liste: de farmacie, de haine de luat, de creme si creme de baie, samd. Chiar si cu lista aia tot ma trezesc in mijlocul marii ca nu am nu stiu ce crema absolut indispensabila, care nu se mai gaseste nicaieri in lume si bluza aia verde cu buline, singura care mi-ar fi anihilat raul de mare!

3. Acum, de cind astept nepotul sa-si faca aparitia (deocamdata ii e foarte bine acolo, papica si somnica la adapost), am vazut ca avem lista de achizitii de chestii absolut necesare: carucior, biberoane, masa de infasat, patut etc. Mai mult, avem lista pentru fiecare linie din lista mare! Respectiv, lista de vreo 10 optiuni de carucioare, fiecare cu gadget-urile lui, cu plusuri si minusuri, apoi lista de patuturi – la fel, lista de hainute, pampers, lapte praf etc. Avem, de asemenea, lista de prieteni, rude si colegi care au nascut mai demult si care pot da imprumut diverse de pe la copiii lor, inclusiv sfaturi. Cauta, suna, vorbeste pe mess, cerceteaza pe site-uri, compara, mai cere un sfat, mai corecteaza un pret, mai negociaza, mai intreaba… slujba de mama, ca si aia de copil, e cu norma intreaga!

Eu cred ca as fi in stare sa-mi pun pe frigider o lista cu orele de alaptat, daca ala micu’ nu ar manifesta o pofta de mincare de aprox. 80 de decibeli. Noroc ca natura isi face treaba, la inceput, la livrare produsul bebe e perfect echipat cu memorie. Pe parcurs, insa, bateriile te lasa, e nevoie de un levier mai mare, iar la final tot la service si achizitionat piese de schimb ajungem. Ma gindesc ca daca as fi fost nevoita sa retin, in loc sa notez, fiecare lucru pe care il am de facut, poate as fi avut si astazi o memorie buna. Cu alte cuvinte, daca nu stiam sa scriu, daca eram analfabeta, aveam memorie mai buna 🙂 Nu ride, ca si la tine e la fel!

Der Kleiner Muck

Am mustacit adeseori, in ultimii ani, la ramificatiile ridicole pe care le-a luat guvernarea, si administrarea, statului roman. Politica in Romania a plecat in tromba in anii ’90 cu doua tabere, una de idealisti cealalta de nomenclaturisti. Niciodata, cineva, n-a avut sper iluzia ca procesul de selectie va crea entitati de inalta morala. Era mai degraba plauzibil ca din altoiul reciproc al celor doua va reiesi un homo troglodytes. Cu un sistem de semnalizare verbal redus, dar iscusit, si-o siretenie a subterfugiilor demna de apreciat acolo unde, de exemplu, scrupulele filosofului il vor fi impiedicat pe-acesta sa treaca la act, in vreme ce entuziasmul antisocialului il va fi bagat deja in puscarie, politicianul este un filosof antisocial, o schisma in gandirea asociativ-logica a maselor din care reiese un comensalism, “aproape de ei” si totusi un lup in staulul oilor.

Avem multe figuri luminate, care fac furori in randul prostimii. A te scandaliza ca poporul are o preferinta e un prerogativ al oricaruia dintre noi, o racila totusi deloc comoda pentru sanatate. Ei sunt produsul nostru in egala masura in care suntem produsul lor, figuri de reprezentare a caror dificultate e ca duc in spinare toata spoiala identificarii proiective oferita de procesul electoral. La propriu, dar si la figurat, politicianul este defensa noastra in fata unei realitati inabordabile, inefabile, de la care nu putem aborta. “Ca la noi la nima”? este – de exemplu – o particularitate a acestei interpretari, caci in fapt suntem anonimi intr-o mare anonima in care grotescul politic se perpetueaza, languros, de la falia San Andreas la Marele Zid Chinezesc.

Sa fie deci stabilit, pentru urmatoarele, ca salut normalizarea cernoziomului politic romanesc prin aceea ca a permeat dincolo de muncitorime, prin aceea ca rupt turul pantalonului proletar si acum pluteste, la lumina zilei, in zone anterior considerate “virgine” ale societatii civile. Osana!

Ce nu pot pricepe eu, ca om de omenie insa, este prin ce proces ebulient de gandire ajunge statul roman sa considere, ca organism autonom si homeostat, ca ii este de folos sa faca gesturi precum cele de-a numi un fost DJ radio stirb, si rablagit, la comunicare la finante si-apoi, cand acesta e taxat drept citius altius mucius de propriul angajator, un altul sa-i ia locul, cu singura asemanare ca e tot un evergreen cu inceput pronuntat de chelie si gropita in barba. Au disparut toti cei 20 de mii de tineri care, spre deosebire de Andrei sau Danutz, si-au frecat izmenele de bancile facultatii atata amar de ani ca astazi sa umble zabauci prin societate, dezamparati ca nimenea nu-i vrea, someri psihologic si intelectual? Cand ma uit la gavanele goale ale acestei generatii vad semnele banilor celorlalti, ai “fortei de munca”, de s-au dus in acestia, fericiti absolventi ai invatamantului gratuit, si care nu vor intoarce niciodata prinosul muncii lor inapoi la cei ce si-au bagat banul in ei. La fel cum am produs lucerna la export, la fel producem intelect la export. Horde tatare de finantisti, ase-isti, REI-isti, contabili, bla-bla-isti fac suta-de-metri-garduri pe la Olimpiadele Comunicarii ca, intr-o dimineata de iarna, domnul ministru Vladescu, de la finante, sa-si puna la Cabinetul domniei sale ghirlandele preferintelor de la semafor, adica un Gheorghe care face dedicatii de Holograf.

Ce-ar fi ca de maine eu, psihiatru, sa nu mai vad pacienti si sa-l pun, ce stiu eu, pe Cheloo de la Parazitii sa le explice cum e cu boala mintala? Sunt sigur ca ar avea ceva de zis pe tema asta. Sau tu, femeie gravida, sa primesti consimtamant informat de la Mirabela Dauer. Sau la pompe funebre sa te asiste fantoma lui Gica Petrescu.

Toate acestea nu impieteaza, la nivel logic, persoanelor sus-numite. Domniile lor e foarte posibil sa imbratiseze cu larghete posibilitatea unui viitor politic, sau administrativ, in care amintirea romantei trecute va fi coaptat la prezentul permanent. E nevoie – zic mereu – de-un Patzaichin in fiecare Adunare nationala. Pe de alta parte, daca cineva ar veni sa-mi propuna mie, medic, sa vorbesc finante as refuza politicos, sau as sugera un tanar finantist sa intre in ucenicie pe aceasta cale, si sa puna un prim pas pe treapta devenirii ministeriale.

Nu doar ca nu avem cultura pasilor naturali catre implinirea profesionala, dar in indobitocirea noastra milenara am ajuns sa consideram, de cand cu eructatia domnului catindat Antonescu cum ca Tudor Chirila ar fi un mentor personal (nihil sine Dior), ca ajunge sa fi popular pentru mase ca sa castigi un pachet Premium de competenta. Ce prelungire pseudopoda! Ce falus fix in gura cascata a lui Niculae Moromete! Nu-i asa, acum stim la randu-ne ce trebuie sa facem, anume sa exhibam la randu-ne tot histrionismul de care suntem capabili pentru ca, dupa ce ne va sti lumea cale de trei sate, sa supleam lipsa de pregatire profesionala cu aceasta pseudo-competenta care tine loc de orice, pe distante scurte.

Implinesc anul acesta 30 de ani. Am petrecut, din ei, 24 in scoala, si drumu-mi nu mi s-a terminat. Privesc senin in oglinda, nimeni nu-mi poate lua aceasta demnitate, o port in fata omului cu cusma in mana la fel cum o port si la poarta omului cu butoni de argint placati cu diamante. De cand lumea si pamantul, valorile Omului au trecut prin acest act de civilizatie, “de-din-deal-in-vale” si nu invers. Fantasmele mele trecute, visele ca as putea sa am vreun handicap in fata liber-intreprinzatorilor si bisnitzarilor care au parvenit in aceasta tara eminamente orientala le-am lasat trecutului odata iesit inafara ei, cand am putut sa o vad pentru ce este ea de fapt. Romania e o pata mica, afumat cafenie, pe harta lumii. Acolo traiesc unele persoane care imi sunt extrem de dragi, si alte 20 de milioane de potentiali indiferenti. Imi devin diferenti doar prin prisma profesiei mele sau a actelor ubicuitare de bunatate pe care le fac, in virtutea credintei mamei mele ca “bine faci, bine gasesti”, si-a insistentei bunicii mele sa-mi fac “sfanta cruce” inainte sa plec la drum (pe-acelasi principiu, se pare). Practic bunul simt nu ca marca romaneasca, ci ca fapt universal. Si-l practic si aici, si aiurea. Cred ca pot sa traiesc bine separat de miasmele acestor domni cu care, vreau nu vreau, vin in contact mai ales in momentele lor de mare prostie.

Uite, stiu de exemplu ca acestui domn Vladescu eu, contribuabil, ii dau din banii mei. Ii dau pentru ca cetatenia mea romana ma obliga sa o fac. Daca n-ar fi asta, tembel ar fi ala care i-ar da vreodata unui aliterat in tehnologie de secol XX doi lei. Mai ales cand se lanseaza in astfel de acte publice. Aidoma, daca n-as fi legat cetateneste de Romania mi-as feri averea de tot ce inseamna guvernarea actuala. N-as plati taxe, impozite, amenzi, n-as da din uzufructul muncii mele nici un cent unor idioti, unor incapabili, unor matracuce care n-au invatat in scoala decat legea Suptului si formula apei oxigenate, nu mi-as asocia numele, atata cat al am, cu un sistem care neaga, cu tarie, nevoia de sanatate si de educatie a turmei sale.

Este posibil ca Romania sa supravietuiasca bolnava si analfabeta. Din aceasta adversitate s-ar putea sa iesim mai puternici, mai frumosi, mai atractivi sexual. Dar tot gangavi vom fi. Zeii creati de niste creaturi bolnave, meschine, mucezite, dar totusi cu drept de vot in configuratia democratica la care ne uitam cu veneratie, sunt doar umbre trecatoare pe zidul plin de igrasie al istoriei noastre. Nu spera, si nu ai teama, ce e val, ca valul trece. Nu? In sinea-mi, insa, si suspicionez ca la fel se intampla in fiecare dintre analogii mei, cei care pot sa numere pe degetele de la o mana anii in care nu au facut scoala, drive-ul de a participa la acest grotesc carnaval scade proportional. Cel mult, cred, vom construi un gard alb, bine varuit, in jurul Guvernului pe care sa scriem, cu majuscule “carantina, epidemie de prostie proliferativa cronic-debilitanta”.

G.

Acei oameni minunati si…atat

Sunt sigur ca sunteti la curent, azi fiind deja de 7 ore si 13 minute dupa ceasul meu, cu faptul ca s-a mai batut un cui la legalizarea drogurilor usoare si-a “sexului comercial”. Bineinteles Romania (sic!) e scandalizata. Presa exploateaza copios oportunitatea, droguri si curve, curve si droguri, tara arde si babele se piaptana. Si da-i, si infrastructura, autostrazile, prioritatile care de dreapta, care de stanga, economia, criza, crizele, crizele de infrastructura, crizele de autostrazi, de prioritati, care de dreapta, care de stanga. Oamenii care sunt (spre deosebire de primarul care este), care mai de care scoliti in sintaxa si molfologie, s-au apucat sa-si justifice salariile anale printr-o pozitie “de principiu”. De principiu, carevasazica, si drogurile, dar si curvele, sunt daunatoare societatii in acelasi fel in care gandacul de Colorado face rau la curpeni, deci si bulbii lor. Adevaretele regine ale magiei albe, procurorii DIICOT, mai si avertizeaza, pe deasupra, cum ca legalizarea “fenomenului” ar duce la “fenomene periculoase”.

Cu mare pardon, acesti oameni e de o maxima incultura de la varf, pana la fanere. Dumnezeule mare, imi zic si-e abia dimineata, ar fi oare posibil ca, pana la a da sentinte, vreunul dintre ei sa se dea macar un pic pe goagal ca sa studieze cu ce se mananca? Uite, de exemplu, Mircea Badea peroreaza, in timp ce eu scriu, si-si pune intrebarea (retorica) despre “diferenta dintre o tigara de tutun si-una de marijuana” din punctul de vedere al “nocivitatii”. Imi pare rau, de obicei il evit, de fapt am sa-l evit in continuare pentru ca isi merita audienta si viceversa. E un cap compas, sa fie sanatos. Dar pentru ca s-a ridicat problema analogiei, s-o deslusim un pic.

Exista o mare diferenta intre o tigara de tutun si-una de marijuana. E ca si cum ai spune ca berea seamana cu uleiul pentru simplul motiv ca se gasesc la sticla. Dar, duhh, se fac din lucruri diferite. Dar, duh, au efecte spactaculos diferite. Mai mult, chiar daca la incadrarea internationala tutunul si marijuana sunt incadrate la clasa “soft”, efectele lor asupra organismului “cu bataie” sunt diferite. La populatia maxim vulnerabila, adica la adolescenti, fumatul creste riscul de cancer iar marijuana de schizofrenie. Punct. Ce e curios – si-asta chiar e curios – e ca si cand fumezi una, si cand fumezi alta, apar cam aceiasi produsi intermediari de ardere si nitrozamine care ar fi cancerigene. Take that, research! Dar sa revenim la esential, anume ca mai e o diferenta intre tutun si marijuana, caci una e voie, alta nu.

Motivul incriminarii marijuanei a fost unul politic de la origini si pana in prezent. De fapt motivul incriminarii oricarui drog a fost acela care nu a cautat sa coupeze consumul, ci traficul, o tentativa a statului de-a obtine o bucata buna din profit si, mai mult, de a putea sa aiba o moneda de negociere cu acele organizatii care pe-o parte vindeau vise, pe cealalta finantau conflagratii. Marijuana, cannabis-ul, dar si cocaina, heroina, sunt substante cu proprietati farmacologic active care se supun aceluiasi percept ramas de la Bernard incoace. Orice substanta e toxica in dozele potrivite. Toate au potential daunator. Suntem in viata, paradoxal, pentru ca biologic am supravietuit anumitor punti in care fara astfel de substante ne-am fi prapadit ca mustele. Un corolar e ca in dozele potrivite inca le folosim in farmacopeea noastra ca TRATAMENT.

Sa luam de exemplu marinolul, un extract lichid de marijuana care se administreaza sub forma de picaturi ca medicatie analgezica in forme terminale de cancer. Sau sarurile de amfetamina pe care le administram in ADHD, sau lidocaina, alt derivat de cocaina, cu proprietati antiaritmice. Sau tramadolul, sau hidromorfona, sau oxicodonul, sau codeina, toate surori bune cu infama heroina.

Ce separa inexorabil variantele benigne de cele maligne e a) felul in care ele sunt manipulate si b) calitatea lor de a fi traficate. Acum, sa nu fim naivi, se traficheaza si medicamentele pe care le dam noi care au “valoare de strada”. Pustii nu iau doar droguri de designer, iau si droguri de MemoMed si nu de azi, dintotdeauna. Si pe vremuri se lua vodca cu emetiral, de exemplu, sau se puneau antialergice in visinata. Alcoolul este liantul unor astfel de povesti. Si pe vremuri se luau fiole de cafeina sau piracetam ca psihostimulante. Pur si simplu odata cu inventia lor Pandora a fost scapata din cutie si suntem ramasi cu obligatia, inca din antichitate, de a regla cumva aceasta fina balanta intre substante adictogene si aceia care sunt predispusi la adictii.

Pentru ca boala, dependenta de substante, precede si postcede substanta. Exista o baza larga de evidente ca nevoia de substanta este adanc inradacinata in biologia individului si ca are caracter adaptativ, evolutionar. Simpla restrictie, sau permisie, de acces la substanta e de natura sa atinga nu simptomatologia aceluia atins de acest morb, ci cel mult o psihoprofilaxie primara in care “ce nu stii nici nu poate sa-ti faca rau”. Bien entendu, o viziune de principiu in astfel de chestiuni poate fi preferabila cand te adresezi unei mase de oameni nepregatiti sa cugete serios asupra problemei. Zi-le asa, sau asa, si-o sa faca.

In ceea ce priveste prostitutia, fenomen comparabil (!!!!) ca prevalenta cu consumul de substante adictogene in randul populatiei masculine, strategia e de a aduce, pe principiul rusesc, prostituata inapoi in sistem. Acum, sa fim seriosi, putea fi adusa si altfel decat cu carte de munca dar cand nu te duce mintea merge si sa “legalizezi” ceva. Si-asta pentru ca prostitutia in sine e un kraft, o meserie, dar – din nou! – traficul de carne vie in vederea sechstrarii si coercitiei la prostitutie nu e. Mai nou, inteleg, cine fura fata din sat cu promisiunea ca va castiga 500 de Euro pe luna va fi antreprenor, ba chiar patron. Va plati taxe, banuiesc. Se va preocupa de sanatatea angajatelor lui. Tot ce se poate ca vom avea si noi un partid al prostituatelor cum se cuvine, sau cel putin un sindicat. Macar de le-am avea, avand in vedere ca multe cocote inca circula in haine de politician fara sa le fie recunoscute identitatea.

Nu pot sa nu zambesc, in cele din urma, aducandu-mi aminte de care a fost ultima decizie de mandat a lui Ion Iliescu, una care i-a ramas in istorie ca una evocatoare de personalitate autentica. Daca va aduceti aminte, Ion Iliescu l-a gratiat pe Miron Cosma, vechiul sau complice. Sa intelegem ca acum Traian Basescu face acelasi lucru?

G.

Muritorul de foame. Dintele fermecat. Febra porcina

In lumea lui Terry Pratchett, pe Planeta Disc nu se sarbatoreste Craciunul. Se sarbatoreste insa ceva asemanator care s-ar putea intitula De Paza la Porc. De paza la porc inseamna ca stai si tragi cu ochiul sa vezi cand vine Mos PorKraciun pe horn, exact ca omologul sau pamantean, si aduce cadouri. In schimbul serviciilor sale acest mos PorKraciun nu asteapta decat niste brandy si placinta de porc, caci ce-ar fi sarbatoarea de Paza la Porc fara niste placinta din carnea animalului sus-numit. Sania lui Mos PorKraciun, daca veti avea curiozitatea sa intrebati, e trasa tot de niste porcusori, bineinteles. Nu reni. Renii nu erau disponibili in povestea lui Terry Pratchett. Sa mai spunem ca Moartea afla ca mos PorKraciun urmeaza sa fie asasinat, caci in biblioteca Mortii unde se afla toate clepsidrele cu timpul ramas personajelor mitologice se face ca in dreptul Mosului nu prea mai ramasesera grauntse. Si singurul mod in care Mosul poate supravietui e daca in noaptea de Paza la Porc oamenii cred in El. Ei, si unde mai pui ca Moartea se imbraca in mos PorKraciun si o ia la plimbare prin Lumea Disc impartind cadouri in stanga si dreapta, si intreband copiii daca au fost cuminti.

Sa mai spuna cineva ca aceasta Terry Pratchett n-are o imaginatie bolnava. Si-apoi tot ce se poate ca pentru Terry Pratchett simbolul Craciunului e unul aidoma noua, ancestral, cu Ignat si cu porcarii carele sunt mai importante decat imaginea Pruncului in iesle. Deci lasati-ne cu magii de la Rasarit, daca nu va e cu suparare, ziceti-ne de toba si caltabos.

Aflu printre altele, azi, ca Ministerul Sanatatii roman, in 2009, a descoperit ca si alte ministere minunea gripei porcine. Nimic de spus, nu sunt specialist virolog, las dezbaterile incinse la eprubeta si pahar Berzelius colegilor de la Babes. Ministrul Bazac, mai nou devenit DOCTOR Ionut Bazac (dupa ce-a fost ridiculizat si chemat de toti baietii de la scara, cu care se juca el fotbal cand era mic, Ferrari) impreuna cu omniprezentul si multi-lateral dezvoltatul Dan Nica s-au reunit, in praful ridicat de ingrozitorul cutremur petrecut sambata la Bucuresti si din care ar putea muri o cincime din populatia romaniei, printre care si noi, si-au decis ca de acum inainte vor intreba oamenii la aeroport; de unde sunteti? America? Aha. Si, bai, nu va suparati, n-ati vazut voi prin America vreun pui de mexican? Nu? Da’ porc mancati? Aha! Deci mancati! Ministrul DOCTOR Ionut Bazac, zis Ferrari, si pluriscientul Dan Nica nu cred ca s-au inteles ce-au sa faca, saracii, cu toate cohortele de americani care fac turism ecumenic pe la noi, pe Mures si pe Tarnave. O sa-i bage la carantina? O sa-i trimita inapoi ca-n povestea cu Sfantul Sisoe, in Raiul din carele au venit? E un pacat sa fi cunoscut un mexican? De azi dimineata, de cand traiesc isteria cu gripa porcina, imi fac griji ca dupa gripa aviara s-au dus baietii in costume, cu mascute de oxigen, si-au dat foc la gainile lui mamaie la Gostinu’ de stateau toate babele impietrite, si priveau cu baticul pe obraz cum le dispare sursa de copanele si papara. Ce-au sa faca acum? Au sa ni-l omoare pe Mos Porkraciun?

Asta pe de o parte. Cel putin, ma gandesc, in curand deasupra Romaniei se va forma un nor cu aroma de sorici si cand trece cursa, de la 10 mii de metri, nu se mai vede ca un punct mic si negru maroniu, dar acum mai si miroase.

Azi m-am dus sa-mi iau un bilet de trimitere din acelea noi, de la Medicul meu de familie. Am aflat ca as putea inca sa am un medic de familie, desi om sanatos ce sunt si neavand nevoie de serviciile minunatei mele bresle am omis sa caut continuitate in obtinerea de servicii medicale. Ceea ce am si facut. Si ma programez eu la tanti la o ora de mare audienta, la care n-am intarziat decat 15 minute cautand besmetic un loc de parcare la inghesuiala, sa nu se simta masina stinghera. Daca as fi lasat-o, saraca, mai ales ca e Made in Mexic, in mijlocul cucuruzului? Asa ca am bagat-o bine in bordura, mititica, intre un BMQ si-un Logan. Masini, nenicule! Si dand eu din picioare mai tarziu, bucuros nevoie mare ca uite, mai, ce frumos, ma duc programat, hai stau un pic la usa, treaca mearga, 15 minute, cioc-cioc si gata, plec cu patalamaua.

Cand ajung, stupoare.

La usa era o mica ceata de pensionari care se infipsesera cu sarg in cele 4 scaune de la intrare. Dau sa fac un pas spre usa, m-au priponit cu priviri asasine, adica cine esti dumitale? Pai daca nu va suparati, am programare la 2 jumate. Ei si ce daca aveti? Ce, noi n-avem? Nu stiu daca aveti, eu vreau doar un bilet de trimitere. Ca ce, si noi tot pentru hartii am venit! Stati la coada, cine e ultimul? Am zambit, m-am conformat, mi-am adus aminte stai, prietene, esti inapoi in Romania, aici risti sa fi atacat cu o arma alba de catre sexagenara (cu sex ambiguu) venita pentru reteta lunara de metoprolol si tertensif. Si-apoi ce conteaza un minut, doua, in plus? Mai verific eu un mail, mai ascult eu o muzica, o alta baba se stropseste la mine bine ca dumneavoastra aveti muzica! Ridic o spranceana, ii arat toti dintii in ce parea a fi un ranjet si-o intreb manzeste, nu vreti sa va dau sa ascultati si dumneavoastra? A palit fiinta, se auzea din casti un dum-dum care nu cred ca-i era reminiscent slujbei de la Patriarhie, intre timp a mai venit o tanti, s-a asezat, si-a inceput sa intrebe in stanga si dreapta despre ce sufera toata lumea. Recunosteti personajul, nu? Sunt persoane care se poarta la coada la orice ca in tren, cumva trebuie sa treaca timpul. Ei si ce ziceti, ati avut un neg, nu? Da, stiu, si eu am un transplant. Da. Renal. Ei, nu, am facut si dializa. Si cum, v-a cerut urina pe 24 de ore? Pe toata? Dom’ne, ce prost! Si l-ati crezut? Nu, domn’ne, nu trebuie decat sa duci acolo, o sticluta. Ah, era doctor batran. Asa da, inteleg, asa se pune.

Intre timp apare un batranel pansat la gat, abia se tinea pe picioare. Lumea se simte. Hai tataie, treci in fata. Lui nu-i mai trebuia programare, avea o hartiuta in mana si ii tremura destul de abitir. Are Parkinson, zice tanti cu dializa. Se vede. Uita-te la el, saracul. Of, batranete, ce urata esti – suspina ea mai departe in timp ce-l tinteste pe saracul om din priviri. Intra pana la urma, iese si se face nevazut. Barfa pe scaun continua, timpul trece, se face o ora, se fac doua, mai vine si-o doamna la un moment dat cu o radiografie, iar tambalau ca dumneavoastra cine sunteti, ce vreti, stati la rand, cine e ultima persoana, cine e prima, dar cine esti dumneata sa ma intrebi ca eu sunt venita de la 2, uite si domnul e tot de la 2, doamna e de la 1:30 dar a stat la alt cabinet saraca, nu prea o duce capul dar macar a stat pe scaun nu ca noi, stai doamna ca intru doar sa pun o intrebare. Jumatate de ora mai tarziu se aud discutii aprofundate dinauntru, doamna sugereaza ca poate ajunge pe la 6 acasa si ma priveste compatimitor. Eu zambesc, de ce sa nu zambesc? Sa ma uit urat poate ar fi mai adecvat. Poate daca as fi injurat-o de mama ar fi fost scriptic pentru realitatea din care facem cu totii parte. Ea n-a vazut si altfel, iar pe mine nu ma cheama Iisus sa intorc si celalalt obraz. Si-atunci ii zambesc.

Cu o ultima clipire, la semafor, arunc o privire in urma, pe dinauntru. Cati cersetori ai mai vazut azi? Am ramas intr-o scurta staza, blocat in timp, privind la coltul strazii pe care se afla Institutul de Sanatate Publica o doamna, varstnica, pe o masuta pe care se aflau o cana, niste carti vechi, si-un mar muscat. Alaturi o saltea. Pe gard atarnase femeia niste plovare la aerisit, ma gandesc ca e putin probabil ca le spalase cu Coccolino. Cateva ore mai tarziu, in fata Guvernului Romaniei, o cruce pe care statea inscrisa Roaba lui Dumnezeu, democratia, si alaturi pancarte cu Greva Foamei in romana, engleza si ce parea a fi spaniola dar s-ar putea sa ma insel. Eu nu vorbesc spaniola. Mi se pare inutil sa faci greva foameni intr-o limba alta decat de circulatie internationala. Iata de ce – cumpatam in mine – o fi stat chinejii aceia atata timp la ambasada lor, dintr-un simt estetic al exoticului, trebuia sa se marineze suficient inainte. La stop, cinci minute mai tarziu, dintre doua masini mai iese o mogaldeata negricioasa care vine si se lipeste cu nasul de geamul masinii. Verific ca am usile inchise. In ultima perioada am teama ca intr-o zi s-ar putea ca una dintre aceste mogaldete sa intre peste mine, sa-mi faca ceva, sa-mi scoata vina cu forcepsul prin gulerul de la camasa si-apoi sa plece cu toti banii mei si sa-si cumpere covrigi fierbinti, si inghetata, si bomboane fondante, si-o copilarie noua si-o mama mai buna si hainute, multe hainute si bilete la cinema, si o casa peste iarna poate.

Daca vi se vor fi parut toate cele scrise mai sus un nonsens, este pentru ca sunt. In lumea lui Terry Pratchett, poate ma veti intreba, chiar si in lumea lui Terry Pratchett cum o fi oare posibil sa moara un personaj de poveste? Asasinul s-a gandit, asasinul s-a gandit si cum sa o omoare si pe Moarte la un moment dat. Intrebat de Lordu Ligii Asasinilor daca nu e ciudat ca totusi, tehnic, Moartea e totusi…moarta, domnul Teatime (Ora Ceaiului) raspunde, ei si ce, toti au defectele lor.

G.

ce lume nimfomană, gogule!

anunţe si afişuri

Si daca nu ma credeti voala o mostra de cum se pune problema. Vreo diferenta fata de restul tarii? Nada. Vreuna fata de vecinul Bucuresti? Pas. Desigur, cind m-am mutat acolo nici eu nu credeam ca ma mut in Jurnalul de la Paltinis, dar sa mor daca nu am crapat de ris precum mitzele lu’ Creanga cind am vazut afosul. E dincolo de suparare, analfabetism, prostie sau mai stiu eu ce: eu sa fi fost copywriter intr-o agentie pentru manelisti ar fi crapat fierea-n mine ca nu mi-a venit ideea unei astfel de formulari. Pe bune.

Ca sa nu ramin datoare: Administratia Lacuri, Parcuri si Agrement (probabil din subordinea Academiei Romane cu Spritz si Bere, pentru cine a frecventat) ne invita la o expozitie de pictura de sevalet. Unde creca nu se maninca nimic ca s-a baut deja o litera de la intrare.

2009 Oscar winners list leaked?