trei orase in trei zile

Slujba mea obliga, si bine face, la deplasari prin orase. Tot slujba ofera, pe buna dreptate, si o diurna, nu conteaza cit, cita vreme e. Am facut o preumblare rapida in 3 orase: marti la Ploiesti, miercuri la craiova si azi, joi, la Constanta. Trei orase diferite, din 3 regiuni diferite, dar destul de asemanatoare prin 3 caracteristici: mizerie, lucrari la strazi prin centru (a se citi blocaje, nervi, praf, moloz, trafic dement) si tencuiala cazuta la cele mai frumoase case si cladiri din centrul vechi si norocul de a gasi mincare buna.

Daca despre primele doua nu are rost sa vorbesc ca daca va uitati pe geam vedeti si singuri, despre aia cu mincarea merita sa zic vreo doua vorbe.

Ploiesti. Dupa o goana absolut oribila prin, probabil, cel mai urit oras din lume, in care pute si colcaie jegosii (ciini, oameni si alte dobitoace) pe trotuare si soferii idioti atit pe strazi cit si pe trotuare, dupa ce m-am delectat cu pancarta tantosa a “Muzeului judetean de stiintele (sic!) naturii” (am si poza, dar ma abtin),┬áterminind treaba la timpul mesei am decis sa ospatam cum se cuvine pe undeva pe linga muzeul ceasului – o cladire superba si, desigur, total neglijata, cel putin pe-afara, ca inauntru n-am (mai) intrat. Si am gasit o casa frumoasa, renovata, decorata cu gust si care era si cam plina la ora aia (semn ca inauntru e ce trebuie de mincare) si am mincat o ciorba deosebit de buna, cu niste chips-uri absolut dementiale si am atentionat niste ciucuri nefiltrate (sau nefiltrati, pt. cunoscatori) de foarte buna calitate. Am adastat vreo ora, apoi am dat iarasi piept cu minunatul deneunu si ne-am returnat la birou, caci intilnirile vin peste tine, nu stau dupa.

Am luat de pe drum, de pe la Pucheni, cea mai buna si gustoasa si calda piine neagra, din care a ciugulit jumatate colega mea cea proaspat gravidutza.

Dar aveam amintiri mixte: oribile alea vizuale, sublime alea gustative. Si ne pregateam pt. Oltenia, vericule, care urma a doua zi, si cind stiam ca o sa fie alta incercare cu ciini, moloz si, cu ceva noroc, o mincare decenta cu sau fara praz, ca nu speram la mai mult.

Si am ajuns si la Craiova. Dupa scenariul stiut: intii muncim, apoi ne veselim, ne-am invirtit vreo 2 ore prin mirobolantul oras la fel de plin de statui si head&shoulders cu mihai viteazul precum e iasiul plin de stefani mari si sfinti de toate dimensiunile. Fromoase cladiri vechi transformate in second hand-uri si magazine cu de toate, un centru vechi plin de boarfe la usi, parasute pe strazi, fete grasuta si patachine viu colorate, o piata centrala cu tarabe cu martisoare si o expozitie de masini de la ford cocotate pe platforme in fata prefecturii. Cu ocazia lucrarilor la nu stiu ce pasaj sau strapungere sau autostrada suspendata, s-a dus dracului tot centrul ala boem si plin de circiumioare, si acum stradutele alea arata ca lipscaniul nostru mai acum vreo 30 de ani, adica deplorabil. Dupa vreo inca o ora si ceva de cautat un loc cu lume in care sa putem minca, fiindca deja era cam ora 2 si ceva dupa-amiaza, vazind noi ca nu e chip sa ne lipim pe undeva, am deci sa plecam si sa mincam la Slatina, poate acolo e ceva mai bine. Si invirtindu-ne noi vreo 20 de minute ca sa iesim cu masina, caci s-au schimbat si niste sensuri si s-au mai transformat in pietonale niste bulevarde, am razbit pe calea Bucuresti, de care din punct de vedere culinar ne era nitel dor. Si ce sa vezi, mergind noi asa oblu, unde nu ne iese in cale, pe dreapta, un restaurant El Greco care cam gemea de lume. El Greco am zis noi, probabil or avea si mincare greceasca! Haidem! Si am mers.

Ce urmeaza e rupt din visele cu mincare ale flamindului din om. Mai intii ca locul era foarte placut la infatisare, deloc agresiv, cu draperii care delimitau spatii, cu o ospatarita tatuata foarte foarte simpatica. Dupa care am vazut meniul si ni s-au scurs ochii dupa ciorbe, miel, berbecut, feta saganaki si lasagna, ca suntem cosmopoliti. Nimic cu praz.

Feta saganaki a fost mai buna decit multe din Grecia. Salata de cruditati a fost atit de bine intocmita incit nu am simtit nevoia sa-i adaug nici macar un virf de sare (si eu cirtesc des la d-astea), salata de vinete de la inceput a fost mana cereasca, iar vinul a desavirsit un prinzo-cina absolut de exceptie. Din ce mi-au spus colegii, si ciorba de burta si de perisoare fusera bune, vericule, precum si mielul, porcul si lasagna. Am plecat binecuvintind poporul oltean si pe tinara glumeata care ne-a servit. Pina la Slatina, adica vreo 50 de km, am vorbit, evident, despre cit de bine am mincat, ce frumos a fost si cum o sa mincam noi aici si mai bine cind vom reveni.

Si ajunseram in orasul domnului, Slatina, un oras cum nu se poate mai naclait si mai plin de gropi si de sensuri unice printre darimaturi. Urit e putin spus. Dar in uritul ala de oras am gasit nirvana. Am gasit-o si am mincat-o urgent. Nirvana este de mincare, se gaseste pe undeva prin centru, la o cofetarie tinuta de un simplu Atlet Albanez. Am pus pe facebook astazi ceva despre, mai pun si aici fiindca nu aveti voie sa ratati daca ajungeti pe acolo (si aveti gps).

Luati de-aici postul fetei asteia Laura Sararu, pe care repet ca n-o cunosc, dar i-am gasit blogul si am citit despre braga si halvita de aici. Cautati dupa “atletul albanez” pe net si aveti ce citi vreo ora ­čÖé Nu mai insist, ca-mi ploua in gura, dar putin tot dau: halvita era aia pe care o stiam eu de acum 30 de ani, cu gustul ala, cu napolitana aia geniala deasupra, cu textura aia alba si fina si care se intinde, cu gustul ala absolut dulce si minunat dupa care iti merge de minune un pahar cu apa rece; braga era dulceaga si prafoasa la gust, rece si delicioasa asa cum vindeau la noi pe strada in Uranus pe vremuri, acum zeci de ani; inghetata era atit de fina si de buna fara sa fie lesinator de dulce; iar rahaturile cu trandafiri, lamiie, afine, nuci sau naiba mai stie, ca am luat din toate, moi si pufoase, prafuite cu zahar si aromate de-ti lingeai degetele si nu-ti venea sa le speli ca sa mai simti aroma pe ele! Nu, nu exagerez deloc, chiar deloc, am martori oameni batrini care s-au luminat cind le-au gustat! Si din toata cumparatura n-a mai ramas nimic ┬áin seara aia. Da, asa de bune, da.

Am ajuns acasa tirzior, rupti de oboseala si plini de cadouri dulci. Am dormit neintoarse vreo 5 ore, ca urma Constanta.

Dupa ce ne-am hurducanit pe strada autosoarelui vreo 1 jumate am ajuns in orasul pazit de vapoare. O scurta vizita prin port, pe linga solizuri si comisionari vamali, apoi prin centru, pe la plaja sa vedem care e treaba, pe la mal ca asa e mersul, stiti treaba, apoi ne-am parcat imparateste la un restaurant central, turcesc Keptan Baba.

Bai si unde incepuram sa comandam care humous, care ayran, care tabouleh-uri (care lipsea, dar i-am gasit repede inlocuitor niste salata de masline verzi condimentate de mare senzatie), care pide de 2 feluri, adane si salate si coaste de berbecuti si smintina cu carne si lipii umflate si am crapat in noi pina n-a mai ramas nimic. Dupa care o cafea de-aia de care trebuie, la nisip, si niste apa cu minunatiile alea de deserturi insiropate. Si dezbatind noi istoria turcilor in romania si de-aiurea ca niste oameni mari ne-am intins iar la drum, si facuram 1 ora jumate pin la bucuresti si inca pe-atit din pantelimon pina acasa, ca deh, era meci si suporterii aveau prioritate.

Si dupa ce-am comis trei zile mincaruri din ce in ce mai bune, m-am razvratit plenar cu o salata de cruditati home made fara sos, dar cu un ardei iute tocat marunt-marunt, de care nu m-am putut abtine sa nu cer de la Kir Baba, si-am avut rabdare si chef sa stau o ora si ceva sa tocmesc ast hrisov, ca sa stiti sa nu gresiti cind va duceti si voi pe unde-am fost eu.

Si-am incalecat pe-o sa si fumez ultima tigarea si cam asta fuse zioa. Na!

Prajiturica socialista

Michael Moore: Do you have any suggestions for me?
Wall Street Professional: Don’t make any more movies.

Am vazut aseara cel mai recent documentar marca Michael Moore: “Capitalism: A Love Story”. Majoritatea stiti deja de domnul Moore in urma faimoasei sale retorte de-acum 9 ani: “Shame on you, Mister Bush!” (Sa va fie rusine, domnule Bush!). Tot ce se poate ca aici a fost sursa originara de inspiratie pentru povestea cu pixelul albastru si Dinu Patriciu, atata doar ca MM arata un deget catre decizia de a obfusca detalii ale atacurilor de la 11 Septembrie de catre administratie, in vreme ce noi rontsaim tema pocnitului copiilor poporani.

Moore s-a luat, de-a lungul anilor, de o multime de pietre pretioase ale Visului American, incepand cu justitia oarba (And Justice for All), regimul armelor si munitiilor (Bowling for Columbine), conducerea iluminista la opaits (Fahrenheit 9-11), sistemul de sanatate ultra-performant (Sicko) si, iata, acum, minunata organizare a muncii si distributiei bunurilor. Nu am sa fac o disectie amanuntita a filmului, de-asta exista critici literari. Opinez ca are momentele lui, asa cum le-am invatat la lectia cu nuvela lui Vlahuta, si reuseste acolo unde Sicko a esuat lamentabil. Problema pe care o pune, insa, rezoneaza in narile mele cu un parfum intens de amoniac, e putreda precum Danemarca. La ce se rezuma, in fapt?

Anume ca nu exista o omonimie intre capitalism si democratie, personaje de genul Doctor Jekyll/ Mister Hyde (premisa 1), capitalismul e o tulburare adictiva in care de unde ai mai mult vrei mai mult (premisa 2) si, in cele din urma, sistemul obez la propriu si la figurat sucomba si risca a strivi furnicutsa muncitoare, daca aceasta nu se aduna in forme de auto-guvernare komsomolista de tip sindicat (premisa 3).

Moore are dreptate sa observe toate aceste lucruri in apusul de soare al creditelor sub-prime in imobiliare care au prabusit, cu un fasait sinistru, bursa de pe Wall-Street. Aidoma are dreptate sa observe incontestabilul absurd de remuneratie, in care un pilot de avion castiga mai putin decat un muncitor pe banda rulanta la o fabrica de paine. Suna cunoscuta situatia? Putreziciunea, insa, e ceea ce traim noi la randu-ne, strangand infrigurati din basca in timp ce ascultam predica egalitatii sociale. Moore imagineaza o lume, la fel cum multi dintre cei de stanga o fac, a painii si-a pestilor care se inmultesc prin fotosinteza, a Cartei Drepturilor lui FDR in care toata lumea musai sa aiba de lucru, de mancare, si de sanatate. Dusa la extrem, aceasta strategie seamana izbitor cu minima cana de orez implementata intr-o anume cartulie rosie a lui Mao care sigur a adus China la 1.3 miliarde de capete ovale, cu ochi mijiti, si o crestere economica viguroasa pe ruinele Vestului. Proletariatul, oraselele “blue collar” (gulere albastre, versiunea lor de “clasa muncitoare) sunt deplanse a fi tratate inechitabil de rechinul financiar intr-o trimitere romantata la acel loc vulnerabil in fiecare dintre noi: copilaria. Daca tata a fost strungar si mama filatoare, sa nu ti se umfle vana gatului cand vine capitalistul feroce si iti fura banii? Si apoi sa faci ce-a facut Toma Alimos?

Notabil, exista un moment in “Cap. / A Love Story” pe care n-am sa-l divulg, dar ma folosesc de semnificantul sau, care invalideaza intreg filmul. Naivitatea omului de rand, observa Moore, este de a incurajat, tacit, loteria imbogatirii sperand ca intr-o zi se va afla si el printre acei 1% “cei mai bogati ai lumii”. Morcovul inaintea magarului face ca acesta sa urmeze o cale marcata de caznele produsului in plus, si-a manipularii unui chilot mereu carpit, mereu murdar, sa incapa osanza din ce in ce mai mare. Departe de noi sa ducem rationamentul pana la capat, anume sa ne uitam la consumul per capita a tuturor cetatenilor Statelor Unite, asa amarati si cu gulerasul albastru cum sunt dansii, si in fapt si de drept sa ne intoarcem la veritabila problema, cea careia eu ii spun prajiturica socialista.

In cofetariile copilariei noastre se aflau doar un numar limitat de prajituri, cu un numar si mai limitat de calorii. In acelasi timp, lipsa flagranta a publicitatii despre dulciuri prepunea o doza de miracol de fiecare data cand mancam un ecler, sau o savarina. De eugenii nu mai vorbesc, sau de Brifcor, sau de Pepsi. Zilele cand beam un Pepsi la crashma, ca mi-l lua Tata impreuna cu rachiul lui traditional, erau mirifice pentru ca habar n-aveam de “brand-ul” Pepsi. Zeci de ani mai tarziu, in paradisul Wal-Mart-ului canadian, am descoperit cu oroare sticlele de Cola no-face-no-name-no-number, toate rafturile de “soda” formate din orice aroma + sifon la sticla PET, dar si consumatorii compulsivi de pe Dambovita (si inainte, si dupa plecarea-mi) care pentru ca pot isi vor cumpara, musai, toate tampeniile, nediscriminatoriu, doar pentru a-si asigura creierul deprivat de dopamina si predispus la anxietate axiala ca ei “au cu ce”, ca “isi permit”. Si nu e doar mancarea, e totul. Domnul Moore incearca sa vanda o clasa muncitoare crestina, austera ba chiar de inspiratie neo-protestanta, in timp ce publicul sau e de-un epicureeanism desantat. Acum 2 ani, la Boston, ne-am oprit sa cumparam o inghetata. Am cerut – vai noua! – “regular size” (dimensiune normala) ca sa ne trezim cu doua ligheane, la propriu, incondeiate cu topping, frisca, fursecuri, bilute, sprinkles, si-un linguroi generos cu care sa ne hranim burdihanele pentru doar 3.99$. Doar 4 dolari. 12 RON. Americanul de rand, trebuie spus, consuma cel mai mare nivel de calorii per dolar castigat, altfel spus la american 1 dolar are o quota metabologena maxima, la fel cum sansele sunt foarte mari ca ala nu e dolarul lui, si ca de fapt dolarul ala nu exista. Ce exista in schimb e celula lui adipoasa.

Sa revenim cu picioarele pe plaiuri mioritice. Cum o fi la noi? Dupa 50 de ani de asteptat americanii, iaca-ta ca ne-am americanizat. Mancam la KFC si la Mec (sic!). De imbracam la Zara, si-am trecut cu brio prima copilarie a pantalonilor cu turul pana la pamant catre era blugilor cu crapatura la curea, prespalati si-acum cu multe buzunare. Tot romanul de cartier stie ce e aia o “tsoala de marca” pe care si-o afiseaza cu demnitatea unui curcan la varf de faza fertila, la fel de bine cum isi umfla parbrizul cu toate crucile sfintilor Frati Petreusi. Cat de mare sa fie golul din sufletul omului daca e nevoie de toate aceste porcarii? Noi, si nimeni altii, am impins oameni in Parlament care sa ne reprezinte aceasta foame, aceasta lacomie latenta. Noi, si nimeni altii, am invocat asupra-le aceasta calitate de-a deturna fonduri ultuitoare intr-o tara in care, inca, milioane de oameni n-au descoperit hartia igienica dar au telefon mobil.

Pericolul crucial al oricarei comunitati este cand isi depaseste resursele in raport cu consumul, sau cand acest consum devine disproportionat la nevoi. Centrii foameii din creierul nostru sunt suficient de agresivi, si agresogeni, incat sa anihileze orice concept logic, sau umbra morala, vis-a-vis de dorinta de a avea, si-a asigura, o satietate perena. Inevitabil de ei sunt legate si alte circuite, de conditionare comportamentala, de frica, de formare a compasului cognitiv, si de functii executive, tocmai acelea care ne dau voie sa avem discernamant, si viziune asupra viitorului si consecintelor faptelor noastre. “Trai decent” – una dintre formularile paradigmatice din Carta lui Roosevelt, e in fapt un domeniu atat de iluzoriu tocmai pentru ca lasa la mila Domnului homeostazia decentei.

E decent sa ai frigiderul plin, sau economii la banca, sau sa poti sa-ti hranesti familia? E indecent ca eu sa arunc un kilogram de banane doar pentru ca in Vrancea, sa zicem, sunt familii care mor de foame? Ce spune prajiturica socialista? Uite de exemplu Bill Gates a ajuns cel mai bogat om din lume si-apoi a dedicat cea mai buna parte a averii sale scopurilor caritabile in tari africane. Warren Buffett sa-i urmeze, oare? Ce sunt dispusi sa faca miliardarii Romaniei? Sau ai Rusiei?

Acum doua zile am fost, pentru prima (si ultima) oara la un meci de fotbal pe stadion. M-am amestecat in multime. In spatele meu, la doi metri, un copil striga tulburator la oamenii de pe teren. Ce tata il lasase oare din mana? Acolo era locul lui, intr-o joi seara? Si, cu riscul de-a fi crud, si dur, si rau si toate la un loc, si gandindu-ma la Tiger Boom-ul din Irlanda, de ce-a vrea sa aibe acest copil mai multi bani, mult mai multi, eventual sa-i dau banii mei? Ca sa mearga la si mai multe meciuri?

Resursele deriva din moravuri, si le alimenteaza pe acestea. O tara in mizerie nu va fi ajuns asa din cauza acelui 1% care a furat 95% din bani, sa zicem, ci datorita restului de 99% care au generat atare moravuri. Gandeste-te, inainte sa ceri orice, nu doar daca ti se cuvine, ci daca ai nevoie de el. Cu adevarat. Urasc piramida nevoilor lui Maslow, de exemplu. Dar sunt un utilitarian. La ce iti trebuie o masina care consuma 20 de litri la suta pe autostrada? Sau o vila cu 40 de camere pentru familia ta cu 3 membri? Nu zic sa dai 1 leu cersetorului de la semafor, dar cum de mai apoi arunci restul pachetului de biscuiti cainelui comunitar? Esti mai apropiat de-un caine, decat de-un seaman de-al tau? De ce injuri tiganii si le dansezi manelele? De ce proferezi o credinta sontoroaga, dar ignori cu buna stiinta gradientul dintre bine si rau? Si chiar de-ar fi simonia o podoaba capilara, catre ce finalitate construiesti sute, mii, zeci de mii de biserici si Catedrale de Mantuire intr-un oras unde se moare din cele mai perverse motive?

N-ar fi mai bine ca aceia care isi doresc cu spume o catedrala mai bine sa-si faca o Arca, si sa plece cu ea? Biblic, nu?

Mie dati-mi prajiturica socialista, si lasati-mi inegalitatea sociala. M-am saturat de lupi in haine de oaie, si de bolsevism de amvon predicat de catre occidental, sau de catre ministeriabil. Nu vreau binele celor multi, vreau binele adecvat fiecaruia in parte. Vreau lege, corectitudine, si vreau acel drept constitutional care iti asigura doar “urmarirea” fericiri, dar nu ti-o garanteaza. Vreau dreptul meu de-a fi nefericit, de a-mi fi foame, de-a fi esuat, de-a nu fi bun la acel ceva, si de-a invata ceva din asta.

G.

diabet bey

daca ati vizitat turcia, probabil ca stiti cum prepara turcii ceaiul. daca nu, va spun eu: mai intii se umple samovarul cu apa, cam pina la jumatate, si se lasa pe foc pina da in clocot. cind incepe sa fiarba apa, un sfert din cantitate se foloseste pentru a uda peretii interiori ai ceainicului, dupa care se arunca. se pun frunzele de ceai in ceainic (cam intre un sfert si o treime din volumul acestuia) si se amesteca bine cu putina apa fierbinte. deasupra se toarna restul apei clocotite din samovar, se acopera si se lasa cam cinci-sase minute. impreuna cu frunzele de ceai se poate adauga si zahar precum si citeva felii de lamiie, dar asta nu este obligatoriu pentru ca multa lume prefera ceaiul neindulcit. ei bine, dupa tot procesul asta, ceaiul devine extrem de concentrat, in special daca este preparat cu intentia de-a fi servit de-a lungul intregii zile si nu tot odata. pentru a-l mentine fierbinte de-a lungul intregii zile, se umple samovarul cu apa si se lasa la foc mic (economic) apoi se pune ceainicul cu ceaiul gata preparat deasupra; aburii din samovar mentin ceaiul fierbinte cit timp este nevoie sau pina este servit complet. bine, nu trebuie sa uitam sa reumplem samovarul cu apa, din cind in cind.

ceaiul preparat in modul acesta este aproape imposibil de baut direct, asa cum este in ceainic, el trebuie strecurat si diluat cu apa fierbinte (uneori 1 la 1, alteori 1 parte ceai si 2 sau chiar 3 parti apa), apa care, la momentul servirii, se toarna direct din samovar peste ceaiul concentrat. daca este preparat cum trebuie, ceaiul turcesc este extrem de gustos si cunosc persoane care beau cite 20-30 de paharele pe zi. paharele? da, ceaiul turcesc se serveste in paharele speciale, din sticla, niciodata in cesti de portelan sau cani. unul din motive ar fi ca, in momentul diluarii cu apa, culoarea este singurul atribut care-i tradeaza concentratia; altele nu stiu si nici n-am intrebat. ceaiul concentrat poate fi de la maro roscat pina la negru (functie si de tipul de ceai, nu numai de concentratie), iar ceaiul numai bun de baut este maro roscat transparent. dupa preparare, se adauga, dupa gust, unul sau doua cubulete de zahar si una sau doua feliute de lamiie. bineinteles, acum exista ceainice din inox si masini electrice de preparat ceai turcesc, dar un bautor de ceai versat nu ar ingadui niciodata un asemenea tertip, menit numai pentru infideli; ceaiul perfect trebuie facut, intotdeauna, de mina de om.

oriunde v-ati duce prin istanbul (si, in general, prin turcia), in orice pravalie ati intra, daca va aratati interesat de o marfa oarecare, veti fi intrebat imediat daca doriti un ceai. chiar inainte de-a apuca sa intrebati cit costa marfa respectiva. nu refuzati chiar daca va grabiti, comerciantii turci se mindresc in mod deosebit cu traditia asta si considera o onoare faptul ca ati acceptat un ceai in pravalia lor, chiar daca, in final, n-ati cumparat nimic. mentalitatea turcilor comercianti nu este “baga-i clientului marfa pe git si scapa de el”, ca la noi, ci “cistiga-l ca client pe viata; daca nu cumpara azi, nu-i bai, o sa cumpere miine”. ideea este ca, daca ai baut un ceai in pravalia sa, comerciantul stie ca, data viitoare, cind vei vrea sa cumperi ceva, vei alege pravalia lui in dauna tuturor celorlalte. in plus, dat fiind ca in turcia cam absolut totul se poate negocia, ce poate fi mai placut decit sa va asezati cinci minute pe o lavita si sa va incercati talentul de negociator, lansindu-va intr-un duel tip cerere-oferta cu un efendi comersant?

cam lunga introducerea. de fapt, altceva voiam sa va povestesc: zilele astea am vazut ceva care m-a lasat mut si doar stiti ca tractorel nu ramine mut cu una cu doua. ma intorceam de la sapanca si eram intr-o statie peco, pe autostrada; facusem plinul si asteptam ca baiatul sa termine de spalat geamurile la masina (treaba care, in turcia, se considera inclusa in pretul benzinei – apropo: uneori, cind iesi de la vreun restaurant, te trezesti cu intreaga masina spalata; daca stergatoarele sint ridicate, e cazul sa lasi un mic bacsis baiatului cu mopul si galeata; daca nu, e clar ca spalatul e inclus in costul mesei). arunc ochii, la intimplare, inspre un magazin de covoare care se margineste cu statia peco si vad un mosneag cam la 75-80 de ani, uscat ca un tir, asezat in lotus pe iarba si cu o tava grea de bronz in fata, in mijlocul careia trona un pahar de ceai si linga acesta, un morman de cubulete de zahar. in dreapta mosneagului, gata pregatita pentru pufait, o narghilea imensa. inainte de fiecare inghititura din paharul de ceai (care era foarte fierbinte, puteam vedea cum se ridicau aburii), mosneagul isi punea un cubulet de zahar pe limba, apoi, cind gura de ceai dizolva cubuletul, tragea un fum lung din narghilea, cu ochii inchisi, si dadea fumul afara pe nas. cind fumul incepea sa se subtieze, mosneagul deschidea ochii si se uita fara o tinta anume pentru citeva secunde, dupa care relua totul de la capat. baiatul terminase de spalat geamurile, ma claxonau alti soferi sa fac loc. i-am pasat o lira baiatului si am tras incet la umbra, sub un copac, sa studiez scena. mosneagul, monument de organizare: cubuletul pe limba, sorbitura de ceai, inchisul ochilor, tras fumul, pauza mica, dat fumul afara pe nas, deschisul ochilor si privitul in neant pentru citeva clipe. totul a durat cam 10 minute, timp in care mosneagul a topit vreo 20 de cubulete de zahar, a tras 20 de sorbituri de ceai si 20 de fumuri zdravene din narghilea. tinind cont de faptul ca intreg ritualul mi s-a parut a fi ceva obisnuit pentru el, ma intreb: de cit timp o consuma mosneagul cuburile de zahar, asa, ca pe semintele de dovleac? si cum de ajunsese la virsta aceea, prada unui asa ritual?

 

yes we cannes

Daca dorim sa avem termen de comparatie cind deschidem gura sa pronuntam┬á “autostrada”, atunci cred ca Autostrada dei Fiori este cel mai indicat traseu. Cred ca italienii au inventat linia dreapta, chit ca linia aia insemna sa sape tunele si sa construiasca viaducte, unele la inaltimi considerabile. Aceasta autostrada incepe de la Genova (de fapt nu incepe, continua) si se termina odata cu tara, la Ventimiglia, oras de granita. Cred ca mai bine de trei sferturi din drumul de la Genova la Ventimiglia este fie prin tunel, fie pe viaducte care unesc virfuri sau poale de munti. Nu prea vezi marea, e drept, desi esti destul de aproape de ea, dar vezi, in schimb, multe flori pe margine si pe rigola din mijloc. Se mergea bara la bara cu 140-150 km/h, dar se mergea pe 2 (sau 3) benzi. Ai dracu, nici macar la aglomeratia aia nu mergeau pe banda de siguranta, cum am vazut ca face “firma de securitate autostrada Zip escort” de pe A2 la noi! Deci da. Chiar daca costa (vreo 35 de euro de la Genova la Ventimiglia) macar stii ca ai mers si ai solicitat destul de putin amortizoarele.

De pe la San Remo incep sa apara masinile cu numar de Monaco. Nu sunt toate Ferrari si Maserati, dupa cum nu sunt nici Loganuri. Masini cinstite, Renault, Opel, BMW, nu ultimele modele, nici alea cele mai 4×4.

Si ajungem in Franta. Daca in Italia cind te urci pe autostrada “tragi un loz” si il pui in torpedou, urmind sa-l achiti cind te dai jos, in Franta e┬áplata “la galeata”: pentru directia Nise 2 euro, ca ai trecut de Nise inca 3 euro, pe la Antibes inca 3 euro, pentru Cannes inca vreo 3. Norocul meu ca m-am oprit la Cannes, ca altfel dadeam o sacosa de monede la galetile alea.

Si ajunge romanul nostru la Cannes. Riviera, Coastra de Azur, Raiul pe pamint. Vai de cei care nu sunt tari in ambreiaje si nu-i tine frina. Apropo de frine: autostrada din Franta are pe sectiunile de drum cu panta lunga, linga banda de siguranta, o portiune cu nisip, pentru cei care ramin fara frine. Aka cea mai simpla metoda de oprire, practicata si de jmecherii nostri de Vama Veche: innisiparea de buna voie. Dar macar nu omori coparticipantii la trafic si nici nu distrugi natura! Foarte tare.

Deci Cannes. Am ajuns pe seara. Si, impreuna cu niste prieteni, am zis sa vedem vedem vestita Croazeta, Palaies du Festival si marina. Bai oameni buni! Stiti Mamaia, nu? Cartierul acela limitrof al Constantei, oras de frontiera? Ei bine, in Mamaia se circula lejer la 10 dimineata in plin sezon! Sa mor eu. Desigur, astia de aci, adica arabii care au adus atita faima Frantei (sic!) au alte tipuri de masini decit populatia mamaiasca, dar e acelasi drac: tot blocaj de trafic se cheama. Desigur, aci asta avea loc intentionat, ca iesisera miliardarii la plimbat caroseria pe strasse, sa ia ochii muritorilor. Ce rost are sa va mint: enumar pe sarite, intru sublinierea farmecului local actual, una bucata Ferrari aurit (dada, cum se aude), multe bucate Ferrari cu vopsea mata (ultimul raget in materie de finisaje lux), ceva Cadillacuri, multe Maserati, vreo doua Bugatti Veyron (uritele, alea cred ca sunt facute sa le vezi infuga, cu 400 km/h, nu cu 0,15 cu cit mergeau la defilare), Morganuri spectaculoase, iar printre ele toate marcile posibile si imposibile, de la Skoda la Mercedes si niste cascarabete care aduceau cu Smartul decapotabil si fara contra-aripi (am aflat ce e si cu astea). Deci bara la bara cit tine drumul prin fata hotelurilor de enshpe stele. Doua ore si-ai scapat, topirlanii si-au facut poze cu masina ta in timp ce tu savurezi un ice tea de 100 euro paharelul la Martinez. In sunet de muzica de cobra.

Sa nu va imaginati ca pe trotuare situatia e mai putin inghesuita: neah. Cocoane trecute de a patra tinerete cu catelusul Yorkshire la poseta, dame rusesti cu sandale cu tocuri cum ii plac lu’ tracto si blana alba impecabila pe umeri (era frig seara, doar 20 de grade), barbati cu mantii albe tragind din trabuce cit tevile de esapament in fata si tot haremul de doamne bine imbracate si puradei galagiosi in spate, pasaret venit la discotecile in aer liber, oameni veniti la “odihna”, nelipsitii cersetori care vorbeau o franceza aproximativa (nici nu vreau sa ma gindesc ce neam erau: oricum erau bronzati bine), artisti ambulanti care faceau bratari, portrete, dansau break-dance (unii excelent), gura casca si soferi care pazeau masinile cu numere din care intelegeai doar cifrele.

Toata aceasta multime platea minim 20 de euro in momentul in care deschidea ochii dimineata, doar fiindca ii deschidea acolo. Parcarea, cafeaua, locul pe plaja si o apa plata mai smulgeau intre 50 si 150 de euro, depinde unde stateai. In fata Palatului festivalurilor sa faci plaja te costa 100 de euro sezlongul si 90 de euro ciorba de peste, denumita foarte pompos bouillabaise., un preparat traditional din zona. Deci, cum ar veni, mai scump chiar decit la Mamaia! Exista, desigur, si plaje publice, unde nu te costa nimic, dar nici nu prea ai unde sa pui prosopul daca nu ajungi primul.

Plaja la Cannes are maxim 10 metri latime in portiunile cele mai late. Din fericire e nisip placut la atins. Desi nu toate sufletele vazute si atinse cu o seara inainte faceau plaja, malul era plin de turisti precum cateaua de paduchi. Multa lume, totul functiona cu rezervare: la masade seara, la aia de prinz, la sezlong, la orice. Apa, nu are rost sa comentam, limpede si curata, plina de milioane de pesti de la “hamsii” la peste spada.

alta chestie care a ramas la fel in ciuda schimbarilor climatice: mincarea. Excelenta. Orice ai fi mincat, de la stridii la midii, homari sau tartar, totul era foarte bun. Ce mi-a ramas in cap si o sa-mi ramina pina ma mai duc data viitoare: restaurantul Chez Philippe din Theoule sur Mer, o localitate de dupa Cannes, pe directia Mandelieu-Marseille-La Napoule. Aici am mincat o fiertura de fructe de mare servita intr-o cochilie imensa de stridie (cred), denumita Le B├ęnitier de Homard, Queues dÔÇÖ├ëcrevisses Moules en Belle Aurore l├ęg├Ęrement Gratin├ę, a carei imagine o gasiti aici. Ceva absolut senzational de bun la gust. Imi ploua in gura numai cind imi amintesc.

Sa le ia dracu de poze, ca nu reusesc sa le urc aici. Desigur, baietii de la it ma saboteaza. Deci revin cu poze si cu continuarea povestii. Urmeaza St. Paul de Vence, unde se afla si cimitirul in care odihnesc 3 celebritati (or so I heard): Yves Montand, Simone Signoret si Marc Chagall.

Branza si Brazelton

Trecand peste faptul ca cele doua cuvante – unul intens dac si celalalt intens transatlantic – impartasesc o fonetica izbitor de similara, n-ar trebui facuta vreodata blasfemia sa vorbesti, in aceeasi propozitie, despre ravasitul oilor si dezvoltarea copilului in primii 6 ani de viata. Asta, bineinteles, daca nu te tragi din neam de ciobani, caz in care una o conditioneaza pe cealalta (dat fiind ca oieritul este, o stim cu totii, o afacere familiala). Si totusi, in dulcele stil burghez care-mi caracterizeaza sfarsiturile de saptamana de la intoarcerea catre Levant, ieri m-am decis sa-mi plimb familia la festivalul branzei de la Bran. Iar azi am fost spectator tacut si ocazional zambitor la lansarea volumului doi din cartea lui Barry T. Brazelton & Joshua Sparrow “: Touchpoints 3 to 6” in traducerea Sorinei Patrascu. Voi scrie despre aceste evenimente unul in continuarea celuilalt pentru ca firul nevazut ce ne inconjoara se dovedeste a fi unul si acelasi. Am sa ma explic.

Festivalul de la Bran mi s-a parut o atractie de-un anume fel, si-anume nostalgica; am crescut in Ardeal, deci ca urmare sunt un mic impatimit al bulzului, al balmesului (desi noi ii ziceam talmos), al branzei de burduf si-al casului proaspat si afumat. Faceam, ca sa va dati seama cat de adanc mergea obsesia, clatite cu branza usturoasa (la meme jeanette, dar in jargon local), frecata cu marar, ou si zahar. O abominatie, dar cea mai gustoasa. Sau topeam branza in tigaie si intingeam cu mamaliga, iarna cel mai adesea cand veneam de la sanius…ce vremuri…Ne-am suit asadar in masina, cu mic cu mare, si-am purces spre granita dintre Regat si vechiul Kronstadt – cunoscut de unii si sub numele de Brasov. Culoarul Rucar e unul dintre favoritele mele, acolo incepe tara mea de fapt, un pic mai sus de Dragoslavele unde incepe si se schimba aerul, si simt in pori chemarea spre casa. Drumul pe autostrada, pana la Pitesti, a fost foarte placut. Bucata pana la Campulung, groaznica. Aceste contraste, de altfel, sunt de-un pitoresc al lor atunci cand iti permiti sa te relaxezi in trafic, si de felul lor tolerabile. Tolerabila a fost si bucata de dupa Campulung, pana in culoar, unde asfaltul are aceeasi netezime ca si creasta Fagarasilor. Atelajele animale care apareau din loc in loc, santurile de pe margine si carele trase de-un magarus m-au (pe rand) induiosat, enervat, scos din minti si mai ca era sa ma-mperechez cu o oiste, dar m-a ferit frana. Dintr-o curte a iesit un tractor cu discuri de grapat, a facut o mare curba pe ambele benzi, a dat cu discurile de era sa ma insemneze, si-apoi a intrat intr-o alta curte. Agricultura – se pare – in Romania e un sport la fel de extrem ca vanatoarea de maimute paianjen in Guyana franceza cu care as putea sa pun pariu ca ne si inrudim, de departe. Urcusul a inceput apoi suav, am scos un timp excelent pana la Moeciu de unde s-a pus dopul aferent. Ne-am zis noi in barba – sa speram ca nu e coada de la festival. Ei bine da! Era coada de la festival. Si masini pe stanga, masini pe dreapta, masini in rapa si masini cocotate de pupau tarana cu toba de esapament. Oameni veseli veneau cu siraguri imense de covrigi in brate, rontaiau fericiti la porumb fiert de le trozneau bumbii la camasa, copiii chiraiau, pirandele erau toate imbujorate de la criza de frotteurism tocmai gatata, iar in zare un fum, si-o zoiala, de ne-a apucat pe toti curiozitatea. Dar am rezistat. Am trecut in frageda viteza pe langa hoardele pedestre si-am ajuns pana in buricul Branului. Pe stanga, pe-un saivan impromptu (pardon de cacofonie, era un fel de luminis dar totusi se-aflau ciobani pe el), o multime de zici ca daduse cu racheta. Am parcat in parcarea cu plata, unde inca mai erau locuri. Romanul – se stie – e iconom, nu ca noi. Tropa tropa cos de alfe si-un lat de palma mai tarziu am ajuns la intrarea triumfala pe saivan. Care era un podet. Dar nu orice fel de podet. Era un podet ingust, atat de ingust incat abia de treceai doi oameni, unul dus altu’ntors. Si mai era si facut din lemn; trecea peste valea aferenta in care daca s-ar fi intamplat beleaua sa se rupa infrastructura s-ar fi pravalit baba si se mai lasa dracului cu vreo victima. Si totusi nu. Un tigan conducea cu burta astfel ca am avut parte de-un confort relativ. Putea de la o posta a pastrama de oaie, mamaliga si mult, foarte mult fum. Multimea puhoi se organiza la locurile de desfacere ale bunatatilor in gramezi mai ales dezorganizate, dar altfel fara sa se calce pe bombeuri sau sa zici ca se injura ca da-te bai nene mai departe. Dimpotriva, o anumita comuniune plutea o atmosfera, iar emsiul numai ca introduse o domnisoara cu suvite blonde de la Olt care-i trilulilui (cu accent pe i) cu foc in urmatoarele 40 de minute cat ne-am plimbat pe acolo. Am mancat bulz (verificat!). Am cumparat branza (verificat!). Am fost suficient de inteligenti incat sa nu ne intoarcem pe unde-am venit. Cica s-ar fi format blocaje. Eu am vazut inca de cand plecaram ca se intindea coada de masini pana spre Tohan, si ca Mircea cel Batran la Cozia mi-am zambit in barba. Iar azi m-am trezit, m-am pus la camasa si costum, si-am invartit roata pana in Cartierul Francez unde o multime mult mai mica, dar la fel de pestrita s-a lasat manata in lupta de un musiu zis si Andreeeeei Gheorghe (treishpe paishpe si un mic incident cu Emile Bock in cadere libera) pe tema cu pricina. Am sa redau, in urmatoarele, impresii verbatim de la aceasta faina adunare. Vestea buna este ca in audienta se afla niscaiva protipendada, carevasazica se educa, deci carevasazica devine progresista. Iar asta e nu doar bine, ci foarte bine, caci si ultimul dobitoc daca prinde ceva cheag va legitima cultura chiar daca, in sinea-i, n-o va puta practica vreodata. Da, sunt unul dintre aceia care nu poate sa pice de acord ca arta e pentru mase. Aceste vestigii bolsevice se intalneau insa in sala, unde mici scapari fuzionale se mai vedeau pe ici pe colo, unde cate un beizade isi admira iPhone-ul sau se cauta de bilute in nas in timp ce profesorul Sparrow de la Universitatea Harvard vorbea de lucruri de neinteles. Andreea Esca isi plantase o papornita argintie langa scaun si se delecta cu o cafea si-un pahar cu apa (face bine la diureza). Afara, aglutinati in jurul scrumierelor, alti exegeti si exegete sterilizau aerul de potentiali daunatori. Comitetul de primire fusese pus asa, mai intr-o parte, iar emsiul patrula precum buldogul de-o parte si de alta a salii, tacut, martial, la patru ace. Mai dadea din maini, ii mai dezbraca din ochi pe cei de la tehnic. Calitatea a fost pe masura, o secunda am uitat si de branza de la Bran, si de dulcele accent de mahala care-mi ineaca auzul in fiecare zi a existentei mele binecuvantate pe-aceste meleaguri. Dar apoi emsiul deschise gura. Incisivii fusesera candva galbeni, acum lasau loc unei strungarete negre, puturoase iar prin lateral erau de-un maro primitor, acaju si-un pic mahon. Andrei Gheorghe isi baga microfonul in gura, si-apoi elibera ca orice intelectual subtire care se respecta atat de mult incat n-are nevoie sa-si faca dantura cum┬á ca am sa va dau citire ce scrie in desfasurator…ca un veritabil comedian decazut din gratiile muzei devenit brusc atractie de balci, s-a dat un pic istet si-apoi a invitat turma de vite afara la pascut, cica ar fi trebuit sa-i si laude un pic pe invitati (ha! ha!) dar sa nu intarziati, da? Mars. Si-au marsaluit toate mamicile superbebe si za like catre o cafea rapida, diuretica, si-o tigara sanatoasa dum-dum, in timp ce televiziunile s-au inghesuit sa-i intervievieze pe domniile lor marii oameni de stiinta americani (de-un renume mondial atat de avansat ca au ajuns si pe plaiurile noastre; cu boi). Dupa 20 de minute extrem de lungi mai ales pentru Brazelton, care e de-o varsta cu Romania Mare (nascut in 1918 venerabilul), echipele s-au intors de la vestiare. O domnita mai blonzie isi asteptase, infrigurata, randul la luat reactii si-acum dadea din aripi ca sa se propaseasca la locul de munca. Din spate, cameramanul regla stiti voi ce. Din spatele lui, Andrei Gheorghe, emsiul, exersa un mic lucru manual pe cablul omului. A crezut ca e de ras. N-a reactionat nimeni. A schitat apoi ceva care aducea a tuseu rectal, tot pe la spatele cameramanului. N-a reactionat nimeni. Andrei Gheorghe a trecut la pipait blonzia, care in tot acest timp a ramas cat se poate de serioasa ca doar ce putea sa faca, saraca?

Si-a inceput sesiunea de Q&A, cu pareri astenice ale comisiei prezentante (din acelasi repertoriu de “In curand si la noi la stana, si prin cablu si prin satelit”), si cu musiu emsi la fel de nazdravan, s-a suparat pe o comentatoare cum ca nu stiu ce-a zis despre televiziune, fuga fuguta s-a dus intr-un fotel de unde n-a iesit decat invitat; a facut un banc prost despre Vadim; a observat ca tiganii isi iubesc mai mult copiii; ne-a urat deci bai, sa vina politicienii cu parintii la votat (ca domnia sa, poate nu stiati, n-are expertiza in psihologie dar totusi la politica se mai pricepe), si a incheiat tantric cu pomelnicul sponsorilor (deci daca vreti sa aflati ce face fundatia Cutare, sa mai mergeti pe la Budimex, da?) In pofida tuturor eforturilor organizatorilor, totul s-a terminat cu bine, am facut un mic schimb de carti de vizita cu cine trebuia si-am plecat, aerian, catre casa.

Cum se leaga branza de Brazelton? La suprafata, am putea sa conchidem, ostentativ, ca tarani gasesti pe toate drumurile. Ar insemna, insa, sa jignim taranii, ciobanii, si sa ne lasam fara sa vrem atrasi intr-o xenofobie prost mascata in demagogie. Nu taranismul de mahala uneste cele doua teme, desi anumite stop-cadre din cele doua medii frapeaza prin uniformitatea lor: oameni needucati, egocentrici, abrutizati, cu iluzia de inteligenta dar si de privilegiu, carora “li se cuvine” si care “au cu ce”, intens antipatici si totusi polarizanti, atragand atentia asupra lor pentru ca altfel le crapa pipota . Ceea ce uneste cele doua teme e zbaterea unei generatii care moare lent, ajunsa la sfarsitul varstei a doua, si a celei tinere care da din coate sa isi primeasca locul cuvenit, aflate in competitie, fara cenzor, fara un Parinte care sa-i iubeasca la fel si pe unii, si pe altii. Cand scriu “parinte” cu P mare ma refer la o structura intrapsihica, nicidecum un factor de mediu sau un arhetip colectiv, ci un obiect internalizat anapoda la care si cei in varsta, si cei tineri, se manifesta fara sa vrea la fel. Este opinia mea ca fara o interventie la generatia mea si copiii copiilor nostri vor continua sa perpetueze acelasi dans al egretei grefat pe disocial, pe mitocanie, pe idiotenie si cretinism. Vom genera noi si noi generatii de emsii a la Andrei Gheorghe, pentru care actul cultural e intr-o prelungire asimptotica a impuscatului de buloane in beton. Hahaind ca hahalera, micii despoti patriarhali ai zilelor pe care le traim s-au perindat apoi, pret de o secunda, pe la standurile cu carti; au cumparat “sa se vada” (la kilogram, bien entendu) niscaiva volume pe care le vor livra nevestei, ca si-asa e nevrotica. Sa se educe, domnule, nu ca masculii acestei natii care s-au nascut experti si carevasazica n-au nevoie, dar tolereaza.

G.

O viata sanatoasa in doar doi pasi si 3/4

Bea multa apa. Evita dulciurile cu zaharuri rafinate. In tot si’n toate, nu uita, fii moderat. Spala-te pe maini dupa ce te stergi pin diferite zone australe, si eventual pe dinti de doua ori pe zi. Poarta lenjerie curata, schimb-o des. Incearca sa nu te ridici de la masa satul. Fa un efort si tine-ti vezica goala. O clisma ocazionala n-a omorit pe nimeni, si te scapa de toxine. Cat mai multa miscare fizica. Relaxare. Pentru sanatate e nevoie de relaxare. PUFA? Acizi grasi polinesaturati, ulei de masline. Ulei de peste. Bai de soare. Talazoterapie. Aerosoli. Din belsug. Un pahar de palinca pe burta goala dimineata. Ceapa. Usturoi. Spanac. Stretching. Seleniu. Ploaia de coenzime.

…..

Nu pot sa retin toate sfaturile de sanatate pe care le-am citit/ auzit/ vazut dezbatute de-a lungul timpului. Dar mi-au tremurat urechile adesea, ceea ce face ca genul asta de “mituri urbane” sa se perpetueze ad infinitum in diferite formule care mai decare mai imbratisate de reprezentantele sexului (salbatic? frumos? saptamanal? rar dar de calitate?) feminin in cautarea unei siluete perfecte. De obicei, incepe cu dorinta de a “slabi”. Rar mi-a fost dat sa aud “spune-mi ce trebuie sa fac sa ma ingras”. Nimeni n-a observat ca, in bransa mea, n-ajunge nimeni pentru ca “i se pare ca e prea slab”, desi anumite forme de tulburare dismorfica corporala (scuze pentru cacofonie, traducerea o face inevitabila) se manifesta prin impresia ca anumite zone ale corpului sunt slabe/ hipotrofiate/ sub-dezvoltate. Nu, nu ma refer exclusiv la sani, o sa va surprinda dar cel mai adesea e vorba de buze. Dar nu despre buze vroiam sa vorbesc, ci despre “sfaturile de sanatate”. In UK/ US s-a instituit inca din perioada antebelica educarea maselor prin intermediul undelor radio cu privire la “proprietatile miraculoase” ale vitaminelor, plantelor bogate in clorofila, pestelui marin si-asa mai departe. Efectul a fost o anumita conditionare a individului vis-a-vis de un veritabil pat al lui Procust care, in 2008, e aproape imposbil de umplut. Orice-ai face, nu poti duce o viata sanatoasa.

Iar ideea e pe cat de simpla, pe-atat de dureroasa. Ca sa traiesti mult (?cat de mult?) trebuie sa faci a), b), c) d), ori altfel…Iar eu, desi medic, desi sustin cu tarie anumite idei si promovez sanatatea si incurajez o buna cunoastere a lucrurilor care previn boala, sau imbunatatesc calitatea a vietii, nu pot sa ma raliez si la un alt gen de discurs fariseic, afluent unei idei mult mai ciudate: aceea ca “sanatatea” e cumva un atribut sexual hedonic. Nu evolutionar. Ci hedonic. Citesc in dimineata aceasta in Romania Libera (la mare, la soare) cum ca daca respect douazecisinoua de reguli, nici mai mult nici mai putin, am sa devin o persoana sanatoasa. Un domn nutritionist de renume mondial le-a pus pe hartie cugetand dansul la bogata’i, si indelungata dar mai ales variata si exotica experienta cu vedete si alte persoanje importante din America. Unde altundeva, in paranteza, decat in America unde – nu-i asa – toata lumea duduie de sanatate. Dar asta e alta poveste.

Le  voi revizui aici, impreuna cu micile mele musteli in timp ce ma minunam de ele. Si apoi, la final, am sa va spun reteta mea miraculoasa pentru o viata sanatoasa in doar doi pasi si trei sferturi. Ramaneti aproape. Sa incepem dara. Atentie, pentru o mai buna condensare, anumite reguli le voi pune una langa cealalta

The secret is NUTS: Regula 1: mancati frecvent alune. Regula TREI: inmuiati-va alunele in apa!

Eu n-am nimic impotriva acestor reguli. Am crescut cu alune din alun, in padurea cu alune unde-aveau casa trei pitici, si le spargeam cu bolovanul pe privariul cel mic, proaspat scoase din cosulets. Ei bine, am aflat mai tarziu ca mai exista si-alte feluri, ca de exemplu alunele turcesti, si-apoi alunele alea zise si caju care is destul de pacatoase pentru ca te uita Blandul Ben mancand la ele si-odata te trezesti foarte intens balonat. Regula zice sa mananc frecvent. Dar – ca’n bancul cu “vai, ce grosolanie, dar de lungime nu zici nimic mamaie?” – ma intreb si eu, frecvent frecvent, dar cat de mult o data?

Mancare: Mananca fiule din belsug doua puncte: Regula 2: Seleniu; Regula 4: fibre!; Regula 9: proteine dimineata; Regula 10: fructe si legume bine spalate (preferabil ca si alunele); Regula 11: ulei in salate; Regula 21: dupa “jurnal”; Regula 22: mancati des, nu va infometati niciodata; Regula 23: nu uitati sa beti apa (dupa alune, recycle, recycle, recycle); Regula 26: alimente specifice de sezon, ca de exemplu muraturi iarna.

Sa-mi zica cineva ca dupa ce-ai revizuit lista asta nu ti s-a pus un nod la burta, si sa te vad io cum iti mai vine pofta de orice, daramite de-o masa solida. Bine, e foarte rezonabil tot ce e mai sus, desi e un fel de “inspira/ expira” in castile blondei. Din pacate, am ajuns in zilele noastre sa fim un fel de “blonde alimentare”. Ceea ce corpul nostru stie sa faca de unul singur, noi trebuie sa transformam in reguli pentru ca altfel tindem spre solutia cea mai la indemana (oriunde, numai in natura nu insa): carbohidrati, grasimi saturate. Si totusi, cu mici exceptii nu exista o cercetare definitiva care sa argumenteze ca cele de mai sus promoveaza realmente sanatatea de unele singur, sau o fac pentru ca mediaza greutatea, previn obezitatea si maladiile cardiovasculare. Am pus regulile de mai sus la un loc pentru ca nu se poate doar cu jumatate, sau un sfert, din ele. Ori le faci pe toate, ori nimic, lanturile metabolice sunt atat de intricate…dar ce spun eu. Mai am reguli de revizuit!

Pace si prietenie: Regula 6: ia-ti un caine/pisic/canar/broscoi testos. Sau un peste. Ia-ti un peste, cred ca e cel mai simplu; Regula 17: ofera dragoste si compasiune celor din jur; Regula 18: tine-ti promisiunile! Regula 19: Viseaza cu ochii deschisi (ocazional, nu prea mult ca dauneaza); Regula 7: Plimba-te seara, inainte de cina; Regula 27: gandeste pozitiv;Regula 28: evita stresul; Regula 29: persevereaza, nu te lasa Milica! Regula 12: faceti gimnastica pentru intarirea musculaturii; Regula 5: Fa pauze de respiratie! Regula 15: respecta-ti orarul de odihna; regula 16: culca-te devreme!

Nu-i asa ca are sens? E mai simplu sa-ti iei un catsel decat un partener, animalele te iubesc neconditionat, si-apoi poti sa-i oferi si dragoste si compasiune si daca-i promiti ca-l duci la parc pe’nserat sa-si faca nevoile devine cuma usor de indeplinit, si poti sa visezi la flori, fete si baieti in timp ce “baiatul” coloreaza bancile in nuante kaki, iar cand te injura pensionarii c-au calcat in kaki ai sa iti spui ca de fapt e noroc, asa cum e de altfel si cand te boteaza porumbelul si evitand dibaci bolovanul care se indreapta catre capu-tzi (sic!) gol si plin de idei frumoase rozalii vei pleca mai departe ca sa eviti stressul mecanic. Persevereaza, si dupa 200 de metri opreste-te si trage-ti sufletul. Intr-adevar, cel mai sanatos e sa fii un fel de “fugar”. Sau, pentru publicul rural, sa fii fugaci. Sa fii Cornel Fugaciu.

Deci sper ca ati avut rabdare, pentru ca iata solutia mea, derivata si mult mai usor de urmat pentru a avea o viata sanatoasa in doar doi pasi si trei sferturi:

Sfatul numarul 1: Ia-ti un caine. Un caine mare. Un caine foarte mare si foarte mancacios.

Sfatul numarul 2: Iesi cu cainele la plimbare la parc si nu uita sa ai la tine alune. Sau seminte. Pentru ca suntem in romania, seminte cred ca e mai potrivit.

Sfatul 3/4: Plimba cainele, scuipa semintsele, si cand te iau pensionarii la goana nu uita sa perseverezi!

Quot erat demonstrandum!

G.

Restaurant etiopian

Ne vorbisem sa iesim la restaurant.

Dar unde sa te duci? Aici ai de ales cam din toate. Daca vrei fast-food, te duci undeva unde-ti pune in farfurie un hamburger si langa el o foicica pe care o semnezi ca ai luat la cunostinta ca nenorocirea aia te poate omori instantaneu. Daca vrei mancare italiana, is zeci de macaronari gata sa-ti explice ei cum si-au framantat farfalele in noaptea precedenta. Iti citesc in gnocchi, iti servesc bocconcini fierbinti aburinde, iar pe la colturi auzi un amestec suav de “mamma” si “va fa’n culo!”.

Dar, vorba reclamei, scump, doamna, scump! In zona mai ieftina se afla chinezii, thailandezii, mexicanii, brazilienii, grecii, indienii, marocanii, jamaicanii, caraibienii, haitienii, arabii, libanezii…am uitat pe careva?

Bineinteles, fratica! (Da, m-am uitat si eu la acele videoclipuri. Da, am ras. Nu, nu mi se pare ca vor ameliora imbecilitatea romanului de rand, in fapt si eu ma simteam imbecil in timp ce le ascultam).

Carevasazika, uitasem restaurantele…etiopiene!!!!

Asa ca, pentru a calma apele intre mine si duamna Mutsunake, si colega dansei care-i indianca, si sotul colegei care-i francez, ne-am dus la acest restaurant etiopian, in mijlocul unui peisaj bucolic si pe alocuri apocaliptic. Ningea ca’n povesti. Ningea ca’n povestile alea despre inceputul erei glaciare, dar cui ii pasa caci urma sa ne infruptam din bucataria traditionala a acestui popor, intr-o ambianta civilizata si, nu-i asa, reconfortanta la sfarsitul zilei.

Ni s-a alaturat si M, un amic, care e hindi. Exceptional baiat, inca nu i-a cazut (nici pana la varsta asta), dentitia deciduala. El, la mama lui, e dermatolog. In fine.

Si ne-am dus noi la restaurantul etiopian, unde ne-am asezat la masa pe care am vrut-o, nu cea pe care ne-a recomandat-o chelnerul. Asta probabil l-a ranit in amorul propriu, motiv pentru care ne-a tratat cu indiferenta in urmatoarea jumatate de ora, timp in care noi ne aduceam aminte cu drag de experienta de la O’Noir unde chelnerul orb ne-a asigurat cel mai fain serviciu posibil. Bineinteles! a rabufnit M langa mine, pana si un orb ne-ar fi observat pana acum.

Dar n-aveam sa ne stricam seara, astfel incat am continuat sa ne uitam in meniu si sa facem diverse comentarii, in timp ce M imi explica diferentele dintre diferitele limbi care exista in India. Omul este o adevarata enciclopedie ambulanta. Ca o nota, cand intri intr-un restaurant si habar n-ai ce iti asigura meniul, cel mai bine e sa te uiti la “combinatii”. Asa, macar iti maximizezi sansele ca n-ai sa sfarsesti in mizerie dupa ce te-ai dat mare si ai cerut “asta”, numai ca sa constati ca “asta” e un melc pane pe o frunza de salata garnisita cu mustar si niste bete de scortisoara pe post de decor.

Buuun, si am comandat noi combinatia A, si combinatia B. Si niste cocktail-uri, si niste vin african (destul de mediocru, da iete ca nu ma doare capul in dimineata asta, deci foarte rau n-a fost), si da-i si vorbeste. Taca taca, taca taca, nah, ca omul martea la restaurant. Afara, aceeasi atmosfera bucolica si pe alocuri inspaimantatoare. Ce bine, in dimineata asta e senin, si totusi nu s-au pus decat 10 centimetri de zapada, ceea ce insemna ca putem iesi din casa.

Eh, si in timp ce ma gandeam eu la toate acestea dar si la altele mai putin obisnuite, a venit omul cu combinatiile. Sa va explic. Pe o tava cam cum is alea de pahare ale noastre, inox tra la la, asternusera oamenii niste clatite facute cu faina de orez integrala, care aveau, din nascare, niste gaurele asa cam ca un buretel. Si pe acest buretel, in diferite zone, se aflau tot felul de tocanite, cu carne de miel, vita, pui. Si niste linte de vreo doua feluri, si niste pireu de mazare.

Eh, si langa ele, infasurate modest, alte clatite din faina de orez integrala, pe post de tacamuri.

Deci am mancat, din nou, cu mana.

Mancarea, in schimb, este senzationala. Sosurile imi aduceau aminte cand de copilarie, cand de medicul meu gastroenterolog pe care inca nu l-am cunoscut dar la care sigur am sa ajung la un moment dat. Tot felul de arome, aromitse, si mici fibre de legume nenumite imi traversau papilele intr-un valmasag al placerii. Inutil sa spun, in 10 minute am facut mancarea aia praf. Noi, cinci persoane, ne aruncaseram asupra ei precum niste hiene hamesite, si acum admiram ravagiul din spatele paharului de vin, remarcand sec. Da, a fost bun, dar serviciul lasa de dorit.

…si am plecat de acolo cu un sentiment foarte bun. Ne-am dus la M, care ne-a servit cu un ceai indian, iar apoi ne-am trambalat acasa. Iar azi dimineata, m-am trezit si de curiozitate m-am dus pe Wiki sa citesc despre Etiopia, de care stiu atat de putine inafara de faptul ca are foarte buni alergatori la maraton.

Iata un fragment:

In 1972 and 1973, more than 200,000 people died in the Wallo famine. Emperor Haile Selassie tried to hide the famine but university students revealed the drought to the world.[45] After the 1974 revolution, the economy of Ethiopia was run as Command economy. Stronger state controls were implemented, and a large part of the economy was transferred to the public sector, including all agricultural land and urban rental property, and all financial institutions. The bad weather also continued to harm the agriculture sector. However since Mengistu Haile Mariam regime had bad relations with the West, the government hid the famine in the Tigray and WalloMengistu Haile Mariam.[46] Also six million people were affected by further famine before the EPRDF-led government overthrew the Derg regime.[47]

…In prezent, in Etiopia, exista 2 medici la 100.000 de oameni.

G.

popo, pupa-mi-ai p… oala

dupa cum ne-a obisnuit, popa bastrix loveste din orice pozitie:

andreanum&co

Blog ├«n/de familie + prieteniÔÇŽautorii av├ónd aversiuni, antipatie fa┼ú─â de ÔÇŽcredin┼úa ortodox─â. Aici se vorbe┼čte genital la greu, adic─â cultural, ┼či emo┼úiile suntÔÇŽnest─âp├ónit de vaste.

sint onorat ca reusim sa-i provocam preasfincterului… aaaa, preasfintitului (pardon) emotii nestapinit de vaste si ma rog la Dumnezeu (cu D mare, ca asa imi sta bine) sa nu se fi descarcat prin vreo capra de centura (fie ea si de taiat lemne). pe de alta parte, n-am remarcat ca vreunul dintre noi sa aiba antipatii fata de credinta crestina, cum preasfincteria sa sugereaza, ci numai fata de unii cretini de rasa cu rasa care inteleg ca ea trebuie propovaduita prin extremism si atentate la libertatea de gindire si exprimare.

bastrix, de curiozitate, imi poti explica si mie de ce apelativul care se potriveste anumitor popi e “popo”?

blanitze, ardei, tokaji si papuci

Sau la piata (Market Hall) in Budapesta. Sau, cum ar spune un roman adevarat ca nenea cosmos: “haidi fah andreo, ca arata ca pavilionu hash pus pe acelas etaji cu molu’, doar ca mai curatel”

Privire de ansamblu:

tot piata

Zona cu legume, fructe, vin, foagra, ardei insirati, condimente, tokaji, bikaver, nimicuri si orice altceva se poate baga in gura:

piatza

Tot pe acolo (adica in acelasi kilometru):

la cumperaturi

piazza

Etajul 1: suveniruri, macrameuri, bibilouri, papusele, matriosti, cascatori de gura, figurine si mileuri:

alte

prostioare

Zona fast food-uri la varice cu crevusti, cirnati, varza si cartofi. Ca la noi la mec, colesterol fri:

piata

blabla

Daca ajungeti prin Budapesta si nu va atrage Zara, Kenvelo, Mango sau Humanic, dati o fuga la piata: sigur va luati ceva.

Urmeaza turul circiumilor, dar asta este o promisiune pt miine.